PDF - Limba Romana

REVISTĂde ştiinţă şi culturăNr. 12 (114) 2004decembrieREDACTOR-ŞEFAlexandru BANTOŞREDACTOR-ŞEF ADJUNCTGrigore CANŢÂRUCOLEGIUL DE REDACŢIEAlexei ACSAN, Ana BANTOŞ, EugenBELTECHI (Cluj), Silviu BERE­JAN, Vladimir BEŞLEAGĂ, MirceaBORCILĂ (Cluj), Leo BUT NARU,Gheor ghe CHI VU (Bucureşti), MihaiCIMPOI, Anatol CIOBANU, IonCIO CANU, Theodor CODREANU(Huşi), Anatol CODRU, NicolaeCOR LĂ TEANU, Nico lae DABIJA,Boris DENIS (consilier juridic),Demir DRAGNEV, Stelian DUMIS­TRĂCEL (Iaşi), Andrei EŞANU,Iulian FILIP, Gheorghe GON ŢA,Victor V. GRECU (Sibiu), Ion HA­DÂRCĂ, Du mitru IRIMIA (Iaşi), DanMĂNUCĂ (Iaşi), Nicolae MĂTCAŞ,Vasile MELNIC , Valeriu RUSU(Fran ţa), Marius SALA (Bucureşti),Gheorghe STOG (Bălţi), DumitruTIUTIUCA (Ga laţi), Petru ŢARANU(Vatra Dor nei), Vasile ŢÂRA (Timişoara),Ion UNGU REANU, GrigoreVIERUPentru corespondenţă:Căsuţa poştală nr. 83,bd. Ştefan cel Mare nr. 134,Chişinău, 2012, Republica Moldova.Tel.: 23 87 03, 23 46 98e-mail: limba_romana@mail.md

Adevărata vitejietrebuie botezată în maretrebuie să aducă ceva din alizeutrebuie să lase câmpurile de bătaiesă crească-ntru iubire şi-ntru cărţiOdysseas ELYTISLimba românărevistă de ştiinţă şi culturăeditor: colectivul redacţieiISSN 0235–9111LECTORI: Elena Istrati, Veronica ROTARUProcesare computer: Oxana BEJANCom. nr. 067, Tipografia „Balacron”, mun. Chişinău, Calea Ieşilor 10Coperta I, IV: Pictură de Iorga NicolaeRevista Limba RomânăContribuţii importante la crearea unui spaţiu al comunicării libere între toţicei interesaţi de limba, istoria şi cultura românilor.Rubrici permanente – Sociolingvistică, Lecţiile istoriei, Analize şi sinteze,Poesis, Comunicare şi limbaj, Ştiinţă şi filozofie, Permanenţa clasicilor ş.a. –susţinute de specialişti notorii din Republica Moldova, România, Franţa, Grecia,Germania, S.U.A., Canada ş.a.Suport didactic pentru procesul de învăţământ, inclusiv pentru examenulnaţional de bacalaureat.Abonaţi-vă la revista Limba RomânăAbonamentele pot fi perfectate la agenţiile “Poşta Moldovei” şi “Moldpresa”.În România – la Rodipet (a se consulta catalogul publicaţiilor din RepublicaMoldova, poziţia 77075).Aşteptăm pe adresa Căsuţa poştală nr. 83, bd. Ştefan cel Mare nr.134, Chişinău, 2012, Republica Moldova cărţi nou-apărute şi reviste decultură, pentru a fi prezentate şi recenzate.Orice articol publicat în revista Limba Română reflectă punctul de vedereal semnatarului şi nu coincide neapărat cu cel al redacţiei.Materialele nepublicabile nu se recenzează şi nu se restituie.

Sumar 3SumarARGUMENTVasile ROMANCIUC. Roataistoriei5ANALIZE ŞI SINTEZEConstantin CIOPRAGA. CezarIvănescu – nelinişti şi mitologii6Ana BANTOŞ. Paul Goma:realitatea ca document14Diana VRABIE. În căutareaautenticităţii21Viorica MOLEA. Inerenţa frazeologismelorîn limbajul artistic26LITERATURĂ UNIVERSALĂWalt WHITMAN. Cântec despremine33ŞTIINŢĂ ŞI FILOZOFIEErnst CASSIRER. O cheiepentru natura omului: simbolul38POESISSpiridon POPESCU. Sunt maipuţin c-un vers; Scrisoare cătreGeorge Bacovia; Fragment dintr-oscrisoare pierdută; Poetul; Şi cumlăuntrul meu; Eminescu; Sisif şipasărea măiastră41PARADIGMECristina FLORESCU. Volumul– paradigmă temporală44LIMBAJ ŞI COMUNICAREStelian DUMISTRĂCEL. Dictonşi slogan46SOCIOLINGVISTICĂGheorghe MOLDOVANU. Otipologie sociolingvistică a limbilor54ANIVERSĂRIÎn Republica Moldova culturase află într-un cumplit impas...Dialog: Alexandru BANTOŞ – IonCIOCANU64Nicolae DABIJA. Criticul generaţieinoastre73Mihail Gh. CIBOTARU. Principialitateplus îndrăzneală75CUM VORBIM, CUM SCRI-EM?Ion CIOCANU. „Variantele”unor cuvinte în deserviciul... nostru79Ion MELNICIUC. Să apelămmai des la dicţionarul explicativ (II)82CO-LABORATORMagda MAREŞ. Text, arhitext,paratext87Victoria BARAGA. Gabriel

4García Márquez: lectura lumii latente92Elena PRUS. Proxemica literarăca personalizare a spaţiului95Viorica POPA. Fenomenulanalogiei în lingvistica românească100Lucia CEPRAGA. Despreterminologia economică în limbaromână (1830-1918)105Sofia SULAC. Titlul – elemental structurii textului ziaristic109PROFILURIAna BANTOŞ. GheorgheVodă: între solitudine şi solidaritate111Să nu dăm cu piciorul în ceeace a zămislit Dumnezeu. Dialog:Alexandru Bantoş – Petru ŢAranu115limba RomânăRECENZIIIon CIOCANU. Cu creionul înmână...126Claudia PARTOLE. Neologismulîn creaţia lui Eminescu131Rita RĂILEANU. Limba românăîn Basarabia (1812-1918)134CONCURSConcursul „Moştenire”136IN MEMORIAMvasile MELNIC138DINTRE SUTE DE REVIS-TE...Vatra, Convorbiri literare,Timpul140AUTORII NOŞTRI144

Argument 5Roata istorieiDacă am reuşi să scoatemtoate beţeledin roata istoriei,am putea înarma cu eleo oaste îndeajuns de mareca să bată măr,până la capitulare,legiunilefalsificatorilor de trecut!Dacă am reuşi să scoatemtoate beţeledin roata istoriei,am putea înjgheba din eleo caravană de plute care,populate cu amiralii minciunii,ar deschide navigaţiape Apa Sâmbetei!Dacă am reuşi să scoatemtoate beţeledin roata istoriei,am putea-o feride ambiţia clovnilor care,deprinşi cu mersul pe o singură roată,ar cercasă readucă-n arena circuluiroata istoriei!Vasile ROMANCIUC

6Constantin CIOPRAGACezar Ivănescu –neliniştişi mitologiiICe răsuciri interioare (şi nunumai) în biografia poetului de laBaaad! Impulsuri din toate zările:ecouri de clasicitate elină şi reverieromantică, un tempo rememorativ,elegiac şi răbufniri tonale dure,insule de pax magna şi accente de„blues” american – toate vorbinddespre un posedat de miraje. Poetîn tot ce atinge! Eros şi Thanatos,iluminări de gânditor nesistematicşi aleanuri afective în frazarefolclorică, antinomii întemeind unconfubulatirium antrenant, plinde surprize, toate (de o neistovităsinceritate confesivă) acţioneazăîn nesfârşite modulaţii variaţionale.„Sunt un poet comun, / un individcomun ca orişicare (...) / Posed ofabuloasă experienţă / a sărăciei(...) / am mers după frumuseţeca un halucinat... / Dacă individulacesta zis Poetul / nu ne zice dacătrăim în frumuseţe şi măsură / ori îngreşală şi desfrâu, / atunci desprece naiba să ne zică?” (Împotrivire).Trăsătura particularizantă: poemelesale reprezentative invită prompt lalectură, după cum se şi lasă ascultate;concomitent, acţionează la el(ca şi la alţi moldoveni) dedemultulşi departele, de unde o scenografieplasticizantă (turnuri, cavaleri,limba Românăcastelane), reverberaţii, ceremoniişi simbolisme, invariante şi ecouricu tente patetice înlesnind înscriereaîn trans-temporal. Frapeazăindicatori ai misterului, vibraţiiintroducând în hinduism, în apocalipsăori în diverse medievalităţi;un extatism de tip bizantin coexistăcu tumultul modern al priveliştilorlăuntrice. Privirile evocatorului întransă merg admirativ spre câte un„grande” hispanic, spre vreun principetoscan ori spre vreun înţeleptoriental; el însuşi devine Don Cezar– ca într-un lamento cu acest titlu lamoartea unei fetiţe de unsprezeceani. Smerenie şi „iactanţă” diferenţiazăun personaj complicat, cu zecide măşti, anxios, afectuos şi lucid,asediat de dubii. Poetul în totul esteimaginea fidelă a Omului.De la întâia poezie (Luceafărul,1959) până la debutul editorialcu al său Rod, vor trece nouă ani.După încă şapte ani, Marin Predaîi edita la Cartea RomâneascăRod III; în 1977, urmează Rod IV.Senzaţia făcea în 1979 la Baaad,„poeme, poeme dramatice, poemeîn proză”. Într-un număr din Contrapunct(1996, decembrie), vorbinddespre sine la persoana a treia,poetul preciza concis: „Deşi de 500de pagini, volumul nu este decâtun sfert din forma originară a cărţii,carte pe care autorul o considerăcea mai importantă operă a sa”. Înacelaşi 1979, apărea Muzeon; demenţionat în continuare Doina (I,1983; II, 1987); Sutrele muţeniei(1994) şi Rosarium (1996).Poezia, crede autorul Baaadului,se cere cântată; aşa procedauaezii, rapsozii, poeţii medievali aiiubirii: trubaduri, menestreli, minne­

Analize şi sinteze 7sangeri, baladişti. „La începutulanului 1971 – aflăm din amintitulContrapunct –, susţine spectacolede muzică şi poezie însoţit de propria-iorchestră «Baaad». Spectacoleleconţin poeme de Pindar, Rutebeuf,Villon, Lorenzo de Medici,Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henride Regnier, Eminescu, Bacovia şipoeme ale autorului puse pe muzicăşi cântate de el”. De altfel, poetulva apărea pe scenă şi mai târziuîn ipostază de cantautor, în modulparizianului Georges Brassens.Nu o dată, Cezar Ivănescu exaltăputerea tonifiantă, taumaturgică,a muzicii. De cinci ori se repetă înAssunta (Anabasa lui Eminescu) oinvocare-miraj: „Muzică, alină-miSufletul, cu suferinţă alina-îmi voiMoartea!”. Texte intitulate Colind,Bocet, Madrigal, Motet subliniazăprogramatic afinităţi cu cântul.Clipa subiectivă, clipa metafizică,clipa creativă, acestea,consonante, întemeiază un ceremonialvizual şi melodic specific, undiscurs de orizonturi unduitoare încare fuzionează apriorisme şi imagininăscânde. Poetul Baaad-ului,direct, perceptiv şi cerebral, trecemetodic de la senzaţie la meditaţie;o demonie intensă, iscoditoare,neadormită, îl propulsează din real înficţional. În esenţă, Baaad-ul său, olume în lume, juxtapune într-o reţeade un irealism mitic transcendenţeşi eternităţi iluzorii; acolo undeochiul lui Sadoveanu, bunăoară, selovea de monotonie şi plictis, CezarIvănescu, oscilând între prezentificareşi trecut, propune secvenţegânditoare, imprimând actului mnemonicrezonanţe empatice. Departede a fi un paradis pierdut, tărâmulpismuit numit Baaad e, se-nţelege,sursă de melancolie; lipsit de auraunui joc secund mai pur, Baaad-ulsău, asimetric, încremenit într-untimp închis, întreţine (în subtext) omitologie crepusculară. Subcurenţide adâncime sugerează zădărnicia.„Timpul, noi îl ştim, nu se măsoară,/ îl căutăm prin spini, prin iarbaverde, / într-un muşuroi care semişcă...” (Metanoia). Memorialistul,un virtuoz al construcţiilor mentale,fabulează liber: la Baaad, i s-a înfiptîn creier „Gândul Morţii”; odată l-aispitit acolo „Nenumita”; o conversaţieaspră cu un medic e, în fapt,un dialog despre „Moarte”; uneiaeriene Ilen i se recomandă cinic:„Îmbracă trupul Morţii în câmpie...”.Hipnoticul inventator al unuiBaaad fantasmagoric – acum încea mai bună formă – se retrageîntr-un simbolic Turn (titlu al câtorvapoeme); act iniţiatic, o astfel de ascensioafirmă nevoia de perspectivelargi. „Fixat pe un centru (centrual lumii), turnul e un mit ascensionalşi, precum clopotul, traduce oenergie solară generatoare” (JeanChevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnairedes symboles, 1982).Cezar Ivănescu se lasă în voia simbolismelorarhaice, cu solemnităţilelor semi-ermetice, drapându-se încălăuz ştiutor:Turnul se numeaTurnul Prinţului Fericit,Turnul Perfecţiunii Violate,Turnul Unghiului,Turnul Cavalerului Plâns,Turnul Copilului mort, turnulBlând, Turnul Palid,Turnul Iubitorului Marţii:Blum-blum se auzea Viermelecăzând cu capul de

8marmora treptelor: fratelemeu, nu-ţi pot veni înajutor! Luminează-ţi faţa!Priveşte-mă-n faţă.Trimiteri retorice similare,grandilocvente, figurează la Minulescu,la Emil Botta şi ConstantinTonegaru. Netemător de redundanţe,tumultuosului Cezar Ivănescucolosalizarea îi stă bine; e în naturasa de imaginant la modul planetar.Într-atât iubirea cheamă necontenitmoartea, încât departajarea devinecvasi-imposibilă. Acţionând într-unsimultaneism inextricabil, radical,cu antecedenţe în straturile ascunseale Eului însingurat, forţa lor încontrasens deconcertează, devasteazăşi marchează. Angelicelefrumuseţi dantesco-petrarchistelicăresc în depărtări; sunt nişte idealităţipan-umane. Enigmaticele fetede la Baaad, cu nume neobişnuite(ca la Dimitrie Stelaru) – Stribi, Mil,Magnoline, Briene, Rimaya, Ilen,Lo(lita), Dora, Sakti –, apariţii vibratile,hieratice, nu atenuează conştiinţafinitudinii; ca atare, discursulliric se clatină sub arcul lucidităţii înalertă. Pe scurt, contemplatorul dela Baaad, nereţinut, încorporeazăipostaze ale iubirii din toate timpurileşi din toate spaţiile, punândîn pagină, în spiritul lui Denis deRougemont (din Les Mythes del’amour), afecţiune dezinteresată(agapé), iubire gingaşă (storge),dar şi dorinţă intensă (pathos).Psihanalizabil, erosul acesta, agitat,motiv de confesiune zigzagată,sfârşeşte într-un miraj romanticplurificţional, miraj rezumabil înideea de demonie carnal-spirituală.Eminesciana iubită „fără corp” e,în Jeu d’amour, fiinţă fără nume,limba RomânăNenumita: „aceea care nume n-a- /aceea care nume n-a- / aceea carenume n-are, / cărei-i ziceau Aletheia/ cei vechi m-o voi numi aşa / o voinumi aceea care! // aceea care surâzând,/ aceea care Totu-având, /aceea care nume n-are, / în somnulmeu Moartea visând, / cea care măomoară-având / în gând mereu peaceeacare!”. Însumare fluctuantăde cânt, de sublim şi mister, feminitateaastfel văzută rezonează cupermanentele năluciri ale comentatoruluisavurând minunea, asediatînsă de întrebări.Nu desenul primează, nici cromatica,nici, ca la alţii, atracţia ochilor,ci tentaţia de a surprinde acel nuştiu ce ori nu ştiu cum al partenerei,misterul cu care adoratorul tinde săse întregească. Anticul androginismplatonician funcţionează la el canostalgie a unei completitudini ideale,de substanţă interioară. Dacă treiinşi compun o treime, contopirea cupartenera dorită nu devine duo cidoime. „Noi de-atunci suntem doime/ şi în tine şi în mine / şi suntemAcela amândoi” (Jeu d’amour –Daenă). Dincolo de schimbările descenariu, năzuinţa fuziunii absolute,temă gravă, se repetă întruna; axaexistenţei transcende sistematicdin individual şi terestru într-oprivelişte-sumă, într-un spaţiu plenitudinaropunând destinului banalun antidestin.Câteva texte cu acelaşi titlu,La Nymphette, nu au nici o atingerecu lasciva Lolita, „nimfeta” dedoisprezece ani din capodoperalui Vladimir Nabokov. La CezarIvănescu, corpul „fragil” al nimfeteie semnul inocenţei: „Trup alb defată care nu vei muri, / suflet care

Analize şi sinteze 7n-a gustat ştiinţa morţii...”. Regimuldicţiunii, incantatoriu, seamănă acuminecare şoptită: „Te-am doritmult, / încă de pe când iubirea erapentru mine castitate; / atunci să fivenit, / te urmam fără pic de durere,/ la gândul că această însoţirea noastră / avea să fie de scurtădurată, / pe-atunci nu concepeam /iubirea fără moarte...”. Retrospecţiesuavă, până la un punct superbaelegie (una dintre cele mai mişcătoaredin poezia noastră) se alăturaafectiv eminescienei Mortua est. Şiîncă ceva: în filigran se citeşte (întoarsăpe dos) graţioasa prezenţăa Sburătorului. Nu copila implorăvenirea acestuia, ci dimpotrivă: „Tueşti singura / care mă poţi / salva /dar – atenţie! – / rolurile sunt inversate,/ căzneşte-te să mă ridici înbraţe şi, ca o libelulă, dă din picioare,/ să te ridici ca mine deasupraoraşului!”.Alteori, trubadur medieval şiimnograf zbuciumat, poetul peregrineazăîntr-o geografie deschisă;canţonele sale nu sunt, la dreptvorbind, ale unui amoroso de tipinstinctual. Conflictul dintre iubireşi Marea Trecere acaparează; canţonadevine elegie erotică ori pur şisimplu dramă.Vechiul madrigal trubaduresc,însoţit de un envoi, era adresat uneidestinatoare nominalizate. Baladistulmoldav declamă grav, încordat,tentat de binomul iubire-moarte – caacest madrigal din Jeu d’amour:„Tu eşti cea mai frumoasă, / ia-mă,ia-mă şi mă du, / tu mă duci mereuacasă / ori mă duci spre Moartetu, / tu eşti, tu cea mai frumoasă,/ ia-mă, ia-mă şi mă du, / tu măduci mereu acasă / ori mă ducispre Moarte tu?”. Viziune similarăîntr-un alt Jeu d’amour (Romeo şiJulieta): „Atâta ştiu morminţii bine, /ne-au omorât şi ne-au culcat”. Iubiremerita Bătrâna Ezo, octogenara,căci „numai ea ştia să-şi poarte / întinereţe carnea / de galbenă albină,ca morţii”. Persistă în „sângele”evocatorului Rimaya, adolescentădin oraşul acela bolnav: „O voi numiRimaya / şi-n numele ei voi pluti,/ ca un sicriu de nufăr, / până cemă va opri cu pieptul ei o lebădă!”.Melancolia devenită ectenie sedizolvă în cânt, notă definitorie aciclului Jeu d’amour. Refrenele,necesare puncte de sprijin, creeazăîn alt poem (Balada lui Mil) un dispozitivsonor tărăgănat, cu legănăriromanţioase:Hai, vino Mil, o dată,să ne uităm în jos,Pe stradă trec acuma femeicu sân frumos,Pe stradă trec acuma femeicu sân frumos! (...)Şi-aşa seară de seară,unul mai norocoso să-ntâlnească Moartea –acea cu râs frumos,o să-ntâlnească Moartea –acea cu râs frumos!Nici un alt poet (cu excepţiaIlenei Mălăncioiu) nu monologheazăatât de intens despre moarte.Iubirea e aversul unei medalii,moartea reversul! O psihanalistă,Marie Bonaparte, sublinia concis:„Una dintre trăsăturile cele maiconstante ale lui Eros e că îl târăştedupă sine pe fratele său Thanatos”(Chronos, Eros, Thanatos, 1952).Pe spaţii ample, Cezarul poet pareun desperado (rareori îmbunat),

10la care tensiunea dintre iubire şidispariţie ţine de sentimentul incompletitudiniifunciare, motiv deangoasă cronică; stare asociatăinevitabil tragicului. „Moartea meae programul meu zilnic, / împărţităpe ore, o măsur şi-o privesc faţă înfaţă... / de n-ar ??? imprevizibilă(...) / acesta-i jocul care-l joacă şiDivinul (...); accept şi eu; cu mine însumiplin de cruzime!” (Gladiator),Mazochism? La acest joc straniuse gândea şi Arghezi – un Arghezimâhnit – la înlăcrimatu-i De-a v-aţiascuns. Un sonet al „satanicului”Baudelaire, Mortul vesel („un mortlibre et joyeux”), pare să-i fi sugeratlui Camus ideea unui eseu, LaMort joyeuse, grevat de sarcasm şiabsurd. Din aceeaşi perspectivă, laCezar Ivănescu s-au ivit câteva doine,spovedanii de o acută tristeţe:Moartea peste tot, Dor de moarte,Bucuroasa moarte.Neliniştile lui Cezar Ivănescu,un damnat sui generis, sunt finalmenteale condiţiei umane: nişteuniversalii; obsedante, ele seregăsesc, divers, la Novalis, laBaudelaire şi Rilke, la mulţi alţii.Prins în Labirintul singurătăţii,Octavio Paz dezvoltă (în eseul cuacest titlu) o constatare curentă:„Naşterea şi moartea sunt experienţeale singurătăţii; ne naştemsinguri şi tot singuri murim...”. Însă,ca şi „domnul” Martin Heidegger,complicatul Cezar Ivănescu seîmpotriveşte morţii şi „complicilor”ei, sfidând. Soluţie înşelătoare! PeHemingway şi Malraux – războiul,situaţie-limită, îi deprinsese sămoară. Totul e absurd, clameazăexistenţialiştii, de vreme ce totuleşuează în moarte, dar conştiinţalimba Română(„cugetul care vede totul”) respingefelurit spectrul neantului. Filozofarea,gândea scepticul Montaigne,propune înscrierea în legile cosmice:„A filozofa înseamnă a învăţa sămurim” (Eseuri, XX).IITristeţe la Baaad, dezolareîn Doina şi în alte texte, pagini încare limbajul depresiv îşi aliazăprogramatic intelectul; – hiperluciditateasinguraticului (retras înTurn pentru autocunoaştere) amplificăineluctabil mâhnirea. Nici unsprijin în „Natura care nu-nţelege”(Toamnă). În substanţa lor intimă,risipitele sau compactele cântăridespre moarte, nişte tristia, suntfragmente de monolog narativizat,recital de constante şi variabile.Pigmenţi de înţelepciune de peNil („Cartea morţilor”) şi ecouri dinBuddha, catastrofisme din Apocalipsă,trimiteri la „Marele Ordonator”,la „Nirvana” şi „Karma” sau la„Ultimul Dibuk” (ebraic), acorduribiblice despre „Gog” şi „Magog”,despre „Sfânta Vergură” ori despre„cămaşa lui Hristos” – acestea, cumulate,conduc la ideea de murireşi regenerare în etern. „Moartea-şiprimblă iar trăsura / prin turcitulBucureşti” (Doina – Melodie fărăsfârşit). Dacă în Rosarium prevaleazădicţiunea megaliniară, preaslăvireaMadonei, în Doina prioritare spectrul dispariţiei. La centenarulDoinei lui Eminescu (prilej de encomion),Cezar Ivănescu se înfăţişacu un serial. Modul lirico-epic al luiArghezi vârstnic, „întors la brazd㔺i autor de doine (Doină din frunză,Doină din fluier, Doină pe nai), eşi modul cu alte particularităţi al lui

Analize şi sinteze 7Cezar Ivănescu, la care acea ratiocordis din folclor e mai puternică.Pe suprafeţe ample, doinele ivănescienesunt notive de egologie.Doinitorul se melancolizează, segândeşte şi resemantizează; limbajspontan, întoarcere la izvoarele cuvântului,resignare şi ironie se leagăstrâns. „Jumătate bunu-s, jumătatenu-s...”; „Zac întins ca morţii în sicriu”;„Nu pot ţine-n mână cartea /sunt bolnav, mânca-m-ar moartea”.Doină (din frunză) pare săsugereze inutilitatea cuvintelor. Alterneazăo Doină (Ţara-nenoroc),o Doină (Ţara de miraj), Doina(Negură) şi Doina (Groază); sunetegrave emană Doina (Pax Magna) şiDoina (Moartea peste tot). Câtevatexte cu subtitlul „oralităţi” sunt niştecantilene în registre stilistice consacrate,păstrând linia arhetipurilor,dar depărtându-se de simplistullamento: – „Nu-l mai plângeţi peacela / care vecinic singur nu e, /plângeţi-l pe cel ce n-are / Moarteaşi Moldova lui” (Doină – Dorul deMoldova). Partituri ca aceasta, înprelungirea tiparelor populare, se ridicăla filozofare, la reflecţii pe temaomenescului agresat: „Nu-s nici viuşi nici nu-s mort, / dar mă strângetrupul tot! (...) am zăcut bolnav întine, / dar acum zăresc lumine, /Soarele s-o înălţa, / vine moarteaşi mă ia, / Soarele s-o înălţa, / vinemoartea şi mă ia!” (Bucuroasamoarte).Credinciosul V. Voiculescu eortodoxul în absolut; Arghezi, psalmistul,se sfâşie între adoraţie şiîndoială; Cezar Ivănescu (în al săuRosarium) se autoculpabilizează:dă semne de umilitate, de pietate şipocăinţă, vizează lepădarea de sinedar se simte împresurat de demoni;chinuit, aşteaptă graţia divină, tindespre puritate şi redempţiune, credeîn mizericordie şi în apostolul Pavel,însă conştiinţa izbăvirii întârzie.Accente înălţătoare sunt dedicateMariei-Fecioara. Un ciclu, Cătrediscipoli, se deschide la moduljelitor patetic: „cine vrea mă scuipă,/ scuipă cine vrea, / eu mereu toturcu, / urc pe Golgota...”. Pe ultimapagină a ciclului, izbucneşte, într-unfortissimo deznădăjduit, conştiinţatragică; existenţa e singurătate şineputinţă:Ca o icoană veche suferindă şica obrazul meu cel canceratde suferinţa cărnii, suferinţă etot ce-aici am strâns şi adunat,acolo unde nu te-ajută nimeni,eu voi merge cum am învăţat;acolo unde nu te-ajută nimeni,acolo toată viaţa mea am stat;acolo unde nu te-ajută nimeni,acolo toată viaţa mea am stat;acolo unde nu te-ajută nimeni,acolo toată viaţa mea am stat.Pe un fundal mai senin sesucced Sutrele muţeniei, acestescurte inscripţii (unele mai reci,abstracte), însumând norme orientalede conduită. Sanscritul Sutrae totuna cu aforism, cu reflecţie;în subtitlul multor „sutre” se repetătermenul Tao, trimitere la doctrinataoistă chineză ca esenţă a ordiniiuniversale, ordine materială, cosmică,dar şi ordine spirituală. Câteo inscripţie are sonorităţi de psalmbiblic. „Fereşte-mă, Tu, Doamne,/ Şi-omoară-mă, de vrei, / Tu carevicinic Viaţa / ne-o dai şi n-o maiiei...” O altă Sutră (a şaptea) e litaniecondensată, ritual apologeticasociind timbrului psaltic termeni de

