Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

al manipulării politice, cum este cazul, la noi, cu clamata anistorică „minoritate
aromână” – a identităţilor locale sau regionale.
– Personalităţi ale culturii române de astăzi, precum academicienii
Matilda Caragiu Marioţeanu şi Şerban Papacostea, scriitorul Hristu Cândroveanu,
profesorii şi cercetătorii Nicolae-Şerban Tanaşoca şi Nicolae
Saramandu, actorul Ion Caramitru sunt voci autorizate ale aromânilor de
la noi; despre ei ai scris în mai multe rânduri, inclusiv în paginile acestei
reviste. În numele aromânilor se pronunţă însă şi alţi oameni de cultură,
inclusiv din străinătate.
– Este firesc să fie aşa, în diversitatea ideatică de astăzi, minată, din
păcate, de păgubitoarea, în unele locuri, „corectitudine politică”. Nu se exprimă
– n-aş zice „în numele aromânilor”, ci mi se pare mai corect şi moral
a se face vorbire asupra problematicilor ce interesează pe tot mai asimilaţii
reprezentanţi ai romanităţii balcanice – doar oameni de cultură din România,
de origine aromână, recunoscuţi ca atare, ci şi alte voci care – în Occident
şi Statele Unite, mai ales –, au avut, la vremea lor (în anii ’80-’90) un merit
deosebit de important; un aport istoric aş zice, în impunerea în mediile jurnalistice
şi europene a interesului acestora faţă de problematica supravieţuirii
identitare a vlahilor în Balcani, ca neam neolatin. Nu sunt mulţi aceştia, dar
rolul lor în reîmprospătarea interesului faţă de destinul fraţilor lor aromâni va
fi reţinut, fără îndoială, ca expresie a iubirii de neam şi limbă – în suita, nota
bene, a bunelor tradiţii insuflate de şcoala şi educaţia românească. Era, în
fond, continuarea aceluiaşi devotament pentru congeneri din Balcani care a
însufleţit, în perioada „lungului” secol al XIX-lea, acţiunea naţional-culturală
românească; acţiune susţinută de pionerii românismului balcanic Dimitrie
Cazacovici, Dimitrie Athanasescu, Apostol Mărgărit, Andrei Bagav, Ştefan
Mihăileanu, de o pleiadă de profesori, invăţători, comercianţi, inclusiv şi de
unii dintre celnicii aromânilor. Este vorba de inginerul Iancu Perifan, stabilit
la Paris, de profesorii universitari Aureliu Ciufecu şi Tiberius Cunia, stabiliţi în
S.U.A., de regretatul profesor universitar Vasile Gh. Barba, stabilit în Germania.
Ei sunt la originea, în fapt, a reinsuflării încrederii în rândurile aromânilor din
statele balcanice în a-şi apăra şi promova identitatea neolatină – alta decât
cea a naţiunilor asimilatoare. Şi asta în condiţiile în care nu se mai punea
problema, cum am mai spus – în dinamica multiculturală şi polifonică a lumii
de astăzi, în noul context şi curs al istoriei europene –, a asumării, de către
aceştia, a românităţii; doar urmaşii celor stabiliţi în România au avut şi au
şansa acestei superioare, în planul devenirii şi evoluţiei umane, identităţi.
Cărţi în limba maternă, discuri, texte religioase, dicţionare, calendare, emisiuni
radiofonice, simpozioane şi congrese internaţionale, dar şi apeluri adresate
instituţiilor europene – au constituit osatura unui proces ce s-a finalizat, benefic,
în 1997, prin adoptarea, de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
a unui important document; respectiv, Recomandarea 1333, ce pledează
pentru ocrotirea identităţii culturale a aromânilor, în statele unde locuiesc (şi nu
pentru impunerea recunoaşterii lor politice, ca minoritate, cum în mod eronat
se încearcă, de unii, a se deturna fondul şi sensul documentului în cauză).
– Persoanele pe care le-ai menţionat sunt deja octogenare; sunt urmate
în acţiunea lor şi de altele, din generaţiile tinere, cu aport cultural
mai notabil?
Ex Ponto nr.2, 2008
183