PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

More documents

Recommendations

Info

menţionăm, electrocardiograful (EKG), pentru puls şi tensiune arterială pneumograful pentru amplitudinea şi ritmul respirator, electromiograful (EMG) pentru înregistrarea gradului de tensionare a diferitelor grupe musculare, electrodermograful (EDG) pentru conductanţa electrică a pielii etc (a se vedea studiul lui Öhman, descris mai sus). Marele avantaj al operaţionalizării emoţiilor prin modificările fiziologice este că, aflându-se sub controlul sistemului nervos vegetativ, funcţionarea acestora poate fi influenţată voluntar foarte greu sau deloc (reacţia electrodermală este cel mai bun predictor al simulării!), dar, pe de altă parte, conectarea subiectului la senzorii diferitelor aparate poate inhiba manifestarea naturală a emoţiilor, putând apărea secundar chiar frica faţă de situaţia în care este pus subiectul (variabilă parazit). <strong>1.</strong>4. Manifestările comportamentale Un alt element al proceselor afective sunt manifestările în plan comportamental. Ele se grupează în conglomeraţii specifice numite expresii emoţionale. Daca modificările fiziologice descrise mai sus se desfăşoară în plan lăuntric, interior, manifestările comportamentale sunt expresia externă a funcţionării conjugate a acestora. Dincolo de eterogenitatea expresiilor emoţionale, se impun câteva categorii de manifestări, cum sunt mimica, pantomimica şi modificări ale vorbirii. · Mimica reprezintă ansamblul modificărilor la care participă elementele mobile ale feţei, dată de contracţiile succesive ale musculaturii faciale, în funcţie de starea emoţională a unei persoane. Concret, ea se traduce prin poziţia comisurilor bucale, deschiderea gurii, direcţia privirii, gradul de deschidere a ochilor, dilatarea/contracţia pupilei, încruntări, grimase. Expresia facială este cel mai accesibil indice al emoţiei în viaţa cotidiană, studiile arătând modificări sensibile ale acesteia în diferite stări emoţionale; deşi mai puţin ample, ele se manifestă chiar şi la simpla amintire ori imaginare a unei situaţii cu potenţial emoţional (Parrot şi Hertel, 1999). Cum dobândim şi la ce se ne servesc expresiile emoţionale? În anul 1967, un tânăr cercetător din San Francisco, pornea la drum în căutarea explicaţiilor despre modul în care societatea influenţează manifestările exterioare ale emoţiilor. Se numea Paul Ekman şi avea să devină ulterior cel mai prestigios specialist în domeniul expresiilor emoţionale. În perioada amintită, nimeni nu îndrăznea să conteste ideea că omul se naşte ca o foaie nescrisă. Un copil era asemuit unui vas gol, pe care părinţii şi societatea în ansamblu îl umlu cu cunoştinţele necesare şi modul lor de a se comporta. Emoţiile, ca şi manifestările lor exterioare se considera că se învaţă în acelaşi mod. Contrar opiniei generale, Ekman înclina mai degrabă să creadă că mimica este un element înnăscut, adânc înrădăcinat în fiinţa umană de milenii, iar educaţia nu are nici o influenţă în acest sens. Ideea nu era complet nouă; o subliniase şi Charles Darwin în urma unui studiu făcut într-un cămin de copii nevăzători din naştere (nevăzând niciodată, aceştia nu aveau cum învăţa cum să se comporte atunci când sunt bucuroşi sau trişti – şi totuşi, manifestările lor erau similare cu ale noastre). Studiul lui marelui evoluţionist era însă de mult uitat (la acea vreme, cei care studiau emoţiile erau consideraţi „copii răi” ai psihologiei, temele serioase fiind considerate gândirea, memoria şi percepţia), iar Ekman voia noi dovezi în sprijinul ideii sale. Pentru aceasta avea nevoie de o comunitate în care cultura occidentală să nu fi pătruns. Dacă într-adevăr, ipoteza sa era adevărată, acei oameni trebuia să manifeste emoţii exact la fel ca noi. Pentru a-şi verifica presupunerile, Ekman a ales ca destinaţie podişurile din Papua – Noua Guinee. Fiind condus pe jos de un băştinaş, a ajuns într-o zi pe teritoriul unui popor ce se numea fores, căruia în urmă cu 8 ani i se interzisese să mai mănânce creierul rudelor după moartea acestora. Nici un om alb nu mai călcase vreodată pe-acolo. După o perioadă de acomodare, a scos un casetofon şi a înregistrat vocile băştinaşilor. Când s-au auzit, gurile acestora s-au deschis cu colţurile ridicate, iar ochii le sclipeau uşor; oamenii zâmbeau la fel ca noi. Într-o altă zi, cercetătorul s-a repezit cu un cuţit de cauciuc la un copil şi a înregistrat figurile îngrozite ale părinţilor. Mai apoi, le-a prezentat nişte fotografii ale unor americani veseli sau trişti, întrebându-i care are un copil bolnav; acurateţea cu care identificau figurile triste a fost deplină.
