<strong>LUMEA</strong> MILITARĂ lumea militarã în dialog PETRE RÃILEANU: „A venit timpul sã reabilitãm viitorul“ Interviu realizat de Radu Voinescu Nãscut în 1951 la Brãila, pe Bulevardul Cuza, una dintre cele douã mari artere care încep ºi se terminã la Dunãre. Un oraº a cãrui geometrie riguroasã ºi surâzãtoare nu poate lãsa indiferent pe nimeni. Cãlinescu i-a dedicat poate cel mai frumos elogiu, în stilul lui grandilocvent dar plin de miez. ªcoala generalã ºi liceul „Nicolae Bãlcescu“, la Brãila, apoi studii de litere la Universitatea din Bucureºti. Dupã un scurt interludiu de profesor navetist la Iveºti, a exersat pânã acum douã meserii: editor (redactor ºi, dupã 1990, ºef de redacþie ºi redactor ºef) ºi jurnalist radio, la început chiar cu ziua, apoi integrat. Urmeazã stabilirea în Franþa, un an de DEA (Diplôme d’étude aprofondi) la Sorbona, care-l ajutã nu sã uite ci sã reorganizeze ºi sã recicleze ceea ce credea cã ºtie. Din 1994 intrã la Radio France Internationale din Paris, veritabil Turn Babel – emisiuni în 20 de limbi. Cunoaºte noi locuri, oameni, idei, feluri de a fi în lume. Absoarbe cât poate ºi se lasã absorbit de solul primitor pe care a cãzut. Un arbore inversat, cum ar spune Basarab Nicolescu, ale cãrui rãdãcini rãmase în aer se vor adapta la funcþia de ramuri, în timp ce ramurile, în pãmânt, devin rãdãcini. <strong>LUMEA</strong> MILITARÃ 1/2005 36
Stimate Petre Rãileanu, sunteþi unul dintre scriitorii români afirmaþi în Franþa. Cãrþile dumneavoastrã de criticã ºi eseisticã, intervenþiile în diferite publicaþii contureazã o carierã literarã frumoasã, la care – de ce sã n-o recunoaºtem? – nu sunt mulþi cei care acced. Drumul acesta a început – poate e bine sã reamintim – cu o carte publicatã la <strong>Editura</strong> Militarã, un eseu inteligent ºi sofisticat – în sensul pozitiv, se înþelege – despre literatura eroicã. Acea carte se numeºte Corabia lui Ghilgameº. Ce v-a determinat sã abordaþi o astfel de temã? Sã fi fost doar faptul cã pe atunci eraþi ofiþer ºi redactor la editura armatei? – Într-o oarecare mãsurã, da. Imaginarul colectiv a identificat armata cu ideea de eroism, în care tenta naþionalã e foarte prezentã. Situaþia s-a prelungit pânã târziu în epoca modernã, acompaniind procesul de formare a statului naþional: Rãzboiul de independenþã, Primul rãzboi mondial. Regimul comunist, dupã o primã perioadã de glorificare a Armatei Roºii, a crezut oportun sã reînnoade cu vechea tradiþie, cel puþin la nivelul discursului. Propaganda oficialã identifica „noua“ armatã cu ideea de eroism, însã acesta era deturnat pânã la caricaturã, impregnat, cum era, de poncifele ideologiei partidului unic. Istoricii s-ar putea pronunþa cu mai multã competenþã, observaþiile mele sunt ale unui «corp strãin» situat pentru o vreme la marginea instituþiei, dar aceasta este de multe ori ºi cea mai bunã poziþie pentru a observa un fenomen. De aceea, nu cred sã mã înºel spunând cã, la fel ca toate celelalte instituþii, ºi acest corp de profesie a fost grav alterat ºi deturnat de la specificitãþile sale. In linii mari, armata era scindatã într-o componentã complet proletarizatã, care asigura marile ºantiere: Canalul, „Casa Poporului“ etc., ºi o a doua, poate ºi mai mare, formatã din funcþionari ideologici. Sistemul în care trãiam semãna cu o ficþiune grosolanã, a cãrei regulã de bazã era mimarea adevãrului, numai cã discursul ambiant avea pretenþia de a fi chiar realitatea. De aceea, orice incursiune în lumea convenþiilor literare conþinea în mod inevitabil o dozã de ironie. De altfel, cititorul dintr-un alt spaþiu cultural sau chiar cititorul român de peste zece ani, dacã nu chiar cel de lumea militarã în dialog azi, ar putea fi surprins de aspectul ludic-nonºalant al unei pãrþi importante a literaturii din România anilor ’80. Mã întreb chiar dacã cititorului cu pricina literatura respectivã i-ar mai spune ceva, având în vedere cã acele coduri ale complicitãþii spontane autor-cititor au dispãrut. Dar mai cred cã lucrurile trebuiesc puse într-un context mai larg. Cultura românã a moºtenit o viziune ambivalentã despre lume: Rãul e frate cu Binele, prezenþa Rãului e la fel de