Istoric CADA si ADM - Romanimea

Ca urmare a discursului din 14 iunie 1990 a preşedintelui Iliescu, precum şi a unui
Comunicat al Guvernului Roman din aceeaşi zi, care cerea MApN să interzică activitatea
CADA, „Consiliului militar superior al MApN / al Armatei” (CMS) a anunţat interzicerea
activităţii CADA şi ADM. Cu ocazia unei întâlniri ulterioare cu membri ai CADA şi ADM,
fostul general Stănculescu a făcut cunoscut ofiţerilor respectivi că el nu ar fi agreat
măsura CMS, despre care sugera că nu ar fi fost legală. Au urmat şi alte întâlniri ale
ministrului Stănculescu şi altor generali din conducerea Ministerului cu membri CADA şi
ADM, fără să se ridice în vreun fel problema că aceste întâlniri ar fi fost contrare vreunei
decizii ori reglementări legale.
Adversarii ideilor CADA şi ADM au mai invocat şi „argumentul” că ar fi existat o
problemă cu „forma de organizare” a CADA şi ADM – fără a se preciza vreodată în
vreun fel în ce ar fi constat în mod concret, legal şi în fapt, o asemenea problemă 20 .
În realitate, însă, acuzaţiile nu erau decât pretexte pentru a interzice, nelegal şi abuziv,
exprimarea unor opinii pe care responsabilii politici şi militari nu doreau să le audă – şi,
mai ales, să aibă ecou în opinia publică.
CADA şi ADM au fost asocieri informale, fără personalitate juridică, ale unor cadre
militare, asocierii nesupuse condiţiilor cuprinse în legea specială în vigoare la acea dată
– Legea nr 21/924 privind constituirea, funcţionarea şi dizolvarea persoanelor juridice
(asociaţii şi fundaţii). Aceste forme de asociere nu contraveneau nici reglementărilor
militare în vigoare – Statutele corpurilor ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor,
respectiv Regulamentul disciplinei militare. Prin exprimarea opiniilor lor, inclusiv prin
presă şi unele întruniri – şi de fiecare dată în numai în afar serviciului – ofiţerii CADA şi
ADM, şi-au exercitat, fără nicio încălcare a legii ori reglementărilor militare în vigoare
atunci, dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării, astfel cum acest drept era garantat
inclusiv prin tratalele internaţionale la care România era parte – de exemplu: Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România încă din 1974
(art 9 - „Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. Orice persoană are
dreptul la libertatea de exprimare.”); Declaraţia universală a drepturilor omului (art 19 –
„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării. Acest drept include libertatea de
a avea opinii fără imixtiune din afară.”) etc. Asocierea informală a ofiţerilor şi cele câteva
întruniri la care au participat, vizînd exclusiv tematica reformei şi modernizării armatei
„post-comuniste”, au fost şi ele în acord cu dreptul la întrunire paşnică şi la asociere pe
care inclusiv aceleaşi tratate li le garantau în calitate de cetăţeni ai unui stat parte la
acestea (art 21 şi 22, de exemplu, din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice). De asemenea, în România nu existau restrângeri prin lege a exercitării acestor
drepturi, în înţelesul tratatelor amintite (ori, mai târziu, al Convenţiei europene a
drepturilor omului).
Asemenea restrângeri aveau să fie stabilite după decembrie 1989 prin Legea 80/1995
privind statutul cadrelor militare. Restrângerile au fost făcute, deci, prin lege şi în acord
cu prevederile tratatelor internaţionale menţionate, ratificate de România. Conformitatea
cu respectivele tratate a constat inclusiv în evitarea restrângerilor excesive şi
nejustiticate ale drepturilor şi libertăţilor cadrelor militare. Un exemplu în acest sens este
cel al libertăţii de întrunire (art 29 lit g), restrânsă exclusiv cu privire la „întrunirile cu
20 Cu ocazia unei conferinţe de presă, consemnată de ziarul “România liberă” din 17 octombrie
1990 (a se vedea “Cronologia” de mai jos), ministrul Stănculescu a folosit un asemenea
“argument”.
19