LUMEA MILITARA 2.qxp - Editura Militara

Stimate Petre Rãileanu, sunteþi unul
dintre scriitorii români afirmaþi în
Franþa. Cãrþile dumneavoastrã de
criticã ºi eseisticã, intervenþiile în
diferite publicaþii contureazã o carierã
literarã frumoasã, la care – de ce sã n-o
recunoaºtem? – nu sunt mulþi cei care
acced. Drumul acesta a început – poate
e bine sã reamintim – cu o carte
publicatã la Editura Militarã, un eseu
inteligent ºi sofisticat – în sensul
pozitiv, se înþelege – despre literatura
eroicã. Acea carte se numeºte Corabia
lui Ghilgameº. Ce v-a determinat sã
abordaþi o astfel de temã? Sã fi fost
doar faptul cã pe atunci eraþi ofiþer ºi
redactor la editura armatei?
– Într-o oarecare mãsurã, da.
Imaginarul colectiv a identificat armata
cu ideea de eroism, în care tenta
naþionalã e foarte prezentã. Situaþia s-a
prelungit pânã târziu în epoca modernã,
acompaniind procesul de formare a
statului naþional: Rãzboiul de independenþã,
Primul rãzboi mondial. Regimul
comunist, dupã o primã perioadã de
glorificare a Armatei Roºii, a crezut
oportun sã reînnoade cu vechea tradiþie,
cel puþin la nivelul discursului.
Propaganda oficialã identifica „noua“
armatã cu ideea de eroism, însã acesta
era deturnat pânã la caricaturã, impregnat,
cum era, de poncifele ideologiei
partidului unic. Istoricii s-ar putea pronunþa
cu mai multã competenþã, observaþiile
mele sunt ale unui «corp strãin»
situat pentru o vreme la marginea
instituþiei, dar aceasta este de multe ori
ºi cea mai bunã poziþie pentru a observa
un fenomen. De aceea, nu cred sã mã
înºel spunând cã, la fel ca toate
celelalte instituþii, ºi acest corp de profesie
a fost grav alterat ºi deturnat de la
specificitãþile sale. In linii mari, armata
era scindatã într-o componentã complet
proletarizatã, care asigura marile
ºantiere: Canalul, „Casa Poporului“ etc.,
ºi o a doua, poate ºi mai mare, formatã
din funcþionari ideologici.
Sistemul în care trãiam semãna cu o
ficþiune grosolanã, a cãrei regulã de
bazã era mimarea adevãrului, numai
cã discursul ambiant avea pretenþia de
a fi chiar realitatea. De aceea, orice
incursiune în lumea convenþiilor literare
conþinea în mod inevitabil o dozã de
ironie. De altfel, cititorul dintr-un alt
spaþiu cultural sau chiar cititorul român
de peste zece ani, dacã nu chiar cel de
lumea militarã în dialog
azi, ar putea fi surprins de aspectul
ludic-nonºalant al unei pãrþi importante
a literaturii din România anilor ’80. Mã
întreb chiar dacã cititorului cu pricina
literatura respectivã i-ar mai spune
ceva, având în vedere cã acele coduri
ale complicitãþii spontane autor-cititor
au dispãrut. Dar mai cred cã lucrurile
trebuiesc puse într-un context mai larg.
Cultura românã a moºtenit o viziune
ambivalentã despre lume: Rãul e frate
cu Binele, prezenþa Rãului e la fel de
implacabilã ca succesiunea anotimpurilor,
singura modalitate de a-l «combate»
este de a-i pune în faþã propria
caricaturã. Am pus cuvântul combate
între ghilimele, pentru cã din aceastã
caricaturizare nu lipsesc anume note de
simpatie. Deriziunea ºi autoderiziunea,
gustul pentru relativism sunt înscrise în
codul genetic al literaturii române. Nu e
de mirare cã în timp ce alte literaturi
încep cu epopei eroice sau chansons de
geste, istoria literaturii române înregistreazã
încã de la începuturile ei o
veritabilã comedie a literaturii. E vorba
de Þiganiada lui Ion Budai-Deleanu,
capodoperã a aºa-zisei literaturi de gradul
al doilea, cu alte cuvinte, o ficþiune a
ficþiunii, în care sunt manipulate cu o
uimitoare dezinvolturã toate procedeele
din arsenalul a ceea ce se numeºte
astãzi postmodernism, uitându-se cu
prea mare uºurinþã cã ele erau curente
în secolul al XVIII-lea, un secol al Luminilor,
al tuturor libertãþilor ºi chiar al
libertinajului.
