Iulian Bitoleanu - Oglinda literara

OAMENI ŞI CĂRŢIDomnul M. Sadoveanu ca traducător şi scriitor(cu prilejul celor mai noi lucrări ale sale)Toamna aduce cărţi noi.Avem de la „Minerva”, trezită însfârşit din odihna verii şi smulsădin lucrul cărţilor didactice, unnou volum original de domnulSadoveanu, o traducere dinMaupassant, de acelaşi, o cartepentru popor de domnul SanduAldea, o carte de cântece. Fărăa mai pomeni retipărirea, încondiţii luxoase, a poeziilorcelor mai iubite astăzi, ale d-luiO.Goga.Domnul Sadovreanu e unfoarte bun traducător. Mlădiereadesăvârşită a formei sale,Nicolae Iorga simţul pentru ce poate fi real şiadevărat în descriere şi dialog,impresionabilitatea desăvârşită pentru o concepţieartistică străină, toate-l fac să ne dea un Maupassantcare n-a suferit nicio deformaţie. Ţi se pare că citeştilucruri noi, scrise de-a dreptul, de cine le-a creat, în chiarlimba noastră. Netăgăduit sunt cele mai bune traduceriîn proză pe care le avem. Şi e de dorit ca acelaşi scriitorsă ne dea în aceşti ani de înflorire deplină şi de mai mareelasticitate a talentului său şi alte volumedin opera mare şi măreaţă, a celui mai fărăgreş povestitor pe care l-a avut Franţa, - aşzice mai mult: literatura modernă a Europei.Cei care au citit pe Maupassant şi n-auvreme multă la îndemână, să se ferească ase atinge de volumul „Povestiri alese” (titlulnu e bun: orice povestiri ale lui Maupassantsunt deopotrivă de alese, căci un clasic caacesta nu s-a mai ivit de măcar o sută de ani).Ar citi din nou până la sfârşit. Transparenţaperfectă a traducerii nu i-ar îndepărtaniciodată. Iar, cât povestirea însuşi, e cuneputinţă o gradare mai măiestrită a emoţiei,o socoteală mai sigură a înrâuririi pe care opoate avea forma literară asupra sufletuluiomenesc, fie el oricât de experiment, depurtat prin literatură şi mai hârşâit. E osuperbă construcţie veşnică în fiecare dinaceste capitole ale unei lucrări cumintealcătuite asupra întregii vieţi franceze din adoua jumătate a veacului al XIX-lea. Cele mai mici potcuprinde în ele cele mai straşnice emoţii, precum vijeliarăzboinică a epocii napoleoniene şi maiestatea genială,crudă şi rece a Împăratului însuşi pot să încapă în ceicâţiva centimetri de pictură, nespus de savantă, a luiMeissonier sau Germania veacului al XVIII-lea nu scademicşorându-se în fina reproducere a unui Menzel.Şi e curios, foarte interesant acum să treci de laMaupassant tradus de domnul Sadoveanu la povestirilenoi care pleacă, din sufletul traducătorului însuşi.Vârsta a două literaturi, fiecare cu însuşirile şilipsurile ei, se oglindeşte în fiecare din aceste douăcărţi. Aş zice mai puţin: firea a două rase, fiindcă eîndoielnic dacă o rasă, când este una sigură, se poateînfăţişa limpede, fără putinţă de confuzii, în ceea ce scrieprin veacurile acestea noi, un scriitor de la oraş, cares-a învrednicit de o citire mai întinsă. Fireşte că nu măgândesc la o măsurare a mărimilor, care nici nu prea aresens.Maupassant are planuri, are concepţii, are idei, ostraşnică putere de autocritică cerne fiecare cuvânt prinsita deasă cu firele de fier. E maestrul în cea mai deplinăconştiinţă şi manifestare de putere sigură a lui. Niciunsubiect nu i se impune, niciunul nu-l ispiteşte. Toate stauîn robia lui. Alege unde vrea şi tratează cum îi este gustul.Un Jupiter senin, care nu se uită la calendar ca să deasoare, ploaie sau fire albe de ninsoare. Sau orice temăe pentru uriaşul virtuoso un bloc de marmură care va fiînvăţat prin lovituri de daltă să spună ce vrea stăpânul.La povestitorul nostru subiectele noastre s-auimpus ele; ele au cucerit pe scriitor. Un exemplu: de tottânărul Sadoveanu, citind quasi-romanul lui Haşdeu,7898 www.oglindaliterara.roeroic