12filozofie modernă: „Doamne-al ipseităţii/ şi al quidităţii, / al bunătăţii /şi / Rostitor / al / Deităţii!”Despre quiditate glosase odinioarăCamil Petrescu, ferventadmirator al fenomenologiei luiEdmond Husserl.IIIMai mult decât la Nichita Stănescu(partener de generaţie), laautorul Baaad-ului citatul livresc demare diversitate se înscrie într-o dialecticăa contopirii regionalului cuuniversalul. Tentaţia dezmărginirii,peregrinările imaginare la nivelplanetar, conexiunile cu psihismeextrem-orientale intră la dreptîn poetica sa personală. „Efortulmeu de o viaţă – lămurea el – afost să urmez calea de înţelegeredeschisă de un Mare Maestru,Ananda K. Coomaraswamy, şisă primesc buddhismul cu minteaşi inima unui creştin (...). Poetulface parte din lume, dar şi din cerşi nu ştiu să fi argumentat cinevavreodată că toată această lume arvalora mai mult decât sufletul CeluiCrucificat strigând: «Dumnezeulmeu, Dumnezeul meu, de ce m-aipărăsit?»” (Interviu, în Dacia literară,2004, nr. 1). Trimiteri în clarla taoism, la Platon, la mitologiaHeladei, la „anabasa” şi „catabasa”ori la repere pioase (Rosarium,Mirungere, Apocalipsis, Metanoia)se învecinează cu trimiteri încifrate,difuze; iscoditoare, repezi, privirilese mută de la „Regina din Saba”spre „vălul Mayei” sau spre rostandiana„Princesse lointaine” oritrec de la „Cetatea Soarelui” (a luiCampanella), la „Graal”, la „Walkyria”sau la „Unicornul” cantemirian.limba RomânăNu numai că poetul umblă prin cărţi,dar după contacte cu creatori celebride la Novalis şi Lautéamont laTagore, Claudel, Saint-John Perse(cum dezvăluia în Luceafărul, 1982,nr. 38), el se caută pe sine, perseverent,tensionat, fără pauze. Suntaduşi în faţă Francesco d’Assisi,Baudelaire (cu al său „hypocritelecteur”), Rimbaud şi Eminescu,Mateiu L. Caragiale şi AnandaK. Coomaraswamy, alţii încă; circulăecouri de la Ioan Climax, dela Denis de Rougemont şi MartinHeidegger – aceştia şi ceilalţi favorizândrelaţii pluriperspectivale şipregătind pentru percepţia aceluidiscontinuum care e însuşi cotidianul.Îşi recunoaşte înclinarea spreUngaretti, Montale şi Quasimodo; îlatrag, prin spontaneitate şi concizie,plăsmuirile folclorice. „Preot al luiHermus”, Cezar Ivănescu vede înpoezie un „basm pentru filozofi”...Repetată cu fiecare prilej eadeziunea la poezia tradiţională„de la Vede la trubaduri”. Cât despre„gargara postmodernă” nici unmenajament: „Mi se pare de un falsevident, mai întâi printr-o carenţăde logică internă: toată poezia modernătrăieşte din delir existenţialşi o acută conştiinţă a unui păcatoriginar, pierderea secretului mariiarte; de la Hölderlin la Eminescu,de la T.S. Eliot la Blaga poeţii modernisuspină după o ţară pierdută,o limbă pierdută, o artă pierdută”.Postmodernismul e însă totuna cu„libertatea absolută a plagiatului”.Unde ne sunt marii instauratori deverb inspirat? „De ce de la cuvintelede forţă, mantra, de la cuvintele magice,incantatorii, limba s-a degradatpână la bavardajul inconsistent

Analize şi sinteze 7al omului (post)modern?” (Interviulcitat – Dacia literară).În ce-l priveşte, „critica româneascăactuală (citim în Contrapunct,1996, decembrie), cu câtevaexcepţii onorabile, incapabilă, princultură şi prost gust, să se ridicepână la înţelegerea cărţilor” sale,îl înfurie. Pentru tipar, el anunţa„versiunea originară a cvartetului«La Baaad» (2500 de pagini)” şi o„antologie a celor 100 de capodoperepoetice pe care consideră căle-a scris acum: cartea va fi editatăîntr-o ediţie de lux, ilustrată de poetaşi pictoriţa Daciela Rotaru şi desculptorul Marian Gheorghe”.S-au formulat despre operelelui Cezar Ivănescu termeni ca „labirintic”,„paradoxal”, „manierism”;nu de puţine ori poetul fusese negatradical, în totul. S-au invocat afinităţiori coincidenţe cu François Villon,cu Jules Richepin şi Paul Laforgue,cu Apollinaire şi Paul Fort, cuFrancis Carco, cu Alfred Jarry, cuAntonin Artaud şi Henri Michaux, cuCharles Cros, cu Rilke, cu Klaubundşi Brecht ori cu Okudjava. Enumerareanu e completă, lipsind Bacovia,Miron Radu Paraschivescu şi alţii.Nicicând ajuns la unitateinterioară, bântuit de nelinişti(apăsătoare psihic, fecunde în plancreativ), introvertit şi clocotitor,admirator al armoniilor antice şimoderne, în poetul Baaad-ului setopesc iluminări şi enigme, accentede superbie şi pâlpâiri de asceză,enstaza şi ekstaza. Niciodată stărineutre, plate! Poezie de circularităţi,spectacol de lumini şi umbre, detipic şi atipic; lui De profundis şiumilităţilor li se suprapun înălţărisubite cu suport metafizic în aşteptare.Moartea, cuvânt-temă, ofixaţiune, nu exclude angelismul,nici „levitaţia” în lumină vie; în pofidarefrenelor tragice, nici o notămacabră! Scepticismul lui CezarIvănescu subţiindu-se, sfârşeşteîntr-un cânt despovărător. O frazăesenţială din Jeu d’amour (Melodie-a-infinirii)rezumă crezul unuicreator harismatic:Ce eu nu ştiu, ce tu nu ştii.Acela. Versul ştie.Incomod, polemic şi dezinvolt,neliniştitul Cezar Ivănescu e poet demărimea întâi, unul dintre cei maivaloroşi ai acestor ani.

14Ana BANTOŞPAUL GOMA:REALITATEACA DOCUMENTLiteratura exilului românescdin secolul al XX-lea şi-a afirmatvaloarea datorită scriitorilor EugenIonescu, Emil Cioran, Vintilă Horia,Mircea Eliade, Petru Dumitriu, BujorNedelcovici, Mihai Ursachi, Ion Caraion,Dorin Tudoran, în ţări precumsunt Franţa, Statele Unite ale Americii,Germania. Astăzi, după cumafirmă şi cercetătorul literar MirceaAnghelescu, numeroasele problemede literatură nu pot fi abordatefără a menţiona numele mai multorautori prestigioşi care şi-au scrisopera, în întregime sau parţial, înafara hotarelor ţării de origine. Nuse poate discuta despre istoria religiilorfără a ţine seama de MirceaEliade, despre postmodernism şiavangardă – fără a menţiona numelelui Matei Călinescu, desprebarocul european sau despre IonBarbu şi Vasile Alecsandri – fără aaminti numele lui Alexandru Ciorănescuetc. [1, p. 9]. Un loc aparteîn diaspora literară românească îirevine, fără doar şi poate, lui PaulGoma, scriitorul considerat „unSoljeniţân al românilor”.În general, destinul literaturiiromâneşti din perioada postbelicăse află în strânsă legătură cudestinul intelectualităţii din aceeaşiperioadă, pe seama căreia se aflăfenomene dintre cele mai controversate.De precizat că, după cummenţionează şi Sorin Alexandrescu,limba Română„nu orice scriitor este un intelectualîn sensul propriu al cuvântului,pe care îl ştim de la Zola şi de laintelighenţia rusă, după cum nuorice inginer competent este unintelectual, ci numai acela care seangajează în societate”. Autorul volumuluiIdentitate în ruptură faceurmătoarea observaţie: „Româniaa avut din acest punct de vederepuţini disidenţi: în trenul lui Gomas-au urcat doar Ionel Vianu şi IonNegoiţescu, în acela al lui DorinTudoran – nimeni…” [1, p. 58].Paul Goma, scriitorul „egalatîn disidenţa sa activă şi curajoasădoar de un Ţepeneag”, cunoscutatât pentru numeroasele sale romane*,cât şi pentru „marele săucapital moral şi istoric”, după cum îl* A publicat volumele: Camera dealături (în limba română – 1968); Ostinato(în germană şi franceză – 1971,olandeză – 1974); Uşa noastră cea detoate zilele (germană şi franceză – 1972);Gherla (franceză – 1976, suedeză –1978, română – 1990); În cerc (franceză –1977); Garda inversă (franceză – 1979);Culorile curcubeului (franceză – 1981,olandeză – 1980, română – 1990); Patimiledupă Piteşti (franceză – 1981,germană – 1984, olandeză – 1985,română – 1990); Chasse – croise (franceză– 1983, trad. în română: Soldatulcâinelui – 1991); (ed. franceză – 1986,română – 1993); Din calidor (franceză –1987, română – 1989, 1995); Arta refugii(franceză – 1990, română – 1991, 1995la Editura Basarabia din Chişinău); Astra(franceză şi română – 1992); Sabina(română şi franceză – 1993); Adameva(1995); Amnezia la români (Litera –1995); Scrisori întredeschise – singurîmpotriva lor (1995); Justa (1995);Jurnal (în 4 vol., 1997); Garda inversă(1997); Altina – grădina scufundată,Editura Cartier, Chişinău, 1998; Jurnalulunui jurnal (1998); Scrisori (2000);Basarabia, Editura Flux, Chişinău, 2003.

Analize şi sinteze 15caracterizează Nicolae Breban [2],s-a născut la 2 octombrie 1935 însatul Mana, judeţul Orhei. Este aldoilea copil al învăţătorilor Eufimieşi Maria Goma, ambii din părinţiţărani. Mama a absolvit Şcoala Normalădin Chişinău, iar tatăl – ŞcoalaNormală din Orhei, ca bursier orfande război. (Bunicul lui Paul Gomape linia tatălui, soldat în armatarusă, a murit pe front, în 1915,în Galiţia.) În martie 1944 familiaGoma se refugiază în Transilvania,în judeţul Sibiu, după ce în 1942 şi1943 Eufimie Goma, tatăl viitoruluiscriitor, fusese „ridicat” şi dus înlagărul de prizonieri sovietici nr. 1din Slobozia, Ialomiţa. În mai 1945familiei i se interzice repatrierea.În legătură cu momentul acesta,iată ce consemnează scriitorulîn romanul Soldatul câinelui: „…mie, la vârsta de nouă ani şi câtevaluni, mi s-a schimbat… nu identitatea(numele, prenumele au rămasaceleaşi), ci… locul naşterii. Unfleac ar spune unii; alţii s-ar amuzade această «frustrare». Pentru mineînsă schimbarea aceea (de loc denaştere) nu a fost doar o «mutare»,pe hârtie (…), ci castrare. Tăcereape care a trebuit s-o respect a devenit,cu timpul, uitare, absenţă. Afost nevoie de răbdare, de eforturi,ca să mă re-mut, să-mi recuperezacea parte de memorie care estemai mult decât pare: copilăria. Şidacă, după vreo cinci ani (de laa doua naştere), îndepărtându-sepericolul, locul naşterii a fost restabilit,în acte, am continuat să tac şisă nu întreb, din inerţie părinţii aucontinuat să tacă şi ei, şi să nu-mispună” [3, p. 67].În 1953 Paul Goma a absolvitliceul din Făgăraş. Intră apoi laInstitutul de Literatură Eminescu. Înnoiembrie 1956, în timpul Revoluţieidin Ungaria, este arestat, pentru căcitise în public un capitol dintr-unroman. Este închis la Jilava, apoila Gherla. În 1958 este eliberat, urmândo perioadă lungă de domiciliuobligatoriu.Tentativa de a se reînmatricula,în 1965, nu-i reuşeşte şiPaul Goma susţine examene deadmitere la Facultatea de filologiea Universităţii din Bucureşti. În 1966termină de scris romanul Ostinatope care îl depune la E.S.P.L.A. Înacelaşi an debutează în revistaLuceafărul cu povestirea Cândtace toba. În 7 august 1968 se căsătoreştecu Ana Maria Năvodaru.În 22 august 1968 (ziua invazieiCehoslovaciei) îi apare volumul deproze scurte Camera de alături. Înacelaşi an, după repetate încercări,trimite romanul Ostinato în Occident.În 1971 apare în franceză şiîn germană, e prezentat la Târgulde Carte de la Frankfurt: delegaţiaRSR îşi retrage standul. În acelaşian expediază în Occident romanulrefuzat în Ţară Uşa noastră cea detoate zilele, care apare în germanăşi franceză (1972) şi este reluat, în1974, la Gallimard.Prin aceste cărţi Paul Gomaintră în circuitul european şi înconflict grav cu autorităţile comunistede la Bucureşti, ce culmineazăcu adeziunea la „Mişcarea77” şi cu arestarea şi expulzarealui din ţară.La 20 noiembrie 1977 PaulGoma împreună cu soţia şi copilulajung la Paris cu paşapoarte turistice,cerând imediat azil politic.Abia după revoluţie i se publicăşi în România cărţile. Îi apar

16periodic articole în revistele Vatra,Familia, Timpul ş.a.Figură reprezentativă a disidenţeiromâneşti, Paul Goma esteapreciat în Occident, mai cu seamăîn anii ’70-’80, pentru talentul şicurajul său, o direcţie constantă acreaţiei fiind revelarea adevărului.Tipul de literatură creată de cătrePaul Goma este unul specific,caracterizat în ultimul timp drept„non-fictiv”.„Eu nu mai poci să mă întorcla ficţiune. Şi, cum m-am explicat(…), nici nu mai voiu. Dacă-mi vinedin senin, din cer, din părul cu meremălăieţe – nu refuz. Dar nici nu cautcu tot dinadinsul”, mărturiseşte el înJurnal. Lucrările autorului originardin Basarabia sunt gândite ca niştereplici la modelele de literatură dinepoca ideologizată.Scrierile lui Paul Goma suntconcepute din interiorul lucrurilor.Realitatea trăită este cea care dictează,personajul supunându-i-se: „Eu,aflat înăuntru, nu am o vedere generală:s-ar prea putea ca «opera»să arate neîntreagă, neterminată,perfuzibilă… Atât că nu mă preocupărotunditatea ei. Pot trăi – în fine:supravieţui – şi fără «cupola» deîncheiere. Nu tânjesc după «operă»finită, să fiu mulţumit dacă am înfiptcâţiva pari. Măcar doi-trei ţăruşi”,conchide autorul cu autoironia ce îlcaracterizează.Pentru Paul Goma, scriitorpreocupat de criteriile etice aleconduitei umane, totul începe culocul de baştină, aflat pe teritoriuldintre Prut şi Nistru, teritoriu alcărui destin îl obsedează. O datăcu apariţia romanului Basarabia,mai întâi în variantă de revistă, înViaţa Basarabiei (nr. 1-4), iar apoilimba Românăla o editură din Chişinău, scriitoruldezvăluie un moment decisiv alcreaţiei, explicând inclusiv mecanismulscrierilor sale. El afirmăurmătoarele: „Cărţile pe care le-amcomis toate sunt părţi, fragmente,capitole din una şi aceeaşi. Cea defaţă adună, reordonează ce am maiscris. N-am s-o pot rotunji, terminavreodată şi nimeni de după minenu o va încheia” [4, p. 80]. Cavaleral dreptăţii şi al adevărului, „aparţinândunei epoci şi unei societăţiîn care dezumanizarea ia proporţiicolective, datorită chiar principiilorce le animă, el vizează mai puţinaspectele individuale ale răului şimai mult crima politică patentă”. [5].Aceste cuvinte deschid o anumităperspectivă asupra prozei scriitoruluidin diaspora franceză: romanelesale, concepute într-un mod specific,nu respectă nici un fel de „reguli”romaneşti. Ele sunt „monologate”,naratorul fiind şi personajul principalla care se raportează actanţii şitoate „acţiunile”.„Acţiunile” sunt corelate custările de spirit şi cu cele sufleteştiale protagonistului.Naraţiunea prin inserţie estedeterminată de nevoia de amânare,numită de către autor „armăfolosită de fiecare dintre noi cândpovestim o întâmplare cumplită,înfricoşătoare, de care fugim cuamintirea, măcar amânând întâlnirea”.Ironic, sau mai degrabăsarcastic, el precizează condiţiileîn care amânarea se transformă în„metodă literară”: „La mine a devenitchiar metodă literară, folosităcu oarecari rezultate în Gherla…”.Deci adevărul faptului trăiteste cel care prefigurează universulepic al lui Paul Goma. Cărţile sale

Analize şi sinteze 15sunt în primul rând mărturii ale faptelortrăite, faţa lumii fiind luminatădin perspectiva individului care vorbeşteîn numele unei colectivităţi.Condiţia intelectualului căruiai se refuză împlinirea destinului sesuprapune peste condiţia omului derând căruia i se mutilează mentalitatea.Procesul acesta este urmăritpe „segmentul” propriei vieţi, dar şipe cel al Afganului din Basarabia,personaj reprezentativ pentru istoriaspaţiului pruto-nistrean.Astfel, romanul Basarabia,axat pe istoria sau povestirea unuiAfgan din partea locului, „istoriseşte”,de fapt, destinul lui PaulGoma, care la întrebarea: „Poate unpovestitor să povestească povestea-vieţii-unui-om,altul decât sine,povestind (pentru a câta oară?)povestea vieţii sale?” răspundedezvăluind concepţia de personajpe care o împărtăşeşte: „Fără îndoială.Autorul se povesteşte pesine. Altul, celălalt, adevăratul eroual cărţii este un pretext, un agenttransportor”.Virtuozitatea reflecţiei intelectualeeste proiectată pe fundalulpanoramic al dramei Basarabiei.Învingând disperarea basarabeanuluide a fi el însuşi, autorul plonjeazăîn realitatea faptelor ca într-o istorieostilă. Personajul său adoptă unton vehement, agresivităţii istorieicontrapunându-i o atitudine profundlucidă, tăioasă şi agresivă. Toateacestea fac parte din arsenalullingvistic şi psihologic al autoruluicare îşi asumă cu toată răspundereaefortul dezvăluirii istoriei, adelimitării adevărului de minciună.Într-un anumit sens, personajul luiPaul Goma aminteşte de figuratristă a cavalerului Don Quijote careluptă cu morile de vânt ale istoriei.Amara şi revoltata figură a lui DonQuijote de la Nistru se proiecteazăîntr-un univers populat cu multipli„agenţi transportori”, cum îşi numeşteautorul personajele. Unuldintre aceştia, Victor, basarabeanulcare îi propune lui Paul Gomasă scrie „O zi din viaţa unui Afganbasarabean”, îi aminteşte autoruluide destinul bunicului său, luat înarmata ţaristă şi trimis pe frontulgerman, unde îşi află moartea şieste înmormântat în regiunea Pinse,de lângă Uinse. Victor este mainorocos. El rămâne în viaţă, revinedupă războiul din Afganistan însatul natal şi, urmându-şi destinul,ajunge, în căutare de mijloace deexistenţă, în Franţa. Aceasta estedeschiderea spre liniile de subiect,mai puţin tradiţionale, din care seconstituie naraţiunea romanuluiBasarabia. În ce constă nonconformismulsau netradiţionalismulacestor subiecte? În primul rând înfaptul că istoria este adânc interiorizată:nu subiectul sau personajuleste amplasat în istorie, ci istoria sereflectă în destinul unui basarabeande rând: destinul lui Victor, amintindu-iautorului de renumita nuvelă alui Şolohov Soarta unui om adevărat,repetă într-un fel destinul buniculuiautorului. Deosebirea constăîn „detalii”. „Detaliile” înregistratepe casetă video includ prizonieratulbasarabeanului care, pentru a supravieţui,se lasă convertit la islam.Este memorabilă în acest momental naraţiunii imaginea tânărului calmşi senin care „dădea de ştire căfusese cuprins de acea pace careprecede fie urcarea în sinucidere,fie căderea în sfinţenie”. Un altepisod care se conjugă cu primul,

18completându-se reciproc, este celal bocetului: la vederea tânărului„cu obrazul acela prea senin ca sănu fie adânc neliniştitor”, rudele şicei apropiaţi se pun pe bocit. Deaici încolo autorul face o succintă„etiologie” a bocetului care este, defapt, expresia suferinţei. Fenomenulritual al bocitului este receptat şiexplicat de autor din perspectivaapariţiei lui în condiţiile vitrege când„Cuvânt şi Armată… nu erau alesatului, ale târgului, ale neamuluilor – ci ale Stăpânului: Romanul.”Etimologia cuvântului bocet netransferă în planul unui arbore genealogical lui Victor şi al părinţilorsăi care „vor fi deschis ochii în plinăcascadă de catastrofe”, ce vizeazăfiinţa psihologică, morală, spiritualăşi biologică. Astfel, povesteaflăcăului basarabean luat de ruşi laarmată şi trimis în Afganistan constituiepentru Paul Goma un cadruadecvat de proiectare a destinuluibunicului său, Chiril Goma, care amurit apărând interesele unui statce i-a ocupat Basarabia natală şi atatălui autorului. „…Povestea-unuiom,a Afganului, era şi povesteatatii, şi îi făcuse mama mormânt-golîn ţintirimul din Mana, cu cruce spreSoare-Răsare, cu slujbă de înmormântare,cu parastase… Adevărat,tata nu era soldat – ca tată-său ChirilGoma, la 1914 (şi ca Afganul în1981) –, ci deţinut, zek; arestat înianuarie 1941, dispărut în Siberiacea îngheţată. Nici el nu cunoştealimba ţării al cărui cetăţean era, cude-a sila: rusa” [6, p. 84].Aceasta e una dintre faptelereale pe care scriitorul le transpuneîn roman fără a le transfiguraartistic. În comparaţie cu forţa lorde sugestie orice mijloace artisticelimba Românăsau figuri de stil ar părea gratuite.Prozele lui Paul Goma suntaxate pe un material acumulat de-alungul vieţii. Anume astfel suntconcepute Jurnalul, din care aufost publicate patru volume, şi numeroaseleromane, începând cucelebrul Din calidor, care i-a adusnotorietatea în Occident.Amintirea închisorii „modelează”optica personajului. Sensulacestei amintiri perpetue are menireade a menţine capacitatea dereceptare la cota cea mai înaltă aconştiinţei, a lucidităţii reci.Aceleiaşi lucidităţi i se supuneşi limbajul. Aflat uneori sub semnulformulei semnificantului fără semnificat,vocabularul ne trimite cu gândulla desemantizarea unui cuvânterodat şi la limbajul de lemn. Acestaeste dejucat, violentat, mulat pe orealitate încercată pe propria piele.Interogaţia, calamburul, parabolasunt utilizate, de asemenea,la asamblarea acestei lumi în carerealitatea înconjurătoare îi serveşteca material de construcţiea romanelor în măsura în care îlsusţine pe autor în căutările saleaxate pe dorinţa de a nu se trădape sine însuşi. Atât faptul selectatdin realitatea cotidiană, cât şi celpreluat din istorie, sunt raportatela adevărul care e mai presus detoate: adevărul despre Basarabia.Iată, bunăoară, portretul psihological românului basarabean conturatîn raport cu cel al confraţilor săi dela limita vestică a românităţii:„Sub unguri, vreme de unmileniu, românii din Transilvaniaau avut parte de suferinţecumplite, printre nedreptăţi fiindnerecunoaşterea lor, autohtoni,ca naţiune, alături de ocupanţi

