PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

Soares (1993) au testat un lot de 800 de subiecţi cu ajutorul unui chestionar ce urmăreşte
identificarea stimulilor de care aceştia se tem; pe baza acestei proceduri au fost selectate ulterior
trei loturi: un prim lot experimental includea subiecţi ce resimţeau frică de şerpi, dar nu şi de
păianjeni; un lot experimental secund era format din subiecţi ce declaraseră o frică puternică faţă
de păianjeni, dar nu şi faţă de şerpi; un lot de control, ai cărui membri declaraseră că nu resimt
frică faţă de nici una din categoriile la care erau sensibili colegii lor. Tuturor subiecţilor le-au
fost ulterior expuse subliminal imagini cu patru categorii de stimuli: şerpi, păianjeni, flori şi
ciuperci. În a doua etapă, imaginile le-au fost expuse la intervale care să permită recepţii
conştiente. Ca şi variabilă dependentă a fost considerată reacţia emoţională de frică,
operaţionalizată prin conductanţa electrică a pielii, modalitate incontrolabilă voluntar şi
independentă de medierea verbală. Complementar, subiecţilor li s-a cerut să evalueze fiecare
imagine din punct de vedere al activării fiziologice resimţite (arousal), valenţei emoţionale şi
controlului personal asupra situaţiei, pentru ambele condiţii experimentale (expunere sub- versus
supraliminală). Rezultatele au arătat că subiecţii din loturile experimentale au răspuns mult mai
amplu la stimulii fobogeni specifici, atât în comparaţie cu reacţiile faţă de stimulii inofensivi
(flori şi ciuperci) cât şi faţă de subiecţii din lotul de control pentru toate categoriile de itemi,
paternul obţinut menţinându-se în ambele situaţii experimentale. Date similare au fost obţinute şi
pentru celelalte dimensiuni analizate. Putem astfel concluziona faptul că reacţiile anxioase pot fi
declanşate în urma unei analize preliminare, automate şi inconştiente a informaţiei. Explicaţia
oferită de cei doi autori fenomenului constatat este o sensibilitate moştenită filogenetic şi
dezvoltată ontogenetic faţă de anumite categorii de stimuli (diversele specii de reptile, rozătoare
şi arahnoide, feţe umane ce exprimă frică ori furie, stimulii cu intensitate mare ori cei cu apariţie
bruscă), ce dispun de un potenţial anxiogen rezultat în urma unor îndelungate condiţionări
produse pe parcursul evoluţiei speciei umane. Deşi nu la fel de acută şi necesară cum probabil
era în perioadele timpurii ale omenirii, această sensibilitate se manifestă până în zilele noastre.
Date complementare din domeniul neurofiziologiei conformă ipoteza de mai sus. LeDoux
(1996), utilizând metoda pavloviană în condiţionarea fricii la şoarecii de laborator,
concluzionează rolul fundamental al amigdalei în producerea acesteia. Amigdala este o
formaţiune subcorticală cu dimensiuni de aproximativ 15/12 mm la oameni. Receptând stimulii
anxiogeni, organele de simţ trimit semnale la nivelul talamusului, care funcţionează pe principiul
unui releu; la rândul său, acesta realizează descărcări la nivelul amigdalei pe două circuite
cerebrale distincte: unul direct talamus – amigdală şi unul indirect talamus – cortex - amigdală.
Circuitul primar este purtătorul unor informaţii superficiale, de natură categorială despre stimulul
receptat (după Robinson, 1998, sunt analizate aici doar valenţa emoţională şi urgenţa stimulului);
el este însă cu câteva sinapse mai scurt decât conexiunea indirectă, pentru parcurgerea lui fiind
necesare mai puţin de 20 de milisecunde – din acest motiv, autorul îl caracterizează ca
funcţionând „quick and dirty”. Dacă aceste procesări sunt sau nu precognitive depinde de unde
considerăm că încep cogniţiile (din talamus sau din cortex), însă ele sunt cu siguranţă
inconştiente. Rolul circuitului primar este de a activa amigdala, care să poată la rându-i să trimită
în timp util semnale către zonele motorii şi endocrine, în vederea unei reacţii de apărare cât mai
rapide. Circuitul secundar, mai laborios, vehiculează informaţii mult mai complexe şi exacte
despre input ca rezultat al analizelor din scoarţa cerebrală. Sosind la amigdala deja activată, el fie
dublează excitarea acesteia, fie o inhibă ca urmare a concluzionării naturii inofensive a
stimulului.
Am insistat în alineatele de mai sus asupra reacţiilor de frică / anxietate, pentru a
argumenta natura automată a procesărilor emoţionale, emoţii în care acestea au un rol
fundamental, fiind singurele ce pot fi produse exclusiv la nivel inconştient. În cazul celorlalte
emoţii, dat fiind caracterul lor mai puţin urgent, procesările emoţionale sunt preponderent
conştiente (a se vedea pentru detalii teoria lui Lazarus). Independent însă de natura lor, fapt este
că în pofida încercărilor psihologia contemporană nu a putut separa emoţiile de cogniţii.