Catalogue Police the police
Catalogue Police the police
Catalogue Police the police
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
încercat să le explice vizitatorilor că nu şi-au pierdut minţile, ci pur şi simplu sunt nevoiţi să ducă la îndeplinire o sarcină de serviciu lipsită de<br />
sens pentru a-şi câştiga pâinea şi cu care ei nu s-ar identifica nicidecum. În această situaţie creată de Paweł Łubowski, paznicii îşi pierdeau<br />
prestanţa, întreaga lor autoritate fiind pusă sub semnul întrebării, deşi conduita lor continua să fie una categorică, profesionistă şi sobră.<br />
Atât vizitatorii cât şi gardienii au acţionat sub presiunea unor circumstanţe bizare, cu totul atipice, experimentul artistic demonstrând că<br />
autoritatea poate fi anihilată printr-o simplă inversare de roluri. Puterea celui care supraveghează este, în consecinţă, întotdeauna mai<br />
mare decât a celui supravegheat. Există, prin urmare, legături strânse între capacitatea de a vedea/observa şi putere.<br />
muzeuL. diminuarea puterii unei instituţii de artă<br />
În 2004, Hubert Czerepok realiza lucrarea video Muzeul − operă care ni-l înfăţişează pe artist în timpul unei discuţii purtate cu un director şi<br />
curator de muzeu. Acţiunea filmului se petrece într-un muzeu care expune o amplă colecţie de lucrări de artă modernă şi contemporană.<br />
Ambii bărbaţi se plimbă prin diferitele încăperi ale muzeului, directorul răspunzând unei serii de întrebări ale oaspetelui şi oferind numeroase<br />
informaţii şi detalii despre respectiva instituţie de cultură. În timpul vizionării acestei lucrări video, spectatorul nu ştie niciodată exact<br />
dacă urmăreşte, de fapt, un interviu real cu directorul muzeului sau doar o regizare cât se poate de reuşită. Deşi acest aspect rămâne neelucidat,<br />
problema autenticităţii interviului devine din ce în ce mai neimportantă, deoarece chintesenţa operei constă tocmai în posibilitatea<br />
oferită spectatorului de a-l ţine pe directorul de muzeu sub observaţie şi de a afla, astfel, o sumedenie de detalii despre instituţia în cauză,<br />
fără ca acesta să considere că ar fi necesar să îşi autocenzure în vreun fel explicaţiile.<br />
Cei doi bărbaţi discută despre lucrările expuse, iar din dialog reiese că arta nu poate fi definită precis şi fără echivoc. Înţelegem că decizia<br />
selectării unei opere în scopul expunerii ei în cadrul unei colecţii muzeale depinde, până la urmă, de o mulţime de factori şi nicidecum<br />
doar de gradul valorii sale artistice. Astfel, directorul de muzeu menţionează că multe dintre lucrările expuse au ajuns incluse pe furiş în<br />
colecţie, dat fiind că artiştii ţineau neapărat să îşi vadă operele expuse în cadrului muzeului respectiv. Alte tablouri fuseseră expuse ca urmare<br />
a datoriilor mari pe care directorul de muzeu le avea faţă de autor, includerea tablourilor în expoziţie exonerându-l de plata acestora.<br />
Ulterior, ambii bărbaţi pot fi văzuţi jucându-se cu nişte fotolii interactive, prezente în muzeu. Directorul de muzeu aduce vorba şi despre<br />
presupusele aşteptări ale publicului vizitator, care ar cauta plăceri şi divertisment inclusiv în cadrul unei instituţii de artă. Din acest motiv,<br />
spune directorul, ar trebui reflectat serios dacă nu cumva s-ar impune şi servirea publicului cu popcorn, având în vedere că orice vizitator<br />
sau vizitatoare este îndreptăţit/ă să se simtă la fel de bine în incinta unui muzeu ca într-un parc de distracţii. Iar această relaxare ar putea fi<br />
creată inclusiv prin intermediul unui mobilier pe măsură, confortabil. Aflăm aici că băncile din incinta muzeului au fost fabricate de o rudă a<br />
directorului, aceeaşi rudă fiind mai apoi rugată să realizeze şi cópii ale unor tablouri de Philip Guston, furate într-un moment în care paznicii<br />
