Revista Coloana Infinitului nr. 63 - Brancusi

Prozăcilor numele dat la sfântul botez, în sfânta biserică,muiaţi în cristelniţă, spre-un exemplu din Elena înEcaterina, numai pentru că Elena era pe româneşte,iară şraibărul ungur ştia numai de Ecaterina.Aşa s-a fost întâmplat şi cu propria meabunică. Când s-a dus Moş Mare s-o înscrie, a întrebatconţopistul primăriei:-Ce nume-i acesta, Elena?! Ecaterina! ŞiEcaterina a rămas pe actele oficiale. Numai în registrulbisericii a rămas tiză a sfintei împărătese aBizanţului. Aşa că la şcoală o strigau Käti, ori pedezmierdate, Kätikä, iar acasă şi-ntre români, ei deei, Lina, Linuca ori Linucuţă.În astfel de zile, fierberea era mare peste tot.Evenimentul se apropia cu paşi uriaşi. Intervenţiileregelui Ferdinand, dar mai ales ale reginei Maria,şuşoteau gurile rele, pe lângă puternicii Europei,mulţi dintre ei neamuri mai de aproape sau mai dedeparte, începeau să-şi facă efectul şi tot mai multeecouri, cum că dorinţa de veacuri a românilor, de-afi una, se va plini curând.Retrăiesc şi astăzi tensiunea de coardă întinsăla refuz, a zilelor de atunci. Se amestecau speranţacu temerea, cu visele, cu îndoielile.Era un început de toamnă molcom, călduţ şiînsorit. Pomii se pregăteau şi ei de marea paradă,îmbrăcând veşminte preţioase, alcătuite cu artă dinfrunze de aur, aur curat, precum cel din coroanaregilor României.Întreaga fire trepida de aşteptare şi de bucuriasperanţei care se întrevedea împlinită. Drapele întricolor umpleau de veselia vitalităţii lor cromaticesufletele oamenilor, care sălăşluiau în piepturi largdeschise şi care primeau la adăpostul lor cânteceale lui C. Porumbescu, Ion Vidu şi alţii, al căror har,dăruit de Cel de Sus, a izvodit cântări care te facsă te treacă toţi fiorii şi-ţi umplu ochii de lacrimi.Unde te duceai se auzeau Eroi am fost, Trompetelerăsună, Fiii României. Masele se însufleţeau la auzullor şi li se întărea tot mai mult năzuinţa legitimă şiseculară de unire cu patria mumă. Coralele cântauprin foişoarele din parcuri sau prin pieţe, iar oameniistrânşi în jur îşi dădeau drumul la voce şi cântau toţiîntr-o unire, de se auzea până în inima mahalalelor.Eu însămi, pianistă pricepută se zicea încăde pe atunci, am însăilat două piese inspirate dinsentimentele de exaltare patriotică, piese care mi s-au şi cântat de către corul şcolii, acompaniat la piande însăşi autoarea. N-am să-mi pot şterge din sufletpân-oi muri şi poate că nici după aceea, sentimentulde bucurie debordantă şi mândrie fără margini că sescurge prin mine sânge românesc.Pretutindeni s-au ţinut adunări poporale undes-au ales delegaţii cu drept de vot la Marea Adunarecare avea să aibă loc la Alba Iulia, în întâi decembrie,anul după Hristos una mie nouă sute optsprezece.Acolo avea să prindă viaţă aleanul românilor de peambele versante ale Carpaţilor, de-a se aduna laolaltăca o familie dezbinată de ambiţiile, deşarte până laurmă, nu atât ale unor duşmani, ci ale celor avizi deputere. O familie care se regăseşte şi se poate strângeîn braţe frate cu frate şi care poate de-acum a-şi simţispiritele unite, fără fereli, revărsate în iubirea asupraaceluiaşi pământ rămas moştenire de la moşii carese odihnesc într-însul pentru vecie.Acum pot să mărturisesc cu mâna pe inimă căam trăit pagini de istorie înălţătoare.Una dintre aleşii pentru Adunarea de la AlbaIulia a fost şi mătuşa mea, tanti Ileana, din partea uneiasociaţii de femei, care, cu mijloace incredibil deprecare, reuşeau prin nu ştiu ce minune, să propagecultura şi valorile româneşti în toate mediile, precumîn vorba ceea spusă într-o situaţie similară şi rămasănemuritoare: de la vlădică până la opincă.Tanti Ileana s-a milostivit de jelaniile mele şim-a luat cu ea.Mai apoi la Alba Iulia am crezut că visez, căceea ce văd nu poate fi aievea.La încoronare, clopotele, care băteau la toatebisericile Albei Iulii, îşi reverberau sunetele sfintepână în adâncul munţilor, care răspundeau cu ecouri,grele, ireale. Este imposibil pentru o natură umanăa se afla în stare să descrie măreţia momentuluiîncoronării, cu regii tuturor românilor blagosloviţide vlădică, impozant în ornatele lui aurii şi purtândpe cap mitra ale cărei pietre preţioase revărsau numaiape, ape, strălucind ca stele, care, uimite şi ele, s-auuitat în mijlocul zilei. Mulţimea fremătătoare, carese întindea cât cuprindeai cu ochii, mare de oamenivălurindu-şi speranţele încoace şi încolo, legănânduse,ţinându-se de mână necunoscut cu necunoscut,devenit frate, împletind astfel speranţe văzute caplinite, puse pe seama visului înfăptuit în acea zimemorabilă, scrisă de pana destinului istoric.Doamne, când îmi amintesc cum am rămascu ochii lipiţi de regina pe care o vedeam ca pe ceamai frumoasă întrupare omenească, înveşmântată învăluri şi cu coroana pe cap. Am stat nemişcată minuteîn şir, până când regii şi marele sobor de preoţiau pierit în catedrala rămasă cunoscută sub numelecatedrala întregirii neamului.Toată viaţa de atunci încolo, de câte oridrumurile m-au purtat prin Alba Iulia, am adăstatmăcar pentru un minut la catedrală, ca să aprind olumânare întru pomenirea celor care au făurit acelezile de lumină.(In amintirea d-nei Alma Cornea Ionescu.)Coloana Infinitului, anul X, vol IV. (nr. 63) • 2007 Timiºoara29