PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

osul unghiilor, culegerea de scame imaginare, frecatul mâinilor, evitarea privirii sunt pentru un
observator avizat purtătoare de semnificaţii. Tot în această categorie se încadrează paternurile
reacţionale la stimulii ameninţători de tipul fugă sau luptă (mijloace adaptative moştenite
filogenetic). Un caz particular manifestare defensivă este reacţia de îngheţ; ea apare cu deosebire
în regnul animal, atunci când victima este surprinsă în imediata apropiere a prădătorului, şi
constă în imobilizarea organismului. În virtutea mimetismului (însuşirea de a avea ori a lua
culoarea sau forma unor elemente din mediul înconjurător) specific multor animale, confundarea
cu ambianţa creşte şansele de supravieţuire. Cu toate că omul nu dispune de mimetism, recurgem
adesea la reacţia de îngheţ în mod automat, expresie a moştenirii genetice a mijloacelor de
adaptare.
· Exprimarea orală este un alt indice al emoţiilor ce ne animă. Includem aici modificări în
materie de timbru vocal, intonaţie, accent, intensitate sau chiar ritm al vorbirii. Este cunoscută de
pildă tendinţa de a vorbi mai tare, răstit, în caz de furie; ritmul accelerat de pronunţie poate fi un
indice al fobiei sociale/ruşine de a vorbi în public (accelerând vorbirea, momentul perceput ca
stânjenitor va trece mai repede); accentuarea nespecifică a unui cuvânt poate fin un semn de
ironie; frica se traduce prin senzaţia de „nod în gât”, tremur vocal etc. Influenţa stării emoţionale
asupra vorbirii a fost evidenţiată şi cu mijloace obiective. Astfel, Ciofu (1974, apud Radu, 1991)
a înregistrat fragmente ale discursului oral în diferite stări afective şi le-a analizat spectral,
concluzionând diferenţe semnificative între situaţiile de frică şi respectiv relaxare.
1.5. Starea afectivă constituie aspectul subiectiv, dimensiunea experienţială a procesului
emoţional, ceea ce simte fiecare dintre noi într-o anumită situaţie. Dacă manifestările
comportamentale descrise mai sus sunt manifestate plenar în exterior, făcând evidentă prezenţa
unei emoţii, starea afectivă se manifestă în forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şi
ţine de intimitatea persoanei.
Deşi aparent nimic nu pare mai simplu decât a relata ce simţim într-un anumit context,
identificarea clară a stării afective ridică serioase probleme metodologice. Cea mai uzitată
modalitate de cuantificare a trăirii subiective este mărturia introspectivă (eng. self-report
technique). Pentru realizarea acesteia putem recurge la diverse variante, fiecare fiind marcată de
avantaje şi limite. Solicitarea de a raporta oral experienţa trăită, prin relaţia creată între
intervievator şi intervievat, poate crea premisele necesare sincerităţii celor declarate, însă
deficienţele de autocunoaştere şi verbalizare duc adeseori la răspunsuri mai sărace în conţinut (de
câte ori nu am fost fiecare din noi puşi în dificultatea de a fi conştienţi de ceea ce simţim, dar să
nu putem descrie suficient de acurat acest lucru în cuvinte). În parte, aceste neajunsuri sunt
depăşite atunci când oferim subiecţilor variante de răspuns. De obicei se procedează la
prezentarea unei liste de cuvinte ce descriu stări afective, cu sarcina de a le alege pe cele potrivite
situaţiei analizate (scalele tip Lickert oferă în plus şi indicatori ai intensităţii unei emoţii). În
acest fel, prin vizualizarea ancorelor verbale, creăm premisele unui răspuns mai complet, evitând
eventualele aspecte ce subiectul le-ar putea uita. Există însă şi un cost: fiind într-o situaţie de
evaluare, subiectul poate avea tendinţa să dea nu atât răspunsurile reale, cât cele pe care
bănuieşte că le-ar aştepta experimentatorul (dezirabilitate socială), neajuns comun şi relatărilor
orale; într-o anumită măsură acest aspect poate fi depăşit prin păstrarea anonimatului răspunsului
scris. O altă problemă este cea a momentului relatării. Verbalizarea simultană, exact în
momentul trăirii emoţionale, duce la răspunsuri vii, bogate în conţinut datorită gradului înalt de
conştientizare, dar poate interfera cu fluxul emoţional, ajungându-se la blocaje datorate
distribuirii atenţiei. Verbalizarea succesivă, realizată după ce afectul a trecut, eliberează subiectul
de interferenţe, dar are alte neajunsuri date de uitarea şi/sau reconstituirea experienţei
emoţionale; în plus, dat fiind faptul că rareori avem emoţii pure, focalizate pe un singur aspect
(un moment fericit atrage o undă de regret gândindu-ne la faptul că şi acesta se va sfârşi), apare
tendinţa surprinderii doar a aspectului dominant, cele secundare fiind ignorate.
Ce e de făcut în această situaţie? Toate tehnicile menţionate au ceva bun, dar nici una nu
e perfectă. Cum să alegem metoda cea mai potrivită studiului nostru? O soluţie la această