Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
neschimbat: dragoste şi moarte: sau, ca să fie indusă o undă tragică: dragoste
întru moarte, ca pregătire pentru călătoria grea a „dalbului de pribeag”.
„Clipa cea repede” reclamă şi exercită moartea năprasnică fixată ca dat
ontologic pentru glorificarea omului ales. Dincolo de vremelnicia ei, existenţa
capătă un spor de vibraţie, se vede somată să-şi arate măsura asemenea
unui gladiator care- şi ocroteşte victima. Iar dacă este vorba de poeţii- poeţi,
moartea din „clipa cea repede” îi înalţă cu nimb de legendă. Căci, de regulă,
după nefericita- fericită întâmplare thanatică se aude rostindu- se regrete
în şabloane ştiute: „de-ar mai fi trăit…”, „a fost o pierdere ireparabilă”, etc.
Numai despre un geniu tânăr, în plină forţă şi desfăşurare se spun astfel de
cuvinte, nu şi despre o personalitate împlinită. Totodată, un anume înţeles se
întrevede în următorul enunţ testamentar: „Mai am un singur dor: / În liniştea
serii / Să mă lăsaţi să mor…” ( Eminescu) ori: „ Şi de- o fi să mor…” ( Mioriţa
). În ambele cazuri se anunţă, pe suport tragic, semne şi stări confuze de
pregătire, de previziune, de posibilă amânare. Altă deschidere aduce versul:
„Moartea este programul meu zilnic,/ împărţită pe ore, o măsur şi o privesc
în faţă”(Gladiator). În fond, şi aici se poate recunoaşte o anume stare confuză
de „pregătire”, dar este vorba, mai curând, de un exerciţiu dur, spartan
şi pe deplin asumat, în acord cu „clipa cea repede”. Dar „clipa cea repede”
se poate oricând „opri” în sensul că starea tensionată intră în stăpânirea
heideggerianului Dasein; că moartea, „leoaică tânără”, stă să sară „în faţă”.
Cezar Ivănescu n- o asociază cu neantul, pe urmele filosofului german ori,
mai cu seamă, a lui Sartre. Axiologia lui se plasează la o răscruce de drumuri:
iluzionându- se că eul său poate constitui un punct de sprijin şi de decizie, îşi
însuşeşte viziunea mitică, altfel spus, îşi imaginează moartea ca pe o mamă
bună, eternă şi roditoare; dar şi ca pe o iubită plină de farmec şi, totodată,
acaparatoare, chiar perversă. Iubi-Moartea e prezentă, nu amânată. Alteori
o urăşte „de moartea”, ca pe o răufăcătoare, un semn cosmic al maleficului,
o purtătoare a urâtului, a grotescului. Poetul respinge orice cale de dialog
în această privinţă. Alteori, lui Cezar Ivănescu îi stă bine masca de luptător
dispus să preia el iniţiativa, cu nelinişte şi fără a mai ţine cont de celebrul
diptic filosofic, „aici”-„acum”, care năvăleşte asupra eu-lui; din contra, eul se
întoarce agresiv ( spre sine?) în chip de leoaică.
Să reţinem şi o secvenţă din poezia Elogiu de Nichita Stănescu: „N-am
unde să mor. / Moartea este populată de fiinţe. / Peste tot sunt fiinţe. / Unele
se scurg repede, / altele se scurg încet”. Dacă am înţeles bine, moartea, aşa
cum ni se înfăţişează prin documentele tradiţiei, nu este decât o reprezentare.
În fond, nici nu există. Sensul se află în ritm şi în mişcare. Într-adevăr, grecii,
şi nu numai, nu întâmpinau moartea cu înfrigurare pentru că reuşeau s-o valorifice
panthareic, prin „curgere”. Fiinţa se află implicată printre „elemente”,
asemănătoare sieşi, în permanentă curgere cosmică. Acesta este şi fundamentul
teoretic al metempsihozei. Aici, „curgerea” se uneşte cu „transformarea”.
La Nichita Stănescu, criza eu - lui este condiţionată de faptul că fiinţa nu- şi
găseşte un punct de sprijin, un loc unde să moară ori să se confrunte cu sine
în spiritul Dasein – ului. Iată cum un poet reuşeşte să pună în grea dilemă
o vestită teorie filosofică despre viaţă şi moarte. Dar în acest caz, se poate
presupune că elementele în curgere, care au luat în stăpânire tot cuprinsul
sunt doar cadavre iar viaţa reprezentată prin eul poetului constituie o excepţie.
Un vers din altă poezie vine în completare: „Ah, absurdul are ramuri”. Şi Cezar
Ivănescu are imaginea cosmosului inundat de cadavre, în stăpânirea morţii,
în versuri de tipul „Moartea peste tot”. Trecând peste intenţia testamentară
132