PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

emoţiilor negative faţă de cele pozitive (Klein, 2005), aspect numit de Frijda (1986) „asimetrie
hedonică”. Lev Tolstoi (în romanul Anna Karenina), ne ajută să găsim o explicaţie acestei stări
de fapt, spunând că toate familiile fericite sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare în fericirea
lor, însă orice familie nefericită este nefericită în propriul mod. Prin urmare, drumul către fericire
este unul singur, în timp ce drumurile către nefericire sunt multiple (Power şi Dalgleish, 1998).
O altă explicaţie este de natură metodologică: fericirea poate fi studiată doar prin prisma
autodeclaraţiilor subiecţilor, aspect insuficient controlat de experimentator.
La modul general, funcţia fericirii este mobilizarea resurselor energetice, ducând la o mai
bună funcţionare a organismului(Clark şi Watson, 1994); astfel sunt favorizate performanţele
profesionale şi interpersonale, activitatea fizică şi chiar comportamentul alimentar ori dorinţele
sexuale. O consecinţă foarte importantă este şi creşterea încrederii în sine, care duce la
implicarea mai profundă în activitate, şansele de reuşită crescând proporţional. La nivel social,
emoţiile pozitive sunt implicate în formarea ataşamentului (repetarea unor emoţii pozitive în
compania altei persoane este o premisă a cristalizării unui sentiment de dragoste).
În finalul succintei argumentări a utilităţii emoţiilor realizată mai sus se impun câteva
menţiuni importante. O primă remarcă este aceea că rolul adaptativ al emoţiilor se păstrează doar
în limita unei funcţionări a acestora în parametri normali. Frica ne ajută să ne apărăm de
pericole, dar când devine exagerată poate fi un impediment major (pentru cineva ce are biroul la
etajul 20 al unei clădiri, frica de lift nu mai este adaptativă, ci dimpotrivă); similar, furia poate
avea consecinţe nefaste prin distrugerea de bunuri, relaţii sau chiar vieţi; în forme intense de
genul melancoliei, tristeţea ne aduce în situaţia unui distres major. Iată deci că dictonul conform
căruia totul este bun cu măsură se confirmă şi aici. În acest sens, literatura psihologică face
distincţie între emoţii funcţionale (adaptative) şi emoţii disfuncţionale (dezadaptative). Sunt
considerate funcţionale reacţiile ce apar adecvat situaţiei şi cu o intensitate normală. Cazurile
nejustificate (frica de a vorbi în public, frica de animale relativ inofensive cum sunt păianjenii de
casă), mai ales dacă reacţiile sunt foarte intense ne aduc în pragul dezadaptativului,
patologicului. Diferenţele dintre emoţiile funcţionale şi cele disfuncţionale nu sunt doar de ordin
cantitativ (intensitate). Studiile psihologice susţin importante diferenţe calitative; astfel,
cogniţiile absolutiste de tip trebuie (trebuie să reuşesc, altfel sunt un ratat / o să fie groaznic / nu
suport altfel) pot face distincţie între frică şi fobie, îngrijorare normală şi anxietate generalizată,
tristeţe şi depresie etc.
O a doua menţiune vizează atavismul unora din funcţiile emoţiilor noastre. Termenul se
referă la apariţie la descendenţi a unor proprietăţi fizice sau psihice specifice antecesorilor
îndepărtaţi. Aşa cum subliniam mai sus, funcţionarea în forma actuală a proceselor afective este
rezultatul unei selecţii naturale realizate pe parcursul a milioane de ani. Problemele cu care ne
confruntăm în mileniul trei cu siguranţă sunt complet diferite de cele ale omului preistoric.
Seligman (1971) de pildă, argumenta ideea unei sensibilităţi moştenite faţă de anumite categorii
de stimuli. Öhman (1999) demonstrează experimental că detectăm mult mai uşor şi mai repede
un păianjen sau un şarpe faţă de o floare. Desigur, acest mecanism a fost extrem de adaptativ în
trecut, însă mediul în care trăim azi este mult mai securizat. Şansele de a fi muşcaţi de o viperă
sunt mult prea mici în mijlocul unei metropole. Pericolele sunt azi altele: accidente rutiere, boli
incurabile cu transmisie sexuală (SIDA), un regim de viaţă nesănătos etc. Ca un argument picant,
statisticile arată că numărul deceselor datorate căderii nucilor de cocos sunt de zece ori mai mari
decât cele datorate atacului rechinilor. Şi totuşi ne temem de rechini, şerpi, rozătoare, păianjeni
mult mai mult decât ne temem de nucile de cocos, viteza la volan, de fumat ori de aventurile deo
noapte. Natura lucrează lent şi e foarte probabil ca aceste sensibilităţi moştenite filogenetic dar
relativ anacronice să se schimbe, iar omul viitorului să fie mult mai atent la acul vitezometrului
decât la păianjeni.