Analize şi sinteze 15(ungurii, secuii) şi de colonişti(saşii, şvabii). Însă în 1918, cânds-au unit cu Patria Mamă, româniitransilvăneni puteau să scrie şi săcitească, aveau o identitate, ştiaucine sunt şi de unde se trag, ba îiînvăţaseră carte şi conştiinţă desine pe Românii din Principateletotuşi libere.Prin comparaţie: sub ruşi,numai în 106 ani, basarabenii aufost striviţi, analfabetizaţi, deznaţionalizaţi,dezidentizaţi.”Întrebarea firească ce decurgedin această contrapunere de situaţiivizează direct firea, caracterul basarabeanului:„Să fi fost moldovenii dintrePrut şi Nistru mai puţin bravi? maiinerţi? mai înclinaţi spre supuşeniedecât transilvănenii?” (Basarabia,Viaţa Basarabiei, nr. 2, 2002, p. 53).Autorul aduce argumente istoriceşi literare ce contrazic o astfel deperspectivă.Conştiinţa de sine şi toatedrumurile spinoase pe care le-aparcurs intelectualul din arealulromânesc, atingând cotele cele maitragice în spaţiul pruto-nistrean, îndecursul a mai bine de jumătatede secol, constituie materialulromanelor sale, începând cu Dincalidor şi terminând cu cel mai recentapărut – Basarabia (Bucureşti,2002). În Arta refugii, bunăoară,la un moment dat, personajele,care nu sunt altele decât părinţiiautorului, precum şi alţi intelectualibasarabeni refugiaţi în localitateaGusu (nu departe de Sibiu), discutădespre portul naţional sau„costumul naţional”, cum îi spunemama autorului, care în Basarabias-a pierdut: „Din cauza invaziilor,zice mama. Aici, la munte, totulse păstrează mai bine, năvălitoriiau intrat rar şi n-au rămas. Dar înBasarabia noastră numai cine n-avrut n-a năvălit…”. Trecând de la„costumul naţional” la muzică, discuţiase desfăşoară în felul următor:„Avem şi noi cântece frumoase, zicetata, dar nu ne putem compara cuardelenii. Cântecele noastre de jale îţirup inima – de jale, dar nu ştiu cum,parcă sunt prea jălalnice…”. Mama,la rândul ei, observă că „doinele lor(ale ardelenilor – A.B.) seamănă cuportul… Parcă ar fi şi ele în alb şinegru… au un fel de demnitate întristeţe… O reţinere în jale… Doinelelor nu bocesc, ca ale noastre”(p. 94-95). De menţionat că MartaPetreu susţine, în prefaţa romanuluiArta refugii, că „opera lui PaulGoma se naşte dintr-un imperativetic bine înrădăcinat în biografiasa, şi anume, din interdicţia de auita şi de a tăcea tragediile, fie eletrăite, fie doar asumate”. Autoareaclujeană citeşte printre rândurileprozei scriitorului „etica unei fiinţegrav traumatizate de istorie, a uneifiinţe care s-a pomenit a fi mereu incomodăşi de prisos” [8, p. 6]. Iată şiautoportretul pe care şi-l schiţeazăînsuşi autorul „Culorii curcubeului77 (Cutremurul oamenilor)”: „Ceeşti tu, Paul Goma? Eşti disident?Opozant? Comunist, fascist? Anarhosindicalist,liberschimbist? Eştide dreapta, de stânga? De centrutrei-sferturi-spre-nord-est-faţă-desud-est?Ce eşti?… Întâmplătorsunt scriitor. Prin structură, prineducaţie, formaţie, întâmplătorgândesc, acţionez potrivit unui codmoral… Am învăţat, acasă, să fiupentru bine şi împotriva răului –orice culoare ar avea, indiferentdacă poartă în frunte svastică ori

20seceră-şi-ciocan”. De altfel, acelaşilucru îl susţine autorul şi înJurnal de viaţă lungă: „Chiar aşa:ce-oi fi vrând de la ceilalţi (fireşte,vorbesc numai de scriitori şi numaide oameni buni)? Să facă ceea cefac eu, adică să trântească în faţă«adevăruri» de care nimeni nu arenevoie, ba dimpotrivă: sunt jenante,dacă nu de-a dreptul rău-făcătoare?Bine-bine, dar un asemenea om(«ideal», pentru mine) ar fi trebuitsă treacă prin vămile prin care amtrecut eu; hai să le mai enumăr odată: năvala ruşilor în Basarabia;ridicarea tatei; războiul peste noi;refugiul, primirea… frăţească; fugaprin păduri; prinderea; lagărul dela Sighişoara; libertatea provizoriedintre aprilie 1945 şi martie 1953(moartea lui Stalin), când am fost...aproape siguri că nu ne mai «repatriază»;apoi arestarea; apoi domiciliulobligatoriu; apoi agonia mamei,moartea tatei; apoi sărăcia cumplitămaterială; apoi încontrarea pe faţăcu sistemul (nu cu cenzura, nu cupartidul, nici doar cu Securitatea,ci cu sistemul); tratamentul aplicatde «colegi» pe când eram izolat şiinterzis; pe când eram asaltat deceilalţi, dar evitat ca ciuma de scriitori;în fine, exilul; în fine, exilul total;acesta: exilul total nu este acela încare nu mai ai nici măcar speranţacă vei «reintra» vreodată în ţară;exilul total este acesta: când rămâifără nici un prieten (adevărat)” (p.78-79).limba RomânăConsecinţa rememorării peripluluieste apatia faţă de literaturaconcepută ca artă, ca artefact:„Nu mai am chef să scriu. Darscriu. Fiindcă ştiu: atâta timp câtscriu, mai respir, mai trăiesc. Laurma urmei, scrisul meu, acesta,rezultatul, nu are rost pentru alţii,eventualii cititori (sau nu în primulrând); scrisul acesta este răsuflarea,încă bătaia inimii – după ce sufletula murit” (Arta refugii, p. 85).REFERINŢE BIBLIOGRAFICE1. Anghelescu, Mircea, Cămaşalui Nessus, Editura Cartea Românească,Bucureşti, 2000.2. Alexandrescu, Sorin, Identitateîn ruptură, Bucureşti, 2000.3. Breban, Nicolae, revista Contemporanul,idee europeană, nr. 5, mai2003.4. Goma, Paul, Soldatul câinelui,Bucureşti, Humanitas, 1991.5. Goma, Paul, Basarabia, roman,Viaţa Basarabiei, nr. 1, 2002.6. Idem.7. Ion Negoiţescu, Dialog, Bucureşti,1986.

Analize şi sinteze 21Diana VRABIEÎN CĂUTAREAAUTENTICITĂŢIIOrice pretenţie de abordareexhaustivă eşuează în faţa unuiconcept cum este cel al autenticităţii.Termenul de autenticitate sepretează unei interpretări multiple,cercetătorii privind în mod diferittrăsăturile definitorii ale acestuifenomen, caracteristicile accidentaleale căruia ajung să le dominedeseori pe cele fundamentale. Istoriatermenului relevă capcanele pecare le presupune orice încercarede a-l defini. Dificultatea de a-l supuneunei definiţii derivă şi din faptulcă ideea de autenticitate, aflată încontinuă extindere, a devenit stereotipă,lipsită de nuanţe semantice.Căutarea autenticităţii nu esteun efort propriu doar secolului alXX-lea, scriitorii au aspirat întotdeaunasă creeze lucrări autentice,doar că în accepţii diferite aletermenului. În epocile religioase,autenticitatea însemna concordanţăcu adevărurile relevate, iarscriitori „autentici” erau consideraţidoar deţinătorii adevărului biblic.Filozofii au înţeles autenticitatea caadecvare a discursului la propriilelor concepţii despre lume. PentruBoileau, autenticul reflectă un adevărabstract. Anunţând prăbuşirea„codului pseudo-aristotelic”, Hugova proclama, în Ode şi balade,principiul fidelităţii faţă de legilenaturii şi faţă de adevăr, înţelegândprin „adevăr” autenticitatea trăirilorsufleteşti, adică manifestarea personalităţii.În viziunea raţionalistăa secolului al XVIII-lea, autenticulînsemna tot ce intră în armonie curaţiunea pură. În cursul disputeidintre antici şi moderni, primii considerauca fiind autentice doar opereleliterare scrise în conformitatecu normele clasice, ultimii – doarlucrările inovatorii.Concept elastic, format prinaluviuni semantice succesive,având o istorie pe cât de lungă peatât de contradictorie, termenulde autenticitate, în accepţiile salegenerale, se află mereu în strictăactualitate. Fiind ambiguu conceptula cunoscut, pe plan teoretic, unconglomerat de definiţii, „bucurându-se”de o inflaţie semantică cetrebuie clarificată. Derivat din adjectivul„autentic”, substantivul autenticitatedesemnează însuşirea de afi necontrafăcut, natural, adevărat.Corespunde în literatură, mai alesla sfârşitul secolului al XIX-lea,identităţii creaţiei artistice cu datelevieţii trăite de autor. Diametralopusă academismului ce semnifică„arta care îşi declară ataşamentulfaţă de un adevăr estetic oficializat,considerat ca absolut, şi careconstă în respectarea unor modele,de obicei, a operelor antichităţiiclasice” [1, p. 11], autenticitateaimplică ideea de confesiune neliteraturizată,urmărind redarea fidelăa palpabilităţii existenţiale. Fiecareîncercare de definire a autenticităţiisfârşeşte prin a adăuga încă una

22la cele existente, impasul studiilorasupra termenului provenind tocmaidin această abundenţă.În conţinutul conceptului deautenticitate s-au contopit de-alungul timpului cel puţin trei straturisemantice distincte: etic, obiectiv şifilozofic. Astfel, la originea termenuluide autenticitate (

Analize şi sinteze 21va orienta în mod insistent interesulspre individualitatea naratorului,creând paralel cu memorialisticaacţiunii şi pe cea analitică. În accepţiaetică, autenticitatea faciliteazăpătrunderea şi răspândireaîn literatură a analizei abisale, prininvestigaţie în adâncime, precumşi preocuparea pentru universulinterior, nedisimulat, sub incidenţasentimentului integrităţii, al nemistificăriiinterioare. Odată descoperită,analiza „abisală” nu va întârzia săfie practicată şi valorificată cu multsucces. Montaigne precizeazăesenţa termenului de autenticitate,prezentându-şi Eseurile (1580)drept o „carte de bună credinţă”,sinceră, prin care înţelege, pe deo parte, să evite calofilia, „frumuseţileîmprumutate”, iar pe de alta,să recurgă la confesiunea simplă,naturală şi obişnuită, fără simulareşi artificiu: „Dacă aş fi căutatlaudele lumii, m-aş fi împodobitcu frumuseţi de împrumut; vreausă fiu văzut în felul meu simplu,firesc şi obişnuit, fără studii, artificii;căci pe mine mă zugrăvesc” [4, p.25]. El se arată preocupat doar dedezvăluirea propriei individualităţişi, prin aceasta, de înţelegereafiinţei umane „minunat de deşarte,diverse şi unduioase”. Scopul luieste „să pătrundă în nenumăratele«momente» ce constituie ţesutulvieţii şi al experienţei, dincolo desfera unitară şi perfectă în care gândireatradiţională îl subminase peom şi destinul său” [5, p. 122]. PrinEseurile sale, Michel de Montaignedeschide drum memorialisticii, însensul autosondării, care va căpătape anumite segmente pregnantevalenţe morale. Drept dovadă servesctitlurile unor capitole: Despremincinoşi, Despre vorba promptăsau lentă, Despre constanţă ş.a.Eul scriitorului devine obiect deobservaţie introspectivă directă,nefalsificată, adică „autentică”. Autocăutareaşi reflectarea experienţeiunice fixează momentul apariţieimemorialisticii, care coincide cuera descoperirii omului ca entitateşi valoare. De altfel, drama fiinţeiumane a constat întotdeauna înaceastă perpetuă căutare de sine,deoarece omul este considerat afi acea „fiinţă care se află în modconstant în căutarea de sine, o fiinţăcare în orice moment trebuie săexamineze şi să scruteze condiţiaexistenţei sale” [6, p. 17]. Faptul căautocunoaşterea este scopul celmai înalt al investigaţiei filozoficepare a fi astăzi general recunoscut.Încă Aristotel afirma că „toţioamenii au sădit în firea lor dorinţade a cunoaşte. Dovada acestuilucru stă în plăcerea pe care le-oprocură activitatea simţurilor [...].Într-adevăr, noi preferăm acest simţ[ochiul – n.n.] tuturor celorlalte, nunumai când avem în vedere un scoppractic, ci chiar fără o asemeneaintenţie, şi pricina e că acest simţne dă putinţa, mai mult decât oricarealtul, să cunoaştem mai bineun lucru, dând totodată la iveală înel multe însuşiri distinctive” [7, p.49]. Spre deosebire de Aristotel, laPlaton viaţa simţurilor este separatăde cea intelectuală. Cunoaşterea şiadevărul ar ţine, în viziunea lui, maidegrabă de tărâmul ideilor eterne.

24Heraclit susţine imposibilitateapătrunderii în secretele naturii fărădezlegarea misterului uman. Daraceastă tendinţă a gândirii îşi atingeapogeul în vremea lui Socrate,care susţine şi apără mereu idealulunui adevăr universal, obiectiv, absolut,singurul univers pe care el îlcunoaşte şi la care se referă, toateinvestigaţiile lui urmărind „universulomului” ce poate fi descris şi definitdoar în termenii conştiinţei. Filozofiamodernă s-a arătat la fel de preocupatăde introspecţia şi definireafiinţei umane, ca şi de năzuinţa spreautocunoaştere. Wilhelm Diltheyşi-a concentrat toate eforturilepentru dezlegarea acestei probleme,dar nu a reuşit să găseascăsoluţii desăvârşite. Pascal reţinecâteva dimensiuni dominante alefiinţei umane: bogăţia, subtilitateaşi contradicţia, fapt ce face imposibilăîncercarea de a o includeîntr-o formulă unică. În tentativa dea defini fiinţa umană, fiecare filozofconsidera că a găsit facultatea dominantă,dar, în realitate, ei nu ofereaudecât propria imagine asupranaturii umane. Autocunoaşterea nua fost privită ca un simplu dezideratteoretic, ci mai degrabă ca obligaţiemorală fundamentală a omului.Dacă în secolele trecute exista celpuţin o orientare generală în ceeace priveşte problema omului, teoriamodernă despre om îşi pierdecentrul intelectual. „Adevărata crizăa acestei probleme s-a manifestatatunci când a încetat să existe oastfel de putere centrală capabilăsă dirijeze toate eforturile individuale[...]. Teologii, oamenii de ştiinţă,limba Românăpoliticienii, sociologii, biologii, psihologii,etnologii, economiştii – toţiau abordat problema din propriulunghi. A combina sau a unifica toateaceste aspecte şi perspective particulareera imposibil, iar în domeniilespeciale nu exista nici un principiuştiinţific acceptat în mod general”[6, p. 39]. Max Scheler a fost unuldintre primii care a semnalizatpericolul crizei cunoaşterii de sine,văzută ca o ameninţare pentru întreagadimensiune a vieţii morale.„În nici o altă perioadă a cunoaşteriiomeneşti, declară el, omul nu a devenitmai problematic faţă de sinedecât în zilele noastre. Avem o antropologieştiinţifică, una filozoficăşi una teologică; acestea nu ştiunimic una de alta. Ca urmare, noinu avem nici o idee clară şi consecventădespre om”. Secretul naturiiumane ar cunoaşte o singură calede acces: cea a religiei. „Religia nearată că există un om dublu – omulde dinainte şi cel de după cădere.Omul a fost destinat scopului celuimai înalt, dar el şi-a pierdut poziţia.Prin cădere şi-a pierdut puterea, iarraţiunea şi voinţa lui au fost corupte.Maxima veche „cunoaşte-te petine însuţi”, înţeleasă în sensul eifilozofic de către Socrate, Epictet,Marcus Aurelius, este amăgitoareşi eronată. Omul nu poate avea încredereîn sine şi nu poate ascultade el însuşi. El trebuie să ascultede Dumnezeu” [6, p. 26].În mod treptat, anticul cunoaşte-tepe tine însuţi, în accepţia samoralizatoare, va fi înlocuit cu maienergicul fii tu însuţi, care estetotuna cu „a spune ce crezi şi ce

Analize şi sinteze 21simţi fără reţineri” şi care nu maiare nimic din rezerva faţă de detaliulpersonal al anticilor. Se deschide,astfel, drum către sensul actual altermenului, care presupune din parteascriitorului autentic o sinceritateabsolută. În tendinţa de a pune învaloare omul, Renaşterea cautăpretutindeni existenţe singulare,descoperind, odată cu ele, autoanaliza.Un veritabil program autobiograficapare în Viaţa lui BenvenutoCellini, scrisă de el însuşi (Vita diBenvenuto Cellini scritta da luimedesimo), realizată între 1558 şi1566. Lucrarea „clocoteşte de forţăşi de viaţă interioară”, avea să notezede Sanctis, în Istoria literaturiiitaliene (Storia della letteraturaitaliana). Ilustrul sculptor florentinmărturiseşte că vrea să-şi „povesteascăsingur viaţa, cinstit şi fărăascunzişuri”, fără discursuri introductive,de unde şi spontaneitateascriiturii, savoarea, sinceritatea şiautenticitatea ei. Oricât ar păreade paradoxal, modernul Apollinairenu va formula altfel aceastăidee în Pictorii cubişti – Meditaţiiestetice (Les peintres cubistes –Méditations esthétiques, 1913):„Îmi plac operele de artă autentice,acelea care au fost concepute desuflete deloc prefăcute”, şi careşi-au păstrat „deplina lor puritateşi originalitate nativă, nealterată”.În consecinţă, a fi natural devineo normă estetică fundamentală cerespinge orice falsificare, imposturăsau disimulare, întrucât autenticitateaeste un dat, o calitate naturalăcare trebuie conservată. Încă laMontaigne se poate observa, înacelaşi preambul la Eseuri, căautoportretul integral era gândit înconformitate cu „primele legi alenaturii”. Secolul al XVIII-lea va fidominat, în mod exclusiv, de principiul„naturii” organice, elementare,a cărei abordare estetică nu puteafi decât una singură: naturală, fidelăsinelui propriu.BIBLIOGRAFIE1. Alexandru Săndulescu, Dicţionarde termeni literari, Bucureşti,Editura Academiei, 1976.2. Constantin Micu, Itinerariu înabsolut, în „Meşterul Manole”, nr. 4-7,1940.3. Eugen Ionescu, Nu, Bucureşti,Editura Humanitas, 1991.4. Montaigne, Eseuri, vol. I, trad.de Mirela Seulescu, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică, 1984.5. Salvatore Battaglia, Mitografiapersonajului, trad. de Alexandru George,Bucureşti, Editura Univers, 1976.6. Ernst Cassirer, Criza cunoaşteriide către sine a omului, în Eseudespre om, Bucureşti, Editura Humanitas,1994.7. Aristotel, Metafizica, cartea I,Bucureşti, Editura Academiei, 1965,p. 49.

26Viorica MOLEAInerenţafrazeologismelorîn limbajul artisticLimbajul artistic este cel maiflexibil dintre toate limbajele. Elrenunţă la normele lingvistice, sfidează,prin extravaganţe şi structurisurprinzătoare, banalitatea dinlimbă, adună şi selectează latenţelegenuine ale limbii.Cu alte cuvinte, limbajul artisticvalorifică potenţele denotativeale limbii, sporeşte numărul deconotaţii, asigurând crearea unorimagini şi simboluri de o relevanţăperemptorie, sau, în definirea luiIon Coteanu, „este artistic limbajulîn care semnul verbal se transformăîn mod constant în simbol prinvalorificarea conotaţiilor” [1].Limbajul artistic ţine, fireşte,de spaţiul operei literare şi esteexplorat intens, dar şi îmbogăţit deautorii de literatură.Spre deosebire de alte limbaje,cu structurile lor coercitive, limbajulartistic este deschis către oriceschimbare şi manifestare a limbii,către numeroasele şi variatele configuraţiiale graiului viu, natural.„În stilul ştiinţific sau în stilurileneartistice în general, limba apare,în primul rând, ca mijloc de comunicare,pe când pentru limbajul artisticea este şi un instrument de realizarea artei” [2].limba RomânăAşadar, limbajul artistic este,întâi de toate, excedarea prin limbăa stilurilor individuale şi a diverselorentităţi lingvistice comune, care,în ansamblu, formează un suportstilistic durabil – creaţia literară.Ca o completare a celor spuse,Ileana Oancea vine cu precizarea că„stilul beletristic este un stil al limbii,ceea ce implică studierea lui ca stratintermediar între limba comună şiconvenţiile stilistice ale genului, pede o parte, şi ale stilului individual,pe de altă parte…” [3].Astfel, expresivitatea uneiopere de artă se datorează atât priceperiiartistului de a angrena resurselelimbii în imagini şi construcţiiinsolite, cât şi talentului acestuia dea selecta şi a remania structurile şidistorsiunile deja existente în limbă.Prin urmare, creaţia literară,după cum observă Gh. Bulgăr, e şio „vastă sinteză a resurselor expresiveale limbii naţionale, căci în niciun alt domeniu al scrisului nu se potinterfera cuvinte, construcţii, tiparestilistice de natură aşa de diferită:arhaisme, elemente populare, regionalechiar, termeni tehnici, formulemereu modernizate ale originalităţiişi invenţiei stilistice, necesare înliteratură” [4].Creaţia literară nu este, în definitiv,doar rodul unui subiect vorbitor,al individualităţii creatoare, ci conţineşi disoluţia generalului în particular,acumulând astfel un surplus de expresivitate.Fireşte, autorii operelorde artă sunt cei care intuiesc dinamica,forţa interioară a cuvintelor şiconstruiesc cu ele idei şi imagini deo rară savoare şi eleganţă.

Analize şi sinteze 27Scriitorii dintotdeauna au valorificatcapricioasele latenţe ale limbii,relevându-le frumuseţea şi „inteligenţa”interioară, au dat farmec şivervă secvenţelor opace, anemiceale limbii. Acest efort de creaţieînnobilează limba, renovând-o şiîmbogăţind-o. O idee similară impuneşi aserţiunea următoare: „Fărăscriitorii care menţin, din necesităţiexpresive, în circulaţie, cu adaosde semnificaţii noi, sugestive, sutede termeni vechi, populari, termenifamiliari, locuţiuni şi expresii, limbacurentă ar fi poate pe jumătate atâtde bogată faţă de cum este” [5].O sursă de expresivitate cuun potenţial stilistic enorm estelimba vorbită, limbajul popular, cutoate articulaţiile lui primare. Limbavorbită oferă artistului nu numaiun material brut, ci şi o serie decombinaţii ale elementelor lingvisticecu valori stilistice inegalabile,reflectează Ladislau Galdi. Maiales expresia dictată de o anumităemoţie e bogată în astfel de valoristilistice, deoarece emoţia îi impunevorbitorului evitarea clişeelor banale,adică – după teoria lui RolandBarthes – îl îndepărtează de „gradulzero” al vorbirii [6].Fără îndoială, elementul afectivităţiieste procesorul expresivităţiiîn limbajul popular, e un elementce conţine, în orice manifestare,o doză de subiectivism. DumitruIrimia observă că „expresivitateastilistică a limbajului popular reprezintăcapacitatea structurii verbalea textului de a construi şi a revelaîn acelaşi timp, în mod sugestiv,mesajul pe care îl transmite şi maiales o componentă a mesajului, ceasubiectivă” [7].Limbajul popular include toatăgama de construcţii şi entităţilingvistice: de la cuvinte uniforme,neexpresive, până la unităţi, configuraţiipline de poezie. Printre acestea,un loc aparte îl au locuţiunile,expresiile şi structurile unitare cu unconţinut metaforic, într-un cuvânt –frazeologia, în sensul cel mai larg.Frazeologismele, ca tipareexpresive formate, sunt căutate şiutilizate cu succes de scriitori, căci,după aserţiunea lui Gh. Dragomirescu,„locuţiunile în genere suntexpresia curată a geniului limbii,creaţia autentică a poporului, totatât de monumentală (adică semnnepieritor al geniului unui popor),ca şi creaţiile sale poetice orale” [8].Asimilându-le ca mijloaceproprii de exteriorizare şi preţuindu-lepentru forţa lor expresivă,susţine savantul, marii noştriscriitori, mai ales poeţii, le întrebuinţeazăîn opera lor alături decele mai strălucite creaţii stilisticepersonale [9].Ei valorifică frazeologismelenu doar pentru „forţa lor expresivă”,ci şi pentru fondul spiritual şide conţinut, pentru demersul lorgenerator şi reflectant, căci „graiulpoporului e oglinda vieţii sale” (Gh.Ghibănescu).Tălmăcirea frazeologismelorpune în valoare atât cuante deînţelepciune şi pregnanţă verbală,cât şi conţinuturi extralingvistice:istorice, politice, economice, moraleetc. Toate construiesc intimitateaspirituală a neamului şi oferă maeş­

28trilor artei verbale respiraţia ingenuăa universului naţional. Astfel, prinîntrebuinţarea „expresiilor metaforice”,opera de artă menţine aluraspecială, distinctivă a unui popor.Sintetizând cumulul de valori şiracorduri, „se poate afirma, intervinecercetătorul P. Derescu, că în majoritateacazurilor expresia frazeologicăreprezintă o formă artistică integrală”[10]. Totuşi în procesul funcţionăriivaloarea stilistică a acestorexpresii este estompată, nuanţeleafective nemaifiind percepute dreptmetaforice [11]. Prin urmare, „aparenecesitatea restructurării expresiei”(P. Derescu), a transfigurării şi renovării,pentru a putea fi receptate caunităţi expresive originale. FilologulVitalie Marin consideră că „o îmbinarefrazeologică utilizată în forma eineschimbată, nu dispune de nici unfel de proprietăţi stilistico-expresivesuplimentare, afară de acele care seconţin în sinea ei; unităţile respectiveau aceeaşi valoare semantică,structură şi proprietăţi stilistice ca şiîn limbajul obişnuit” [12]. De aceeascriitorii recurg nu atât la „îmbinărilefrazeologice în forma lor neschimbată”,ci, mai cu seamă, la diverseconfiguraţii insolite, neordinare, carerevigorează frazeologismul, îi imprimăprospeţime şi plasticitate novatoare,amplificând forţa sugestivăprimară şi relevând chiar potenţeexpresive inedite.Referindu-se la locuţiunileşi expresiile populare din operalui M. Sadoveanu, cercetătorulAl. Andriescu ajunge la concluziacă „scriitorul nu trebuie lăudatpentru puterea lui de a reproducelimba Românăcu fidelitate elementele menţionate,printre care locul de frunte îlocupă aceste inegalabile imaginipopulare, închise în locuţiunişi expresii, ci, mai ales, pentrugradul de filtrare artistică la carereuşeşte să supună acest preţiosmaterial. În sensul acesta trebuieînţeleasă şi contribuţia creatoarea scriitorului în limbă” [13]. Astfel,gradul de filtrare artistică, înaccepţia lui Al. Andriescu, presupuneprelucrarea, transfigurareafrazeologismelor, aşa încât „locuţiunileşi expresiile populare sunttransferate, datorită intervenţieiscriitorului în structura lor, într-ozonă de elevaţie stilistică pe caren-o cunosc în vorbirea obişnuită”[14].Fără a exagera, remarcămfaptul că frazeologismele sunt, într-omăsură mai mare sau mai mică, osursă sigură de inspiraţie pentrutoate genurile şi speciile literare:pentru poezie (cu toate speciileei), pentru proză şi, fireşte, pentrudramaturgie.În poezie, frazeologismelesunt supuse unor transfigurărisubtile mult mai distorsionate decâtîn celelalte genuri literare, atât castructură, cât şi ca semnificaţie, învirtutea naturii neordinare a acesteia.Poezia îşi are avatarurile ei, princare realizează saltul verbal de labanal la sublim. Nu este deloc uşorsă potriveşti în structura unei poeziilirice o expresie consacrată, oricâtde semnificativă ar fi, aşa încât săreleve elevaţie şi originalitate. Celemai reuşite combinaţiuni în ţesutulpoetic le-am sesizat în poeziile cu

