PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

) emoţii curente – se manifestă doar în prezenţa stimulului emoţional (frica de înălţime se
remite o dată cu revenirea în siguranţă pe pământ);
c) emoţii reziduale – starea afectivă e prezentă, deşi cauza acesteia a trecut (amintirea unei
gafe făcute în public ne poate chinui mult timp după consumarea faptului).
· Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea în interiorul aceleiaşi trăiri
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la una complet diferită. În primul
caz este vorba de evoluţia de la un stadiu primar (trăire nespecifică marcată de incertitudine, dată
în general de un deficit de informaţie) la stadiul secundar (trăire specifică adecvată unui
deznodământ favorabil sau nefavorabil). De exemplu, Vasile Pavelcu (1969) identifică în
dinamica sentimentelor o fază de cristalizare, o zonă de platou , de evoluţie relativ liniară dată de
maturizarea relaţiei şi o fază de decristalizare ce poate ajunge până la despărţirea persoanelor
implicate.
· Expresivitatea emoţiilor constă în proprietatea acestora de a se exterioriza, de a se
manifesta plenar prin intermediul unor semne specifice, fiind astfel identificabile de un
observator extern. Acest lucru se realizează prin intermediul modificărilor fiziologice şi
comportamentelor descrise în subcapitolul anterior, grupate în configuraţii specifice numite
expresii emoţionale. Expresivitatea emoţională este rezultatul funcţionării conjugate a două
categorii de factori: unul înnăscut (rezultat al condiţionărilor rezultate pe parcursul evoluţiei
speciei) şi celălalt dobândit prin influenţele educaţionale ale societăţii (un argument în acest sens
sunt variaţiile interculturale existente: în societatea noastră de pildă, exprimarea emoţiilor este
adeseori percepută ca un semn de slăbiciune; practica este acceptată la femei dar respinsă la
bărbaţi). Rolul expresiilor emoţionale este acela de comunicare a stării afective; acestea pot
transmite mesaje de intimidare, supunere, pericol, ajutor, dar pot fi de asemenea utilizate
conştient ca mijloace de şantaj emoţional (adeseori copii plâng pentru a obţine un favor din
partea părinţilor).
· Utilitatea emoţiilor. O perioadă îndelungată încă înainte de apariţie psihologiei ca ştiinţă,
emoţiile şi cogniţiile au fost considerate facultăţi total disjucte ale omenirii; mai mult, concepţia
generală era aceea că afectele împiedică buna funcţionare a activităţii cognitive. Ideea scurtcircuitării
raţiunii de către afect a fost subliniată începând cu filosofii antichităţii. Şi totuşi de ce
avem emoţii? Au ele doar rolul de a ne colora afectiv viaţa, ferindu-ne astfel de monotonie?
Perspective recente din psihologie cu un puternic angajament evoluţionist răspund cu un „Nu”
categoric întrebării de mai sus. Se consideră astfel că, în parametri normali de manifestare,
emoţiile servesc unor scopuri bine definite, rezultat al adaptării şi selecţiei naturale în urma a
milioane de ani de existenţă. Funcţia acestora este de a semnaliza evenimentele relevante pentru
preocupările individului, de a declanşa şi susţine comportamente specifice menite a ajuta în
rezolvarea diverselor probleme (Frijda, 1994). Parte din emoţiile noastre (în special cele bazale,
comune omului şi animalelor) răspund în general unor scopuri individuale, în timp ce emoţiile
secundare (mediate cultural şi apărute mai târziu pe scară filogenetică) au menirea de a ajusta
mai degrabă probleme ale societăţii. La nivel individual, Clark şi Watson (1994) identifică trei
categorii de funcţii ale proceselor afective: de semnalizare (favorizând prelucrarea preferenţială a
stimulilor relevanţi pentru cauza curentă), de mobilizare a resurselor (prin modificările
fiziologice induse automat, organismul este „pus în gardă” pentru o reacţie cât mai promptă) şi
respectiv de conservare a resurselor (în situaţii mai puţin urgente, permiţând o analiză mai
profundă a situaţiei apărute).
Dincolo de controversele existente încă între specialişti vis-a-vis de utilitatea fiecărei
reacţii emoţionale, există totuşi câteva aspecte ce întrunesc un consens mai larg. Prezentăm în
cele ce urmează o sinteză a acestor date, prilej de a ilustra succint şi câteva emoţii specifice.
a) Frica, una din cele mai studiate emoţii, apare în situaţiile în care subiectul se confruntă
cu stimuli ameninţători ce i-ar putea pune în pericol integritatea fizică şi/sau psiho-socială.
Conform unui studiu realizat de Costello (1982, apud Power şi Dalgleish, 1998), pe primul loc în
clasamentul celor mai frecvente surse ale fricii se situează animalele, urmate în ordine de tunele,
înălţimi, spaţii închise, oameni, frica de mutilare şi de despărţirea de cei dragi; există desigur