Gramatika

MARIA MICLE
I. 2. DIALECT sAU VARIANTĂ LITERARĂ?
PUNCTE DE VEDERE
Concepută de unii în primul rând ca variantă îngrijită a limbii unui
1. popor 37 , limba literară este considerată de majoritatea cercetătorilor
drept aspectul cel mai elevat, mai cultivat şi mai unitar al limbii naţionale.
Pornind de la constatarea că, în scris, exprimarea este mai îngrijită,
controlată, mai puţin spontană, cercetătorii au considerat – unii mai
consideră şi astăzi – că aspectul scris al limbii literare îndeplineşte în
mai mare măsură decât aspectul ei vorbit condiţiile de corectitudine şi
perfecţiune. Desigur, apariţia scrierii a însemnat un pas uriaş în evoluţia
umanităţii. Chiar şi după ce limba scrisă a fost reconsiderată, fără a-i mai
fi atribuit un caracter magic ori sacru, a continuat să fie aureolată de teamă
şi respect. J. Vendryes observa că omul modern continuă să păstreze un fel
de reţinere în faţa textului scris. Religia şi dreptul au folosit aceste atitudini
pentru a impune formule scrise invariabile. Se spune încă: „aşa scrie”, „aşa
i-a fost scris”, ca şi cum am împărtăşi mentalitatea orientală care prezintă
destinul oamenilor ca fiind trecut într-o carte. Importanţa textului scris
se bazează şi pe durabilitatea sa faţă de exprimarea orală. În plus, un text
scris nu poate fi reprezentarea fidelă a limbii vorbite, deoarece nu scriem
aşa cum vorbim, ci în conformitate cu un sistem de norme 38 . Aceasta nu
înseamnă însă că exprimarea corectă, literară este posibilă numai în scris
şi nici că limba scrisă ar avea caracter prin excelenţă conservator şi stabil.
La această concluzie ajunge şi lingvistul francez pomenit mai sus, care,
definind într-un limbaj metaforic limba literară (el foloseşte termenul limbăĕ
scrisăĕ), consideră că acest aspect al limbii unui popor este precum „stratul
de gheaţă dintr-un râu”: „On peut comparer cette création des langues
écrites à la formation d’une couche de glace à la surface d’une rivière. La
glace emprunte sa substance à la rivière; elle n’est pour mieux dire, que
l’eau de la rivière elle-même, et cependant elle n’est pas la rivière. L’enfant,
voyant la glace, croit qu’il n’y a plus de rivière, que le cours en est arrêté.
Illusion! Sous la couche de glace l’eau continue à couler, à suivre sa pente
37
I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 9.
38
J. Vendryes, Le langage. Introduction linguistique à l’histoire, Paris, La renaissance du livre, 1921,
p. 389.
32