Analize şi sinteze 29suport narativ, în cele cu patos patrioticşi în parodii, în combinaţiilerafinate dintre lirism şi sarcasm. Înpoezia lirică de dragoste, filozofică,contemplativă, în pasteluri şi în altespecii descriptive, în poeziile meditative,sentimentale, frazeologismelese infiltrează anevoios, fiindsupuse unei riguroase şi profunderestructurări semantico-stilistice.Poezia, prin specificul ei structuralşi prin interioritatea lirică, marcatăde afectivitate, excelează prinmodificări adânci în cadrul frazeologismelorşi în topică – procedeucare menţine rima în poezie, ritmulei interior şi stratul firesc al opereilirice.De cele mai multe ori, în poezie,frazeologismele au o topicăinversă celei obişnuite, ceea ceexplică specificul acestui tip de artăliterară, precum şi elocinţa enunţuluicu valenţe senzitive:„E clipa când glasul durerilortaceDuc mâna la frunte şi ochiimi-i strâng, –În suflet deodată un golmi se face…Dă-i, neamţule, drumul,că-mi vine să plâng!”(G. Topârceanu)„Acesta-i drumul tău; mi-au zispărinţii,„porneşti din văi s-ajungiîn slavaminţii”Pe cale-n lumea neagrăam plecat.”(L. Blaga)Ordinea inversă în interiorulfrazeologismelor nu e doar o soluţiepentru rimă şi ritm, ci mai mult: easensibilizează percepţia muzicalităţiiversului, a culorii emotive carevine din sferele ingenue ale fiinţeinoastre.Un procedeu stilistic de utilizarea frazeologismelor, specificmai mult poeziei, este reinventareaexpresivităţii însăşi prin personificare,printr-o uşoară remaniere afrazeologismului. Este obţinută,astfel, o expresivitate dublă: expresivitateaoriginară, propriu-zisă astructurii, dublată de cea turnată deautorul operei literare, constituindo combinaţie selectă şi o elevaţiepoetică impresionantă. Expresia ase topi ca ceara (ca lumânarea), cusensul iniţial de a se duce, a muri,în versurile Leonidei Lari:„Să ne-nvelim cu searaPe un ţol de iarbă vie,Să mă topesc ca cearaDe-o rară duioşie.”realizează, prin reorganizarealexico-semantică internă a sa, unlirism pronunţat, fiorul trăirii intenseîn poezie.Metafora atinsă de uzanţă aexpresiei a fi dus pe gânduri esterevigorată prin nuanţe şi valori deo rară destindere lirică, marcatăde un retuş aproape insesizabil –personificarea ochilor în versurile:„Şi iată, că-n atâtea rânduri,Ai devenit sentimentalPrivind cu ochii duşi pegânduriPantoful delicat de bal.”(G. Topârceanu)Sau adaosul care este un epitetrevelator în următoarele rânduride poezie:

30„Copiii duşi pe gândurităcute, nu-nţelegCum piere deodată un veacde om întreg.”(Tudor Arghezi)Ochii duşi pe gânduri sugereazăreflecţia intimă a eroului liric, frământulinterior, detaşat de învelişulmaterial – corpul, a cărui prezenţăeste anunţată doar printr-un detaliu– ochii, esenţial în perceperearealităţii. Iar copiii duşi pe gândurităcute exprimă un soi de tristeţeneînţeleasă, dar prezentă, sesizabilă.Tăcute reliefează perfect undisconfort psihologic şi spiritual înfaţa necunoscutului.Pot fi enumerate multe alteprocedee şi mijloace stilistice careacordă frazeologismelor şanseleelevaţiei artistice, atât în poezie, câtşi în celelalte genuri literare. Dacăîn poezie expresia frazeologicăcunoaşte rafinamentul liric, chiar cuunele restricţii structurale, în prozăşi dramaturgie modificările nu aulimită, frazeologismele fiind supusecelor mai neaşteptate şi mai fascinanterăsuciri, combinaţii formaleşi de sens: „Era o seară, mai bine,pragul unei seri de primăvară, încare îţi vine, aşa, să cazi din cerşi să tot umbli pe străzi cu minteaplină de căpiala Bucureştilor, venitădin veacuri stinse” (Fănuş Neagu).A cădea din cer şi-a păstrat, parţial,sensul iniţial, obţinând totodată unadaos de nuanţe poetice revelatoare,cum ar fi starea de beatitudineşi de uitare de sine a personajului,evadarea imaginară a acestuia dinlumea plată şi obscură.Nu credem că ar putea fi strictlimba Românădelimitate, în utilizarea frazeologismelor,cele două genuri de artăliterară – proza şi dramaturgia. Şiuna, şi cealaltă au avantajele lor,care ţin de specificul fiecăreia: înproză – naraţiunea liberă, nestingherită,dialogul, monologul; îndramaturgie – dialogul, replicile, pauzeledescriptive şi cele explicativeale autorului. Totuşi unele aspectediscordante pot fi sesizate.Proza excelează prin naraţiuneşi scriitorul îşi organizează cumai multă abilitate posibilităţile deexprimare fantezistă, îşi manifestăplenar talentul în valorificarea,renovarea multor potenţe ale limbiiîn general, inclusiv a unităţilorfrazeologice. Diversele transferurisemantice contextuale, perturbărilestructurale, parafrazările şicalambururile pe care, de altfel, leîntâlnim şi în dramaturgie, câştigăîn expresivitate datorită dezlănţuirii,în intimitate cu eul propriu, a forţeicreatoare a artistului. „Deci, şi eaera o cetate care trebuie cucerită,am gândit, dar una mai grea, căciîmi sugera legătura ei strânsă cumoartea. Atât, alte ziduri nu avea,dar ăsta, singurul, cum să-l escaladezi?”(M. Preda) Expresia frazeologicăa cuceri o cetate cu sensulde a obţine o victorie se infiltreazăîn reflecţia consternantă a personajuluişi a autorului printr-o analiză filozofico-psihologicădeconcentrată,luând amploare meditativă.De foarte multe ori, în ţesutulunei naraţiuni, un frazeologismpoate fi suportul unor raţionamente,analize, detalii poetice semnificative,care creează idei, imagini,

Analize şi sinteze 31expresiuni inedite, proaspete şicaptivante. De exemplu: „Un ţânţarintrat în odaie, probabil prin guracheii,… se îmbuiba cu sânge albastrudin braţul lui Vivi Năluca Mătase.«Îndoapă-te, mă, îl îndemna băiatul,fără să mişte mâna, fiindcă dincreştet până-n tălpi duhnea de leneoacheşă.»” (F. Neagu).Sensul originar al expresieisânge albastru, care înseamnă omde origine nobilă, imprimă sceneidescrise un umor sarcastic însoţitde o bonomie lejeră în virtuteacontrastului dintre sensul iniţial şicel anunţat aici.Aşadar, ingenioasele inserţiiale unităţilor frazeologice în limbajulartistic dobândesc pregnanţă anumeprin abaterea de la tiparul iniţial:în poezie – prin dublajul metaforicşi prin subtilitatea întrepătrunderiisemantice, în proză – prin revalorificareaunui model originar acărui expresivitate s-a estompatîn diverse situaţii contextuale, şi îndramaturgie – prin conţinuturi delimbaj jalonate de specificul vorbiriiorale, afective şi de contextul adecvatacesteia – dialogul.3. Oancea, I., Semiostilistica,Timişoara, Excelsior, 1998, p. 56.4. Bulgăr, Gh., Privire asupraevoluţiei ideilor despre limbă şi stilîn cultura română, Problemele limbiiliterare în concepţia scriitorilor români,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1966, p. 183.5. Idem, p. 184.6. Galdi, L., Introducere în stilisticaliterară a limbii române, Bucureşti,Minerva, 1976, p. 12.7. Irimia, D., Structura stilisticăa limbii române contemporane, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1986, p. 29.8. Dragomirescu, Gh., Îmbinăride cuvinte indivizibile, analizabile şineanalizabile, LL, Bucureşti, 1964. vol.VIII, p. 410.9. Ibidem.10. Derescu, P., Restructurareasituativă a expresiilor frazeologice caprocedeu stilistic, LLM, Chişinău, 1984,nr. 3, p. 56-57.11. Idem, p. 57.12. Marin, V., Stilistică şi cultivarea vorbirii, Chişinău, Lumina, 1991, p.139.13. Andriescu, Al., Stil şi limbaj,Iaşi, Junimea, 1977, p. 171.14. Idem, p. 183.Referinţe bibliografice1. Coteanu, I., Stilistica funcţionalăa limbii române. Stil, stilistică,limbaj, Bucureşti, Editura Academiei,1985, p. 50.2. Babeu, D., Unele problemeale expresivităţii în lumina discuţiiloractuale din lingvistica română şi cehă,Studii de limbă şi stil, Timişoara, Facla,1973, p. 9.

32limba RomânăWalt WHITMAN(1819-1892)chemat de iubirea materieiEste considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani. Operapoetică reprezentativă: Fire de iarbă; Copii ai lui Adam; Purtate de val înderivă; Calamus; Pâraie de toamnă ş.a. Culegerea Fire de iarbă (începutăîn 1855 şi îmbogăţită de-a lungul întregii vieţi) a influenţat decisiv evoluţiapoeziei mondiale, de la simboliştii francezi la poeţii americani ai secoluluial XX-lea. Este un liric antilivresc şi optimist, exaltând vitalitatea păgână alumii printr-un discurs artistic de o autenticitate excepţională. A mai scrismemorialistică (Memorii din timpul războiului), eseuri.„Mare poet al lumii, pe acest mare om generos, profet al iubirii şi allibertăţii, torenţial în desfăşurarea lui, compatibil din tot ceea ce poate arătaAmerica lumii, doar cu cascada copleşitoare a Niagarei, dăruit cu trup şisuflet, cu un trup şi suflet de uriaş, cauzei nobile a poeziei, a acestei nemuritoarenăscociri a spiritului omenesc, pentru a-l proslăvi pe acest omneînchipuit de puternic şi neînchipuit de simplu, care acum o sută de ani,într-o mică tipografie din Brooklyn, culegea cu propriile-i mâini şi dăruiaomenirii Fire de iarbă, surprinzătoarea, nemaiîntâlnita carte, neînţeleasă laînceput şi iubită apoi de milioane de oameni, uimiţi de înţelesuri noi, câtăcăldură şi profunzime, dar mai ales ce forţă, în stare să mute şi munţii, potcăpăta vorbele omeneşti atunci când, după ce erau de secole obosite,ţâşnesc iarăşi din inima unui mare poet.” (Geo Bogza)„Modernitatea versului acestui autodidact de geniu este uluitoare.El a marcat multe generaţii de mari poeţi din lumea întreagă.” (MihneaGheorghiu)

Literatură universală 33Walt WHITMANCÂNTEC DESPRE MINE19Aici am pus masa pentru toţi deopotrivă,acolo e carnea dacă vă e foame,E pusă şi pentru netrebnic, ca şi pentru cel drept,îmi dau întâlnire cu toţi.Vreau ca nici unul să nu fie nedreptăţit sau dat la o parte,Ţiitoarea, întreţinutul şi cel care fură,Sclavul cel buzat şi bolnavul de sfrinţiesunt invitaţii mei;Nu va fi nici o deosebire între ei şi ceilalţi musafiri.Simţi apăsarea timidă a unei mâini, mirosulşi atingerea părului,Atingerea buzelor mele de ale tale,murmurul răsuflării întretăiate,Înălţimea şi adâncimea reflectate prin chipul meu,Fuzionarea eului meu cu mine,şi eliberarea lui iarăşi.Vă închipuiţi că am un plan preconceput?Ei bine, am, şi e identic cu al furtunilor echinoxuluişi cu acela care-a lipit mica de stânci.Credeţi că vreau să vă epatez?Epatează pe cineva lumina soarelui? darcintezoiul când trece matinal prin lunci?Sunt eu de mirare mai mult decât ei?Spun aceste lucruri fiindcă e ceasul confidenţelor;N-ar trebui să le spun oricui, dar vi le spun vouă.21Sunt poetul Trupului şi sunt poetul Sufletului,În mine se-ntâlnesc plăcerile paradisului,cu suferinţele infernului,Pe cele dintâi le grefez şi le cresc în mine,pe celelalte le traduc într-o limbă nouă.Sunt poetul femeii la fel cum sunt al bărbatuluiŞi spun că este măreţ deopotrivăa fi femeie şi a fi bărbat,Şi spun că nu e nimic mai măreţdecât mama bărbaţilor.

34limba RomânăCânt cântecul expansiunii şi al mândriei,Destul lăsat-am capul în jos şi destulne-am rugat,Eu arăt că dimensiunea măreţiei e numai dezvoltare.I-ai lăsat în urmă pe ceilalţi? eşti Preşedintele?E un fleac, orişicare din urmă poate să vinăşi să-ţi treacă înainte.Eu sunt cel ce se preumblă cu dulcea noapte adâncăŞi-nvăluit în ea pe jumătate, un strigăt lansezcătre pământ şi către mare.Strânge-mă tare noapte la sânul tău gol, strânge-mă,noapte magnetică şi hrănitoare!Noapte a vânturilor de miazăzi –noapte a marilor astre!Noapte care-mi faci semne pe tăcute,Nebună şi goală noapte de vară.Zâmbeşte, o, pământ voluptuos cu rece suflare!Pământ al arborilor somnolenţi şi vaporoşi!Pământ al soarelui asfinţit – pământ al munţilorcu ceaţa în creştet!Pământ al lunii pline prelinse ca sticlă topităcu pete albăstrii!Pământ care tiveşti cu marmură de umbre şi luminiapele fluviului!Pământ al norilor de cenuşă risipindu-se-n strălucirede dragul meu!Pământ cu cotul îndoit la orizont –pământ îmbogăţit de bobocii mărului înflorit!Zâmbeşte, îţi vin îndrăgostiţii.Risipitorule, mi-ai dat dragoste – iată pentru ceeu însumi îţi aduc prinos de dragoste!O negrăit de pătimaşă dragoste.31Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnatdecât ziua stelară.Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip, sauun ou de pitulice,Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu celemai mari,Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanelecerurilor,Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişicemecanică,Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întreceorice statuie,

Literatură universală 35Şi un şoricel e un miracol ce poate convingesextilioane de necredincioşi.Recunosc întrupate în mine gneiss, cărbune, muşchicu lungi filamente, fructe, grâne, rădăcinibune de mâncat,Ca un zid tencuit, sunt de sus până jos căptuşit cupatrupede şi păsări,Dintre acestea multora le-am luat-o înainte dinpricini ştiute;Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.În zadar fug, ori se înspăimântă,În zadar rocile plutoniene îşi împroaşcă străvecheavăpaie ca să nu mă apropii,În zadar mastodontul se refugiază sub pulbereaoaselor sale,Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţăşi iau forme multiple,Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi mariilui monştri se-ascund în adânc,Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şitrunchiuri căzute,Zadarnic elanul se-nfundă-n păduri neumblate,Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage sprenordul extrem, în Labrador,Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibuldin fisura falezei.47Sunt profesorul atleţilor,Cel care datorită mie are pieptul mai larg decât al meue proba pieptului meu larg,Cel care-n stilul deprins de la mine mă bateîşi onorează profesorul bătut.Băiatul cel mai drag mi-i acela care se face omnu prin puteri picate de la alţii,ci pe dreptate, prin puterea lui,Mai bine copil rău decât cuminte din conformismsau teamă de cei mari,El fata şi-o iubeşte, friptura şi-o înfulecă cu poftă,Dragostea neîmpărtăşită, ori un semn de dispreţ,îl arde mai tare ca lama de brici,E neîntrecut la călărie, la lupte, canotaj, trageri la ţintă,la cântecul din gură, sau la banjo,Îi place să se-nconjoare de chipuri tăiate de sabie,bărboase, ciupite de vărsat,nu-i plac pomădaţii,Cei tăbăciţi de soare îi plac mai mult decât feţele palide.

36limba RomânăUnora le spun să stea departe de mine, dar cinear putea sta departe de mine?Din clipa asta, oricine-aţi fi, eu vă urmez,Cuvintele mele au să vă scarpine-n urechepână când le veţi înţelege.Eu nu vă spun vorbe de clacă, să omor timpulpână-mi vine vaporul.(De fapt voi glăsuiţi prin mine, mai mult decât mine,limba mea o înlocuieşte pe-a voastră,A mea o dezleagă pe-a voastră din gură.)Jur că nu voi mai pomeni în vreo casădespre dragoste sau despre moarte,Şi jur că nu mă voi mai tălmăci vreodatădecât aceluia sau aceleia care va stacu mine sub cerul liber.Dacă vreţi să mă înţelegeţi, duceţi-vă pe înălţimisau la marginea mării,Şi ţânţăraşul are un rost, ca şi stropul de apă, şi valulcel lung, mişcător dă o cheie.Ciocanul dogarului, vâsla, ferăstrăul de mână lafel îmi pătrund cuvintele şi vi le explică.Nici o odaie cu ferestrele închise, nici o şcoală nupoate intra în comuniune cu mine,Dar pot foarte lesne copiii şi oamenii străzii.Tânărul muncitor este cel mai aproape de mine,el mă cunoaşte,Tăietorul de lemne care-şi duce toporul şi urciorulmă poartă cu el ziua-ntreagă,Argatul de fermă, când trudeşte la câmp, se-nvioreazăla auzul glasului meu,Pe corăbii navighează vorbele mele şi eu trec cupescarii şi cu oamenii mării, pe care-iador.Soldatul din tabără, sau în marş, este al meu,În seara din ajunul bătăliei sunt mulţicei ce mă caută şi eu nu-i dezamăgesc,În noaptea solemnă (poate că-i cea din urmă)cei care mă cunosc mă caută.Obrazul îmi lipesc de obrazul vânătoruluicând doarme singur înfăşurat în pătură,Cu gândul la mine camionagiul uităzdruncinăturile căruţei sale,Tânăra mamă şi mama bătrână mă înţeleg,Fata şi femeia lasă acul din mână o clipă

Literatură universală 37şi uită unde se află,Şi ele, ca toţi, vor să-şi repete ce le-am spus.48Am spus că sufletul nu e mai mult decât trupul,Şi-am spus că trupul nu-i mai mult decâtsufletul,Şi nimic, nici chiar Dumnezeu, nu-i mai mare decâtvreunul din noi,Şi oricine face două sute de paşi fără dragostese-mbracă-n linţoliu de moarte,Şi eu sau voi, cu buzunarele goale, putem cumpărace-i mai scump pe pământ,Şi să priveşti ori s-arăţi o păstaie de mazăre doldorade boabe e mai presus decât orişiceştiinţă din veac.Şi nu-i meserie sau slujbă în care un tânăr vrednicsă nu poată ajunge erou,Şi nu-i lucru firav să n-ajungă a fi butucul roţiiuniversului.Şi mai spun oricărui bărbat şi oricărei femei: Săvă rămână sufletul netulburat dinainteaunui milion de universuri!Eu spun umanităţii: Nu fiţi curioşi ce face Dumnezeu,Pentru că eu sunt curios să ştiu ce faceţi fiecareşi nu sunt curios de Dumnezeu.(Nici n-am cuvinte să vă spun cât sunt de liniştitîn ceea ce-L priveşte pe El şi moartea.)Aud şi văd pe Dumnezeu în fiecare lucru şi totuşieu câtuşi de puţin nu-L pot pricepe,Şi nici n-am să pricep cine-ar putea să fiemai minunat decât eu însumi.De ce-aş dori să-L văd pe Dumnezeumai bine decât Îl văd astăzi?Eu văd câte ceva din El în fiecare dincele douăzeci şi patru de ceasuri şi înfiecare din secundele fiecărui ceas,Îl văd în chipul bărbaţilor şi femeilor şiîn propriul meu chip din oglindă,Găsesc scrisori de-ale Lui lăsate pe străzişi fiecare poartă semnătura Lui,Şi le las acolo unde sunt, pentru că ştiucă, oriîncotro m-aş duce,Altele vor ajunge punctual la destinaţieacum şi-n vecii vecilor.Traducere deMihnea GHEORGHIU

38Ernst Cassirer*O cheie pentruNATURA omului:simbolul* Ernst Cassirer (1874-1945),unul dintre cei mai mari filozofi ai secoluluial XX-lea. Reprezentant al Şcoliineokantiene de la Marburg. Contribuţiiimportante în semiotică, filozofia culturii(Filozofia formelor simbolice, Eseudespre om ş.a.).limba RomânăBiologul Johannes von Uexkülla scris o carte în care întreprinde orevizuire critică a principiilor biologiei.Biologia, după opinia lui Uexküll,este o ştiinţă a naturii care trebuiesă fie dezvoltată prin metodeleempirice obişnuite – metodele observaţieişi experimentării. Gândireabiologică, pe de altă parte, nuaparţine aceluiaşi tip ca şi gândireadin domeniul fizicii sau chimiei.Uexküll este un campion hotărât alvitalismului; el este un apărător alprincipiului autonomiei vieţii. Viaţaeste o realitate ultimă şi independentă.Ea nu poate fi descrisă sauexplicată în termeni ai fizicii sauchimiei. Din acest punct de vedere,Uexküll dezvoltă o schemă generalănouă a cercetării biologice.Ca filozof, el este un idealist saufenomenalist. Dar fenomenalismullui nu se bazează pe consideraţiimetafizice sau epistemologice;el se întemeiază mai curând peprincipii empirice. Aşa cum aratăel, presupunerea că există o realitateabsolută a lucrurilor, care esteaceeaşi pentru toate vieţuitoarele,ar fi un fel de dogmatism foarte naiv.Realitatea nu este un lucru unic şiomogen; ea este extrem de diversificată,având tot atâtea scheme şimodele diferite câte organisme diferiteexistă. Fiecare organism este,pentru a spune astfel, o existentămonadică. El are o lume proprie,pentru că el are o experienţă proprie.Fenomenele pe care le găsimîn viaţa anumitor specii biologicenu sunt transferabile altor specii.Experienţele – şi prin urmare realităţile– a două organisme diferitesunt incomensurabile între ele. Înlumea unei muşte, spune Uexküll,aflăm numai „lucruri-muscă”; în lumeaunui arici de mare aflăm numai„lucruri-arici de mare”.Din această ipoteză generală,Uexküll dezvoltă o schemă foarteingenioasă şi generală a lumiibiologice. Dorind să evite oriceinterpretări psihologice, el urmeazăo metodă întru totul obiectivă saubehavioristă. Singura cheie pentruviaţa animală, menţionează el, neeste dată de către faptele anatomieicomparate. Dacă cunoaştemstructura anatomică a unei speciianimale, posedăm toate datelenecesare pentru reconstruirea moduluiei special de experienţă. Unstudiu atent al structurii corpuluianimal, al numărului, calităţii şi distribuţieidiferitelor organe de simţ, şicondiţiile sistemului nervos ne dauo imagine perfectă a lumii interne şiexterne a organismului. Uexküll şi-aînceput investigaţiile cu un studiu alorganismelor celor mai puţin evoluate;el le-a extins treptat la toateformele de viaţă organică. Într-unanumit sens, el refuză să vorbeascădespre forme de viaţă inferioare

Ştiinţă şi filozofie 39şi superioare. Viaţa este perfectăpeste tot; ea este aceeaşi în cerculcel mai mic ca şi în cel mai mare.Orice organism, chiar cel mai puţinevoluat, nu este numai adaptat întrunsens vag (angepasst) la mediulsău ambiant, dar cu totul potrivit(eingepasst) acestuia. Conformstructurii lui anatomice, el posedăun anumit Merknetz şi un anumitWirknetz – un sistem receptor şiun sistem efector. Fără cooperareaşi echilibrul acestor două sisteme,organismul nu ar putea supravieţui.Sistemul receptor prin care o speciebiologică primeşte stimuli din afarăşi sistemul efector prin care reacţioneazăla ei sunt, în toate cazurile,strâns îmbinate. Ele sunt verigi aleunuia şi aceluiaşi lanţ descris decătre Uexküll ca cercul funcţional(Funktionskreis) al animalului. 1 Nupot intra aici în discutarea principiilorbiologice ale lui Uexküll. M-amreferit doar la conceptele şi terminologialui pentru a pune o problemăgenerală. Este posibilă folosireaschemei propuse de Uexküll pentrudescrierea şi caracterizarea lumiiumane? Evident, această lume nuface nici un fel de excepţie de laacele legi biologice care guverneazăviaţa tuturor celorlalte organisme.Totuşi în lumea umană aflămo caracteristică nouă care pare săfie semnul distinctiv al vieţii umane.Cercul funcţional al omului este nunumai extins din punct de vederecantitativ; el a suferit de asemeneao schimbare calitativă. Omul a descoperit,cum se spune, o metodănouă pentru a se adapta la mediulsău ambiant. Între sistemul receptorşi cel efector, care se găsesc latoate speciile animale, aflăm la omo a treia verigă pe care o putem descrieca sistemul simbolic. Aceastănouă achiziţie transformă întreagaviaţă omenească. Comparat cu alteanimale, omul trăieşte nu numaiîntr-o realitate mai cuprinzătoare;el trăieşte, pentru a spune aşa,într-o nouă dimensiune a realităţii.Există o diferenţă clară între reacţiileorganice şi răspunsurile umane.În primul caz, este dat un răspunsdirect şi imediat la un stimul extern;în al doilea caz, răspunsul esteamânat. El este întrerupt şi întârziatprintr-un lent şi complicat proces degândire. La prima privire, o astfelde amânare poate părea un câştigdestul de îndoielnic. Mulţi filozofi auavertizat împotriva acestui pretinsprogres. „L’homme qui médite”,spune Rousseau, „est un animaldepravé”: depăşirea graniţelor vieţiiorganice nu este o ameliorare, ci odeteriorare a naturii umane.Şi totuşi nu există nici un remediucontra acestei răsturnări aordinii naturale. Omul nu se poatesustrage propriei împliniri. El nupoate decât să adopte condiţiilepropriei vieţi. Omul nu mai trăieşteîntr-un univers pur fizic, el trăieşteîntr-un univers simbolic. Limbajul,mitul, arta şi religia sunt părţi aleacestui univers. Ele sunt firele diferitecare ţes reţeaua simbolică,ţesătura încâlcită a experienţeiumane. Întregul progres uman îngândire şi experienţă speculeazăasupra acestei reţele şi o întăreşte.Omul nu mai înfruntă realitateaîn mod nemijlocit; el nu o poatevedea, cum se spune, faţă în faţă.Realitatea fizică pare să se retragăîn măsura în care avansează activitateasimbolică a omului. În loc săaibă de a face cu lucrurile înseşi,omul conversează, într-un sens, înmod constant cu sine însuşi. El s-aînchis în aşa fel în forme lingvistice,

