Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

acestei condiţii, în însuşi miezul poemului, ţine de un instinct al omului de
acţiune literară.
Există, pe de altă parte, conform firii lui dihotomice, şi tentaţia inversă, a
negării «poeziei», un refuz al estetizării – în numele lucidităţii şi al conştiinţei
zădărniciei: „Nimic mai neschimbat sub soare / precum păsările care vin la
hoitul calului, / precum ochii care vin la cărţi, mereu alţii, / să răsfire literele./
Moartea şi lectura sunt cenuşi sub / care hoitul e mereu recunoscut.” (Moartea
şi lectura).
Considerând scurtele poeme citate drept programe urmate cu (relativă)
consecvenţă vom constata existenţa, în poezia lui Vulturescu, a două tipuri
de lirism. Unul intelectualizat, concis până la ariditatea extazului de o clipă,
înrudit, în structura-i static – fulgurantă, cu acela al lui Gheorghe Grigurcu:
„Lângă pietre ochiul meu devine / străvechi”, „Stâncile cele mai sălbatice
nu sunt sus / pe Munte, ci în străfundul tău”, ori „Aud cum mişcarea cenuşii
în piatră / cere iertare muntelui” şi „Când priveşti piatra ea îşi dobândeşte /
liberatea” (Pietrele lupilor).
Acestei emoţii intelectualizate şi «impersonale», oarecum, i se poate
alătura, firesc, neliniştea unui eu cu vădit apetit metafizic, precum în aceste
secvenţe: «Pietrelor, ce-o să vă faceţi fără / mine veacuri întregi? Prea mult ./
Prea puţin lângă pietre». şi «Neliniştitoare / această stanietate a pietrelor /
de-a ne supraveghea / naşterea şi moartea» (ibid).
În aceeaşi direcţie, cu nuanţările de rigoare, se înscrie şi straniul poem
din finalul volumului Litera deschide criptele vocalelor. Titlul este (probabil)
voit obscur, autorul având, ca altădată şi în alt sens – Mircea Ciobanu, capacitatea
de a crea mit şi a nelinişti printr-o dicţie oarecum oraculară, absconsă
şi (posibil) iniţiatică.
Nu ştiu dacă Vulturescu este, ca mine, admirator al mexicanului, nu ştiu
dacă va fi citit romanul, şi nici nu ştiu dacă e corect să alătur lirismului romanesc
al acestuia lirismul pur al sătmăreanului. Îmi asum, totuşi, riscul de a o face.
Poemele colocviale ale lui George Vulturescu beneficiază de o rafinată
punere în scenă, aducând în prim plan un fel de topos magic, realist şi fantastic
în egală măsură. Vocile care străbat/însufleţesc acest spaţiu necontingent
sunt lirice într-un context vag epicizat: „Muşc din măr toate toate zoaiele expresionismului./
«Cum e pe-afară, aud lipăitul viermelui/ din miez, tot toamnă,
tot?...»/ Arunc dracului mărul cât colo şi cer o ţuică/ să-mi clătesc gura. «E din
mere, din livada/ mea, mă îmbie Moş Humă, foc purificator/ nu alta…» Beau
şi aud iarăşi viermele:/ «Foamea şi setea e o forţă care ne aşază/ mereu faţă
în faţă: om cu miel, vierme/ cu aripa de vulture, şarpe cu cocostârc,/ peşte cu
peşte… »// Intră dada Alesia: «Unde e poetul acela/ care mi-a comandat un
cocoş, maică…»/ Îi dau banii şi-i spun: «Taie-l». Ea îi/ răsuceşte gâtul în faţa
mea şi vrea să mi-l/ lase. «Îngroapă-l, zic, că acolo serveşte/ dejunul Ioan
Flora, sub iarbă.» «În ce loc/ să-l îngrop, maică», mai strigă ea./ «Oriunde,
zic. Cei de sub pământ nu fură/ unul de la altul … Fă odată zarurile,/ Moş
Humă, că mă ard degetele…»”
Sunt evocate scene de o mare pregnanţă simbolică, precum aceasta, a
iniţierii la o vârstă poate prea fragedă: „Ca pe o tavă/ de aur cădeau pe ele
fulgerele. După ce a/ stat ploaia ne-am apropiat. Am pipăit pietrele/ arse,
inciziile roşietice. «Vezi, sunt precum/ literele şi precum urmele fiarelor careşi/
marchează teritoriul şi pe care te-am învăţat/ să le deosebeşti. Fulgerul e
mai singur decât/ fiarele din sihle» murmura tata.»”, precum şi locuri sacre
unde este posibil, încă, dialogul cu elementele: „Pentru că mi se făcuse teamă
Ex Ponto nr.2, 2008
147