LUMEA MILITARA 2.qxp - Editura Militara

LUMEA MILITARĂ
lumea militarã literarã
Sat în bejenie
George David
Stau în sufragerie, mă prefac că mă
uit la televizor, şi-l aud. Niciodată nu pot
urmări ca lumea ştirile astea de la opt
seara, pentru că auzul meu pîndeşte, de
fapt, zgomotele venite de afară, ca să
surprindă cît mai din timp huruitul ăla
de motor obosit, horcăind pe bulevardul
Străinilor către autogară. După strănuturile
şi sufocările ce compun muzica
muribundă a pistoanelor, pare atît de
vechi, săracul, de parcă ar fi acelaşi
autobuz cu care, acu vreo treizeci de ani,
plecam de acasă duminică seara încoace,
spre Oraş, ca să-ncep o nouă săptămînă
de şcoală la liceul din Piaţa Garibaldi.
Gîndind raţional, încerc să mă conving
că n-are cum să fie tot ăla, dar ezit de
fiecare dată cînd judecata mă îndeamnă
spre geam, să-l privesc, prefer să-mi
imaginez că e tot cel vechi, cu portbagaj
deasupra şi cu scăriţă laterală ca să poţi
urca bagajele.
Ăsta-i, îi recunosc gîfîitul cum coboară
dinspre Străini printre zgomotele
celorlalte maşini de pe bulevard. Acu
probabil trece pe la poarta Combinatului,
trudit şi încărcat ca o bătrînicăalbină,
cădelniţînd, cu fumul lui
albăstrui de motorină, teii şi stîlpii cu
becuri care mărginesc bulevardul. În
curînd o să ajungă în dreptul benzinăriei
de vizavi, o să oprească la semafor ca să
facă la dreapta, spre autogară, şi atunci o
să-i ascult, în toată deplinătatea ei,
modesta simfonie mecanică a supapelor.
Sunt aproape treizeci de ani de cînd
am plecat din Străini. Două treimi din
viaţa mea de pînă acum s-au scurs aici, în
Oraş. De unde, atunci, legătura asta
aproape bolnăvicioasă cu locurile alea?
De ce continui să fiu agăţat de Străini
prin ombilicul ăsta de netăiat al
autobuzului de seară? Să fie oare acel
simţ al pămîntului moştenit de la
străbunii care au plecat din stepă cu sat
cu tot, după cum mi-a povestit de atîtea
ori bunicul?
Poate chiar ăsta era rostul poveştii, să
mă lege şi pe mine, pentru totdeauna, de
casele din pămîntul ăla lutos, aşa cum
probabil legase şi cele cîteva generaţii
care s-au succedat între sosirea din stepă
şi naşterea mea. Pentru că prea multă
îndîrjire şi patimă erau în glasul
bunicului cînd îmi repeta, pentru a nu
ştiu cîta oară, aproape cu aceleaşi
cuvinte, peripeţiile acelui exod straniu;
nu, nu îndîrjire, cred că era disperare, un
fel de spaimă împietrită, ca şi cum ar fi
trebuit să-mi transmită cine ştie ce
învăţătură ezoterică şi se temea că n-am
să fiu în stare să preiau şi să păstrez
neştirbită o asemenea moştenire. Da, sînt
sigur, disperare era ceea ce încerca el să
ascundă în spatele perdelei de fum de
Naţionale cînd, ori de cîte ori treceam pe
la Casa Veche – aşa-i zicea tata căsuţei în
care locuia bunicul, fiindcă mama, care
acolo se născuse şi trăise pînă la măritiş,
nu se-ncumetase niciodată să folosească
numele ăsta, pentru ea casa aia era pur şi
simplu Acasă, chiar aşa, cu majusculă -,
mă chema în cămăruţa în care îşi
petrecea nopţile şi o bună parte din zile,
se aşeza pe marginea patului tare, mă
poftea să stau pe scaunul cu trei picioare
din faţa lui şi începea, mereu cu aceleaşi
cuvinte, ca într-o iniţiere ritualică:
“Ascultă, Costică-nepoate, şi ţine
minte!” – iar eu îmi compuneam degrabă
chipul grav al celui care urmează să
primească un mesaj esenţial şi tainic, însă
deja anticipînd în gînd ceea ce avea să
urmeze: “Ţine bine minte, pentru că am
LUMEA MILITARÃ 1/2005
62
să-ţi vorbesc despre…” Ţine bine minte,
pentru că am să-ţi vorbesc despre
străbunicii noştri, pentru ca să ştii şi tu
cum am ajuns noi aici şi să poţi spune şi
tu mai departe nepoţilor tăi, şi tot aşa
pînă ni s-o stinge neamul. Care nepoţi,
mă-ntreb eu acu, dacă, din şapteşopt
pînă-acum, Iulia n-a născut nici un copil?
Să ştii că noi nu suntem de-aici, dar, dacă
aici ne-am găsit loc, avem să ţinem la el ca
la lumina ochilor şi avem să rămînem
aici pînă s-o putea să ne-ntoarcem la locul
nostru din bătrîni. Sau pînă ne-o alunga
vreo primejdie, Doamne-fereşte.
Locul nostru nu-i ăsta, Costicănepoate,
locul nostru e la Răsărit, cale de
vreo două săptămîni de mers pe jos de
aici. Acolo s-au născut şi s-au îngropat ai
noştri pînă la una mie opt sute şi
cinsprezece, cînd n-au mai putut răbda
stăpînirea cea nouă ce se rînduise de vreo
cîţiva ani şi au fost nevoiţi să plece către
încoace. Şi era Satul nostru de Dincolo
un sat măricel, cu căsuţe scunde, frumos
văruite, atît de albe că băteau în albăstriu
şi semănau cu nişte boabe de piatră
scumpă înşirate pe şiragul uliţelor
prăfoase. Prăfoase pentru că Satul era
aşezat în stepă, Costică-nepoate, unde
pămîntul se-ntinde drept ca-n palmă cît
vezi cu ochii, pînă unde se-mpreună cerul
cu pămîntul. Şi toată netezimea asta nu
era tulburată de nimic altceva decît de
lujerii înalţi ai lumînărelelor. Ba, uneori,
în locuri cu iarbă mai mică, mai puteai
vedea cîte-un căţelul-pămîntului şi-atunci
în mintea mea răsărea, acelaşi de fiecare
dată, un popîndău fricos, stînd aproape
de vizuina lui şi iscodind cu privirea-n
toate părţile, stînd drept şi el tot ca
tulpinile de lumînărele. Sau cîte-o dropie
care, cu pieptul, despica valurile de