LUMEA MILITARA 2.qxp - Editura Militara

ierburi arse de soare, ca o corabie cu
picioare de pasăre. Iar aerul stepei
tremura-n soare, Costică-nepoate, aşa să
ţii minte, şi era plin de mireasma amară
a pelinului amestecată cu cea sărată
venită dinspre amiază, unde, departe, se
ghicea marea şi eu îl vedeam pe bunicul
în mijlocul acelei stepe, atunci, înainte
de 1815, deşi mai tîrziu aveam să aflu că
se născuse la mai bine de şaptezeci de ani
după acel exod, îl vedeam aşadar în
stepă, îmbrăcat în haine albe ţărăneşti
aşa cum avea şi răsculatul din tabloul lui
Băncilă, pe care îl văzusem într-o carte de
istorie a unora mai mari, şi bunicul, la fel
de bătrîn ca acu, dar mai puternic, mai
falnic, “sorbea cu nesaţ” – cum îmi citise
mama dintr-o poezie – aerul ăla mirosind
a amar şi a sărat în acelaşi timp. Şi
încercam să-mi imaginez cum e mirosul
sărat de mare, fiindcă nu văzusem încă
marea, şi era un cer înalt şi curat, brăzdat
doar din cînd în cînd de păsări în zbor.
Şi era atîta pace şi linişte, şi toate erau
aşezate cu atîta rînduială, iar susurul
ierburilor unduite de vînt semăna întratîta
cu al unui pîrîiaş, încît nici nu te
mai sinchiseai de lipsa apei şi de vremea
secetoasă, singurele umbre care tulburau
tihna stepei.
Acolo era Satul nostru, Costicănepoate,
se odihnea alb în soare, precum
ţi-am spus, răsărind pe neaşteptate din
ierburile foşnitoare, printre tulpinile de
lumînărele. Şi nici o stăpînire nu avusese
niciodată nimic cu noi, pierduţi cum
eram în stepă, noi aveam legea noastră,
datoriile şi obiceiurile noastre, pe care le
păzeam mult mai bine decît ar fi putut-o
face vreo stăpînire.
Numai că noua rînduială rostuită la
una mie opt sute şi doisprezece n-a mai
fost asemeni acelora dinainte. De data
asta s-au pus pe noi cu birurile şi cu
munca forţată, tot ameninţîndu-ne în
limba lor repezită care semăna cu onjurătură,
şi ne-au măsurat şi împărţit ei
pămînturile iar aici îmi răsăreau în
închipuire cei doi care veniseră pe la noi
pe-acasă cu vreo două primăveri mai
înainte de povestea bunicului, un om
din sat şi un altul, necunoscut, cu şapcă
de piele, cei doi care îi ceruseră tatei să
se-nscrie cu pămîntul în gospodăria
agricolă colectivă. Atunci am auzit eu
prima oară cuvîntul “suprafaţă”, pe care-l
rostea cînd unul, cînd altul, parcă
aruncîndu-i-l tatei în obrazul dintr-o dată
tras şi zbătîndu-se nervos pe care, pînă
atunci, noi le stăpînisem în bună
devălmăşie.
Şi asuprirea s-a tot înăsprit de la un
an la altul, pînă cînd oamenii n-au mai
lumea militarã literarã
putut răbda să tot fie călcaţi pe grumaz în
felul ăsta. După nici trei ani, bătrînii
Satului s-au adunat – lucru care
se-ntîmpla o dată la mai bine de-o viaţă
de om, cînd se făptuia vreun omor sau
altă asemenea grozăvie – şi au hotărît că
Satul nu mai putea rămîne acolo, trebuia
să plecăm în bejenie.
