PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală

3. Formele vieţii emoţionale
În funcţie de proprietăţile cumulative de care dispun, se disting câteva categorii specifice
de procese afective.
Dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, de intensitate slabă,
relativ discrete dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice
(Radu, 1991). Aşa cum relevă definiţia de mai sus, notele principale ale acestora sunt:
intensitatea scăzută (alcătuind mai degrabă un fond emoţional al vieţii, pe care se pot dezvolta
procese afective mai intense), expresivitatea moderată (sunt discrete, în sensul că modificările
fiziologice şi manifestările comportamentale implicate nu sunt la fel de evidente ca şi în cazul
celorlalte categorii) şi durata relativ mare (sunt resimţite pentru intervale de ordinul orelor,
zilelor, uneori chiar mai mari). Exemplul prototipic este ceea ce resimţim cu toţii atunci când
spunem că suntem bine sau dimpotrivă prost dispuşi. Spre deosebire de emoţii, care au o
orientare precisă, dispoziţiile afective au o etiologie mai vagă; aceasta nu înseamnă că nu au o
cauză, însă individul nu o poate întotdeauna identifica precis. În această situaţie, din nevoia de
control cognitiv asupra realităţii, omul recurge adesea la atribuiri eronate ale stării sale afective
(frecvent atribuim vremii un rol important). În realitate, dispoziţiile răspund unei duble
condiţionări (Cosmovici, 1996); ca şi cauze interne, amintim oboseala versus resursele
energetice abundente, buna sau proasta funcţionare a organelor interne (unii autori consideră
trăirile afective de provenienţă organică o categorie distinctă), o boală incipientă etc., iar dintre
cauzele externe, situaţiile conflictuale, reuşita sau nereuşita în sarcinile curente, succesele
profesionale, stările de frustrare, natura, peisajul, operele de artă etc.
În raport ce celelalte forme ale vieţii emoţionale, dispoziţiile afective au o dublă ipostază:
ele sunt atât premise cât şi rezultate ale acestora. Trăirea unor pierderi, insuccese pe diverse
planuri (profesional, familial, social) atrage o serie de emoţii negative de scurtă durată, dar care
se pot prelungi în dispoziţii de durată, în care aspectele neplăcute ale vieţii devin extrem de
saliente şi par a nu se mai opri. Dimpotrivă, starea de bună dispoziţie este una foarte tonică, iar
emoţiile pozitive sunt declanşate mult mai uşor pe acest fundal, întrucât tindem să vedem partea
„roz” a lucrurilor. Relaţia emoţii-dispoziţii afective nu este atât de simplă cum poate părea la
prima vedere; dispoziţiile nu sunt doar rezultatul aditiv al unor emoţii recente, ci rezultă din
generalizarea emoţiilor cu semnificaţie dominantă, în funcţie de implicaţiile evenimentului
cauzator asupra personalităţii subiectului. Un rol important în această dinamică îl are şi climatul
psihosocial dominant într-un colectiv, prin fenomenul de contagiune afectivă (Popescu-Neveanu,
1978); vorbim astfel de atmosferă de doliu, de tensiune sau de petrecere. Atunci când se
prelungesc, dispoziţiile afective se pot transforma în trăsături de personalitate, ducând la firi
închise, ursuze, taciturne versus deschise, vesele şi optimiste.
Afectele se situează la polul opus dispoziţiilor afective. Ele sunt caracterizate de o
intensitate deosebită, durată scurtă şi o exteriorizare foarte pronunţată prin diferite expresii
emoţionale, modificări fiziologice şi manifestări comportamentale ce adesea scapă controlului
conştient. Din punct de vedere al calităţii sunt unipolare. Pentru că apar în situaţii neaşteptate,
unii autori (Cosmovici, 1996) le numesc emoţii-şoc. Exemplele sunt numeroase: momentele de
groază, panică sau extaz, accesele nestăpânite de râs sau plâns, ieşirile agresive necontrolate,
stările de disperare etc. Controlul cortical fiind redus, afectele se exprimă tumultos la nivelul
organismului – sunt cele mai evidente forme ale vieţii emoţionale. Sunt foarte apropiate de
instincte şi nu se pretează la învăţare şi modelare socio-culturală. Spre deosebire de dispoziţii,
cauzele afectelor sunt întotdeauna conştientizate. Subiectul se focalizează exclusiv şi excesiv
asupra sursei, ceea ce dizlocă o cantitate semnificativă de resurse cognitive, manifestările
necugetate şi regretabile nefiind o raritate.
Emoţiile propriu-zise (a se revedea şi accepţiunea de concept umbrelă – subcapitolul 1)
au un caracter intermediar: sunt mai puternice decât dispoziţiile afective dar mai puţin intense
decât afectele; durează mai puţin decât primele, dar mai mult decât secundele; în fine,
expresivitatea este de asemenea moderată. Ele apar la interfaţa dintre nevoile individului şi
datele reale sau prezumptive ale mediului şi se traduc printr-un anumit tip de raportare la un