Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

adoră, ceilalţi detestă voiajul. Desigur. Dar, indiferent de reacţie, numai procesul
sufletesc declanşat de călătorie ar defini cu adevărat personalitatea
cuiva. Logic, insul activ este curios, însă are memoria scurtă, pentru că-l
atrage doar noutatea. Pe de altă parte, visătorul se refugiază în lumea trezită
la viaţă de memoria sa afectivă şi nu tresare decât atunci când recunoaşte în
jur vreun semn oarecare legat de trecut. Sau, cum spune Lovinescu: „Pentru
astfel de oameni, depăşiţi de realitate, adevărata călătorie nu începe decât
odată cu încetarea ei, sau chiar mult mai târziu, după scuturarea învelişului
de amănunte discrepante, când sensul estetic şi emotiv al călătoriei, scăpat
din aderenţele prezentului şi ale discordanţei, rămâne pur şi se colorează de
toată poezia amintirii” 19 . Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să regretăm
tăcerea pe care a păstrat-o criticul faţă de călătoriile tinereţii. Sper să putem
suplini, totuşi, lacuna aceasta. Cu toate riscurile pe care le implică asemenea
cutezătoare ispravă.
Ex Ponto nr.2, 2008
100
1 „Omul era într-adevãr frumos, plin de nobleţe fiziognomicã. Închipuiţi-vã un atlet
enorm, cu liniile însã rotunjite, herminiene, cu mascã giganticã, efeminatã şi suavã,
cu ochi fãrã scântei, indiferenţi şi enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, fãcut parcã
dintr-o marmurã moale. Genunchii sãi uriaşi, ca aceia ai lui Moise din San Piero in
vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa; laba tare a piciorului
ca aceea anticã de pe una din uliţele Romei spãrgea încãlţãmintea, cãrnurile sale suceau
veşmintele. Criticul era gigantic şi aveai impresia cã punând urechea pe toracele
sãu misterios spre a-i asculta bãtãile inimii ai fi auzit un motor imens, o orgã de apã.
Venustatea corporalã a omului nu trebuia, ca şi monumentele, privitã de aproape. El
se îmbrãca neglijent, sumbru; perii feţei sale erau adesea neraşi. Dar ţinuta generalã,
albinozitatea înghiţeau amãnuntele şi conservau eleganţa masivului. La masã mânca
şi bea repede, vorbind printre înghiţituri, fãrã sã aibã totuşi aerul lãcomiei, într-atât
gura sa de Polifem pãrea de încãpãtoare pentru oasele unui pui” (G. Cãlinescu, Istoria
literaturii române de la origini pânã în prezent, ediţia a II-a, revãzutã şi adãugitã,
Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p.800).
2
Curios! Aproape în aceeaşi termeni i se confeseazã Goethe lui Eckermann, la 75
de ani: „nu vreau sã mã plâng şi nici sã vorbesc de rãu felul în care mi-am dus viaţa.
De fapt, nici n-a fost altceva decât strãduinţã şi muncã şi pot liniştit sã spun cã în cei
şaptezeci şi cinci de ani n-am avut mãcar patru sãptãmâni de adevãratã tihnã. Era
întocmai ca şi când ai rostogoli neîncetat o piatrã care trebuia mereu şi mereu ridicatã”
(Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale, În româneşte
de Lazãr Iliescu, Prezentare de Al. Dima, E.P.L.U., Bucureşti, 1965, p. 91).
3
Aşa crede Gabriela Omãt: „de astã datã, o purã vacanţã a fost în mod cert
întreprinsã din nevoia de evadare şi, mai ales, de regãsire de sine. 1932 fusese un
an dintre cei mai agitaţi, l-am putea chiar considera traumatizant sub raportul relaţiilor
literare şi umane ale lui E. Lovinescu, ca şi în planul aşteptatei confirmãri a mult râvnitului
statut de romancier”. (E. Lovinescu, „Sburãtorul”. Agende literare, vol. IV, Ediţie de
Monica Lovinescu şi Gabriela Omãt, Note de Alexandru George, Margareta Feraru şi
Gabriela Omãt, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, p. 281). „Dar dacã, atunci, la 20 de
ani, nu putuse tãcea pânã la capãt, acum, în acest aprilie 1933, tenacele antrenament
al închiderii în sine lucreazã, şi resorturile foarte personale ale cãlãtoriei în Italia, cu
prelungitul popas florentin, rãmân nerostite. Este sigur însã cã tema regãsirii unei