implacabilã ca succesiunea anotimpurilor, singura modalitate de a-l «combate» este de a-i pune în faþã propria caricaturã. Am pus cuvântul combate între ghilimele, pentru cã din aceastã caricaturizare nu lipsesc anume note de simpatie. Deriziunea ºi autoderiziunea, gustul pentru relativism sunt înscrise în codul genetic al literaturii române. Nu e de mirare cã în timp ce alte literaturi încep cu epopei eroice sau chansons de geste, istoria literaturii române înregistreazã încã de la începuturile ei o veritabilã comedie a literaturii. E vorba de Þiganiada lui Ion Budai-Deleanu, capodoperã a aºa-zisei literaturi de gradul al doilea, cu alte cuvinte, o ficþiune a ficþiunii, în care sunt manipulate cu o uimitoare dezinvolturã toate procedeele din arsenalul a ceea ce se numeºte astãzi postmodernism, uitându-se cu prea mare uºurinþã cã ele erau curente în secolul al XVIII-lea, un secol al Luminilor, al tuturor libertãþilor ºi chiar al libertinajului. Proiectul cãrþii Corabia lui Ghilgameº mi s-a lãmurit pe mãsura scrierii ei. Aveam la început în minte aceastã vastã metaforã din Homer, „bãrbaþii Ares ºi fabricanþii de ecouri“, frapat de caracterul ei exemplar ºi definitiv: ea pune pe picior de egalitate pe rãzboinici, cu alte cuvinte pe deþinãtorii puterii efective, cu poeþii ºi rapsozii, cei care deþin secretul imortalitãþii. Toposul literar – arme ºi litere – va face o uimitoare carierã artisticã ce va menþine în echilibru timp de mai multe secole, pânã în pragul modernitãþii, protagoniºtii celor douã serii paradigmatice. Formele literare sau modificat, iar valorile vehiculate au cunoscut codificãri diferite. Readucerea în discuþie a acestui topos era în ochii mei o formã de a sublinia forþa ºi prestigiul literaturii ºi, deci, o revanºã a acesteia. Cu siguranþã, mulþi dintre noi am exagerat importanþa literaturii, dar <strong>LUMEA</strong> MILITARà 1/2005 37 <strong>LUMEA</strong> MILITARĂ aceastã exagerare rãspundea unei necesitãþi reale ºi era în acelaºi timp un program. Dar n-aº vrea sã se înþeleagã cã scrierea unei cãrþi e ghidatã numai de conjuncturi exterioare. Lecturile, studiul, reflecþia ne permit o mai bunã cunoaºtere de sine ºi descoperirea unor afinitãþi durabile. Scriind Corabia lui Ghilgameº am fost acaparat de o „temã“, cãutarea imortalitãþii, care mi-a schimbat radical felul de a mã situa în raport cu literatura. – Aþi lucrat în cadrul Editurii Militare în perioada ei de glorie, ca sã spun aºa, atunci când îºi câºtigase un anumit prestigiu în lumea editorialã ºi culturalã româneascã. Aþi putea trasa, în câteva cuvinte, ceea ce credeþi cã ar putea fi o explicaþie a statutului acestuia special, important pentru istoria unei instituþii care anul acesta sãrbãtoreºte 55 de ani de existenþã? – <strong>Editura</strong> Militarã a fost înfiinþatã, ca ºi în celelalte þãri din zona de influenþã sovieticã, pentru a asigura difuzarea propagandei politice în armatã. Multã vreme, producþia literarã a fost insignifiantã ºi marginalã, tocmai datoritã fidelitãþii faþã de acest principiu. O breºã s-a creat prin venirea în editurã, la începutul anilor 1980, a colonelului Dumitru Rãdulescu. Din punct de vedere administrativ era o retrogradare, dar el a ºtiut sã facã din acest „exil“, deseori utilizat pentru a-i þine la distanþã pe rebeli ºi pe incomozi, punctul de plecare al unei extraordinare aventuri, instaurând un spaþiu de libertate ºi de emulaþie într-o instituþie somnolentã, ce devenise un fel de Casã de asigurãri pe viaþã pentru câþiva autori mediocri, dar foarte „pe linie“. Înþelegerea între noi a fost de la început totalã ºi a funcþionat astfel timp de zece ani cât am lucrat împreunã. Nu aveam deloc aceeaºi formaþie, veneam din orizonturi diferite, dar am constatat cã doream cu aceeaºi intensitate acelaºi lucru: sã publicãm „literaturã adevãratã“. A fost de acord cu toþi autorii pe care i-am propus, în primul rând tinerii optzeciºti, începând cu Mircea Nedelciu ºi primul sãu roman, Zmeura de câmpie. Pentru un tânãr prozator strãlucit ºi nonconformist, cum era el, editarea unui roman în treizeci de mii de exemplare însemna dobândirea unui statut de scriitor ce se
Change language