38imagini artistice, simboluri miticesau rituri religioase, încât nu poatevedea sau cunoaşte nimic decâtprin interpunerea acestui mediuartificial. Situaţia lui este aceeaşiîn sfera teoretică şi în cea practică.Chiar şi aici, omul nu trăieşte într-olume de fapte brute sau conformnevoilor şi dorinţelor lui imediate. Eltrăieşte mai curând în mijlocul unoremoţii imaginare, în speranţe şi temeri,în iluzii şi deziluzii, în fanteziileşi visurile sale. „Ceea ce îl tulburăşi îl nelinişteşte pe om”, spuneaEpictet, „nu sunt lucrurile, ci opiniileşi închipuirile despre lucruri.”Din punctul de vedere la caream ajuns, trebuie să corectăm şisă lărgim definiţia clasică a omului.În pofida tuturor eforturilor iraţionalismuluimodern, această definiţiea omului ca un animal rationalenu şi-a pierdut forţa. Raţionalitateaeste, într-adevăr, o trăsătură inerentătuturor activităţilor umane.Mitologia însăşi nu este o masăbrută de superstiţii sau deziluziivulgare. Ea nu este pur şi simpluhaotică, întrucât posedă o formăsistematică sau conceptuală. 2 Dar,pe de altă parte, ar fi imposibil decaracterizat structura mitului ca fiindraţională. Limbajul a fost identificatadeseori cu raţiunea sau cu adevăratulizvor al raţiunii. Dar este uşorde văzut că această definiţie nureuşeşte să acopere întregul domeniu.Ea este o pars pro toto; ea neoferă o parte pentru întreg. Pentrucă alături de limbajul conceptualexistă un limbaj emoţional; alăturide limbajul logic sau ştiinţific existăun limbaj al imaginaţiei poetice. Laorigine limbajul nu exprimă gândurisau idei, ci sentimente şi emoţii. Şilimba Românăchiar o religie „în limitele raţiuniipure”, cum a fost concepută şi elaboratăde către Kant, nu este maimult decât o simplă abstracţie. Eaexprimă doar forma ideală, umbraa ceea ce este o viaţă religioasăveritabilă şi concretă. Marii gânditoricare au definit omul ca un animalrationale nu au fost empirişti şi nicinu au intenţionat vreodată să dea oexplicaţie empirică a naturii umane.Prin această definiţie ei exprimaumai curând un imperativ moral fundamental.Raţiunea este un termenfoarte nepotrivit pentru a înţelegeformele vieţii culturale a omului întoată bogăţia şi varietatea lor. Dartoate aceste forme sunt forme simbolice.De aceea, în locul definiriiomului ca animal rationale, ar trebuisă-l definim ca animal symbolicum.Prin aceasta putem desemna diferenţalui specifică şi putem înţelegenoua cale deschisă omului – caleaspre civilizaţie.NOTE1Vezi Johannes von Uexküll,Theoretische Biologie (ed. a 2-a, Berlin,1938); Umwelt und Innenwelt der Tiere(1909; ed. a 2-a, Berlin, 1921).2Vezi Cassirer, Die Begriffsformim mythischen Denken (Leipzig, 1921).Traducere deConstantin COŞMAN

Poesis 41Spiridon POPESCUNăscut la 4 septembrie 1952, în satul Ohaba, comuna Bălăneşti,judeţul Gorj.Fire foarte incomodă pentru autorităţi, înainte de 1989, a fost anchetatde securitate pentru poemele Pseudo-Mioriţa, Mai marii zilei şi Scrisoarepentru oaia neagră (recitate la Casa Armatei din Târgu Jiu, în cadrul unuispectacol de muzică şi poezie).Prezent în culegerile colective: Gorjul literar (1975, 1977 şi 1978,Târgu Jiu), Izvoare de cântec (1978, Tulcea), Eminescu erou literar (2000,Deva), La masa tăcerii (2002, Cluj), Poezia cetăţii (2003, Târgovişte), Pe ocoajă de vocală (2003, Târgovişte) etc.Opera originală: Oglinda dintre noi (versuri, Editura Spicon, TârguJiu, 1991); 21 de grame de suflet (versuri, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti,1996); Supliment de existenţă, antologie şi prezentare de Gheorghe Grigurcu(versuri, Editura Punct, Târgu Jiu, 1997); Eseu despre glorie (versuri,Editura Alcor, Bucureşti, 1998). Acest volum este bilingv (română-franceză,traducerea în franceză fiind semnată de Paula Romanescu); Diavol cucoarne de melc (versuri, Editura Dacia, colecţia „Poeţii urbei”, Cluj, 2003).Membru al Uniunii Scriitorilor (filiala Craiova) din octombrie 1999.Poemele pe care le publicăm sunt scrise în anii 2003-2004.Sunt mai puţin c-un versSunt mai puţin c-un vers decât zăpada,Altminteri tot la fel de alb ca eaCăci uneori nici eu nu-mi pot da seamaDe stau în preajma iernii sau a mea.Sunt mai puţin c-un vers ca luna plină,Altminteri strălucirea mi-e la felCăci uneori nici eu nu-mi pot da seamaDe-s luminat de mine sau de cer.Scrisoare către George BacoviaSunt mai bacovian ca tine, Doamne,Tristeţea-n mine umple-un vas mai mare,Femeia care-mi cântă-i mai barbarăDecât femeia ta, şi-n felinareLumina mi-e aşa de slabă-ncâtNu pot să scriu Lacustră, de urât.

42limba RomânăFragment dintr-o scrisoare pierdută...şi aflăm bunul nostru prieten,că altfel era pe vremea lui Manole.Astăzi dacă ţi-ai îngropa iubita în zidai lua, ca popa, douăzeci de ani de puşcăriepentru crimă cu premeditare.Să nu ne mai mire faptulcă mănăstirile noastre sunt fără turle?PoetulPoetul este singurul pieton care nu poate fi obligat să ţină cont deculorile semaforului.El poate traversa când îl taie capul, pe orice culoare. Agenţii de circulaţieau primit ordin să nu-l fluiere, iar maşinile au fost dotate cu nişte aparatespeciale, programate să frâneze brusc atunci când se apropie la o distanţăameninţătoare de el. Dacă vreun agent mai orgolios se încăpăţânează şivrea să-l trateze ca pe toţi ceilalţi, intervine imediat opinia publică:„Lasă-l, domnule, ce-ai cu el? Nu vezi că-i poet?”De aceea, poetul este insul cel mai punctual: ajunge întotdeauna laîntâlnirea cu moartea, fără să aibă întârziere nici măcar un minut.Şi cum lăuntrul meuM-am aruncat în mine îmbrăcat,Fără să ştiu ce lac adânc e-n mine –Puteam fi tras la fund şi înecatDe nu-notam, probabil, foarte bine.Lacul acesta îmi părea ciudat,Nu pricepeam deloc de unde vine:Abia târziu aflai cum s-a format:Plouase peste lume cu suspine.Şi cum lăuntrul meu era mai josDecât lăuntrurile-nvecinate,În el s-au adunat, vijelios,Toate pâraiele învolburate.

Poesis 43EminescuEl s-a născut din dorinţa noastră de-a fi.Din orgoliul cuvintelor noastreNu-n pântec de femeie a mişcatCi-n pântecele cerului, albastre.În scutece-nfăşat n-a fost văzutCum a fost trupul meu sau al tău,I se făcea baie într-un lac plin de nuferiŞi era înfăşat doar în numele său.Ursitori nu i-au pus: se ştia dinainteCă-i ursit să nu fie nimeni ca el,Lăutarii n-au îndrăznit să-i cânte la nuntăDe aceea n-a purtat pe deget inel.De aceea n-a fost ispitit niciodatăSă-şi ridice în sat locuinţă,Îşi împletise-un pat din flori de teiŞi locuia în propria-i fiinţă.Prinţul acesta, căci era un prinţ,Putea să-nveţe-orice pe dinafară.Un singur lucru n-a putut nicicând:Să-nveţe pe oameni cum să moară.Sisif şi pasărea măiastrăFusese osândit să ridice un bolovan pe un munte,Dar, de câte ori ridica bolovanul,O droaie de guşteri ţâşneau de sub el.Omul îi lua în palmele lui bătucite,Le punea câte o pereche de aripi,Apoi îi aşeza în faţa oglinziiSă se minuneze cât de bine le stă,Şi să zboare.În curând văzduhul se umpluse de păsări,Iar zeii,Care nu mai văzuseră în viaţa lor atâta frumuseţe,Începuseră să se certe-ntre eiLăudându-se fiecareCă lui îi venise ideea să-l osândească pe om.Profitând de haosul ăsta,O pasăre s-a strecurat în OlimpŞi-a furat nemurirea.

44Cristina FLORESCUVOLUMUL –PARADIGMĂTEMPORALĂlimba RomânăLa începuturile sale etimologice,volumul românesc a fostlatinescul volumen (printr-o suităde intermediari lingvistici care nune interesează acum). Volumen(derivat al verbului voluo, -ere) desemnafoaia de papirus înfăşurată,învălătucită în jurul unui suport fix;însemna aproximativ „ceea ce serăsuceşte” şi a evoluat încă dinlatină spre sensul obişnuit de „carte”.Bibliotecile mari ale lumii antice(din Roma, Alexandria, Pergam)conţineau adesea câteva milioanede astfel de „răsuciri”...Aceste cifre sunt incerte. Înspatele lor, bibliotecile de acum maibine de două mii de ani adăposteauuna dintre cele mai misterioasebresle, cea alcătuită din persoanebine specializate în catalogare,conservare, recondiţionare, copierede texte. Erau bibliotecarii lumilorvechi, philologi, scribi, miniaturişti,custozi. Soarta volumelor şi a bibliotecarilordepindea direct de mariistăpânitori, de împăraţi ca Ptolemeu,Cezar, Cleopatra, Aurelian,Teodosiu, ca să ne referim la ceamai celebră instituţie de acest fel,devenită simbol şi mit în acelaşitimp, Biblioteca din Alexandria.Ca simbol, celebra bibliotecăreprezintă (ca toate instituţiilede aceeaşi factură) cunoaşterea.Structura ei mitică ţine de povestealegendarei dispariţii a biblioteciialexandriene.Cercetarea istorică a descifrat,în mare, parametrii acesteidispariţii. Totuşi mitul rămâne pentrucă cel mai de temut duşman alspiritului cărturăresc dintotdeaunaa fost focul. O bibliotecă în flăcărisperie gândul într-unul din punctelesale cele mai dureroase, acela alperenităţii. Datele relativ contradictorii,nesigure în orice caz, întreţinmitul. Unele dintre enciclopediilecontemporane trimit spre cifra deşapte sute de mii de volume, toatetransformate în scrum fie în timpullui Cezar (informaţie dovedită cafalsă, însă reluată şi amplificatăartistic în filme sau romane), fie însecolul al IV-lea, când o mână dediscipoli fanatici ai patriarhului Teofilau dat foc Sarapeumului – cea dea doua clădire (templul lui Serapis),secundară ca mărime, a bibliotecii.Se pare că numai aceasta avea,la acea oră, şapte sute de mii devolume. Mult mai bogat, Brucheionul,corpul principal al celebreibiblioteci (situat în Palatul Regilor),era periodic devalizat de cuceritoriiEgiptului. Acela care ar fi păgubitiremediabil biblioteca se pare căa fost însuşi Cezar în anul 48 a.C. Incendiul ar fi ars numai portul(teatrul luptei), neatingând PalatulRegilor. Într-un gest atât de contemporannouă, el, Cezar, a tolerat (celpuţin!) zvonul incendiului pentru aduce la Roma volumele, îmbogăţindîn tihnă superba bibliotecă romană.

Paradigme 45Cele două sute de mii de volumedăruite ulterior reginei Cleopatra deAntoniu pot fi considerate şi ca ungest reparatoriu.În toate situaţiile, indiferent desoarta cărţilor (arse ori prădate),destinul bibliotecarilor era crunt.Nimeni nu se gândeşte la ei atuncicând invocă Paradisul pierdut – incendiat– al cunoaşterii prin muncaasiduă a scriiturii. Travaliul tenaceal procurării, selectării şi gestionăriivolumelor este, de obicei, uitat şitrecut cu vederea. Desigur, nimeninu-şi propune să compare gestulcreativ al alcătuirii unui volumencu acela al catalogării sale. Dar,câtă vreme biblioteca e templum şiPalatium, trebuie să oferim aceloracare fac aceste clădiri să existe cabiblioteci, gândurile şi conştientizărilenoastre afectuos cotidiene.Bibliotecarul este singurulcercetător arhivar (şi în sens dephilologus) care susţine, întreţinând,mai mult cadrul altor idei decâtcele ale sale. Este vorba de faptulcă nu se poate concepe o carte,un studiu, o pagină fără o corelaţiecu materialul cuprins între pereţii Bibliotecii.Acest material este alcătuitca lume paralelă („lumea cărţilor”)existentă în realitatea ne-sciencefiction.Lumea cărţilor depozitateşi rulate în Bibliotecă a rămas unadintre puţinele paradisuri terestreadevărate, neidilice, nepastorale.Spaima pieirii acestui univers prinfoc şi incendiu este o spaimă transfigurată,iar şi iar, scriitoriceşte (esuficient să ne amintim „ultimul val”,Numele trandafirului). Am puteaspune că, prin potenţialul său mitic,ne găsim în faţa unei spaime bune,pentru că ea reprezintă o garanţie înplus pentru viitorul cert al păstrăriicărţii nu în memoria computerului,ci ca atare, ca volum. Ne referimla ipostaza conform căreia teamapierderii unui lucru şi pierderealui periodică îi întăresc acestuiaexistenţa. Când rebelul fanatizat,dezarticulat mental prin implicaregregară, a trebuit să se răzbune pelume, arderea lumii paralele a cărţilora reprezentat supapa gestualăa defulării.Însă pentru a fi distruse, bibliotecile,rafturile cu volume trebuiemereu create, aşa cum ne naştempentru a muri. Există speranţa căsupravieţuim şi prin carte. Deci atâtatunci când o creăm, conservând-obiblioteconomic, cât şi atunci când odistrugem – arzând-o, avem nevoiede corpul ei palpabil, de foile careadaugă ochiului şi minţii plăcereatactilă.

46Stelian DumistrăcelDicton şi sloganProfesorului Anatol CIOBANU,un pilon al podului speranţelorpentru românii de pe cele douămaluri ale Prutului0.1. Discursul public actual,al cărui „barometru” în ceea cepriveşte resursele şi tendinţele îlconstituie presa, ne confruntă cu oproblemă de interes din perspectivaculturii: utilizarea „enunţuriloraparţinând «discursului repetat»”(în continuare, EDR). Avem învedere, pe de o parte, păstrareaunui dialog cu tradiţia clasică, iar,pe de altă parte, reflexele împrospătăriimijloacelor de persuadareprin enunţuri ce marchează actualitatea.0.2. Această schiţă de analizăabordează însă numai soarta dictonuluilatin, în general, şi avatarurileunui slogan apărut în discursulpublic după 1989, pentru testareamanifestărilor în ceea ce priveşteforma mentis contemporană, înprincipiu contestatară.1. Un precept al poeticii şiretoricii preluat din cultura anticăşi păstrat mult timp de literaţi şi defilozofi a fost exprimat printr-un versdin Arta poetică a lui Horatius: Bisrepetitia placent. Aşadar, fiind înmod evident cunoscute ca enunţuride prestigiu, cele repetate plac;de altfel, în perioada postclasică,limba Românăprincipala preocupare a literaţilors-a concretizat în imitatio, ca artăde a respecta competitiv modeleleînaintaşilor, abia mai apoi impunându-setractatio, o problemă deistoria culturii ce a făcut, relativrecent, obiectul unei docte exegezesemnate de Alexandru Cizek 1 . Iarenunţurile biblice, maximele, versurişi tirade din opere profane s-aubucurat, multă vreme, de privilegiulunui adevărat monopol al citării deautoritate.1.1. Aceste probe ale erudiţiei,ale culturii, distincţiei şi, tot atâtde important, ale devoţiunii pentruo ideologie aveau să se confrunte,în special începând din Renaştere,cu un alt model referenţial: maximade sorginte populară, proverbul şizicătoarea. Dacă ambele modele,cel vechi şi cel nou, se regăsescdeja la Rabelais (1494-1553), unreper semnificativ din perspectivaconcurenţei lor poate fi socotit Cervantes(1547-1616), în al cărui textromanesc, la o analiză atentă, descoperimchiar confruntarea aproapetezistă a celor două registre. Direcţianouă este ilustrată de discursullui Sancho Panza, fiind prezentă dinprimele până la ultimele schimburide opinii ale acestuia cu stăpânulsău, Don Quijote de la Mancha.Dar pilda, proverbul şi zicătoarea seimpun prin adevărate tururi de forţăîn istorisirile „scutierului” de la castelulducelui ce avea să-l numeascăguvernator al Baratariei (cap.XXXII-XXXIII din partea a doua aromanului), prestaţie încununată deaprecierile ducesei, purtătoarea decuvânt a naratorului, ce aseamănă

Limbaj şi comunicare 47„vorbele cu haz şi de duh” ale ţăranului„limbut şi hâtru” cu „maximelecatoniene” sau cu sentinţele poetuluiitalian Michele Verrino. ÎnsuşiCervantes împrumută tacit acelaşimijloc de elocvenţă, respins însăde „nobilul hidalgo” (care citeazădin latină şi din scriitori spaniolisau italieni celebri), de doamna decompanie a ducesei şi de preot,care-l consideră pe Sancho „soitarşi palavragiu”.Ca la o încununare a tendinţeide înnoire, la distanţă de două secolede Cervantes, ne putem referi,de exemplu, la afirmarea triumfalăa proverbului în literatura cultă,ilustrată de Alfred de Musset (1810-1857), cunoscut şi prin capodoperelegenului (practicat în Franţa dinsecolul al XVII-lea). Este vorba dedramatizările sale pe teme de „proverbe”ca „On ne badine pas avecl’amour”, „Il ne faut jurer de rien”,„Il faut qu’une porte soit ouverteou fermée” şi altele, aşadar, scurtecomedii ce constituie dezvoltareatemei unui proverb; există, de altfel,chiar specia teatrală «proverb», oprecizare tehnică folosită, la noi, deAlecsandri („Rămăşagul, proverbcu cântece în 1 act” sau „Concina,proverb într-un act”).1.2. Dar prestigiul şi tentaţiaculturii clasice s-au păstrat; estede ajuns să ne amintim că citatede această factură au fost folositeca titluri de poezii şi de Eminescu(„Mortua est!” sau „Memento mori”),dar mai ales de scriitori transilvăneni,frecventatori ai unor licee încare latina se studia cu seriozitate;iată câteva titluri de poezii ale luiCoşbuc: „Ex ossibus ultor”, „Inopressores”, „Atque nos” sau „Deprofundis”, început al unui psalmdat ca titlu şi de Octavian Gogala nu mai puţin de trei poezii dinciclurile „Cântă apele”, „Război” şi„Noi”. Pe lângă enunţuri preluateca atare (chiar „Mortua est”, darşi „In calumniatores”, „Vis maior”etc.), poetul a operat şi substituiride efect: „Necessitas facit versus”,„Pax nobis”, „Carmen miserabilis”,„O tempora..., tempora”, „Solusero” (în acest caz în loc de eris, dinîncheierea unor versuri din Tristiilelui Ovidiu, utilizate curent la lecţiilede latină pentru scandări: „Doneceris felix, multos numerabis amicos/ Tempora si fuerint nubila, soluseris”.1.3. în mass-media contemporane,prin comparaţie, trimiterea lacitatul din latină, preluat ca atare, lacare se apela cu oarecare ostentaţieîntr-o altă epocă a jurnalismului(nu numai) românesc, ca şi laexpresii de sorginte cultă reprezentândalte specii, este mai puţinpracticată faţă de recursul la enunţulde factură populară aparţinânddiscursului repetat (denumire pusăîn circulaţie de Eugeniu Coşeriu 2 ).1.3.1. Pentru o retrospectivă,amintim faptul, semnalat în 1991,că, faţă de perioada de la „Curierulde Iaşi”, când locuţiunea expresivăşi idiotismul colorează un stilcolocvial, familiar, după intrareala „Timpul”, gazetarul Eminescu,fără a fi renunţat la primul registru,trece spre un discurs cu rezonanţeoratorice, de dezbatere publică încadru naţional 3 . Acestuia îi convine

46citarea, destul de frecventă, a dictonuluilatinesc. Notăm câteva incipituri:„Calumniare audacter semperaliquid haeret” (Opere, XI, p. 265) 4 ,„Habemus Papam” (Opere, XII, p.118) sau „Propter vitam vivendiperdere causas...”, enunţ urmat deexplicaţie şi de motivarea aduceriiîn pagină: „... a pierde, pentru a-şipăstra o viaţă nemernică, tot ce dăvaloare vieţii omeneşti, iată formuladupă care...” (ibidem, p. 447). Încuprinsul articolului, dictonul arefuncţia de comentariu în registrufilozofic, respectiv, serveşte dreptconcluzie de etapă: „Dar nu facenimic! Quod licet Jovi non licetbovi” (Opere, X, p. 205), eventualcu „adăugare” de orchestraţie:semnificaţia repetării termenului înexpresia românească „om şi om”este explicată prin „Ecce homo...Darwini, omul adus la ultima, ceamai simplă expresie cu putinţă”(ibidem, p. 211). Frecvent, dictonullatinesc este citat cu funcţie deperoratio: „Sapienti sat” (ibidem, p.447), „Non idem est si duo dicuntidem” (Opere, XI, p. 116: cf. şiXIII, p. 155, în text), „O tempora, omores!”, „Hinc illae lacrimae!” (XI,p. 196, 247), „Ex ungue leonem”(XII, p. 374, 401), „Si tacuisses,philosophus manisses!...” (XIII,p. 30) 5 .Nu lipsesc trimiterile la enunţuriexpresive în limba franceză:„Tant de bruit pour une omelette”(Opere, X, p. 171), „Calomniez,calomniez, il en restera toujoursquelque chose” (XII, p. 174), dar,la rigoare, nici sintagma expresivăturcească nu este dispreţuită:limba Românăpentru a face caricatura politicii „decafenea”, ziaristul imaginează caracterizarea,de către un turc, a unuiguvern liberal drept „genabet-tacâm(tacâm de haimanale, de stâlpi decafenea)”, în Opere, X, p. 214.1.3.2. în textul jurnalistic deastăzi invocarea dictonului latinescsau a „cuvintelor celebre” din culturauniversală poate fi semnalată şiîn cotidiene ce se adresează unuipublic larg, dar mai ales în publicaţiilecu profil literar. Câteva exemple:„Non decet...” („nu se cuvine”;început de frază, RL, nr. 39/2001,p. 17); „Justiţia română a făcut totce a putut pentru a amâna sine dieaceastă sentinţă” (EZ, 17.07.03, p.1); „şi totuşi se învârte” (traducerecurentă a mărturisirii de credinţăa lui Galilei, „E pur si muove”; ZIş,14.01.03, p. 8B). într-o discuţie laemisiunea „1 şi 1”, împărtăşindu-şiexperienţa din diplomaţie, AdrianSeverin cita dictonul latinesc„festina lente” (tradus chiar) ca unprincipiu al domeniului (Rom. 1,30.07.03, ora 20,30).În general, în titluri sau întext, dictonul ori sintagma în latinăconstituie, cu rare excepţii, apanajulscriitorilor şi literaţilor propriu-zişi,care publică în periodice de profil:„Multum in parvo”, titlu de cronicăliterară (Ad. lit., 8.01.02, p. 11); „/Cititorii sunt invitaţi să-l înţeleagă/cum grano salis” (RL, nr. 28/2001,p. 12); cu explicare şi „prelucrare”anterioară (preventivă!): „Chinezii...au schimbat cuvintele dezbină şistăpâneşte cu agită şi stăpâneşte,replica asiatică la dictonul romanDIVIDE ET IMPERA! Alt predicat”