luau micul dejun. Cei doi bărbaţi vizitează şi restaurantul muzeului − restaurant ce constituie, în mod vizibil, mândria directorului, în timp ce<br />
pe fundalul sonor poate fi auzită discuţia dintre cei doi potenţiali hoţi de artă, care fac observaţii despre sistemul de supraveghere deficitar<br />
din cadrul departamentului dedicat artei medievale. Ceva mai târziu, directorul povesteşte despre relaţiile sale cu diverse studente la arte,<br />
toate membre ale comunităţii locale, despre care crede că ar trebui să-i fie profund recunoscătoare pentru că a găsit timpul necesar să li<br />
se dedice în pofida înaltei funcţii deţinute într-o instituţie culturală de vază. La finalul vizitei muzeului, directorul poate fi urmărit purtând o<br />
discuţie telefonică extrem de deschisă, în care vorbeşte fără reţineri despre sumele mari pe care el şi muzeul său tocmai le-au încasat ca<br />
urmare a vânzării unor opere de artă. În final, îşi ia un succint rămas bun şi dispare, în timp ce musafirul abandonat − adică artistul Hubert<br />
Czerepok – distruge, cuprins de mânie şi frustrare, o piesă de mobilier din muzeu, realizând că în calitate de tânăr artist polonez nu are,<br />
practic, nicio şansă să-şi expună vreodată lucrările în acest muzeu.<br />
Ajungem, prin urmare, să înţelegem abia într-un târziu că întreaga discuţie constituie, de fapt, o regizare persiflantă, o satiră usturătoare<br />
la adresa muzeului ca personificare a unei instituţii culturale deopotrivă importante şi influente. Artistul polonez analizează şi critică mecanismele<br />
de putere ale acestei instituţii − reprezentate, în cazul de faţă, de persoana directorului de muzeu. Deficienţele muzeului au fost,<br />
desigur, exagerate până la caricaturizare pentru a evidenţia cât mai mult distorsiunile existente. Cine vizionează filmul se va amuza cu<br />
siguranţă, dar va realiza totodată că reflecţiile suscitate de acesta sunt departe de a fi amuzante şi agreabile. Constatăm că nu există criterii<br />
obiective de evaluare a operelor de artă, că persoanele puse în funcţii de răspundere, cum ar fi directorul de muzeu, îşi urmăresc strict<br />
propriile interese, fiind interesaţi doar să câştige cât mai mulţi bani fără a-şi periclita în vreun fel slujba. Se folosesc de poziţia şi influenţa<br />
deţinute fie pentru a face achiziţii ieftine de pe piaţa de artă, fie pentru a susţine fel de fel de rude sau cunoştinţe cu veleităţi artistice, în loc<br />
să coopereze în mod egal cu toţi artiştii demni de atenţie. Lucrarea lui Czerepok dezvăluie o situaţie din păcate universal valabilă în lumea<br />
artei: banii şi cunoştinţele au fost şi rămân factori decisivi pentru artistul care aspiră să-şi vadă lucrările expuse într-o galerie de muzeu<br />
sau care doreşte să vândă una sau mai multe opere unei astfel de instituţii de cultură. În lucrarea video semnată de Czerepok, directorul<br />
de muzeu ne este prezentat drept o persoană extrem de cinică, necugetată şi lipsită de scrupule, care îşi întelege poziţia strict ca pe o<br />
sinecură, bună de păstrat şi de exploatat în vederea acumulării unei considerabile averi personale. Opera artistului polonez nu vizează<br />
doar deconspirarea pârghiilor puterii din muzee sau alte instituţii de artă, ci mai ales evidenţierea dezordinii şi a lipsei de responsabilitate în<br />
materie de selectare a exponatelor. Deşi prin zâmbetul sau râsul nostru contribuim, pe parcursul vizionării lucrării lui Czerepok, la slăbirea,<br />
fie ea şi minimă, a autorităţii reprezentante de conducerea muzeului, nu reuşim, totuşi, să schimbăm cu ceva situaţia globală. Instituţiile<br />
de cultură vor continua să domine lumea artei şi să determine modul de evaluare aplicat mediului artistic. Monitorizând şi aceste relaţii tot<br />
23