Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Celelalte lucrări ale sale se încadrează, implicit, tipologic, în unul sau altul din
aceste compartimente ale creaţiei unui autor cu adevărat atins de geniu. De
altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari poeţi ai avangardei, primul – totalmente
devotat acestei fenomenologii, al doilea – episodic (imaginismul).
* * *
Într-o încercare (din atâtea posibile!) de a-i afla poziţionarea cât mai adecvată
în contextul fenomenologiei literare în radicală primenire de la început
de secol, dar şi în perspectivă istorică de permanentă contemporaneizare
(sau, în cazurile altor autori – celor mai mulţi – de iremediabilă... arhaizare),
Maiakovski a fost numit Futuristul Nr. 2 (după Hlebnikov, adică), dar – nu
mai puţin îndreptăţit, poate că oarecum paradoxal – Comandorul (Valentin
Kataev, în romanul autobiografic Coroana mea de diamant). Există şi multe
alte caracterizări metaforice memorabile, însă, oricare ar fi ele – cele de
pe versantul luminilor sau cele de pe partea adumbrită (a reproşurilor, să
zicem), este incontestabil că Vladimir Maiakovski ni se reînfăţişează în deplina-i
statură, confirmând dreptatea altor mari poeţi, care îi preziceau viaţă
lungă în literatura rusă, intuiţia lor dovedindu-se a fi perfect valabilă şi pentru
cea universală. Da, deducţiile perspicace aparţin anume unor celebri autori,
care au fost şi cei mai sensibili şi mai ageri cititori, autorităţi indiscutabile în
evaluarea poeziei. Spre exemplu, în 1924, Osip Mandelyştam îl includea pe
Maiakovski printre poeţii care sunt daţi „nu pentru ziua de ieri, pentru cea de
mâine, ci pentru totdeauna”. Iar Marina Ţvetaeva, la doi ani după moartea
colegului său, considera că este vorba despre un autor care nu e al secolului
în care apăru, scriind: „Cu repezile sale picioare, Maiakovski trecu departe
de contemporaneitatea noastră şi, undeva după vreo cotitură, ne va aştepta
încă multă vreme”. Deja în timpul dezgheţului post-stalinist (1956), în epoca
reevaluărilor axiologice şi mai justelor tipologizări ale valorilor, Boris Pasternak
considera că: „Vremea l-a ascultat şi făcu întocmai precum rugase el. Chipul
i-i zugrăvit «în iconostasul veacului»”.
Ce alte (şi de la cine alţii) patalamale mai credibile, care să confirme
prezenţa lui Vladimir Maiakovski în Parnasul Poeziei „Lumii ca vers”, precum
o vedea Velimir Hlebnikov? Lumii şi viitorului, cărora junele Maiakovski, în
1916, li se adresa/spovedea astfel:
Oameni din viitor!
Cine sunteţi?
Iată – eu,
pe de-a-ntregul
sunt durere, contuzie şi urlet.
Anume vouă vă las prin testament
roditoarea grădină a marelui meu suflet.
Ex Ponto nr.2, 2008
17-18 decembrie 2007,
Chişinău
62