Numarul 1 Dascalul Crestin - Profesor de religie

ce-l depărta de fericire prin neascultare. Deci omul trebuia să facă un pas, el neputând rămâne în
starea dată prin creaŃie, trebuia să scoată la iveală puterea de persoană într-un act săvârşit de întrega
sa fiinŃă.
Urmările actului său major se cunosc prea bine. Aşa se face că omul a gustat fericirea dar nu
total ci numai parŃial. Cea mai solidă dovadă că omul a gustat din fericire este că imediat după
cădere a început o perioadă de frământare şi de încordare, dominată de opusul fericirii care umplea
golul pricinuit de lipsa ei. 2 Aşa se explică nostalgia paradisului pierdut, temă care va frământa
lumea până astăzi. Prin căderea în păcat omul a căzut de fapt din starea de fericire pentru care-l
crease Dumnezeu. De atunci şi până astăzi omul suspină după fericire şi simte un gol în fiinŃa lui, o
neîmplinire. 3
Din cele spuse până aici reiese că fericirea este o stare pe care omul o poate simŃi numai
aproape de Dumnezeu, iar apropierea aceasta o poate face doar prin asemănarea cu El. Fericirea
este deci o parte componentă a structurii umane. Omul poate fi definit doar prin cuprinderea tuturor
elementelor constitutive ale fiinŃei lui. Este cunoscut că fiecare categorie de obiecte este definită
prin punerea laolaltă a unor caracteristici comune, în absenŃa cărora un obiect nu ar mai fi definit
ca şi atunci când acestea sunt luate în consideraŃie, ci ca ceva diferit.
În aceste condiŃii nimic nu este mai potrivit ca celebrul dicton antic: „Omul este bucuros
(fericit) atunci când este cu adevărat om”.
Aceasta înseamnă că entitatea pe care o numim om, este posibil să nu fie cu adevărat om,
deşi are formă de om. Această eventualitate pune în faŃa noastră următoarea întrebarea dificilă:
care sunt acele elemente, care trebuie să existe într-o existenŃă, pentru ca aceasta să fie cu
adevărat om?
ConcepŃia umanistă antropocentrică, cea care îl vede pe om ca fiinŃă autonomă, respinge
orice dependenŃă a omului faŃă de Dumnezeu, adică orice dependenŃă a existenŃei şi a ipostasului
acestuia de Dumnezeu. Conform acestei concepŃii, omul este om independent de relaŃia sa cu
Dumnezeu. Nu este, prin urmare, chip al lui Dumnezeu care tinde, sau este dator să tindă spre
asemănarea cu Acesta, înaintând pe o anumită cale, ci, este o entitate cu existenŃă de sine, în
măsură şi datoare să se autodetermine independent şi indiferent faŃă de existenŃa sau neexistenŃa
lui Dumnezeu. SusŃinând aceasta, concepŃia umanistă antropocentrică nu este în nici un fel
originală, ci, continuă concepŃia şi calea aceea pe care a arătat-o şarpele Evei şi pe care, din
nefericire, au urmat-o sub presiunea uşurătăŃii intelectuale şi Eva şi Adam. 4
2 Ibidem, p. 168.
3 Vezi Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a III-a, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 75.
4 Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, Umanismul creştin şi umanismul
secularizat, în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 254-255/2000, p. 2.
24