Istoric CADA si ADM - Romanimea

a fost numit ministru al Apărării, devenise evident că generalul Militaru era şi el nepotrivit
pentru un asemenea rol.
Nesusţinîndu-l pe Stănculescu, aşa cum o făcea CADA, ADM nu-l susţinea nici pe
Militaru (chiar dacă uneori, implicit, s-a putut înţelege – sau s-a susţinut cu rea intenţie –
acest lucru). În opinia ADM, alternativa era promovarea în această poziţie a unui ofiţer
care, pe de o parte, să nu fi aparţinut ierarhiei militare superioare de până în decembrie
1989 iar pe de altă parte să nu fi fost implicat în acţiunile militare de reprimare a
manifestaţiilor din decembrie 1989. Pe termen mai lung, ministrul civil era soluţia care
trebuia să se impună.
Contestarea vehementă de către CADA a ministrului Militaru era foarte bine privită (şi cu
siguranţă şi inspirată şi încurajată) de „elita” militară comunistă de la acea dată. Deşi
ajuns până la poziţia de comandant de armată, sunt date care arată că generalul nu a
fost foarte agreat de conducerea superioară de partid, de activiştii comunişti din armată
şi de ofiţerii de Securitate („contrainformaţii”). În anul 1978, el a fost scos de Ceauşescu
din funcţia de comandant al Armatei 1 şi numit adjunct al ministrului Construcţiilor
industriale iar în anul 1983 a fost trecut şi în rezervă. Din cuprinsul unui memoriu pe care
generalul l-a adresat lui Ceauşescu în aprilie 1983 – şi în care acesta îi cerea
secretarului general al Partidului, într-o manieră slugarnică, rechemarea în activitate –
rezultă că generalului nu-i fuseseră comunicate motivele trecerii în rezervă. Pe timpul
campaniei împotriva lui Militaru şi în favoarea lui Stănculescu, ofiţerii CADA au invocat
ca argument care impunea îndepărtarea celui dintâi din poziţia de ministru existenţa în
arhivele Direcţiei a IV-a a Securităţii (Contrainformaţii militare) a două dosare („Corbu 1”
şi „Corbu 2”, despre al căror conţinut, s-a spus, „ştia lt col Tănăsescu”) care ar fi probat
faptul că Militaru fusese „agent străin” (sovietic, s-a susţinut) 13 . Dacă Militaru a fost sau
nu „agent străin” a rămas un fapt practic neclarificat şi despre care nu s-a mai discutat
imediat ce Stănculescu i-a luat locul (generalul, dar şi lt col Mircea Tănăsescu, invocat
de ofiţerii CADA, a dezminţi ulterior categoric 14 ). Aproape sigur este, însă, că
Securitatea (agenţi ai Direcţiei a IV-a) au furnizat informaţii (reale sau manipulatoare)
ofiţerilor CADA cu scopul discreditării şi eliminării generalului – care la scurt timp după
ce preluase conducerea armatei începuse să dispună măsuri de marginalizare a
activiştilor politici iar la data de 2 ianuarie 1990, la numai o săptămână după preluarea
conducerii Ministerului, desfiinţase Direcţia a IV-a a Securităţii şi anunţase intenţia
trecerii în rezervă a agenţilor ei, gesturi care au provocat grave nemulţumiri. Ulterior,
succesorul său, generalul Stănculescu avea să înfiinţeze – “la propunerea CADA” 15 –
Direcţia de contraspionaj (care a preluat şi foşti ofiţeri de Securitate din Direcţia a IV-a).
Ofiţerilor CADA le fusese livrat din arhive, tot în acea perioadă, şi memoriul din aprilie
13 A se vedea întâlnirea dintre membrii CADA şi viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu din 12
februarie 1990 (în care, între altele, acesta a „sugerat” ofiţerilor CADA „reabilitarea” generalului
Stănculescu”) şi contestarea încă şi mai categorică a ministrului Militaru – Nicolae Durac,
„Neliniştea generalilor”.
14 La puţin timp dup ce i-au fost aduse aceste acuzaţii (dar şi după ce a fost înlocuit din funcţie, la
17 februarie 1990), într-un articol publicat în „Armata poporului” din 21 martie 1990 („Vă rog, daţimi
cuvântul!”) generalul Militaru a dezminţit ferm acuzaţiile. În acelaşi text, Militaru a reprodus şi
un pasaj dintr-o precizare a lt col Mircea Tănăsescu: „Cazul domnului general Militaru, codificat
Milică în urmărirea informativă, nu oferă niciun fel de date care să ateste legăturile sale cu vreo
putere sau persoană străină”.
15 Informaţia că Direcţia de contraspionaj ar fi fost înfiinţată “la propunerea CADA” a fost făcută
publică de lt col Ioan Bărbuţă, în cadrul unui interviu publicat în ziarul „Dreptatea” din 15 februarie
1991.
16