Cînd austrul a-nceput să mănînce
zăpada iernii, ne-am apucat de treabă. Au
fost tăiaţi porcii, au fost tăiate caprele şi
oile – numai găinile au fost cruţate, dar şi
ele au fost închise în colivii mari de
nuiele – iar femeile au început pregătirea
bucatelor ca pentru iarnă, afumînd şi
sărînd carne, făcînd cîrnaţi, apoi înecînd
totul în putineie cu untură. Iar în acest
timp, noi, bărbaţii, cam din acest punct
bunicul intra de-a binelea, el însuşi, în
poveste, deşi între acele întîmplări şi
venirea lui pe lume se scursese mai bine
de-o generaţie am tăiat toţi copacii din
Sat, care, oricum, nu erau prea mulţi, iar
din ei am făcut un fel de sănii mari de
lemn, cîte una pentru fiecare gospodărie,
sănii la care mai tîrziu aveau să fie puse
roţi, tot de lemn, făcute din trunchiurile
cele mai groase. Apoi am săpat pe sub
temeliile caselor, le-am săltat cu pîrghii şi
proptele şi am băgat săniile astea sub
temelii. Am strîns la un loc carele şi
căruţele Satului, caii, boii, vacile şi
catîrii, şi le-am împărţit pe toate după
nevoile fiecărei gospodării.
Şi, cînd toate astea au fost gata, ne-am
dus cu toţii la cimitirul de lîngă Sat. Am
săpat primprejurul mormintelor şi pe
sub ele, după care le-am îmbrăcat în
coşuri de nuiele împletite în jurul lor. Şi,
tot aşa, cu pîrghii şi cu cricuri, am urcat
mormintele-n care şi căruţe, cu cruci şi
cu oseminte cu tot, ca pe nişte flori de
fereastră la care li s-a spart ghiveciul şi au
rămas numai cu pămîntul din preajma
rădăcinii.
După morminte, aveam să-mi dau
astfel seama, mai tîrziu, că în cimitirul
LUMEA MILITARÃ 1/2005
63
LUMEA MILITARĂ
din Străini erau într-adevăr unele cruci
sub care se odihneau morţi dinainte de
1815, care, în mod logic, n-ar fi trebuit să
se afle acolo au fost încărcate în care
celelalte lucruri de prin gospodării,
începînd cu proviziile de drum rînduite
în lăzi de zestre, cu hainele şi ţesăturile de
prin case, cu icoanele, cu maşinile de tors
din lemn şi terminînd cu coliviile cu
găini şi cu coteţele cîinilor. Cele ce nu sau
putut încărca au fost îngrămădite în
găurile rămase după dezgroparea
mormintelor şi li s-a dat foc. Două zile au
ars focurile în fostul cimitir, înălţînd în
aerul nemişcat al primăverii tot atîtea
coloane de fum cîte morminte fuseseră
înainte.
Apoi, în seara care a urmat, am
meşterit hamuri din funie de cînepă şi leam
legat la săniile de sub case. A urmat o
noapte în care n-a dormit nimeni, în care
ne-am îmbătat toţi, pentru ultima oară,
cu mirosul locului aceluia din stepă. Dar
era o tăcere peste Satul gata de drum, deai
fi zis că-i o noapte ca oricare alta.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, am
plecat la drum, Costică-nepoate. Am
înhămat caii şi boii şi vacile şi catîrii la
care şi la căruţe, la săniile de sub case.
Vreo zece bărbaţi au trecut înaintea
noastră, cu coasele, urmînd să tot
cosească înspre apus, deschizînd astfel
pîrtie Satului printre ierburi. Iar ceilalţi
au trecut pe lîngă animalele de povară,
aşteptînd semnul Întemeietorului.
Cînd totul a fost gata, Întemeietorul
– strămoşul nostru, Costică-nepoate! – a
făcut semn carelor cu morminte să intre
pe pîrtia de iarbă. Apoi s-a mişcat prima
casă, şi-a doua, şi încă altele, apoi unele
care cu provizii, după care au urmat alte
cîteva case, bisericuţa Satului, iar case, iar
care cu provizii… Şi s-a întins convoiul la
drum, aproape dintr-o parte a
orizontului pînă-n cealaltă, urmînd pîrtia
cosaşilor, şi nimeni nu s-a uitat în urmă,
la gropile negre-cafenii care arătau, ca un