şi exagerat, Ioan-Vodă Cel Cumplit, a fost adâncimpresionat de aceşti voinici, cu un singur gest, deaceste figuri încurajatoare cu o singură schimă, de aceştivorbitori cu un singur grai. A încercat, cu mijloaceleunui tânăr, care în studiile istorice, stă încă în pridvorulcathecumenilor, de la care este loc până în altarul undese săvârşesc tainele, să refacă această epopee, care, înrealitate, a fost dureroasă şi smerită, cu elementul desupunere evlavioasă, de înţelepciune orientală pe careaşa de bine l-a exprimat omul care trăise însuşi în ultimafază a vremii aceleia, Costachi Negruţ.Farmecul vieţii căzăceşti, de aventură veselă,guralivă şi beţivă, aşa cum o preface şi o descrie Gogol,s-a adăugat la cealaltă impresie. Au răsărit Şoimii,operă fără temei istoric, fără construcţie şi autocritică,scriere vădind vârsta autorului, dar plină de un având şio frăgezime cum puţini le mai au după treizeci de ani;poem în proză mlădioasă, care a întinerit inimile multorcititori.Şi iată acum că se întorc „Şoimii”, aşa cum îicunoaştem: tineri frumoşi, bătrâni sfătoşi, dulci jupâniţe,straşnici păgâni care vreau numai foc şi moarte: tipuriconvenţionale, mişcându-se într-o lume abia schiţată dinînchipuire, lume de poezie zâmbitoare. Vin iarăşi, într-opoveste de pribegie, cu tragedia morţii cumplitului Domnîntr-un unghi depărtat, de unde pleacă însătoate mişcările. Alte scene, pe lângă scenelepe care le ştim. Alte schiţe din creion pentruun tablou. Ani de pregătire l-ar putea aducela viaţă şi pe acesta.„Vremuri de bejenie” se zice volumuldupă această poveste istorică. Avem însăo sumă de povestiri din viaţa de astăzi.Sunt bune? Neapărat că sunt foarte bune.În lipsa acelor însuşiri pe care societăţilevechi, disciplinate, le dau în fiece clipă celorce trăiesc în ele, sunt altele foarte mari,în aceste scene în care naivitatea tânărăse ridică la înălţimile celei mai adevăratefrumuseţi. Fiecare pagină are ceva careplace. Necontenit trec înaintea noastrăscene, mai ales scene din natură, prinseaşa cum se pot prinde numai într-o ţară ca anoastră, de un om care a trăit în intimitateaunei naturi care n-a primit încă la fiecare paspecetea omului, ci a păstrat pe om în stareade natură.E de mirare cât a prins din traiul tainic al lucrurilorce par neînsufleţite acest tânăr, care, totuşi, şi-a făcutşcoala, şi încă bine, care a trăit apoi la oraş, între cărţi,şi nu de viaţa vânătorului, pe care o înfăţişează aceastăoperă cu atâta iubire şi înţelegere, dacă nu cu aceeaşiadâncă simpatie umană, ca şi opera lui Turgheniev. Şie de mirare cum de găseşte necontenit mijloace pentrua exprima noi lucruri care au mai fost spuse încă deatâtea ori. Sfârşitul povestirii „În Pădurea Petrişorului”,cu moartea căprioarei rănite, are pagini de o duioşiesuperioară, de o poezie cum nu se poate mai curată, şi evrednică a sta alături cu ce a scris mai bun mâna de om,adesea ucigaşă, despre durerea dobitoacelor care numaigrai nu au să o spună.Când senzaţiile sunt într-o îmbelşugare ca aceasta,când ele se păstrează aşa de viu şi se exprimă în chipuritotdeauna aşa de originale, cineva poate îndreptăţimultă vreme calificare de mare povestitor. Ştiinţa de aconstrui, arta dialogului, critica de sine însuşi, aceleavin cu vremea. Vin mai sigur şi mai iute, fireşte, când ocitire variată şi o nouă experienţă sunt acolo ca să ajute.Aceasta e taina popularităţii îndelungate şi virtuozităţiloruimitoare ale marilor scriitori din Apus.(text preluat din revista Floarea Darurilor,vol.II, nr.21, 19 august 1907, Bucureşti, subîngrijirea lui N. Iorga. Redacţia şi administraţia– str. Buzeşti 42, Bucureşti; ortografieactualizată, conform normelor ortografice aleAcademiei Române).