PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

4. Teorii asupra naturii emoţiilor
Prin teorie înţelegem o propunere sau un ansamblu de propuneri în legătură cu o parte a
realităţii, o formulare a relaţiilor dintre fenomene bazată pe date deja cunoscute, dar care rămâne
deschisă confirmării sau punerii în discuţie (Parot şi Richelle, 1995). În filosofia ştiinţei s-au
conturat mai multe perspective privind verificare a adevărului ştiinţific al unei teorii. O primă
abordare este una pozitivistă, bazată pe o logică de tip inductiv: o teorie este considerată a fi
validă în măsura în care este confirmată de un volum cât mai mare de fapte reale din domeniul
circumscris, fără a fi cunoscute date care să o infirme. Invers, Karl Popper propune să se facă din
refutabilitate criteriul distinctiv al teoriilor ştiinţifice: acestea ar trebui să fie formulate astfel
încât să se poată recurge la încercări (observaţii, experimente) de combatere a ei (în opinia sa,
teoria psihanalitică a personalităţii nu este una ştiinţifică întrucât este irefutabilă, nefalsificabilă);
în această perspectivă rezistenţa la tentativele de combatere este o notă favorabilă adevărului
ştiinţific al teoriei.
La nivelul cercetării psihologice s-au impus două criterii de validare ştiinţifică a unei
teorii: validitatea ecologică şi plauzibilitatea neuronală. Validitatea ecologică se referă la
măsura în care modelul analizat descrie modalităţile reale de manifestare ale fenomenului în
condiţii naturale; pentru verificarea acesteia, cercetătorul extrage ipoteze pe baza teoriei, care
sunt apoi verificate la nivel empiric. Confirmarea ipotezelor de cercetare este o notă favorabilă la
adresa teoriei. Plauzibilitatea neuronală porneşte de la premisa că psihicul este funcţie a
creierului şi vizează identificarea substratului neurologic subsidiar fenomenului descris.
Cu privire la modul de declanşare şi funcţionare al emoţiilor au fost formulate explicaţii
încă din perioada filosofiei antice. Numărul mare al teoriilor existente face imposibilă
prezentarea pe larg în lucrarea de faţă (a se vedea pentru detalii Power şi Dalgleish, 1998,
Cioară, 2005). În funcţie de importanţa şi rolul atribuit fiecărui element al ansamblului procesual
emoţional, s-au conturat cinci categorii de teorii ale emoţiilor: teorii intelectualiste, teorii
fiziologice periferice, teorii fiziologice centrale, teorii cognitiv-fiziologice şi teorii cognitive. În
continuare vom prezenta elementele specifice fiecăreia din categoriile de mai sus. Departe de a fi
unul exhaustiv, demersul nostru se vrea mai degrabă o ilustrare a modului în care au evoluat
explicaţiile ştiinţifice asupra naturii emoţiilor.
Teoria intelectualistă a fost elaborată de Herbart şi Nahlowski la sfârşitul secolului XIX.
Conform acesteia, emoţiile sunt rezultatul direct al asociaţiilor dintre reprezentări (în conţinutul
noţiunii de reprezentare se punea un accent deosebit pe tendinţele spre acţiune specifice
acestora). Astfel, se considera că acordul, concordanţa între reprezentări este cauza emoţiilor
pozitive, în timp ce emoţiile negative au la bază conflictul reprezentărilor. Starea afectivă se
considera că ia naştere din conştientizarea modului particular de asociere a reprezentărilor, iar
modificările organice erau privite ca elemente secundare în raport cu aceasta. Deşi poate părea
naivă, explicaţia de mai sus a avut meritul de a sublinia rolul important al medierii cognitive în
procesele afective. Totuşi „concepţia intelectualistă era unilaterală şi simplistă făcând emoţia
reductibilă la actul de cunoaştere”(Radu, Ion, 1991, p. 249).
Teoriile fiziologice periferice atribuie un rol cardinal în dinamica emoţională
elementelor viscerale, modificărilor fiziologice şi manifestărilor comportamentale. Ideea i-a
aparţinut filosofului american William James care renunţă la succesiunea clasică a
determinismului emoţional (stimul → percepţia stimulului → emoţie → expresii emoţionale),
propunând o nouă versiune: stimul → percepţia stimulului → expresii emoţionale → emoţie.
Deşi la prima vedere avem de-a face cu o simplă inversiune în şirul evenimentelor, asumpţia lui
James implică o viziune fundamental diferită. Conform acestuia, sursa primară a emoţiilor
noastre este dată de modificările fiziologice ce se declanşează automat în confruntarea cu
stimulii cu potenţial emoţional. Simpla conştientizare a acestor reacţii organice duce la starea
afectivă (nu plâng pentru că sunt trist, ci dimpotrivă, sunt trist pentru că plâng sau similar, sunt
vesel pentru că râd, mi-e frică pentru că inima îmi bate mai repede, transpir şi fug). În acest
proces, elementul primar este evenimentul neurovegetativ, trăirea afectivă fiind considerată