o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

tovărăşia.
— Poate-i bună, măria ta, şi eu mă înşel, ca cel mai nevrednic şi mai umilit care mă aflu, în acest sfânt
lăcaş. Iată cum e pricina. Sfinţitul arhimandrit al nostru de la bolniţă părintele Ifrim cunoaşte nu numai
buruieni pentru bolnavii de rând, ci şi un meşteşug de tămăduit nebunii, învăţat de la un vraci leah, când
cuvioşia sa era la învăţătură la Varşava. Îndată ce i se aduce un smintit, cuvioşia sa cercetează şi vede ce
şi cum. După cât se află de nebun, îi rânduieşte pedeapsă. Avem noi acolo la bolniţă feluri de feluri de
poloboace cu apă. Pe un mai puţintel smintit îl vâră până la brâu într-un asemenea vas. Pe altul mai rău, îl
vâră până la piept. Pe cei nebuni de tot până la gât. Îi cetluieşte şi-i ţine aşa. Când unul începe a se
tămădui, îl trece dintr-o stare în alta. Aşa am fost eu, măria ta. Întăi am stat până la gât; pe urmă până la
genunchi; pe urmă m-am cuminţit şi acuma — har Domnului Dumnezeu — umblu slobod şi sunt de ajutorinţă
altora. S-a zvonit până la noi la sfântă mănăstire Neamţu că acest flăcăuaş al comisului Jder trage cu
arcul, cât nu se află oştean să-l întreacă.
— Acesta-i lucru de laudă, părinte Stratonic.
— Nici eu nu spun altfel, măria ta. Şi am mai auzit, măria ta, că are doi câni învăţaţi la vânătoare şi erete
cu clonţ negru.
— Este întru asta ceva rău şi de ruşine
— Nu, măria ta. Am auzit că umblă la vânătoare cu mare aprindere, cât nu-i trebuie nici o mâncare, de
dimineaţă şi până seara. Când se întoarce la coliba de la herghelie flămând şi trudit, frate-său îl mustră şi-l
bate. Adevărat este
— Adevărat, mărturisi cu uimire Ionuţ.
— Ei, dacă-i adevărat, atuncea să-mi spui câte parale ai plătit cânii
— I-am plătit câte un galbăn.
— Şi cât te costă eretele
— Un galbăn.
— Şi câte prepeliţi prinzi
— După cât se întâmplă.
— Şi ai pedeapsă numaidecât să mănânci asemenea vânat
— Eu nu mănânc prepeliţi, cuvioase părinte.
— Şi de unde ai avut domnia ta atâtea some de bani ca să plăteşti erete şi câni
— Mi-a dat comisul.
— Atuncea şi el e în primejdie. Iar pe domnia ta, Jder cel mititel, te sfătuiesc să fii cu mare pază, căci,
dacă te află şi te prinde părintele Ifrim, te vâră până la gât în poloboc. Primeşte, măria ta Alexandru-vodă,
picăturile de omag. Îţi doresc sănătate multă şi petrecere bună cu acest zănatic.
Fecioraşii rămaseră râzând şi privindu-se cu ochi umezi de plăcere.
Ionuţ îşi şterse pe coapsă pana jungherului şi, punând vârful într-o vână de la încheietura mânii drepte,
făcu să iasă o picătură de sânge cât o mărgică. O întinse spre tovarăşul său, care o culese cu vârful limbii.
Luând la rândul său jungherul, Alexandrei stătu în cumpănă. Apoi lăsă pe Jder să-l cresteze şi să-i ia
picătura.
— Jură pe frăţia noastră că ai să păstrezi taina, porunci el.
Ionuţ făcu semnul sfintei cruci.
— Jur pe sufletul meu şi pe mormântul mamei mele... aceea care nu mai este şi n-am cunoscut-o.
Rămaseră amândoi cu ochii aţintiţi spre zarea albastră şi spre pădurea de brad de pe culmea Pleşului.
Curgea lumina amiezii şi florile îşi istoveau miresmele.
— Ascultă, Ionuţ, zise deodată cu drăgălăşie Alexăndrel-Vodă, cuprinzând mâna soţului său; eu caut
câteodată să scap pe dascălii mei şi de închisoare. Trăim, eu, surorile mele şi mătuşa Chiajna, ca într-o
închisoare, până ce s-a lumina iarăşi curtea şi va veni Doamnă. Deci eu m-am înţeles cu Grigoraşcu Jora, al
treilea postelnic, să mă însoţească în petrecerile mele. Iar măria sa, având încredere în Grigoraşcu Jora, îl
lasă să mă ia cu el. M-a dat în sama lui, el mă păzeşte şi mă poartă. M-a dus cu mare taină Grigoraşcu
Jora într-un loc care se chiamă Curtea lui Machedon. Acolo are el o prietină, văduvă de boier, căreia îi zice
cneaghina Costanda. Am petrecut eu acolo. Pe urmă am poftit să mă ducă în altă parte. Când a fost, în
toamna trecută, măria sa la hotarul Pocuţiei, eu am rămas iarăşi în grija lui Jora şi m-am dus într-un loc şi
mai depărtat, lângă Dorohoi. Nici nu ne aşezasem bine în popas, când au venit slujitori lăsaţi anume de
Grigoraşcu Jora la curte, ca să ne cheme la tabăra lui Vodă. Pe loc am purces, înainte de a ajunge la măria
sa, pe Ceremuş, am bătut, sara, la o curte boierească, cerând găzduire. Am fost primiţi cuviincios. Era o
curte cu robi şi avere. Îi zicea Ionăşeni. Stăpânul nu mai era. Cneaghina lui, Tudosia, ne-a primit şi îndată
am văzut şi am cunoscut şi pe copila cneaghinei, jupâniţa Nasta. Cneaghina Tudosia a plâns povestindu-ne
felurite lucruri despre răposatul dumisale soţ şi ne-a dat să mâncăm zarzăre dintr-un pom crescut din
sâmbure adus de la Anatolia de cătră boierul Ionaş. Bune fructe. Erau rumene pe-o parte. Mă uitam la
jupâniţa: avea obraji ca acele zarzăre. Râdea la mine, rumenindu-se mai tare şi plăcându-i vorbele mele.
Am strâns-o de mână, şi atunci am simţit acea zvâcnire la inimă, despre care ţi-am spus că ai s-o ai şi
domnia ta. Când ai să ai acea zvâcnire, ai să intri în bucurie şi întristare, cum am intrat eu. Băgând de
samă Grigoraşcu Jora că mi s-au luminat ochii şi pe urmă îndată mi s-au întunecat, a poftit pe jupâneasa
Tudosia să meargă să-i arate caii cei mari aduşi din Ţara Leşască, despre care grăia dumneaei. Trebuie
numaidecât — zicea el — să vorbească măriei sale Domnul despre asemenea cai cum nu se găsesc în
Moldova. Noi avem mai mult cai mărunţi şi iuţi, pe când caii leşilor sunt nalţi şi laţi în spate, ca să poarte pe