Integrare europeană pentru tine - Pro Didactica

MATERIALE SUPLIMENTAREEtapele extinderii Uniunii EuropeneÎnregistrarea primelor succese de către Comunităţile Europene a determinat sporireaatractivităţii şi apariţia primelor cereri de aderare. Astfel, în 1961, după doar 4 ani de la semnareaTratatelor de la Roma, mai multe state au depus cererea de aderare la CEE: Marea Britanie,Danemarca, Irlanda, Norvegia. Solicitările acestora se vor lovi însă de refuzul Franţei, al căreipreşedinte, Charles de Gaulle, a utilizat în două rînduri (1963 şi 1967) dreptul de veto pentrurespingerea candidaturii Marii Britanii, motivele invocate Þind: în primul rînd, Regatul Unital Marii Britanii nu este pregătit de intrarea în Comunitate, urmînd să realizeze o „profundătransformare”; în al doilea rînd, Regatul Unit al Marii Britanii nu este pregătit pentru a face alegereaeuropeană şi intrarea sa reprezintă un risc pentru existenţa CEE; şi în al treilea rînd, Regatul Unitar constitui un „cal troian” al SUA în sînul Comunităţii Europene. Venirea la putere a lui GeorgePompidou modiÞcă atitudinea franceză. Acesta preia iniţiativa reuniunii summit-ului de la Haga(decembrie 1969) însărcinat cu examinarea posibilităţilor extinderii Comunităţii prin respectareacondiţiei ca statele candidate să accepte tratatele şi Þnalităţile lor politice, precum şi deciziile intervenitedin momentul intrării în vigoare a tratatelor (Comunicatul Þnal de la Haga).În iunie 1970, încep negocierile între Comunitate şi ţările candidate. Ele Þnalizează cu semnareaTratatului de la Egmont ce prevede aderarea a 4 noi state: Danemarca, Irlanda, Norvegia şiRegatul Unit. Procesul de aderare a fost marcat însă de refuzul populaţiei norvegiene exprimatla referendum. La 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ale CEE a sporit de la 6 la 9.Al doilea val al extinderii s-a realizat în partea de sud a Europei, într-un context principialdiferit de cel anterior. Atît în Grecia, cît şi în Portugalia şi Spania democraţiile erau proaspătinstaurate ca urmare a prăbuşirii unor regimuri dictatoriale, iar economiile – înapoiate în raportcu cele ale statelor membre.Tratatul de aderare a Greciei, după o lungă perioadă de negociere (din 1976), este semnatîn mai 1979. Aderarea devine efectivă la 1 februarie 1981. În tratat s-a prevăzut o perioadătranzitorie de 5 ani pentru a permite alinierea preţurilor produselor agricole la cele comunitare(7 ani pentru unele fructe şi legume). O perioadă identică este consimţită pentru dizolvareadrepturilor vamale intracomunitare, pentru produsele industriale intracomunitare. Totodată,tratatul prevedea că libera circulaţie a muncitorilor va Þ deplină numai după o perioadă de 7ani. Sînt incluse şi un şir de prevederi care să uşureze participarea Greciei la bugetul comunitarpe parcursul perioadei tranzitorii.Negocierile sînt şi mai lungi în cazul ţărilor iberice. Începute în octombrie 1978 cu Portugaliaşi februarie 1979 cu Spania, se ajunge la un acord de aderare abia în 1985. Aderarea devineefectivă începînd cu 1 ianuarie 1986.Ca urmare a aderării celor 3 ţări sudice, numărul statelor membre a sporit la 12.La sfîrşitul anilor 1980-începutul anilor 1990, 5 state membre ale Asociaţiei Europene deLiber Schimb (AELS) depun cerere de aderare la Uniune: Austria în 1989; Norvegia, Finlanda,Suedia şi Elveţia în 1992. După consultarea populaţiei, Elveţia renunţă la aderare.Negocierile încep în 1993, se ajunge la un acord în martie 1994. Tratatele de aderare sîntsemnate în iunie 1994. Populaţia statelor aderente este consultată prin referendum şi, din nou,norvegienii resping aderarea (noiembrie 1994). Extinderea a devenit oÞcială la 1 ianuarie 1995şi vizează doar 3 state: Austria, Suedia, Finlanda. Negocierile ce preced aderarea nu au fostmarcate de diÞcultăţi majore, deoarece, spre deosebire de ţările mediteraneene, noii candidaţiIntegrare europeană pentru tine75