Gramatika

MARIA MICLE
G. Ivănescu şi I. Gheţie identifică în scrierile româneşti vechi o variantă
literară rotacizantă, care se întemeiază pe graiurile limbii române vorbite la
nord de Mureş şi eventual în Maramureşul istoric, dar şi în Bihor, o variantă
literară moldovenească, bazată pe subdialectul maramureşean, adus în
Moldova de către protipendada originară din Maramureş, şi o variantă
literară bănăţeană, întemeiată pe graiurile bănăţene de nord şi centru şi pe
graiul din Ţara Haţegului.
După 1640, varianta literară rotacizantă este abandonată, impunându-se
de acum înainte varianta literară transilvăneană de sud-vest, care, după
opinia lui G. Ivănescu, se aseamănă cu varianta rotacizantă, dar nu are
rotacism. Această variantă s-a dezvoltat şi s-a impus mai ales prin textele
traduse şi tipărite la Alba-Iulia şi la Blaj Studiile consacrate limbii româneşti
vechi au relevat, pe lângă normele de tip unitar, şi o seamă de particularităţi
regionale, mai ales de natură fonetică, morfologică şi lexicală. Acestea sunt
determinate nu numai de structura graiurilor care au stat la baza acestor
variante literare, ci şi de influenţele străine diferenţiate de la o zonă la alta.
Aşa se explică numărul mare al împrumuturilor lexicale din maghiară şi
germană existente în textele transilvănene şi bănăţene sau al împrumuturilor
ruseşti şi ucrainene din textele moldoveneşti etc. În afară de aceste norme
şi particularităţi de tip regional, asupra cărora vom reveni mai jos, există
şi o seamă de norme comune vechii române literare, determinate pe de-o
parte de unitatea limbii române vechi în ansamblu, dar şi de faptul că
toate scrierile vechi, îndeosebi cele tipărite, fiind în majoritate absolută
texte bisericeşti, erau destinate tuturor românilor ortodocşi, indiferent
de locul în care aceştia trăiau. În consecinţă, în toată perioada veche au
existat o seamă de norme unitare, care au fost abandonate după 1780, cu
deosebire în veacul al XIX-lea, când s-a produs unificarea şi modernizarea
limbii române literare. Chiar dacă până la mijlocul veacului al XVIII-lea,
niciuna dintre variantele vechii române literare nu a reuşit să se impună ca
normă unică şi unitară în scrierile româneşti, totuşi nu putem ignora faptul
că în secolul al XVI-lea, tipăriturile coresiene au avut un rol important în
procesul de exprimare îngrijită de pretutindeni, iar în veacul al XVII-lea,
acelaşi rol l-au avut textele moldoveneşti tipărite de Varlaam şi mai ales cele
traduse şi tipărite de Dosoftei, pentru ca în veacul al XVIII-lea, traducerile
şi tipăriturile lui Antim Ivireanul să impună o variantă cultivată de tip sudic,
acceptată în toate scrierile româneşti tipărite după 1750.
20