PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

More documents

Recommendations

Info

4. Teorii asupra naturii emoţiilor Prin teorie înţelegem o propunere sau un ansamblu de propuneri în legătură cu o parte a realităţii, o formulare a relaţiilor dintre fenomene bazată pe date deja cunoscute, dar care rămâne deschisă confirmării sau punerii în discuţie (Parot şi Richelle, 1995). În filosofia ştiinţei s-au conturat mai multe perspective privind verificare a adevărului ştiinţific al unei teorii. O primă abordare este una pozitivistă, bazată pe o logică de tip inductiv: o teorie este considerată a fi validă în măsura în care este confirmată de un volum cât mai mare de fapte reale din domeniul circumscris, fără a fi cunoscute date care să o infirme. Invers, Karl Popper propune să se facă din refutabilitate criteriul distinctiv al teoriilor ştiinţifice: acestea ar trebui să fie formulate astfel încât să se poată recurge la încercări (observaţii, experimente) de combatere a ei (în opinia sa, teoria psihanalitică a personalităţii nu este una ştiinţifică întrucât este irefutabilă, nefalsificabilă); în această perspectivă rezistenţa la tentativele de combatere este o notă favorabilă adevărului ştiinţific al teoriei. La nivelul cercetării psihologice s-au impus două criterii de validare ştiinţifică a unei teorii: validitatea ecologică şi plauzibilitatea neuronală. Validitatea ecologică se referă la măsura în care modelul analizat descrie modalităţile reale de manifestare ale fenomenului în condiţii naturale; pentru verificarea acesteia, cercetătorul extrage ipoteze pe baza teoriei, care sunt apoi verificate la nivel empiric. Confirmarea ipotezelor de cercetare este o notă favorabilă la adresa teoriei. Plauzibilitatea neuronală porneşte de la premisa că psihicul este funcţie a creierului şi vizează identificarea substratului neurologic subsidiar fenomenului descris. Cu privire la modul de declanşare şi funcţionare al emoţiilor au fost formulate explicaţii încă din perioada filosofiei antice. Numărul mare al teoriilor existente face imposibilă prezentarea pe larg în lucrarea de faţă (a se vedea pentru detalii Power şi Dalgleish, 1998, Cioară, 2005). În funcţie de importanţa şi rolul atribuit fiecărui element al ansamblului procesual emoţional, s-au conturat cinci categorii de teorii ale emoţiilor: teorii intelectualiste, teorii fiziologice periferice, teorii fiziologice centrale, teorii cognitiv-fiziologice şi teorii cognitive. În continuare vom prezenta elementele specifice fiecăreia din categoriile de mai sus. Departe de a fi unul exhaustiv, demersul nostru se vrea mai degrabă o ilustrare a modului în care au evoluat explicaţiile ştiinţifice asupra naturii emoţiilor. Teoria intelectualistă a fost elaborată de Herbart şi Nahlowski la sfârşitul secolului XIX. Conform acesteia, emoţiile sunt rezultatul direct al asociaţiilor dintre reprezentări (în conţinutul noţiunii de reprezentare se punea un accent deosebit pe tendinţele spre acţiune specifice acestora). Astfel, se considera că acordul, concordanţa între reprezentări este cauza emoţiilor pozitive, în timp ce emoţiile negative au la bază conflictul reprezentărilor. Starea afectivă se considera că ia naştere din conştientizarea modului particular de asociere a reprezentărilor, iar modificările organice erau privite ca elemente secundare în raport cu aceasta. Deşi poate părea naivă, explicaţia de mai sus a avut meritul de a sublinia rolul important al medierii cognitive în procesele afective. Totuşi „concepţia intelectualistă era unilaterală şi simplistă făcând emoţia reductibilă la actul de cunoaştere”(Radu, Ion, 1991, p. 249). Teoriile fiziologice periferice atribuie un rol cardinal în dinamica emoţională elementelor viscerale, modificărilor fiziologice şi manifestărilor comportamentale. Ideea i-a aparţinut filosofului american William James care renunţă la succesiunea clasică a determinismului emoţional (stimul → percepţia stimulului → emoţie → expresii emoţionale), propunând o nouă versiune: stimul → percepţia stimulului → expresii emoţionale → emoţie. Deşi la prima vedere avem de-a face cu o simplă inversiune în şirul evenimentelor, asumpţia lui James implică o viziune fundamental diferită. Conform acestuia, sursa primară a emoţiilor noastre este dată de modificările fiziologice ce se declanşează automat în confruntarea cu stimulii cu potenţial emoţional. Simpla conştientizare a acestor reacţii organice duce la starea afectivă (nu plâng pentru că sunt trist, ci dimpotrivă, sunt trist pentru că plâng sau similar, sunt vesel pentru că râd, mi-e frică pentru că inima îmi bate mai repede, transpir şi fug). În acest proces, elementul primar este evenimentul neurovegetativ, trăirea afectivă fiind considerată