Limbaj şi comunicare 47(Const. Ţoiu, în RL, nr. 27/2002,p. 14; de observat, în traducere,şi substituirea). O formulă uzualăşi la un jurnalist: „Mea culpa”, titlude editorial al lui Cornel Nistorescu(EZ, 15.08.02, p. 1). Desigur, însă,cu asemenea câteva flori stilistice,se poate cu greu întrevedea revenireala un anotimp al preţuirii tradiţieiclasice.1.4. Un mare număr de trimiterila formule consacrate şi dictoanelatineşti ce apar în discursulştiinţific şi, ceea ce ne intereseazăîn mod deosebit aici, în presa românească(începând cu gazetarulEminescu, până la periodice deastăzi din Republica Moldova) găsimîn exemplificările oferite privindfolosirea EDR de acest tip într-unrecent dicţionar de profil publicatde Anatol Ciobanu şi Lidia Novac 6 .Ne face plăcere să semnalăm, deexemplu, faptul că în această binevenitălucrare lexicografică amregăsit şi unele dintre dictoanelefolosite de poet în publicistica sa,citate mai sus, dar nu numai înaceasta, ci şi în opera poetică (deexemplu, „Non idem est si duo dicuntidem”).1.4.1. Dat fiind şi faptul că„mai multe generaţii [din Moldovadin stânga Prutului dar nu numaide aici] nu au avut posibilitatea săsimtă latinitatea limbii române”,autorii publică dicţionarul respectivsub semnul importanţei conţinutuluiacestuia (expresiile latineşticonsacrate „împodobesc exprimareainteligentă, cultă” a vorbitorilororicărei limbi), punându-şi operala dispoziţia celor direct interesaţiprofesional şi a „tuturor oamenilorde cultură care doresc să cunoască,să guste, să savureze şi să poatăutiliza cuvinte şi expresii celebre alestrămoşilor noştri romani” (Cuvântînainte, p. 4-6), o viziune optimistăa cărei aplicare trebuie să fie evaluatădin perspective diferite.1.4.2. Având în vedere hiatusulîn cunoaşterea limbii şi culturiilatine pe care l-au reprezentat şiîn România ultimele şase decenii,dar ţinând seama şi de reorientareagenerală a imagisticii retorice, raritateaîn discursul public şi jurnalistica dictoanelor latineşti nu ne poatesurprinde.Credem însă că mai putemadăuga o explicaţie, chiar ca previziune.Este greu de imaginat oeventuală revenire (semnificativă)pe acest teren şi datorită acţiuniicu adevărat „demolatoare” a „AcademieiCaţavencu”. Din câtevanumere luate la întâmplare aleacestei reviste cu impact deosebitla public extragem numai câtevaformule propriu-zise aparţinândDR, dar şi alte diverse repere dinpatrimoniul clasic nu numai latinesc,împinse spre derizoriu saupuse sub semnul ridicolului prindiferite tipuri de destructurare, pebaza unei strategii generale deparonimizare, după procedee pecare le-am analizat anterior 7 . Subliniemînsă faptul – interesant dinperspectiva comunicării – că, departede a se realiza „dezinhibarea”voită, lucrurile se complică numai,întrucât, pentru a recepta „şarmul”demersului, o formaţie umanistăeste uneori tot atât de necesară ca

46şi pentru a aprecia citaţia canonică.„Tagma cum laude” este devizasăptămânalului, iar „Bizoon politikon”apare ca titlu de pagină (vezi,de exemplu, nr. 39/1999, p. 2); cf.şi „Box popii, box Dei”, pornind, desigur,de la mai vechea deformarecaragialiană (nr. 5/2002, p. 7). printresemnături, cea care ilustreazărubrica (agramat intitulată) „Fincă”propune variaţii de adaosuri în rimăpentru „Platon şi Aristotel / cu cincicolţi de sparanghel / ştiind multzicând niţel” etc.; alte semnături:„Chirie Eleison”, „Iulius AugustusCezarianus” (nr. 45/2000, p. 8, 11),„Semizeul Herşcule”, „Homo hominilapsus” cu substituire) şi chiar neutra„Ars amatoria” (nr. 28/1999, p.2, 6, 14). Proiecţia respectivă face„valuri” în paginile umoristice alemai multor periodice din ţară (deexemplu, „Ziarul de Iaşi” şi fostulcotidian „Monitorul”, din aceeaşilocalitate), ca să nu mai vorbim căprovoacă (ori s-ar părea că provoacă)o adevărată emulaţie de titrareşi printre jurnaliştii de clasă (cei maimulţi scriitori), chiar de la periodiceca „România literară” sau „Dilema”.2. Naşterea şi cariera unuislogan. Rezultatele atribuirilor şiale anchetelor pentru acest tip deEDR, la care ne referim în continuare,ilustrează riscul pe care şi-lasumă analistul (eventual deformatspre tipul de „cititor [care se crede]ideal” prin exerciţiul de identificarea „prototipurilor”). În anul 1990,foruri culturale din România şi dinatunci recent proclamata RepublicăMoldova au lansat sloganulde înfrăţire „Poduri de flori pestelimba RomânăPrut”. Dată fiind formaţia culturalăa promotorilor (scriitori), am consideratposibilitatea ca formula săfi reprezentat, peste timp, o aluziela sintagma „podul de gheaţă”, celpe care-l aştepta să se pună (darpeste Nistru!) locotenentul Ragaiac,al lui Gib I. Mihăescu, ca să poatătrece, în ţară, Rusoaica visurilorerotice ale grănicerului claustrat(cf. Din eurograbă?, M, 9.10.01,p. 6). Chestionaţi ad-hoc asuprapunctului de plecare, promotorii,Grigore Vieru şi Victor Crăciun, auinvocat doar o locuţiune, virtuală, cuaccepţiune figurată, „a dura un pod,o punte” (30 august 2002, la Chişinău),imagine mai mult sau maipuţin comună, care se impune dela sine; vezi, de exemplu, „Bridgesof Peace”, titrare a unui reportaj laTele 7abc, 12.10.03, ora 9,05).2.1. întrucât ne-am referit laacest caz, vom comenta adevărata„carieră” pe care a făcut-o sloganulîn discuţie, a cărui obstinatădestructurare în textul jurnalisticoglindeşte, prin formule diagnostice,evoluţia relaţiilor oficiale întrecele două state. Semnificaţia „optimistă”a sloganului revine incidentalîn ultimii ani. În timpul unei crize demedicamente în România, cumpărarea„algocalminului” din RepublicaMoldova a fost anunţată subtitlul „Pod de fiole peste Prut” (EZ,25.08.01, p. 3). Printr-o explicabilădepărtare… geografică, apare, totîn registrul psiholingvistic al modelului,chiar o reproiectare a paternităţiisloganului. Astfel, o „Corespondenţăde la Stockholm” semnatăde Gabriela Melinescu este titrată

Limbaj şi comunicare 47„Un «pod de cărţi»”. Comentânduna din manifestările culturaleromâneşti organizate în capitalaSuediei, la care au fost prezentatecărţi din ţară, autoarea articolului,plecată din România de mai multtimp, acceptă ideea că exponatele„ar fi putut să alcătuiască «un podde cărţi» (imagine ce îi aparţine luiAndrei Pleşu) până în Suedia” (RL,nr. 50/2002, p. 8; subl.n.). Aşadar,trebuie să-i atribuim lui Andrei Pleşusubstituirea în sloganul originar,prezent în discursul public în vremeacând respectivul era ministrude externe al României. În sfârşit,în ciuda conotaţiei pe care o aduceregistrul familiar, aceleiaşi viziunigenerale îi aparţine formula „Podde parale peste Prut” (basarabeniibogaţi vin să petreacă zilele de Crăciunşi Anul Nou în staţiuni montanedin România; EZ, 31.12.02, p. 8) şichiar substituirea din titlul „Pod decerşetori între Călăraşi şi Napoli”(EZ, 23.09.03, p. 5): în urma invazieide cerşetori din Călăraşi în oraşulNapoli, prefectul acestui oraş s-aoferit să înfiinţeze o casă de copiiîn oraşul românesc, prilej pentruambasadorul României în Italia săfacă propunerea (acceptată) privind„înfrăţirea” între regiunea Napoli şijudeţul Călăraşi.2.2. Cele mai multe intervenţiidin presă asupra enunţului exprimăinsatisfacţii, redate prin substituenteironice ori de-a dreptul sarcastice.Mai ales după ce, în urma acuzaţiilorunui ministru „moldovean” referitoarela „expansionismul românesc”peste Prut, în ziare s-a scris,în general, despre „dărâmareapodului de flori” (4.10.01). Aşadar,în relaţie cu un cunoscut „contextpopular” (versurile „Podul de piatrăs-a dărâmat / A venit apa şi l-aluat”) se constată că „Podul de floris-a dărâmat” (supratitlu la articolulCărţile româneşti – topite în Basarabia,EZ, 14.01.03, p. 7; în text: înprimii ani după 1989 „podurile deflori erau foarte frecvente”). Reluăriale temei cu referire la acelaşi pretext:„Podul de flori de peste Pruts-a dărâmat, a venit apa şi l-a luatşi dus a fost” (încheierea unui articolsemnat de Cip Ieşan, Ziş, 11.08.03,p. 8B); „Pod de vize peste Prut” (EZ,28.08.03, p.1; în acelaşi număr dinziar, la p. 6: „Podul de flori s-a ofilit”).Iată şi alte proiecţii pe acelaşi motiv.Mai întâi, o variantă din ziarul citatanterior: „Pod de palme peste Prut”(29.01.02, p. 6), reflex al tensiuniidintre guvernul de la Bucureşti şicel de la Chişinău, în legătură cuproblema introducerii studiului obligatoriual limbii ruse în şcolile dinRepublica Moldova. Sau, marcând,de asemenea, încordarea relaţiilorîntre cele două ţări, „Pod de spinipeste Prut” (M, 4.10.01, în legăturăcu introducerea obligativităţii paşaportuluila intrarea basarabenilor înRomânia, reluat peste doi ani deaceeaşi redacţie: „Podul de spinide peste Prut”, Ziş, 18.08.03, p. 4).De altfel, formula, „condamnată”la reconsiderări prin însăşiviziunea ei romantică, a fost reevaluatăcu reproş chiar de vorbitoriiobişnuiţi: „Podul de flori s-a transformatpentru noi într-o corvoadă”este o afirmaţie din textul scrisoriiîn care sunt înfăţişate neplăcerile

46limba Românăsuferite de familia unei studentebasarabence stabilită în România,preluată ca titlu în AS (nr. 516/2002,p. 10), ca să nu mai vorbim desarcasmul politicienilor, convertitîn pragmatic. Ziarele au relatat că,la întâlnirea din august 2003 cu IonIliescu, preşedintele Voronin a afirmatcă „Podurile de flori sunt buneprilejuri de inspiraţie poetică, darnumai cu inspiraţia sătul n-o să fii”(EZ, 2.08.03, p. 8; pentru a semnaladiferenţe în reproducerea „discursuluiraportat”, dăm şi varianta din ZIş,din 5.08.03, p. 6: „Podurile de florisunt bune pentru inspiraţia poeţilor.Dar nu ţin de foame. A venit vremeasă construim poduri economice”(subl. n.). în ciuda realismului,în sine, al formulării, ziarul nu seabţine de la titrarea articolului prin„Poduri roşii” (cei doi preşedinţi, „excomunişti”,s-au întâlnit la Stânca –Costeşti, „ctitorie” hidroelectrică dedinainte de 1989). O altă formulare,pe tema întâlnirilor dintre jurnaliştiidin România şi Republica Moldova:[acestea] „sunt, de obicei, un bunprilej de discursuri adânc simţite,poduri de lamentaţii şi multă indignarepatriotică” (Florea Ioncioaia,în ZIş, 10.11.03, p. 6); cu câtevazile înainte, corespondentul BBC laChişinău se pronunţase tautologicdespre scopul întâlnirii: „suntemaici să resuscităm nişte poduri decomunicare” (id., 8.11.03, p. 2).3. Dar, desigur, recurgerea ladictonul latinesc şi, în general, laenunţul reprezentând cultura clasicănu este sortită să rămână subsemnul dispoziţiei histrionice a unei(sau mai multor) publicaţii ori al stăriide spirit a unui oricât de talentatpoet postmodernist, după cum nicifantezii verbale ale unei prese îngoană (uneori patetică) după senzaţionalpe orice cale, nici izbucniripolitice resentimentare visceral nuvor duce la stingerea mesajului desperanţă la unire al unei expresiiapărute într-un moment ce ne-amarcat viaţa.BibliografieExegeze1. Ciobanu, Anatol, Novac, Lidia,Mic dicţionar latin-român de expresiiconsacrate, Chişinău, Editura Museum,2002.2. Cizek, Alexandru, Imitatio ettractatio Die literarisch-rhetorischenGrundlagen der Nachahmung in Antikeund Mittelalter, Tübingen, Niemeyer,1994.3. Coşeriu, Eugeniu, Arhitecturaşi structura limbii, în Prelegeri, p. 49-64.4. Id., Lecţii de lingvistică generală,traducere din spaniolă de EugeniaBojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă;Chişinău, Editura Arc, 2000.5. Id., Limba funcţională, în Lecţii,p. 249-274.6. Id., Prelegeri şi conferinţe(1992-1993); Iaşi [supliment la „Anuarde lingvistică şi istorie literară”, t. XXXI­II, 1992-1993], 192 p.7. Dumistrăcel, Stelian, Contextulparemiologic în publicistica eminescianăîn Limba română (Chişinău), I, 1991,nr. 2, p. 92-97.8. Id., Repeated Discourse as aMeans of «Contact» and Manipulationin Journalistic Discourse în vol. Lalangue et les parlants / Language andits Users / Limba şi vorbitorii, editedby Tatiana Slama-Cazacu; Bucureşti,

Limbaj şi comunicare 47Editura Arvin-Press, p. 217-237.9. Vatamaniuc, D., Poetica publicisticiieminesciene în vol. Publicisticalui Eminescu. 1877-1883, 1888-1889;Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.235-259.Surse documentarea) articole din presa secolului alXIX-lea: M. Eminescu, Opere, ediţiecritică întemeiată de Perpessicius, vol.IX-XIII, Editura Academiei, Bucureşti,1989-1985;b) surse actuale; sigle pentrudiferite canale mass-media (pentrucotidiene se indică data, urmată depagină; pentru hebdomadare, numărul,anul şi pagina; pentru emisiuni aleaudiovizualului, data şi ora):AC = „Academia Caţavencu”Ad.l. = „Adevărul literar şi artistic”AS = „Formula AS”EZ = „Evenimentul zilei”M = „Monitorul” (Iaşi)RL = „România literară”ZIş = „Ziarul de Iaşi”Rom. 1, 2 = canalele de televiziune„România 1” şi „România 2”Tele 7abc = canalul de televiziunecu acest nume.NOTE1Imitatio et tractatio, teza dehabilitare susţinuta la Universitateadin Münster.2Vezi, în special, Arhitectura şistructura limbii, în Prelegeri..., p. 49-64, şi Limba funcţională în Lecţii, p.249-274.3Cf. Stelian Dumistracel, Contextulparemiologic…, p. 93.4Vezi, la sfârşit, lista abrevierilor.5Pentru orizontul trimiterilor deacest fel, vezi şi D. Vatamaniuc, Poeticapublicisticii, p. 249-252.6Mic dicţionar latin-român deexpresii consacrate.7Stelian Dumistracel, RepeatedDiscourse…, passim.

54Gheorghe MOLDOVANUO tipologiesociolingvisticăa limbilorlimba RomânăPentru a face o anumită ordineîn numărul enorm 1 de limbi vorbiteactualmente pe glob specialiştii aurecurs la clasificarea acestora 2 ,pornind de la diferite criterii.În consemnările de faţă încercăma schiţa o tipologie a limbilordin perspectiva sociolingvistică. Demersulse întemeiază pe concepţiadespre caracterul social al limbii(Whitney, 1901, p. 401-404; Meillet,1921, p. 1-18; Saussure, 1962, p.25-30), potrivit căreia toate faptelede limbă (atât cele sincronice, cât şicele diacronice) se află într-o relaţieconstantă cu societatea 3 .Clasificarea sociolingvisticăa limbilor are mai mult decât o valoareteoretică generală, în măsura,fireşte, în care obiectul de studiu allingvisticii este comunitatea socialăsub aspectul său lingvistic (Calvet,1998, p. 122). În această ordine deidei, rostul unei asemenea tipologiieste determinat de utilitatea şieficacitatea socială a acesteia, cualte cuvinte – de aplicarea ei practică,cel puţin în domeniul politicilorlingvistice.Spre deosebire de clasificareagenealogică, în care încadrarea,în acest sens, unei limbi estedefinitivă, fără a se schimba înprocesul evoluţiei limbii, tipologiasociolingvistică nu este imuabilă:ea reprezintă direcţia pe care multelimbi (varietăţi) – regionale şisociale – au străbătut-o în trecutşi drumul pe care sunt angajateastăzi altele. În acest context, ceeace are o importanţă deosebită esteproblematica generală. Limbile (varietăţile)pot fi considerate regionaleîntr-un anumit moment şi sociale înaltul. Statutul unei limbi (varietăţi)depinde, în mare, de atitudineaşi de comportamentele sociale înraport cu ea.Tipologia sociolingvistică alimbilor este de natură dicotomică(de exemplu: limbă oficială / limbănonoficială), deşi în unele cazuri seoperează cu categorii mai mult saumai puţin izolate. Este de menţionatcă unele tipuri de limbi se întâlnescrareori în stare pură în realitatealingvistică. Deseori se observă căsituaţiile concrete sunt mult maicomplicate decât sistematizărileteoretice simplificatoare.Principiile care stau la baza clasificăriisociolingvistice sunt atât deordin lingvistic, cât şi extralingvistic.Astfel, pornindu-se de la criteriulprovenienţei teritoriale seface distincţie între limbă indigenă(autohtonă) – originară – şi limbăneautohtonă (imigrantă), impusădin exterior într-un anumit teritoriu(Kloss, 1968, p. 71). Situaţia încare limbile autohtone sunt utilizateca limbi oficiale într-un stat estenumită endoglosie, iar situaţia încare rolul respectiv îl joacă o limbăimigrantă – exoglosie (Kloss, ibidem).În realitate, se întâlnesc statetotalmente endoglosice (în care unasau mai multe limbi indigene austatut de limbă oficială), totalmenteexoglosice (în care nici una dinlimbile indigene nu se utilizează calimbă oficială) şi parţial exoglosice(în care statutul de limbă oficială

Sociolingvistică 55este atribuit unei limbi imigrante şiunei limbi indigene). Prin definiţie,statele parţial exoglosice sunt înacelaşi timp parţial endoglosice 4 .Dicotomia limbă indigenă /limbă imigrantă este relevantă dinmai multe puncte de vedere. Deexemplu, caracterul de limbă indigenăori imigrantă al unei limbi estemenţionat de către U. Weinreichprintre factorii nonstructurali careinfluenţează interferenţa lingvistică(Weinreich, 1970, p. 3-4).În funcţie de criteriul ariei deutilizare se face distincţie între limbavernaculară (locală) şi limbavehiculară (de comunicare interetnică).Limba vernaculară serveşteca mijloc de comunicare într-ocomunitate lingvistică restrânsă şidispune de un grad redus de normare,în timp ce limba vehicularămediază comunicarea între diferitecomunităţi eterogene din punct devedere lingvistic.În literatura de specialitatenoţiunea de limbă vehiculară esteînlocuită adesea cu un termen maitehnic, lingua franca 5 . În condiţiileunei societăţi multilingve 6 unul dinidiomurile vorbite de către o partea comunităţii sau chiar o limbăimigrantă, devine, fie prin forţa circumstanţelor,fie prin alegerea deliberatăa membrilor societăţii, limbăvehiculară la nivelul unor anumitecomunităţi lingvistice sau chiar lascară naţională. Acest fapt implicăo anumită discriminare în raport cucelelalte limbi şi comunităţi lingvistice,discriminare care poate fi totuşiexplicabilă, dacă este nevoie să secreeze şi / sau să se menţină uncadru de comunicare translingualăşi transculturală. Astfel, germana adevenit limbă de comunicare în ImperiulAustriac, rusa devenise limbăde comunicare interetnică în fostaUniune Sovietică, iar hindi a devenitlimba de comunicare în India. Înfiecare dintre aceste ţări erau preamulte comunităţi lingvistice maripentru a fi posibilă egalitatea lor lanivel naţional.Situaţia este de altă naturăîn comunităţile bi- sau trilingve. Înmediul acestora nu se cere impunereaunei singure limbi ca limbănaţională şi învăţarea ei de cătretoţi cetăţenii. Ele pot funcţiona astfelîncât, deşi bilingvi la nivel naţional,cetăţenii luaţi în parte să rămânămonolingvi în viaţa cotidiană. E, maiales, cazul grupurilor lingvistice separateprin graniţe geografice nete,acolo unde forma de guvernământeste federală, astfel încât ţara, întotalitate, poate fi numită bilingvă,iar statele constituiente sunt redusela teritorii cu o singură limbă şi suntdeci monolingve. De exemplu, înElveţia guvernul federal este bi- sauchiar trilingv, în timp ce statele componentesunt practic monolingve,Geneva folosind franceza, Zürich –germana, iar Ticino – italiana.În funcţie de numărul indivizilorunei comunităţi lingvistice careutilizează o anumită limbă se facedistincţie între limba majoritară(limba populaţiei autohtone majoritare)şi limba minoritară (regională).Carta europeană a limbilorregionale sau minoritare (din 1992)le defineşte ca limbi „...folosite înmod tradiţional într-o anumită zonăa unui stat de către cetăţenii aceluistat care constituie un grup numericinferior restului populaţiei statului şidiferite de limba (-ile) oficială (-ale)a (ale) acelui stat; ea nu includenici dialectele limbii (-ilor) oficialea (ale) statului, nici limbile migranţilor”(art. 1).

56Din punctul de vedere al graduluide normare se opun limbastandard şi limba nonstandard.Limba standard este consideratăîn sociolingvistică drept variantă aunei limbi deosebită de variantelefolosite în vorbirea obişnuită, acceptatăşi recunoscută de întreagacomunitate ca fiind forma corectă ceserveşte drept model de referinţă.(Ferguson, 1962, p. 23-27; Stewart,1968, p. 531-545; Baylon,1991, p. 74).În comunităţile lingvistice miciaceastă normă este recunoscută înmod spontan de membrii comunităţii,fără a fi nevoie de un proces destandardizare, iar în comunităţilelingvistice care includ zeci de miisau milioane de locuitori este necesară,pentru menţinerea formeicorecte a limbii, o intervenţie dinexterior asupra acesteia, o intervenţiecare ar cuprinde mai multeetape, cum ar fi: 1) selectarea varianteide prestigiu 7 , 2) codificarea 8şi difuzarea normei prin intermediulgramaticilor 9 , dicţionarelor, massmedia,3) determinarea domeniilorde funcţionare şi 4) acceptarea decătre populaţie a variantei selectateca limbă naţională (Garvin, 1959,p. 28-31; Hudson, 1987, p. 33) 10 .Varietatea standard devine, în acestcaz, asociată unor instituţii (guvernului,sistemului de învăţământ,instituţiilor religioase şi culturale),precum şi valorilor şi scopurilor pecare acestea le reprezintă 11 .Este de menţionat faptul că nutoate limbile au varietăţi standard.Subliniem, de asemenea, că acolounde există o varietate standardaceasta nu înlocuieşte neapăratvarietăţile nonstandard din repertoriullingvistic al comunităţii. Or, potexista şi câteva varietăţi standard 12limba Românăcompetitive în interiorul aceleiaşicomunităţi lingvistice. B. Havránek,definind natura unei limbi standard,o descrie ca având stabilitate şiflexibilitate (Havránek, 1938, p.151-156). Faptul nu constituie unaspect specific limbii, ci marcheazăorice normă a limbii, chiar a normeicomunităţii lingvistice primare.Stabilitatea este corespondentadiacronică a uniformităţii, în timpce flexibilitatea este corespondentadiacronică a diversităţii. Când onormă a unei limbi vii este stabilăşi uniformă, ea asigură, pentruvorbitorii săi, un cadru variabil deelasticitate şi de diversitate.E de remarcat şi faptul căvarietăţile nonstandard pot suferiun proces de standardizare, iar varietăţilestandardizate îşi pot pierdeacest caracter, întrucât vorbitorii nule mai consideră demne de codificareşi de cultivare. Cu alte cuvinte,standardizarea nu este o însuşirea unei limbi per se, ci un tratamentsocial specific, în condiţiile uneidiversităţi sociale şi ale necesităţiiunei elaborări simbolice.Rolul de limbă standard poatefi îndeplinit uneori de o limbă clasică,limbă ce nu mai este maternăpentru comunitatea respectivă, cia fost standardizată cu secole înurmă şi este însuşită prin sistemulde învăţământ 13 .Tipologia sociolingvistică alimbilor ar fi incompletă dacă laanaliza situaţiei lingvistice din oriceţară nu s-ar lua în consideraţie şialte variabile. Una dintre acesteaeste distincţia între limbile caresunt recunoscute ca limbi oficialeşi cele care nu sunt recunoscuteca atare (limbile nonoficiale). Osubdiviziune a limbilor efectuatădupă statutul lor legal prefigurează

Sociolingvistică 57următoarea ierarhie: recunoaşterealimbii ca limbă oficială a naţiunii;recunoaşterea statutului oficialal limbii într-o unitate regionalăimportantă; promovarea limbii decătre autorităţi în diferite moduri(folosirea în sistemul de educaţie,în administraţia locală, în anunţuripublice etc.), deşi aceasta nu sebucură de statutul unei limbi oficialela nivel naţional; tolerarea limbii însfera privată (şcoli private) şi interzicerealimbii.Statutul de limbă oficială seinstituie, de obicei, prin Constituţie.Limba oficială este folosită decătre autorităţile statale şi de dreptîn comunicarea orală şi pentru redactareadocumentelor oficiale, seutilizează ca limbă de predare înînvăţământul de stat, în mass-media,iar pe plan extern – în relaţiilecu alte state.fiind în acelaşi timp limba oficialăa statului, pe când limba găgăuzăeste limba naţională a minorităţiigăgăuze, are statut de limbă oficialăregională, dar nu este limba oficialăa Republicii Moldova.Analiza situaţiilor lingvisticeconcrete din Africa francofonă demonstreazăexistenţa unei gamevariate de relaţii între limba oficială şilimba naţională. După cum se vede şidin acest tabel, unele state (BurkinaFaso) consideră că toate limbile vorbitepe teritoriul lor sunt limbi naţionale,altele (Republica Africa Centrală)au ales în calitate de limbă naţionalăo singură limbă din multitudinea deidiomuri vorbite. O altă categorie destate (Guinea) atribuie statutul delimbă naţională unui număr limitat delimbi, iar în alte state (Ciad) nici unadin limbile indigene nu este consideratălimbă naţională.Limbi oficiale şi limbi naţionale(Câteva exemple)Limbi vorbite Limbi oficialeBurkina Faso 70 franceza 70Burundi 1 franceza, kirundi kirundiRepublicaAfrica Centrală65 franceza sangoGuinea 20 franceza 8Ciad 100 franceza 0LimbinaţionaleLimba oficială nu se identificăcu limba naţională – limbă aunui grup etnolingvistic (nu în modobligatoriu a naţiunii majoritare) alcărei uz este recunoscut legal înţara căreia îi aparţine grupul respectiv.De exemplu, în RepublicaMoldova limba română este limbanaţională a populaţiei majoritareÎn situaţiile descrise mai susnoţiunea de limbă naţională reflectărealităţi lingvistice diferite: 1) înBurundi sau în Republica AfricaCentrală limba naţională poate fiutilizată ca limbă de predare însistemul de învăţământ, în administraţiapublică şi poate, astfel, înlocui

58franceza în aceste domenii de activitate.Atribuirea statutului de limbănaţională unui număr limitat de limbi(Guinea) poate duce la utilizareaacestora ca limbi regionale, limbaoficială îndeplinind în atare situaţiifuncţia de limbă de comunicareîntre regiuni. 2) Dimpotrivă, în situaţiaîn care toate idiomurile vorbiteîntr-un stat sunt considerate limbinaţionale (Burkina Faso), acesteidiomuri nu au nici o şansă să obţinăun statut real. În primul caz, statutulde limbă naţională oferă posibilităţiconcrete de promovare a limbilorrespective prin intermediul uneipolitici lingvistice echilibrate, în aldoilea caz, statutul de limbă naţionalăare un caracter pur simbolicşi nu contribuie în nici un fel la modificareasituaţiei sociolingvistice.W.A. Stewart (Stewart, 1968,p. 540-541) enumeră 10 funcţii pecare o limbă (o varietate) le poateîndeplini în societate 14 . Pentru otipologie sociolingvistică a limbilorcât mai adecvată este util să adăugămla ele şi funcţia de limbă delucru (Kloss, 1968, p. 80; Ostrower,1965, p. 407-430), noţiune mai puţinrăspândită în literatura de specialitate,dar care reflectă o realitatelingvistică incontestabilă.Limba de lucru se opune într-unanumit sens limbii oficiale. În unelecazuri una şi aceeaşi limbă îndeplineşte– în acelaşi timp – funcţia delimbă oficială şi funcţia de limbă delucru, în alte cazuri – limba oficialăpoate să nu aibă şi statut de limbăde lucru. De exemplu, limbile oficialeale Naţiunilor Unite sunt engleza,franceza, spaniola, rusa, chineza şilimba Românăaraba, însă doar engleza şi francezasunt limbi de lucru. Şi invers – laConsiliul Europei doar franceza şiengleza au statut de limbă oficială,însă pot fi utilizate, de la caz la caz,şi alte idiomuri în calitate de limbide lucru (germana, italiana, rusa).După modalitatea şi momentulachiziţiei, unele limbi au caracter delimbă maternă sau primă limbă,iar altele – de limbă secundă. Limbamaternă este limba însuşită înfragedă copilărie, în ţara de origine,în mod spontan, firesc, în mediulfamilial. Locutorii acestei limbi suntnumiţi nativi. Limba secundă esteoricare altă limbă însuşită ulteriorşi utilizată în diverse circumstanţe.În sociolingvistică se opereazăşi cu noţiunea de limbă comună15 sau koinę 16 . Limba comunăse opune varietăţilor regionale şieste, în acest sens, un fel de linguafranca, îndeplinind rolul de limbă decomunicare supraregională pe unanumit teritoriu. Ea este actualizatăprin ansamblul formelor utilizate devorbitorii unei limbi sau prin dialecteînrudite.Tipologia sociolingvistică alimbilor, schiţată în această lucrare,nu are pretenţia exhaustivităţii.Însă poate fi utilă studiului limbii însocietate şi, mai ales, la descriereaşi analiza situaţiilor lingvistice, precumşi la elaborarea şi promovareapoliticilor lingvistice.

