PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

sentimentul suferinţei, deşi la nivel fiziologic acestea se manifestă. Ilustrativ este şi cazul relatat
de profesorul Brânzei, în care unui subiect în transă i se dădea sugestia că este ars pe o mână, iar
acesta nu avea senzaţii de durere; a doua zi însă, în locul indicat apăruse semnul evident al unei
arsuri.
Dacă exemplele de mai sus pot fi considerate drept cazuri de emoţii implicite, depinde de
conţinutul acordat noţiunii de emoţie. Pentru autorii mai sus citaţi, răspunsul este cu siguranţă
unul afirmativ. Ele pot fi etichetate drept emoţii cu menţiunea că starea afectivă nu este un
element vital al vieţii noastre emoţionale şi nici elementul cel mai important (dealtfel, LeDoux
(1996) este de părere că focalizarea cercetătorilor pe aspectele conştiente ale emoţiilor a
constituit mai degrabă un impediment în calea progresului în domeniu). În subsidiar însă, se
deschide o nouă perspectivă în abordarea relaţiei cogniţii-emoţii: dacă modelele teoretice
existente subliniază că doar reacţiile de frică şi anxietate pot apărea în urma unor cogniţii
implicite, cazurile de emoţii implicite prezentate lasă deschisă posibilitatea ca şi alte emoţii să fie
generate în aceeaşi manieră, aspect analizat de noi în detaliu într-o altă lucrare (Cioară, 2006).
2. Proprietăţile proceselor afective
În funcţionarea lor concretă, emoţiile dispun de o serie de caracteristici pe baza cărora
distingem între diversele forme ale vieţii afective. Dintre acestea, cele mai importante sunt
următoarele:
· Valenţa emoţiei desemnează felul, tipul acesteia. Distingem astfel între bucurie, tristeţe,
frică, furie, dezgust, invidie, gelozie, ură etc. Rareori însă vibraţia noastră subiectivă este
focalizată pe un singur aspect. Cel mai adesea, elemente aparent incompatibile apar împreună, ca
reacţie la acelaşi stimul: reuşita la un concurs atrage o stare de bucurie, satisfacţie, datorită
apropierii de scopul propus, dar şi o undă de îngrijorare faţă de modul în care ne vom descurca în
situaţia nouă. Emoţiile au o logică proprie de organizare, total diferită de cea raţională, în care
elementele contradictorii pot coexista, după cum spune Theodule Ribot în titlul lucrării „Logica
sentimentelor”. Din această panoplie de reacţii, una este însă dominantă.
Un alt aspect important în privinţa valenţei este tendinţa stărilor afective de a se grupa fie în
jurul polului pozitiv (emoţii pozitive/plăcute) fie a celui negativ (emoţii negative/neplăcute),
situaţiile de indiferenţă fiind tranzitorii. Proprietatea de numeşte polaritate şi apare datorită
satisfacerii/nesatisfacerii diferenţiate (totale sau parţiale) a scopurilor şi aspiraţiilor noastre. În
funcţie de polaritate, emoţiile se grupează în perechi opuse, contrare: bucurie – tristeţe, simpatie
– antipatie, entuziasm – resemnare, iubire – ură etc. Cele pozitive sunt însoţite de tendinţe de
apropiere, implicare în sarcină, iar cele negative duc la respingere, evitare, refuz (Cosmovici,
1996).
· Intensitatea se referă la tăria, forţa, profunzimea unei stări afective la un moment dat. În
funcţie de aceasta, emoţiile se situează pe un continuu între foarte intens şi foarte slab: vremea
frumoasă de afară ne poate bine dispune, însă vestea unui câştig la loto va fi trăită mult mai
intens. Intensitatea e funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului (semnificaţia lui în raport cu
trebuinţele subiectului) cât şi de capacitatea afectivă a subiectului (unii vibrează emoţional mai
intens, alţii mai slab). Pentru evaluarea intensităţii, psihologii recurg adesea la întrebări directe
adresate subiecţilor, răspunsul fiind dat pe scale tip Lickert – de exemplu: Cât de tare te-ai
întristat la auzul acelei veşti? Alege din variantele următoare pe cea care crezi că corespunde
cât mai bine situaţiei tale: 0 (deloc), 1 (puţin), 2 (destul de tare), 3 (tare), 4 (foarte tare).
· Durata stării afective constă în persistenţa în timp a acesteia, indiferent dacă stimulul sau
persoana ce a declanşat-o mai este sau nu prezent. Sentimentele pot dura câteva luni, ani sau
chiar toată viaţa pe când o emoţie se menţine câteva clipe. Raportând persistenţa stării afective la
momentul acţiunii stimulului declanşator, putem distinge între:
a) emoţii anticipative – apar înainte de acţiunea factorului declanşator (ne îngrijorăm pentru
un examen încă dinainte ca acesta să aibă loc);