Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

ciderea în împrejurări ciudate a unui important personaj bucureştean sau că
ar ţine ascunsă în casă o femeie nebună. La rândul său, Pantazi – craidon în
tinereţe, falsificator de moştenire mai târziu – e bănuit că ar ascunde, precum
marinarii, o femeie gonflabilă. Pirgu nu ascunde nimic – având repulsie faţă
de tot ce e „venust şi pur”, viitorul funcţionar al Ligii Naţiunilor îşi dezvăluie,
lăudăros, copulaţii vânjoase cu femei diforme, „geamale, baldâre, balcâze,
rupând cântarul la Sfântu Gheorghe, borţoase în luna a noua”, face sex oral
cu Raşelica Nachmansohn în timp ce, în camera de alături, unul din soţii
ei agonizează, se dezlănţuie, furibund, în clovnerii patriotice, visează să-şi
facă o „situaţie” în Crucea de Piatra şi intermediază combinaţii abjecte sau
funeste. În casa Arnotenilor este adusă, periodic, bătrâna Sultana Negoianu,
ex-nimfomana deviată, din exces, către zoofilie şi care, în nopţi cu lună plină,
urlă câineşte. O însoţeşte fetiţa mută, cu aer bătrânicios – posibila fiică incestuoasă
a lui Maiorică, făcută la beţie cu una dintre fiicele sale. „Cotoşmance,
armasăroaice”, şleampete şi nespălate Mima şi Tita Arnoteanu practică luxura.
Prima, având un defect din născare, nu se poate împreuna normal, preferând
de aceea femeile (printre ele Raşelica Nachmansohn, irezistibila „lipitoare”).
Este totuşi „simpatică”, seducătoare. Cealaltă, posacă şi şuie mintal, păstrează
semnul nobiliar al trufiei (aşa cum, în anumite momente, „în trântorul becisnic
se deşteaptă boierul”). Stigmatizate de morala publică – nu şi de amoralul
Pirgu – inversiunile sexuale sunt la ele acasă, ilustrate de Mima, Raşelica şi
de diplomatul Poponel. Pe lângă această faună, jucătorii de cărţi ce populează
locuinţa „adevăraţilor Arnoteni” par aproape benigni. Cornel Ungureanu
atrage avenit atenţia asupra caracterului malign al casei la Mateiu, al casei ca
spaţiu dejecţional, rezidual: „Casa înseamnă ordine spirituală, aşezare. Casa
Arnotenilor ocroteşte dezarticularea, lumea dezrădăcinată – care a trăit sau
trăieşte, până la capăt, experienţa eşecului. (…) Niciodată, până la Mateiu,
casa/camera nu adună atâtea materiale reziduale – niciodată în interiorul
spaţiului, posibil intim, nu există o asemenea revărsare de dejecţii. Şi dacă
spaţiul camerei (al casei) pune în valoare spaţiul matricial, atunci, în cazul de
faţă, naşterea a fost ratată. Ea a fost patronată de Demiurgul cel rău”. Despre
descreierarea generalizată „tratează”, de altfel, toate documentele-sursă
de secol XIX ce se referă la semnificaţia „crailor de Curtea-Veche”: Epoca
desperaţilor din Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, ţerei Muntenesci
şi Moldovei de Dionisie Fotino, trad. George Sion, Bucureşti, 1859,
tom. II, Istoria Bucureştilor de Ionescu-Gion, ziarul Seara, cu articolul lui St.
Stoica, Take Ionescu şi Melanos! Takiştii şi craii de Curtea-Veche, textul
lui Heliade-Rădulescu Le protectorat de Czar, Paris, 1850, articolul lui Gr. H.
Grandea, Un craidon de Curtea Veche din Universul literar, nr. 39-40, 1890,
în fine, articolul lui I.L. Caragiale din Vatra, I, 1894, Istoria fundării oraşului
Bucureşti, 1881, p. 23. Avem de-a face, şi aici, cu o lume în negativ.
Simetrii, asimetrii
Ex Ponto nr.2, 2008
82
Romanul matein e simetric în asimetrii: istoria se repetă altfel. Povestea
crailor începe cu involuntar sublima ocară a Penei şi se încheie cu înmormântarea
nebunei „izbăvite”. O fetiţă o identifică/numeşte pe Corcoduşa la
începutul romanului, şi tot o fetiţă se face unealta morţii Ilincăi la final. Imaginii
mincinoase a Wandei din trecutul amoros idealizat al lui Pantazi îi corespunde
o altă dragoste neîmplinită – cea pentru „adevărata” Ilinca Arnoteanu (ea
însăşi fiică a unei poloneze de acelaşi soi ca şi rău-famata soţie a lui Bog-