Sociolingvistică 59Referinţe bibliografice1. Baylon, Chr., Sociolinguistique:société, langue et discours, Paris,Nathan, 1991.2. Calvet, L.-J., La sociolinguistique,Paris, Presses Universitaires deFrance, 1998.3. Coşeriu, E., Socio- şi etnolingvistica.Bazele şi sarcinile ei, în: Anuarde lingvistică şi istorie literară, Iaşi,1992-1993, Tomul XXXIII, p. 9-29.4. Ferguson, Ch., The languagefactor in National Development, în:Anthropological Linguistics, 1962, 4,p.23-27.5. Garvin, P.L., The standard languageproblem: concepts and methods,în: Anthropological Linguistics, I, 1959,p. 28-31.6. Havránek, B., Zur Problemder Norm in der heutigen Sprachwissenschaftund Sprachkultur, în:Actes du IY-ème Congrès Internationaldes Linguistes; Copenhaga, 1938, p.151-156.7. Hudson, R.A., Sociolinguistics,New-York, Cambridge University Press,1987.8. Kloss, H., Notes concerninga language-nation typology, în: J. A.Fishman, Ch. A. Ferguson, J. DasGupta (eds.), Language problems ofdeveloping nations, New York, London,Sidney, Toronto: John Wiley and sonsinc., 1968, p. 69-85.9. Ostrower, A., Language, Lawsand Diplomacy, Philadelphia, Pensylvania,vol. I, 1965.10. Meillet, A., Linguistique historiqueet linguistique générale, I, Paris,1921.11. Saussure, F., Cours delinguistique générale, publié par Ch.Bally, A. Séchéhaye et A. Riedlinger,Genève, 1962.12. Stewart, W. A., A sociolinguisticTypology for describing NationalMultilingualism, în: Fishman, J.A. (ed.),Reedings in Sociology of Language,The Hague, Mouton,1968, p. 531-545.13. Weinreich, U., Languages inContact. Findings and Problems, seventhprinting, The Hague-Paris, 1970.14. Whitney, W. D., Languageand the Study of Language, New York,Scribrer’s, 1901.NOTE1Numărul limbilor vorbite actualmentepe glob se estimează la 6800.Această cifră este aproximativă, întrucâtexistenţa unor limbi a fost descoperităabia recent şi nu este exclus caîn zone izolate să se vorbească limbiîncă necunoscute. Pentru mai multedetalii vezi: Leclerc, J., Amenagementdes langues dans le monde, în: http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/diversite.htm.2O schiţă de istorie privind clasificareagenetică, tipologică şi spaţialăa limbilor poate fi găsită în lucrarea luiI. Lobiuc Contactul dintre limbi, Iaşi,Universitatea A. I .Cuza, 1998, vol. 1,Istoricul teoriilor şi metodologiilor, p.156-167. Vezi de asemenea: E. Slave,Clasificarea genealogică a limbilor,în: Tratat de lingvistică generală, Bucureşti,Editura Republicii SocialisteRomânia, 1971, p. 480-489; A. Ionaşcu,Clasificarea tipologică a limbilor,ibidem, p. 449-479.

603Cu toate că relaţia dintre limbăşi societate a fost investigată pe larg deşcoala sociologică franceză, începândcu deceniul al şaptelea al secoluluitrecut se creează o nouă disciplină– sociolingvistica, „ştiinţa diferenţelordiastratice în diferite tipuri de discursuri,a funcţiei şi structurilor lor în relaţie custructurile sociale sau socioculturaledin comunităţile lingvistice” (Coşeriu,E., Socio- şi etnolingvistica. Bazele şisarcinile ei, în: Anuar de lingvistică şiistorie literară, Iaşi, 1992-1993, TomulXXXIII, p. 26). Bazele sociolingvisticiiactuale au fost puse de W. Labov, J.Gumperz şi D. Hymes. În timp ce E.Coşeriu reduce domeniul sociolingvisticiila varietatea diastratică (diferenţeîntre modalităţile de comunicare înfuncţie de straturile sociale), W. Labovinclude în această disciplină şi diferenţelediafazice (diferenţe între tipurile demodalitate expresivă în funcţie de tipurilede circumstanţe ale vorbirii). Pentrumai multe informaţii vezi: W. Labov, J.Gumperz, D. Hymes (eds.), Directionsin Sociolinguistics, New York, 1972.Vezi de asemenea: W. Labov, Thesocial stratification of English in NewYork, Philadelphia, 1972.4Drept exemple de state endoglosicepot servi statele-naţiune,cum ar fi Germania, Portugalia, Danemarcaetc. State parţial exoglosice/ endoglosice întâlnim în special înAsia, unde limba engleză este utilizatăpe acelaşi plan cu limbile indigene:hindi (India), malaieza ( Malaiezia)etc. Statele exoglosice pot utiliza calimbă oficială o singură limbă imigrantă(Haiti – franceza) sau două (Somalia –engleza şi italiana, Camerun – englezaşi franceza).limba Română5Latina a servit ca lingua francaîn Occidentul medieval; în PeninsulaBalcanică, acest rol l-a jucat greaca.Actualmente araba clasică sau literarăserveşte drept limbă de comunicareîntre comunităţile lingvistice din lumeaarabă care folosesc în comunicareacotidiană diferite varietăţi dialectale alearabei literare.6În ceea ce priveşte limba saulimbile materne folosite de cetăţeniiunui stat, Heinz Kloss distinge următoareletrei tipuri principale de comunităţilingvistice: tipul A monolingv (Islanda,Portugalia), tipul B bi- sau trilingv(Belgia, Canada, Elveţia) şi tipul Cmultilingv. În opinia autorului, numărultrei pare să reprezinte numărul maximde limbi care pot fi plasate pe picior deegalitate în calitate de limbi oficiale alenaţiunii, iar problemele cotidiene aleadministraţiei unei ţări şi chiar procedurilesale legislative ar fi în scurt timpîncâlcite şi ineficiente, dacă ar fi tratateîn mai mult de trei limbi. Pentru maimulte detalii vezi: Heinz Kloss, Types ofMultilingual Communities: A discussionof Ten Variables, în: Stanley Lieberson(ed.), Explorations in Sociolinguistics,Indiana University, Bloomington, TheHague, 1966, p. 7-18.7Prestigiul este un subiect caremerită o discuţie mai detaliată decâto putem face aici. Prestigiul poate firezultatul unuia sau al câtorva factori:moştenirea literară bogată, gradul înaltde modernizare a limbii, poziţia internaţionalărecunoscută sau prestigiulvorbitorilor săi.8Termenul codificare desemneazădescrierea explicită a coduluilingvistic sub forma unei ortografii, aunei gramatici ori a unui dicţionar.

Sociolingvistică 619Merită menţionat faptul că elaborareaprimelor gramatici şi a dicţionarelorlimbilor moderne au coincis cuperioadele de vârf ale dezvoltării economiceşi politice a ţărilor respective, însecolele al XY-lea şi al XYI-lea. Un caztipic îl constituie prima gramatică spaniolă,Grammatica de la Lengua Castellanaa lui Nebrija, din 1492, dedicatăreginei Isabella şi numită a compańerodel imperio. Prima academie, urmărindeliminarea „impurităţilor” unei limbi, seintegra în aceeaşi mişcare, e cazulconsacrării Florenţei şi a dialectului eitoscan ca model al italienei. Aceasta afost Accademia della Crusca din 1582,care a reprezentat modelul suprempentru Académie Française din 1635,fondată de cardinalul Richelieu. Vicleanulcardinal a dictat regulamentulAcademiei, fără nici un dubiu, ca o partea tacticii sale de centralizare politică,cerând membrilor ei să muncească cutoată grija şi hărnicia, pentru a da reguliprecise limbii franceze şi pentru a o faceaptă să trateze problemele artelor şiştiinţelor. Exemplul a fost urmat, printrealte ţări, de Spania (1713), de Suedia(1739) şi de Ungaria (1830). Cele maiimportante roade vizibile ale academiilorau fost dicţionarele, începând cuprimul dicţionar monolingv cunoscut,Vocabolario degli Accademici dellaCrusca (1612).10Analiza acestor etape de standardizareeste unanim acceptată desociolingvişti. Pentru mai multe detaliişi exemple vezi de asemenea: Garvin,P. L. & Mathiot, M., The urbanisation ofthe Guarani language: a problem in languageand culture, în: A. F. C. Wallace,(ed.) Men and Cultures, Philadelphia,University of Philadelphia Press, p.783-790; Hall, R. A. Jr., Pidgins andcreoles as standard languages, în:Pride, J.B.&Holmes, J. (eds.) Sociolinguistics,Harmondsworth, Middx:Penguin, 1972, p. 142-154.11Iată o interesantă mărturisiresociolingvistică „avant la lettre” despreraportul dintre standard şi varietate.Ea aparţine lui Rivarol şi face parte dindiscursul său de recepţie la Academiadin Berlin, Discours sur l’universalitéde la langue française, din 1783: „Leschangements et les révolutions de lalangue étaient si brusques que le siècleoù on vivait dispensait toujours de lireles ouvrages du siècle précédent. [...] àtravers ces variations on voit combien lecaractère de la nation influait sur elle: laconstruction de la phrase fut toujours directeet claire. La langue française n’eutdonc que deux sortes de barbaries àcombattre: celle des mots et celle dumauvais goût de chaque siècle. […] Oneut une langue pauvre et décousue oùtout fut arbitraire, et le désordre régnadans la disette. Mais quand la monarchieacquit plus de force et d’unité, ilfallut refondre ces monnaies éparses etles réunir sous une empreinte générale,conforme d’un côté à leur origine et del’autre au génie même de la nation…Le bon goût ne se développa tout entierque dans la perfection même de lasociété, la maturité du langage et cellede la nation arrivèrent ensemble.En effet, quand l’autorité publiques’est affermie, que les fortunes sontassurées, les privilèges confirmés, lesdroits éclaircis, les rangs assignés,quand la nation, heureuse et respectée,jouit de la gloire au-dehors, de la paix etdu commerce au-dedans, lorsque dansla capitale un peuple immense se mêle

62toujours sans jamais se confondre,alors on commence à distinguer autantde nuances dans le langage que dansla société. … C’est ce qui arriva auxpremières années du règne de LouisXIY. Le poids de l’autorité royale fit rentrerchacun à sa place: on connut mieuxses droits et ses plaisirs; l’oreille, plusexercée, exigea une prononciation plusdouce, une foule d’objets nouveauxdemandèrent des expressions nouvelles:la langue française fournit à tout,et l’ordre s’établit dans l’abondance”.Rivarol acordă o importanţădeosebită politicii lingvistice definitede către legislator, căruia laureatulAcademiei din Berlin îi atribuie o funcţiedeterminantă în acest domeniu. Înafară de rolul pe care Rivarol îl conferăstatului în problemele lingvistice– prin care se înscrie în tradiţia clasicăfranceză – acordă şi un rol special –şi aici se dovedeşte modernitatea sa– raporturilor care se creează între olimbă şi vorbitorii săi.12Standardizarea poate fi monocentrică(presupune existenţa uneisingure norme în una şi aceeaşi perioadăde timp) sau policentrică (prevedeexistenţa simultană a mai multornorme). De asemenea, standardizareapoate fi endonormativă (bazată pe modelulnativ) sau exonormativă (bazatăpe modele străine de uzaj). Pentrumai multe detalii vezi: W.A. Stewart, Asociolinguistic typology for describingNational Multilingualism., In: J.A. Fishman(ed.), Readings in the Sociology ofLanguage, The Hague, Mouton, Paris,1968, p. 531-545.13Este vorba despre limbile greacă,latină şi araba clasică, considerateca fiind baza educaţiei şi a civilizaţiei.limba Română141) Limbă oficială (official function),2) limbă regională (provincialfunction), 3) lingua franca (widercommunication function), 4) limbă internaţională(international function), 5)limbă naţională (the capital function), 6)limbă vernaculară (group function), 7)limbă de predare (educational function),8) limba ca obiect de studiu (schoolsubject function), 9) funcţia literară (literacyfunction) şi 10) funcţia religioasă(religious function).15În sens diferit de protolimbă.16Numită astfel după limba decomunicare utilizată în Antichitate înţările din partea de Est a Bazinului MăriiMediterane (idiom bazat pe dialectulatic al limbii greceşti).

64în republicaMOLDOVAcultura se aflăîntr-un cumplitIMPAS...Dialog: Alexandru BANTOŞ –Ion CIOCANU– Basarabenii născuţi înanii ’40 ai secolului trecut sunt ogeneraţie – şi mă refer nu doar lafilologi – care a avut a spune uncuvânt aparte în cultura spiritualăşi materială a Republicii Moldova:în condiţii vitrege aţi încercat săocrotiţi valorile naţionale şi parţialaţi reuşit. Aţi moştenit şi aţitransmis şi celor de mai încoacedevotamentul constant de aaborda problemele limbii, literaturii,istoriei etc. Cum explicaţifenomenul?– Fenomenul constatat are osingură explicaţie: părinţii noştri,români prin naştere, unii chiar fărăşcoală elementară, ne-au transmisîn mod natural o aleasă cultură avieţii ori – mai exact – a vieţuirii.Om „cu şcoală la români” însemna,la noi, om cunoscător, instruit,înţelept etc. Valorile naţionale aufost, pentru noi, buchie sfântă, chiardacă n-aveam ştire de asemeneanoţiuni. Părinţii şi, mai ales, buniciinoştri nu ştiau, la început, ce săînsemne vorbirea macaronică,moldo-rusească, încetăţenită după’44 în satele şi oraşele republicii. Pebuzele oamenilor cu cel puţin patrulimba Română(patru!) clase româneşti erau MihaiViteazul, Ştefan cel Mare, MihaiEminescu, Ion Creangă şi – intuimde ce – Octavian Goga.Maică-mea, născută în 1922,româncă în actele de identitate,fără studii, ştia poezii de Alecsandrişi Coşbuc, cânta melodii despre...„Românie, Românie, nu lăsa rusulsă vie, / Că el nu vine să ne vadă,/ Ci vine ca să ne piardă...”. Târziude tot, la universitate, ni se explicaîn modul cel mai apăsat cu putinţăcă şi folclorul are caracter de clasă;chipurile, şi cântecele de aceastănatură erau de aceeaşi origineburgheză, ca şi „La kolhoz pe dealulmare / Cine fură acela are...”. Erasă credem minciuna, dar au venittimpurile în care, ca să poată fi difuzateliber la radio Chişinău, unelecântece trebuiau să aibă „eticheta”de cântec popular moldovenesc– anume şi obligatoriu moldovenesc!– şi... treceau. De exemplu,cântecul popular moldovenesc „M-afăcut mama oltean” sau „Vine trenuldin Ardeal”.În primii ani postbelici a existatşi o conjunctură politică oarecumpriitoare valorilor naţionale: încănu erau puse în funcţie toate mecanismelebolşevice de ostracizare acolindelor de Crăciun, a urăturii deAnul Nou, a obiceiurilor de Paşti etc.Când au fost puse pe rol diabolicelemecanisme, noi, cei de pe la 1940,eram deja formaţi, cel puţin în liniimari.– Aţi scris de-a lungul anilorproză, versuri, publicistică şi,desigur, critică şi istorie literară(prof. A. Ciobanu vă consideră

Aniversări 65„un literat de anvergură”) – domeniucare v-a adus consacrarea.Când, cum aţi descoperit că văpreocupă în mod deosebit literatura?Cine au fost profesorii Dvs.în acest sens?– Formarea generaţiei imediatpostbelice a avut loc, pare-mi-se, înmod stihiinic, de aceea dezinteresatşi... sănătos. Pe mine părinţii nuau dorit să mă vadă anume doctor,anume inginer, anume filolog. Acontat înclinaţia naturală, generată– evident – de anumite fapteconcrete ale vieţii. Dacă mătuşanoastră, a mea şi a fratelui Vasile(Dumnezeu să-l ierte!), Anastasia,vorbea o limbă curat românească,Înzestrat cu un pătrunzătorsimţ al valorilor, tânărul critic distingecu uşurinţă valorile de nonvalori, pecare şi într-un caz şi în altul le analizeazăcu o susţinută vervă critică.El este îndrăzneţ şi consecvent, maiales în respingerea compunerilorpalide, a rebuturilor; are un fel al săupropriu de a cântări şi de a demonstraintuitiv valoarea artistică a uneiopere; ştie să-şi sprijine punctele devedere pe exemple semnificative şiconcludente; profesează un stil cunerv, uneori chiar ofensiv, în care nurareori formulele savante se împletesccu cele familiare; posedă darulde a deştepta interesul cititorului prinfelul său de a discuta; atrage în discuţiepăreri diferite, pune întrebări,dezaprobă, aderă la părerile altora,atunci când le consideră juste...Mihail Dolgan, Adnotarela cartea: Ion Ciocanu, „Articoleşi cronici literare”, Chişinău,Editura Lumina,1969, pag. 2.intona cântece de o coloratură naţionalăcuceritoare, spunea poezii pecare le ascultam cu gura căscată,cum era să nu îndrăgim din copilăriedomeniul literaturii?Că la şcoală şi, mai apoi, launiversitate am scris şi poezii, şiproză, şi critică literară (din anulcinci de facultate), a fost un procesfiresc, chiar dacă acest proces afost alimentat de mătuşi, de învăţătorişi de profesori universitari.M-au marcat mulţi oameni deosebiţi.Primul a fost taică-meu, venitîn concediu din armata română şiobligat să repete un fel de Catehismmilitar, pe care eu l-am învăţat benevolpe de rost, o dată cu dânsul,de-l spuneam până şi la moarteaconsătenilor, fapt care îmi aducealaude şi bomboane, numite, la noi,ţucherci. Limbile m-au atras cu oputere de-a dreptul magnetică.Printr-a cincea, la o lecţie de rusă,numai eu am răspuns corect caree forma de nominativ a unui cuvântnecunoscut nouă (Ęđĺěëü), iar lalimba franceză n-am coborât niciodatăla nota „4” (din sistemul sovieticde 5 puncte). La universitateam avut câţiva idoli (fără ghilimele):Vasile Coroban, Ion Osadcenco,Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu,Lev Şteinman (logică), ClaudiaNicov (limba latină), Galina Cojuhari(limba franceză)... Dacă voi fi ajunsîntrucâtva „un literat de anvergură”,faptul se datorează şi câtorva colegide studenţie care mi-au servit dreptexemplu la carte: Ion Dumeniuk,Mircea Druc, Nicolae Mătcaş...Probabil, la şedinţele cerculuiştiinţific de literatură şi folclor mi

68limba Românăcunoaşterii de sine de VladimirBeşleagă, toate ostracizate în condiţiileregimului totalitar. Nici vreunalt roman ca Povestea cu cocoşulroşu de Vasile Vasilache, publicat,dar huiduit (anume aşa, nu m-a luatgura pe dinainte; a se vedea revistaComunistul Moldovei, 1973, nr. 5).O literatură îndrăzneaţă avemînsă şi după 1989. În primul rând,aceea a scriitorilor Aureliu Busuioc,Grigore Vieru, Victor Teleucă, SerafimSaka, Gheorghe Vodă, AnatolCodru şi – îndeosebi! – a lui NicolaeEsinencu, iar din creaţia acestuia– mai ales operele dramatice dinvolumul 5 de Scrieri alese.Urmează literatura de calitatea Leonidei Lari, a lui Nicolae Dabija,Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc,Efim Tarlapan...Cutezătoare este literaturaoptzeciştilor, nouăzeciştilor şi apostmoderniştilor, marcată de unbinevenit spor de creativitate lingvisticăşi literară.Este adevărat însă că „extindereaposibilităţilor de scriere şitipărire”, după cum v-aţi exprimat,a deschis porţile şi unei literaturi decalitate dubioasă.– O problemă aparte este integrarealiteraturii basarabene cucea din România. Procesul, carepărea simplu şi lesne de realizat,s-a dovedit dificil şi defectuos.Despre care prozatori, poeţi,dramaturgi se poate afirma căfac parte din literatura română?Ce piedici stau în calea integrăriiliteraţilor de pe cele două maluriale Prutului?– Problema integrării cu literaturade peste Prut este prea delicatăca s-o „rezolve” un singur critic, maiales unul „vechi”. Eu cred că facparte din marea literatură română şiGrigore Vieru, şi Vasile Vasilache,şi Anatol Codru, şi Nicolae Dabija,şi Arcadie Suceveanu, şi NicolaePopa, şi Ion Druţă (dintre scriitoriipublicaţi la Bucureşti), dar şi AureliuBusuioc, Vladimir Beşleagă, GheorgheVodă, Nicolae Esinencu şi alţii,netipăriţi deocamdată peste Prut.Două nume de la noi se cersituate oarecum aparte. Mihai Cimpoieste un critic român important,iar Alexei Marinat – un publicist /memorialist care ar face onoareoricărei edituri / biblioteci ce ar aveaîn stoc ori în rafturi o carte cume cea intitulată Călătorii în jurulomului...Dincolo de faptul că sunt editaţipeste Prut sau nu, scriitorii bunide aici sunt profund români. Unicapiedică în calea integrării rămânetalentul, mai exact – paliditateaacestuia.– Dacă ar fi să faceţi o ierarhizarea criticilor (istoricilor)literari de la noi, cum ar arătaechipa celor care „drămăluiesc”Ion Ciocanu a fost şi rămâneun cetăţean fidel al culturii şi ştiinţei,pe care le apără cu toate forţele intelectualede care dispune, aplicândprincipiul formulat de el însuşi „Aziserbăm fără să jubilăm, ci angajându-neşi luptând”.Nicolae Corlăteanu,Cu perspicacitate, înainte!în revista „Limba Română”, 1999,nr. 10, pag. 107.