secundară; aceasta are doar rolul de a dubla la nivelul conştiinţei reacţiile viscerale, prin înregistrarea senzaţiilor intero- şi proprioceptive. Lucrând independent, aproximativ în aceeaşi perioadă, fiziologul danez Lange ajunge la concluzii similare (pentru acesta, modificările fiziologice se rezumă la reacţiile vasomotorii, însă mecanismul de producere a emoţiilor este acelaşi). Teoria celor doi a fost numită periferică deoarece reduce conţinutul vieţii emoţionale la simple senzaţii organice, marginale psihicului uman, şi fiziologică întrucât modificărilor fiziologice li se atribuie cel mai important rol în determinismul stării afective conştiente. Explicaţia de mai sus a fost infirmată de date observaţionale şi de studii ştiinţifice. Un prim contraargument este faptul că manifestări organice similare apar în emoţii diferite: şi în situaţia în care mă atacă un urs în pădure (exemplul favorit prin care James îşi argumenta teza), dar şi atunci când fac jogging liniştit într-un parc, corpul meu are aproximativ aceleaşi manifestări (puls şi tensiune arterială crescute, transpiraţie, respiraţie accelerată); şi totuşi în primul caz sunt speriat de moarte iar în al doilea sunt relaxat şi mă simt bine. Mai mult, experimentele făcute pe animale, în care creierul a fost separat de viscere au arătat că reacţiile emoţionale nu dispar aşa cum ar fi fost de aşteptat. Inducerea artificială a unor modificări fiziologice (de exemplu prin injectarea de adrenalină) nu produce o emoţie specifică. Cazurile clinice infirmă de asemenea postulatele modelului: bolnavii de parkinson, a căror mimică este profund afectată, au o viaţă emoţională nuanţată (Radu, 1991). În consecinţă, relaţia expresii emoţionale – stare afectivă nu este una directă cum o consideră autorii teoriilor fiziologice periferice, ci mediată de alţi factori. Manifestările somatice au totuşi un rol important în dinamica emoţională, chiar dacă nu pot fi considerate cauze primare ale acesteia. Declanşarea unei trăiri afective induce modificări fiziologice; conştientizarea acestora de către subiect poate duce la amplificarea stării afective, devenind o cauză a amplificării emoţiei deja declanşate. Teoriile fiziologice centrale comută atenţia de la elementele de ordin periferic, vegetativ la cele ale sistemului nervos central. Cea mai cunoscută dintre acestea este teoria lui Cannon şi Bard, formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. În urma unor experimente efectuate pe animale, Cannon concluzionează rolul esenţial al talamusului în producerea emoţiilor (de unde şi denumirea de teoria talamică a emoţiilor). O dată receptată, informaţia emoţională ajunge la nivelul talamusului, care realizează simultan descărcări în două direcţii: descendent (inducând manifestările somatice specifice) şi ascendent (către cortex, unde stimulul este prelucrat detaliat, rezultând calitatea trăirii afective). La rândul său, scoarţa cerebrală poate excita sau inhiba talamusul, reglând astfel reacţiile vegetative. Emoţiile se produc aşadar la interfaţa dintre cortex şi talamus (elemente ale sistemului nervos central), modificările somatice fiind secundare; ele însoţesc starea afectivă, dar nu au statut de cauză faţă de acestea. Studii ulterioare au arătat însă că în acest proces participă şi alte formaţiuni cerebrale, în special subcorticale, reunite sub denumirea de sistem limbic. Atributul de „central” al acestei categorii de teorii rezidă din faptul că atât dimensiunea subiectivă cât şi manifestările vegetative şi comportamentale sunt puse pe seama activităţii sistemului nervos central, aspect confirmat şi de cercetările ulterioare. Studiile efectuate pe animale nu au permis însă şi studierea factorului cognitiv, a modului particular de interpretare a stimulilor emoţionali, ceea ce limitează extrapolarea concluziilor la nivel uman. Teoriile cognitiv-fiziologice depăşesc în bună măsură neajunsul de mai sus, întrucât se bazează pe datele unor experimente cu subiecţi umani, în care sunt manipulaţi doi factori: elementul fiziologic şi cel cognitiv. Asumpţia centrală este că emoţia ia naştere prin interpretarea cognitivă a modificărilor organice (emoţiile sunt post-cognitive). În acelaşi timp se considera că activarea fiziologică este una nespecifică, comună unei palete largi de emoţii. Mai intuitiv, acestea pot fi rezumate în figura <strong>1.</strong> Ilustrativ pentru teza asumată este experimentul realizat de Schachter şi Singer în 1962, descris la punctul <strong>1.</strong>
Page 1 and 2: PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări c
Page 3 and 4: emoţionali naturali. Un potenţial
Page 5 and 6: 1.2. Procesările emoţionale Terme
Page 7 and 8: 1.3. Modificările fiziologice Emo
Page 9 and 10: Întors în America, Ekman a preluc
Page 11 and 12: problemă poate fi dublarea relată
Page 13 and 14: ) emoţii curente - se manifestă d
Page 15 and 16: emoţiilor negative faţă de cele
Page 17: obiect, situaţie ori persoană. Bu
Page 21 and 22: Evaluarea secundară conţine: 1. R
Page 23: aza aceluiaşi mecanism. Studiile n

PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?