Întors în America, Ekman a prelucrat înregistrările făcute, ajungând la o concluzie clară: populaţia fores, complet independentă de influenţele culturale ale lumii moderne, avea mimica identică cu cetăţenii din San Francisco. Prin urmare, educaţia nu are nici o influenţă în producerea emoţiilor bazale, acest lucru fiindu-ne dat din naştere(apud Klein, 2005). În privinţa manifestării lor exterioare, trebuie să admitem însă o oarecare modelare culturală (se spune adeseori să zâmbim fără să ni se vadă dinţii), dar aceasta este obiect al unui demers voluntar. Adeseori, sub influenţa unor emoţii foarte puternice, uităm de etichetă iar lucrurile ne scapă de sub control, revenind la manifestările naturale cu care am fost înzestraţi genetic (bucurie explozivă, pusee de plâns, manifestări organice ale dezgustului, surprizei etc.) Dar nu toate emoţiile noastre au acelaşi statut! Dispunem de un număr limitat de emoţii mediate biologic / emoţii bazale (frica, furia, tristeţea, dezgustul şi fericirea - după Power şi Dalgleish, 1998) şi de un număr nelimitat de emoţii şi nuanţe ale acestora, mediate cultural (Miclea Mircea, 2003, discuţie personală). În concluzie, am putea spune că manifestările emoţiilor bazale sunt un dat genetic, dar, în funcţie de cantitatea de resurse cognitive disponibile la un moment dat, le putem rafina expresia în sensul prescris de societatea în care trăim. La ce ne serveşte însă această înzestrare nativă? Studiile de neurofiziologie (LeDoux, 2000) arată că la nivel cerebral, emoţiile sunt localizate în paleocortex, care, după cum îi sugerează şi numele, este anterior neocortexului, formaţiune dobândită mai recent pe scară filogenetică, specializată în prelucrările informaţionale. Prin urmare, omenirea a simţit emoţii cu mult înainte de a învăţa să facă raţionamente logice. Mai mult, expresiile emoţionale se manifestă şi la animale, fiind purtătoare ale unor mesaje biologice foarte importante (dominanţă teritorială, intimidarea adversarilor, supunere, dsiponibilitate pentru procreere, pericol, ajutor etc.). Deşi apar într-o formă uşor voalată, expresiile emoţionale sunt purtătoare ale aceloraşi semnificaţii şi în rândul oamenilor. Zâmbetul, de exemplu, instrument de schimb social, indică plăcere, admiraţie, receptivitate sau chiar disponibilitate, în timp ce o privire încruntată şi răutăcioasă este un semnal clar de respingere. Cum putem valorifica modificările mimicii, ca indici ai emoţiilor, în studiile noastre? Putem oare deduce cu exactitate emoţia resimţită de cineva prin analiza expresiilor faciale? Răspunsul este dependent de tipul de demers utilizat. Simpla observaţie prin prisma experienţei de viaţă este o sarcină relativ simplă, utilă în activităţile cotidiene, dar rezultatele pot fi destul de imprecise (neştiind exact ce să urmărim, anumite manifestări subtile ne pot scăpa; în plus, fizionomia naturală, statică a unei persoane ne poate induce în eroare). Pentru studiile riguroase, ştiinţifice, psihologii au realizat grile de observaţie specifice analizei mimicii, prin care observatorul este instruit asupra manifestărilor faciale ce pot apărea. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt Sistemul de codare a mişcărilor faciale (FACS – eng. Facial Action Coding System – Ekman şi Friesen, 1978) şi Sistemul maximal de discriminare a mişcărilor faciale (MAX – eng. Maximally discriminative facial movement coding system – Izard, 1979). Indiferent de grila utilizată, tehnica observaţiei are avantajul surprinderii emoţiilor în mediul natural, nealterat de factori experimentali (atenţie la situaţia în care subiectul ştie că va fi urmărit, ceea ce-i poate inhiba reacţiile fireşti!). O metodă mult mai precisă este însă utilizarea electromiografului, ce presupune amplasarea unor electrozi la nivelul musculaturii faciale, surprinzând gradul specific de tensionare a segmentelor implicate. Ca un argument al sensibilităţii discriminative a tehnicii descrise, vom considera un exemplu al aceluiaşi Paul Ekman: constatând că oamenii utilizează adeseori zâmbetul în scopul atingerii unor scopuri, autorul era interesat dacă acest lucru poate fi depistat ştiinţific. Rezultatele au arătat că experimentăm 19 tipuri diferite de zâmbet (zâmbet de complezenţă, de înţelegere, zâmbet ironic, zâmbet forţat, zâmbet amabil etc.), însă dintre toate, unul singur este autentic. Specific acestuia este contractarea muşchiului inelar al ochilor (lat. musculus orbicularis oculi), care înconjoară întregul ochi şi care răspunde destul de puţin comenzilor voluntare. Doar în urma unor exerciţii îndelungate cum este cazul actorilor, bucuria simulată poate trece drept credibilă (Klein, 2005). · Pantomimica include manifestări mai ample ce implică întregul corp. Starea emoţională se traduce astfel prin mers, ţinuta corporală, gesturi, tremur etc. De exemplu, muşcatul buzelor,
Page 1 and 2: PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări c
Page 3 and 4: emoţionali naturali. Un potenţial
Page 5 and 6: 1.2. Procesările emoţionale Terme
Page 7: 1.3. Modificările fiziologice Emo
Page 11 and 12: problemă poate fi dublarea relată
Page 13 and 14: ) emoţii curente - se manifestă d
Page 15 and 16: emoţiilor negative faţă de cele
Page 17 and 18: obiect, situaţie ori persoană. Bu
Page 19 and 20: secundară; aceasta are doar rolul
Page 21 and 22: Evaluarea secundară conţine: 1. R
Page 23: aza aceluiaşi mecanism. Studiile n

PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?