Proiectul cãrþii Corabia lui
Ghilgameº mi s-a lãmurit pe mãsura
scrierii ei. Aveam la început în minte
aceastã vastã metaforã din Homer,
„bãrbaþii Ares ºi fabricanþii de ecouri“,
frapat de caracterul ei exemplar ºi
definitiv: ea pune pe picior de egalitate
pe rãzboinici, cu alte cuvinte pe
deþinãtorii puterii efective, cu poeþii ºi
rapsozii, cei care deþin secretul
imortalitãþii. Toposul literar – arme ºi
litere – va face o uimitoare carierã
artisticã ce va menþine în echilibru timp
de mai multe secole, pânã în pragul
modernitãþii, protagoniºtii celor douã
serii paradigmatice. Formele literare sau
modificat, iar valorile vehiculate au
cunoscut codificãri diferite. Readucerea
în discuþie a acestui topos era în
ochii mei o formã de a sublinia forþa ºi
prestigiul literaturii ºi, deci, o revanºã a
acesteia. Cu siguranþã, mulþi dintre noi
am exagerat importanþa literaturii, dar
LUMEA MILITARÃ 1/2005
37
LUMEA MILITARĂ
aceastã exagerare rãspundea unei
necesitãþi reale ºi era în acelaºi timp un
program.
Dar n-aº vrea sã se înþeleagã cã
scrierea unei cãrþi e ghidatã numai de
conjuncturi exterioare. Lecturile,
studiul, reflecþia ne permit o mai bunã
cunoaºtere de sine ºi descoperirea
unor afinitãþi durabile. Scriind Corabia
lui Ghilgameº am fost acaparat de o
„temã“, cãutarea imortalitãþii, care mi-a
schimbat radical felul de a mã situa în
raport cu literatura.
– Aþi lucrat în cadrul Editurii
Militare în perioada ei de glorie, ca sã
spun aºa, atunci când îºi câºtigase un
anumit prestigiu în lumea editorialã ºi
culturalã româneascã. Aþi putea trasa,
în câteva cuvinte, ceea ce credeþi cã ar
putea fi o explicaþie a statutului
acestuia special, important pentru
istoria unei instituþii care anul acesta
sãrbãtoreºte 55 de ani de existenþã?
– Editura Militarã a fost înfiinþatã, ca
ºi în celelalte þãri din zona de influenþã
sovieticã, pentru a asigura difuzarea
propagandei politice în armatã. Multã
vreme, producþia literarã a fost insignifiantã
ºi marginalã, tocmai datoritã
fidelitãþii faþã de acest principiu. O breºã
s-a creat prin venirea în editurã, la începutul
anilor 1980, a colonelului Dumitru
Rãdulescu. Din punct de vedere
administrativ era o retrogradare, dar el
a ºtiut sã facã din acest „exil“, deseori
utilizat pentru a-i þine la distanþã pe
rebeli ºi pe incomozi, punctul de plecare
al unei extraordinare aventuri,
instaurând un spaþiu de libertate ºi de
emulaþie într-o instituþie somnolentã, ce
devenise un fel de Casã de asigurãri pe
viaþã pentru câþiva autori mediocri, dar
foarte „pe linie“. Înþelegerea între noi a
fost de la început totalã ºi a funcþionat
astfel timp de zece ani cât am lucrat
împreunã. Nu aveam deloc aceeaºi
formaþie, veneam din orizonturi diferite,
dar am constatat cã doream cu aceeaºi
intensitate acelaºi lucru: sã publicãm
„literaturã adevãratã“. A fost de acord
cu toþi autorii pe care i-am propus, în
primul rând tinerii optzeciºti, începând
cu Mircea Nedelciu ºi primul sãu
roman, Zmeura de câmpie. Pentru un
tânãr prozator strãlucit ºi nonconformist,
cum era el, editarea unui roman
în treizeci de mii de exemplare însemna
dobândirea unui statut de scriitor ce se