Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

prin ĕ; diftongul εá, prin é; diftongul / ¤á /, prin ó; consoana palatală / ľ /, prin ļ
(litera l cu sedilă); africata / ţ /, prin π, în mijlocul cuvântului şi prin ţ, în partea
finală; africata /d,
/ (dz), prin d; , grupul /şt/, prin şĉ etc. Puţinele sale intervenţii
în acest sens nu afectează înţelegerea. Iată un exemplu de cum apar unele
dintre acestea în text:
“Î.Hiļilu al Dumnidá , aravdá dicara tóte miseriile a banĕļei?
R.Da, tóte, afará di láeţile πe ỳin la pĕcat” (p. 57).
Intervenţia editorului în textul de mai sus constă doar în redarea prin ỳ a
fricativei palatale sonore / Ð /, notată în text prin ῦ. În general, Dina Cuvata
intervine acolo unde este vorba de inconsecvenţa traducătorului (copistului?),
asigurând unitatea grafică necesară, ceea ce permite o lectură fluidă
a textului tipărit.
Aromâna în care este scris (tradus?), Catehismul lui Jean_Claude Faveryal
este o variantă cu influenţe dacoromâneşti, care se practica foarte probabil
la sfârşitul secolului al XIX-lea în şcolile aromâneşti din Balcani. Vorbit numai
în casă sute de ani, dialectului aromân îi lipseau termenii pentru referenţi
(realităţi) cu care vorbitorii nu se întâlniseră până atunci când a început să fie
predat în şcoală, împreună cu limba română literară practicată la acea vreme
în România. Pe de altă parte, autorul sau traducătorul(?) aromân necunoscut)
care a tradus în aromână textul în franceză al autorului, era probabil puternic
influenţat de varianta standard a românei din România de la sfârşitul secolului
al XIX-lea.
Aşa se face că Dumnidá , (Dumnidă), , formă aproape generală în aromână şi
foarte frecventă şi în textul Catehismului de faţă, apare la p.9 a ca Dumnedeú, ,
în titlul de capitol Dumnedeú , şi despre lucrurile sale. Prima întrebare şi primul
răspuns, specifice unui catehism, apar aici în forme aproape în întregime
româneşti: Î.Care este ântâia veritate πe lipséşce s’credemú. R.Existenţa al
Dumnidá , fáptorulú şi principiul a tutulor lucrurilorú (p.45). Ceva mai departe,
întrebarea sună: Î.∏e acâchesiţi cu sborlu Dumnidá? , R.Unú Spirit di totuna
şi fârá margine, fáptorlu a πerlui şi a loclui şi Domnú mare la tóte lucrurile
(ibidem). Se observă aici, ca şi în exemplul de mai sus, cum termenii din româna
literară se inserează în exprimarea specific aromânească. Mulţi dintre
aceştia sunt păstraţi şi în versiunea editorului: “Ã.Trã tsi simbolu sã zburashti
trã bãsearicã fãr sã si zburascã trã scripturã? A.Cà Bãsearica lipseashti s-hibã
interpretlu shi vigjitorlu-a scripturãljei, su-l veaglji shi su-l da la-atsãlj depositu
sãmtu (p.67). În versiunea originală, simbolu este scris simbol, interpretlu –
interpretul, depositlu – depositul. Aşadar, editorul a adaptat doar neologismele
respective la sistemul morfologic al aromânei
În ceea ce priveşte versiunea personală a editorului, oferită în partea
inferioară a paginii, aceasta este introdusă din convingerea lui Dina Cuvata
că aromâna din textul original trebuie îndreptată. Altfel spus, editorul nu-l lasă
pe cititor să aprecieze el însuşi limba în care este scris Catehismul, ci îi propune
varianta aromânească considerată de el cea corectă. Încă din prefaţă,
Dina Cuvata, care este poet, prozator şi publicist în acelaşi timp şi un foarte
bun cunoscător al limbii române literare (a tradus mai mulţi autori români în
limba macedoneană slavă, cf. Nistor Bardu, Odiseea în variantă dialectală,
Tomis, nov. 2006, p.73) îşi exprimă părerea că opera pe care o tipăreşte
este scrisă “pi unã aspartă limbă valahuteascã dicãt pi limba armãnească. A,
putem s-dzãtsem că easti adrat sh-pi limba-armãnească ma cu mintiti zboarã
valahuteshtsã” (p.9) „într-o stricată limbă română, decât în limba armânească”.
A, putem să spunem că este şi în limba armânească, dar cu cuvinte româneşti
Ex Ponto nr.2, 2008
189