Aniversări 69literatura? Care sunt trăsăturiledefinitorii ale „interpreţilor” literaturii?În ce măsură „atitudinile”lor influenţează procesul literardin Republica Moldova?– Dacă ar fi... L-aş scoatedin listă pe Mihai Cimpoi, care efilozof chiar şi în prefeţele pe caren-ar fi cazul să le semneze. În felulacesta i-am scoate în faţă pe MihailDolgan cel atent la tehnicile poetice,pe Anatol Gavrilov cel împătimit deexplicarea exhaustivă a problemelorabordate, pe Andrei Ţurcanu celadânc şi clar văzător în esenţă dinBunul simţ, nu i-aş lăsa fără atenţiepe Ana Bantoş cea din vastul şi originalulstudiu Dinamica sacrului înpoezia basarabeană, pe AlexandruBurlacu cel din Tentaţia sincronizării,nici pe Eugen Lungu cel dincartea Raftul cu himere.Un cuvânt aparte aş spunedespre cartea Poezia de dupăpoezie a lui Emilian Galaicu-Păuncare înţelege lucrurile mai profundşi mai original decât le... scrie.Iar chestia cu influenţareaprocesului literar ori a rămas bunăpentru discuţiile de ieri, ori va fi şimai bună în timpurile pe care lejinduim: când cartea naţională vafi protejată de stat, când ea se vatipări în condiţii normale şi în tirajesuficiente, când se va difuza astfelîncât să coste normal, să ajungă înbiblioteci şi – în fine – să necesiteîn chip obiectiv o evaluare critică,nepărtinitoare. Paradoxal, dar încondiţiile de azi e greu să spunempentru cine se tipăresc cărţile, cuatât mai mult – analizele acestora.Cu Adrian Dinu Rachieru la Congresul Internaţional „Identitatea culturalăa tuturor românilor”, Timişoara, octombrie 2001

70limba RomânăDl Ciocanu este unul dintrepuţinii care pun diagnostic promptla noile apariţii editoriale. Sigur căasta presupune şi un mare risc,domnia sa are însă în spate un bogatpalmares, un şir de ani de exerciţiucritic, pe care l-a practicat cuhar şi hărnicie. Iată, se regăseşteşi în cartea Dincolo de literă... Criticul...face o... incursiune în placentaoperelor şi nu se sfieşte să insisteasupra unor autori mai mărunţei, pecare-i discută fără a face nici risipăde superlative în cazul unora, nicinu purcede la exerciţii pamfletareîn cazul altora. Deci, încearcă săgăsească un ton echilibrat, o notă deînţelegere pentru osârdia tuturor...Adrian Dinu Rachieru, Literaturabasarabeană se înscriecompetitiv în circuitele mari aleliteraturii române în săptămânalul„Literatura şi arta”, 2002, 13septembrie.– Aţi fost o vreme editorşi cunoaşteţi bine problemelelegate de tipărirea şi difuzareacărţii naţionale şi, prin urmare,aveţi o imagine obiectivă desprepatrimoniul literar al bibliotecilornoastre publice. Cum se prezintăfondul actual de carte comparativcu cel de până la 1989? Cum amputea facilita accesul generaţiilortinere la carte în general şi la ceaartistică în special?– Începutul răspunsului laaceastă întrebare a fost deja cevamai sus. Starea bibliotecilor, caşi aceea a librăriilor, este astăziderizorie. Nu se completează nicimăcar bibliotecile şcolare. Amintrat într-o eră a înstrăinării totalea oamenilor faţă de carte, de ziareşi reviste. Economia de piaţă saulipsa de cultură, lipsa de interespentru cultură, manifestată de clasaconducătoare de la noi, împuţinareacatastrofală a cărturăriei, inclusiv aculturii limbii, sau toate acestea împreună,determină dezastrul în sferaeditării, difuzării şi lecturii cărţii. ÎnRepublica Moldova cultura se aflăîntr-un cumplit impas, a cărui depăşireazi nici nu se întrezăreşte. Noipersonal ştim că trebuie să lucrăm:să discutăm la radio, la televiziune,în presa scrisă, la întâlniri cu cititoriidespre scriitori şi cărţi. Altă cale dea facilita accesul tuturor generaţiilorla carte nu există. Drept că azi nuavem nici radio, nici televiziune, nicipresă periodică favorabilă discuţiilorlibere şi spunerii adevărului pânăla capăt.– Sunteţi considerat unlingvist practician pasionat. Odinioarăaveaţi multe emisiuni decultivare a limbii la televiziuneşi radio, rubrici permanente îndiverse reviste, inclusiv în LimbaRomână; aţi lucrat, exercitânddiferite funcţii, la Departamentelece aveau în grijă funcţionarea limbiide stat, sunteţi un colaboratoractiv al Casei Limbii Române, încare calitate aţi prezentat un şirde prelegeri privind cultivarealimbii în faţa elevilor, studenţilor,iar astă vară – lucru apreciabil– în faţa conducătorilor auto,taxatorilor şi a controlorilor dela Regia municipală de transportelectric. Fiind participant direct laameliorarea climatului lingvisticde la noi, cum calificaţi procesul,

Aniversări 71modul, maniera de extindere agradului de utilizare a limbii româneîn Republica Moldova; dince motive este tergiversat procesulde implementare a legislaţieilingvistice; cum, în ce condiţii amputea soluţiona echitabil, ca sănu zic definitiv, problema funcţionăriieficiente a limbii de stat?– Credem că totuşi satisfăcător.Lingviştii, scriitorii, ziariştii, profesoriidin şcolile de toate gradele şiprea puţini oameni simpli manifestăo grijă constantă faţă de limba străbună.Dar am pus aici acest „totuşi”,deoarece nici proiectul Legii „Cuprivire la funcţionarea limbilor...”,prezentat de fostul Departamentde Stat al Limbilor încă la 9 martie1993 şi aprobat de secţia Problemesociale a Guvernului, sub semnăturalui Simion Musteaţă, nici un altproiect, intitulat „Despre limba destat”, întocmit după aceea în cadrulDepartamentului Relaţii Interetniceşi Funcţionarea Limbilor în 2000,n-au fost acceptate de Guvern şinici n-au ajuns în Parlament. Şiam rămas cu o legislaţie lingvisticăînvechită. Nici Mesajul PreşedinteluiSnegur din 27 aprilie 1995, niciconferinţa ştiinţifică internaţională„Limba română este numele corectal limbii noastre” din 20-21 iulie acelaşian, nici alte acţiuni ale savanţilor,inclusiv o Hotărâre specială aAcademiei (februarie 1996) – nimicn-a putut „îndupleca” Parlamentulsă adopte legi lingvistice întemeiatepe adevărul ştiinţific şi istoric.Limba noastră nu numai cănu e denumită corect la nivel oficial,dar e pândită mereu de pericolulconcurenţei din partea limbii ruse,despre al cărei statut se discutătot mai insistent. Prin legile despreminorităţi şi despre publicitate, prinConcepţia politicii naţionale de statlimba rusă a şi fost pusă, de fapt,într-o situaţie privilegiată faţă delimba poporului băştinaş. Astfel încâtrelativ la „extinderea gradului deutilizare a limbii române...” ni-i greusă rostim acelaşi „satisfăcător”.Procesul acesta e tergiversatcu bună ştiinţă, gândul guvernanţilore să revenim la starea de pânăla 1989, la glotonimul „limba moldovenească”,la faimosul „bilingvismarmonios”. Au dispărut emisiunileradiofonice şi televizate de cultivarea limbii, oamenii noştri sunt atât desăraci, încât nici vorbă să se abonezela ziare şi reviste, să procurecărţi. Să mai repetăm o dată că înrepublică fiecărui locuitor îi revincâte 17 cărţi în ruseşte şi numaicâte 2 (două!) în româneşte?E drept că un grup de lingviştinotorii au refuzat, în principiu, săcolaboreze cu radioul şi televiziunea,deoarece să te laşi miţuit defoarfecele ideologice ale actualeiconduceri a Companiei din dealulSchinoasei înseamnă să te autodezonorezi.Deci nici legislaţia lingvisticănu corespunde nivelului de azi altratării adevărului despre limba,literatura şi istoria noastră, nicipresa scrisă şi cea electronică nucontribuie la popularizarea activăşi eficientă a limbii noastre.Se adaugă faptul că, vorbinddespre cultura din Republica Moldova,noi nu avem în vedere numai

72limba, literatura şi istoria noastră,ci întregul sistem de învăţământcu tentativele de revenire la limba„moldovenească”, la „istoria Moldovei”etc., şi (ne)protejarea decătre stat a uniunilor de creaţie,fondarea din motive ideologice auniunilor „de alternativă”... Apropo,Uniunea Cineaştilor a şi rămas decurând fără sediu.În atare condiţii soluţionarea,ba încă echitabilă, a problemelorculturii noastre cere o schimbaredin rădăcină a atitudinii întregiisocietăţi faţă de bogăţia noastrăspirituală, începând cu Preşedinţia,Parlamentul, Guvernul şi încheindcu cel mai „simplu” reprezentant alpoporului băştinaş. Colegul AnatolEremia a propus să fie reînfiinţatDepartamentul de Stat al Limbilor.Problemele limbii noastre, ca şiale literaturii şi istoriei naţionale,urmează să fie mediatizate înpermanenţă, cu maximă eficienţă.limba RomânăStatul ar trebui să aibă grijă deîmbunătăţirea vieţii materiale aoamenilor, ca toţi cetăţenii să sepoată abona la ziare şi reviste, săaibă posibilitatea reală de a procuracărţi în limba română.Şi – bineînţeles – noi, lingviştii,literaţii, istoricii, avem datoria sămilităm în continuare pentru adevărşi dreptate. Or, se ştie, drama limbiiromâne în Republica Moldova estedrama poporului nostru. Iată de cetrebuie să nu uităm că „a salva” limba,istoria, cultura noastră înseamnă,de fapt, a „trezi din somn demoarte” această parte de neam...Deosebit de preţioase sunt paginilepublicistice ale lui Ion Ciocanucare abordează tema dezastruoaseistări a limbii române de la noi.Grigore Vieru, Vremea publicisticiiîn săptămânalul „Literaturaşi arta”, 2004, 30 septembrie,pag. 2.

Aniversări 73Nicolae DABIJAcriticul generaţieinoastreColegul meu de facultate IovRusnac, azi pedagog la Bulboaca,comună de lângă Briceni, mi-aexpediat două numere ale ziaruluiuniversitar de pe când eram studenţi– de la 23 iunie 1970 şi de la30 iunie 1970. E acelaşi număr –23 – apărut la două date diferite.Ambele inserează aceleaşi articole,numai că unul (de la 23 iunie 1970)conţine articolul I. Druţă: Povarabunătăţii noastre de Ion Ciocanu,iar celălalt (de la 30 iunie 1970)nu-l mai are.Între timp, din cauza acestuiarticol care a fost ars cu întregultiraj al publicaţiei, profesorul universitarIon Ciocanu a fost eliminatde la catedră, pomenindu-se înstradă.Era o perioadă când cei de sus –partidul – nu-l agreau pe Druţă.Azi aceia (aceiaşi) şi l-au luat(din păcate) aliat pe autorul romanuluiPovara bunătăţii noastre,doar atitudinea faţă de Ion Ciocanua rămas neschimbată.De la 1970 încoace Ion Ciocanua tot fost dat afară: ba de lacatedră, ba de la editură, ba de lapublicaţii, ba de la Uniunea Scriitorilor,ba de la Departamentul de Statal Limbilor, ba de la DepartamentulRelaţii Interetnice, dar nimeni niciodatăn-a putut să-l dea afară dinconştiinţa cititorului.Împreună cu M. Cimpoi şiM. Dolgan, I. Ciocanu este criticulgeneraţiei noastre, pe care alansat-o, a încurajat-o, a ajutat-osă se constituie, a sprijinit-o, amodelat-o.Aveam un coleg care era lacurent cu toate noutăţile literare.„Când reuşeşti să citeşti totul?!”,l-am întrebat o dată.„Dar nu citesc totul. Citescdoar recenziile lui Ciocanu, careciteşte totul.”Ion Ciocanu citea totul. Era o„fabrică de citit”.De aici şi frica unor condeieride a publica tot ce le dibuia condeiul:„Dar ce-o să zică Ciocanu?!”Ion Ciocanu ştie să facă obiecţii,să atragă atenţia scriitorilor asupraunor inadvertenţe, clişee, gafe literare,fără să supere. Aş zice că elceartă iubind.Deşi cred că într-o ţară cu atâţiapoeţi este greu să fii critic. Toatălumea se supără pe tine: cutare cănu-l lauzi sau că nu-l lauzi suficient,altcineva – că pe el îl elogiezi, astae bine, dar iată de ce nu-i critici peceilalţi?! Ş.a.m.d.Am fost cu Ciocanu la o lansarede carte în satul în care amcopilărit.– Ce lucrează dumnealui?,m-a întrebat o rudă, la un paharde vin.– E critic!– Cum?!, nu înţelegea rudamea. Un om atât de blând, şi-i critic?!Apoi, dintr-odată, acesta is-a adresat curios:

74limba RomânăLa Salonul literar al Uniunii Scriitorilor, 2000– Şi mata cum, nu te temisă-i critici pe toţi?!Iată că Ion Ciocanu nu seteme.Nu numai critica literară, darşi publicistica domniei sale e unabătăioasă.Vă mai aduceţi aminte prelegeriledespre limbă ţinute la radiocâţiva ani la rând?!În acea perioadă toată republicase trezea cu noaptea în cap(emisiunea era programată la ooră matinală), ca să înveţe de laIon Ciocanu corectitudinea vorbirii.Păcat că partidul de guvernământde azi dormea somn adânc, aflându-sepe atunci în ilegalitate, şi nul-a ascultat pe Ciocanu! Cu siguranţăcă discursul politic al membriloracestuia ar fi fost azi un pic altfel.Mai multe generaţii de ascultători,de cititori şi scriitori au avutce învăţa de la Ion Ciocanu.Pentru că Ciocanu e o instituţie.De câteva decenii e un fermentcultural. Literatura basarabeanăîi datorează multe.Citind, scriind, gândind, recenzândcărţile altora – el îşi construieştepropria personalitate.Una de referinţă în literaturanoastră.

Aniversări 75Mihail Gh. CIBOTARUPrincipialitate plusîndrăznealăCe om ambiţios, care continuăcu îndârjire să-şi promoveze, săşisusţină şi să-şi apere propriileconvingeri, este prozatorul, criticulliterar, eseistul, poetul şi publicistulIon Ciocanu! Aş putea, desigur,completa şirul calificativelor care-lreprezintă. N-o fac din principiu. Nucare cumva să cad în subiectivismşi să-l supraapreciez sau dimpotrivă.Deşi, la drept vorbind, s-arcuveni să fiu poate şi subiectiv. Aşacum a fost şi dumnealui când, analizându-mitruda de prozator sau ceade publicist, mai întrecea măsura, laaprecieri, dar şi, aşa credeam eu, laobiecţii, considerându-le exagerate,subiective. Probabil, e şi firesc să seîntâmple aşa. Deşi ne cunoaştemde o viaţă – adică încă de pe cânderam studenţi (anii cincizeci), ba şidebutul literar l-am făcut în acelaşian (1965), şi adesea am conversatpe marginea unor probleme stringenteale realităţii, nu neapăratale celei literare, fiind în principiubuni amici, – când venea clipasă-mi analizeze operele, nu făceaconcesii. Uneori era chiar destul dedur, mai cu seamă în unele (puţine,de altfel) cazuri, când ştia bine cănu sunt de acord cu dumnealui.Admit că s-ar putea să fi avut anumeel dreptate. Dar s-ar putea caacea dreptate să fi fost de parteaamândurora, adevărul aflându-se,probabil, undeva la mijloc. Oricum,anume pentru această calitate – dea nu se conforma – îl preţuiesc cutoată sinceritatea. Şi dacă m-am decissă fac ceea ce n-am făcut încăniciodată – să aştern nişte gânduriîn adresa-i – o fac îndemnat derespectul pentru o calitate a domnieisale, care-l însoţeşte cu fidelitateîntreaga-i viaţă şi care se numeştesimplu de tot: principialitate.Poticneli, înfrângeri, erori demoment a avut şi el, mă rog, caorice om. Căci, vorba ceea, numaicine nu lucrează nu greşeşte. Darsă schimbe mereu macazul, cu atâtmai mult – să trădeze, în nici uncaz nu e în firea sa. Dumnealui totdeaunaa fost un luptător. Precume şi azi. Da, continuă să lupte, chiarde-şi dă seama că are-n faţă nişte...mori de vânt.Îmi amintesc de un caz când animerit în dizgraţia şefilor. Publicaseîn 1970, în ziarul universitar, unarticol despre creaţia lui Ion Druţă.Şi-a exprimat propria opinie. Deşiştia bine că părerea sa nu coincidecu cea a sus-puşilor. Gălăgia afost mare. Informaţia a ajuns – nuputea să nu ajungă! – la CC. Ca săiasă „basma curată”, trebuia să se„pocăiască”. De fapt, acele „pocăieli”erau la modă în acea vreme.Parţial cunosc „procedura”, erampe atunci colaborator la Moldovasocialistă, oficiosul partidului, înpaginile căruia se şi publicau respectivele„pocăieli”. Îmi amintescde doi scriitori care veniseră, la odistanţă de timp nu prea mare, săse „pocăiască”. Îi cunoşteam peambii şi le purtam o stimă aparte,unul dintre ei fiindu-mi poetul, prozatorulşi eseistul preferat, celălalt –unul dintre cei mai îndrăgiţi dascăliuniversitari. Câtă nedreptate şi câtăumilinţă simţeam văzându-i păşindabătuţi, cu capul plecat, pe culuarulredacţiei, fiind nevoiţi să-i salute

76primii pe reprezentanţii ceceului,persoane mediocre, dar de care depindeadacă vor fi sau nu publicatespovedaniile cu „regrete sincere”. Şibieţii de ei erau nevoiţi să acceptesituaţia, căci aveau însuşită, intratăadânc în sânge, în făptură cruntalecţie a Sibirului. Fusese sfătuitşi Ion Ciocanu să procedeze lafel. N-a făcut-o. Să nu-l fi urmăritteama? Să nu-l fi neliniştit propriulviitor, propriul destin? Nu-mi vine acrede. Şi totuşi nu şi-a plecat capulsub sabia ameninţătoare. S-augăsit oameni care s-au mirat, prezicându-izile grele. Dar s-au găsit şide acei care i-au admirat curajul şidemnitatea şi au făcut ce le stăteaîn putinţă ca să-l ajute.Aceasta a fost, probabil, primasa victorie. Chiar dacă a fost înjosit,umilit, ameninţat, nu a cedat. A fostşi o lecţie. Nu s-a retras din faţa problemelor.Nu a trecut peste principii,peste convingeri, peste demnitateşi nu s-a ferit din calea dificultăţilor.Pentru a constata acest adevăr,citiţi-i opera critică. Acum, de pepoziţia libertăţii de azi, poate fi învinuit,criticat, fluierat. Daţi însă la oparte paravanul vremii şi veţi vedeacă autorul nu şi-a plecat capul înfaţa sabiei ameninţătoare. Răsfoiţibarem volumul Din frământul necuntenal vremilor, apărut la Literaturaartistică încă în 1988, unulcare îi prilejuia criticului scoatereaîn vileag a ceea ce autorii, pentrua evita severitatea cenzurii, căutausă camufleze, să apeleze la limbaesopică. Fiindcă, o dată trecute prinlupa cenzurii, lucrările în cauză obţineaumai lesne „bun de tipar”. M-amconvins de acest adevăr nu numaio dată. Bunăoară, litul (sub acestnume se tăinuia odioasa cenzură)avea mari pretenţii faţă de romanulÎndrăzneala pe care-l prezentasemlimba Românăediturii. Urma, conform indicaţiilorrespectivilor inşi de la lit, să refacmai multe capitole, să mai ciuntesc,vorba clasicului, „pe ici, pe colo,prin părţile esenţiale”. Discuţiile încontradictoriu erau excluse. Darcând le-am spus că romanul aapărut în revista Nistru şi a trecut odată controlul şi aprobarea litului,mi-au zis să le prezint numerelepublicaţiei cu textul integral şi s-apus punct problemei fără să mai fiunevoit să revin la acele obiecţii. IonCiocanu cunoştea, desigur, acest„secret” şi-l punea în funcţiune. Defapt, mai cunoştea el şi alte şiretlicuride a evita neplăcerile atuncicând pe un autor sau altul îl păşteapericolul. Un singur exemplu, cuacelaşi roman al meu, Îndrăzneala(vedeţi, stimaţi cititori, îndrăznescşi eu să mă folosesc de prilej şi sămă autoexemplific, semn... nu ştiudacă şi de modestie...). Simţea cesimţea păţitul Ion Ciocanu şi, bănuindcă se pot isca nişte neplăceri,nu atât pentru autor, cât – mai cuseamă – pentru editori (dumnealuilucra atunci la respectiva editură),a lansat un zvon, în prezenţa unorjurnalişti de la televiziune, că romanula fost citit de însuşi tovarăşulSimion Grossu, primul secretar,şi că i-a plăcut foarte mult. Ştirea,desigur, a ajuns fulgerător la şefiiteleviziunii şi peste o săptămână şiceva a fost organizată o emisiunede o oră întreagă, cu prezenţa autoruluişi a prototipului eroului central,cu înscenarea unor episoade, cuopinii (pozitive!) din partea unorcritici literari şi a câtorva cititori derând din capitală şi din provincie.Azi, când trăim în cu totul altecondiţii politice (cel puţin formal),acel trecut nu prea îndepărtatpoate părea cititorului, îndeosebicelui tânăr, nu numai straniu, ci şi

Aniversări 77Cu Mihail Gh. Cibotaru, noiembrie 2001ridicol. Iar unii declară ambiţios şicu pretenţie patriotică necamuflatăcă nimic – dar absolut nimic! – devaloare, fie şi de importanţă locală,nu s-a scris, şi neagă absolut totul,inclusiv ceea ce s-a bucurat şicontinuă să se bucure de preţuirenu numai la cititorul autohton (uniise încumetă să nege completamenteexistenţa acestuia), ci şi lacel de peste hotare. Bineînţeles,eu risc să nimeresc în tagma celor„câţiva consecvenţi renegaţi”, doar„în imaginaţia” cărora mai există„literatura moldovenească”, dupăcum se exprimă, în modul cel maicategoric, unul dintre autorii care auactivat pe acele complicate timpurifăcând şi multă publicistică scriitoriceascăapreciată pe bună dreptatede Ion Ciocanu în volumul citat. Cee trist – că se neagă totul, „în bloc”.Dar şi mai trist – că se neagă fărăa se citi...Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nuam argumente pentru a-l învinui peautorul cărţii Din frământul necuntenal vremilor de conformism. Elnu elogiază, dar nici nu neagă totullaolaltă, ci analizează concret, amănunţit.Spre deosebire de unii confraţide condei, întâi citeşte, şi nu dedragul cititului, ci în modul cel maiserios, cu creionul (pixul) în mână.Am avut prilejul să răsfoiesc unelecărţi lecturate de dumnealui. Şim-am convins: pentru Ion Ciocanucititul e o muncă tot atât de serioasăşi de responsabilă ca şi scrisul.Apoi, fiind un preţuitor, un judecătorde opere artistice deloc indulgent,în acelaşi timp este echilibrat, însăprincipial, uneori chiar caustic. Darnu şi defăimător. Nu cu fiere în vârfulpixului. Şi, repet, e înzestrat cuîndrăzneală profesională. Şi civică.Mai e dotat, precum au menţionatşi unii colegi de-ai săi, savanţi-lingvişti,şi cu o doză de fanatism. Însensul cel mai bun al cuvântului. A

76dovedit-o când „şi-a suflecat mânecile”şi s-a apucat şi de problemelesireacei noastre limbi, în calitateasa de director al DepartamentuluiLimbilor, apoi de şef al DirecţieiLimbi din cadrul DepartamentuluiRelaţii Interetnice şi FuncţionareaLimbilor. Ca scriitor şi cetăţean alacestui pământ şi al acestui neam,s-a aruncat în vâltoarea unei lupteaprige, rezultatul căreia îl bănuiade la bun început. Dar cu atât maineclintită îi era hotărârea de a ocontinua, de a nu se retrage de peprima linie. Articolele sale au continuatsă apară, în toţi aceşti ani, încele mai diferite publicaţii, inclusivla radio şi TV. În acest răstimp ela publicat patru (patru!) cărţi decultivare a limbii. O parte – adeseachiar o bună parte (din păcate!) –dintre acei ce trebuie (sunt obligaţide fotoliul pe care-l ocupă!) să-şiaplece urechea la cele spuse şiscrise de către scriitorul şi savantulIon Ciocanu şi să-şi pună umărul larezolvarea problemelor stringentese fac a nu-l auzi, a nu-i vedea articolele,interviurile şi cărţile. Astfelignorându-i truda, frământul. Iarel continuă să muncească. Căci econvins: prelegerile sale – fie de ladiferite tribune, fie în pagini de ziar,revistă sau carte – despre ocrotireaşi înălţarea Limbii Române pe piedestalulei legitim, aceste prelegerisunt de reală trebuinţă unui marenumăr de intelectuali, de studenţi,elevi, de simpli vorbitori, indiferentde apartenenţa lor politică, etnică,confesională etc. Anume din acestmotiv Ion Ciocanu îşi continuă trudape cât de dificilă şi de ingrată,pe atât de nobilă. Străduindu-sesă-şi plaseze materialele în celemai diferite periodice, urmăreşteun singur scop: ideile pentru carepledează, convingerile sale de olimba Românăviaţă să ajungă la cititori şi să aibăefectul scontat.Aş mai avea încă multe despus la adresa colegului de breaslăşi amicului Ion Ciocanu. Cel puţindespre copilăria-i cu încercări destulde aspre. În ultimul timp a suferitşi, ştiu, continuă să sufere pierdereaprematură a fratelui Vasile. Iaracuma, grăbit de timpuri, găseştetotuşi posibilitate să se afle câtevazile pe săptămână la ţară, alăturide mama sa Catinca, împovăratăde nesănătate. Aici mă văd nevoitsă pun punctul. Nu înainte însă de aface o mică, dar – socot – necesarăremarcă. Prevăd întrebarea nu fărăsarcasm a unor „amici” ai scriitorului:chiar n-am găsit în cărţile lui nimicpentru ce s-ar cuveni să-l şi critic?Le răspund: de ce nu? Neajunsuri,inexactităţi se pot găsi oricui. Cuatât mai uşor unui scriitor, unui criticliterar, unui autor ambiţios, curajos,care se aruncă mereu în forfota necuntenăşi adesea destul de tulburea cotidianului, în viaţa destul decomplicată şi năpădită de surprizetriste a poporului din care face parte.Da, zic, aş putea. Ion Ciocanueste cetăţeanul care se află mereuîn clocotul vieţii sociale, spirituale,politice, naţionale pe această palmăde pământ strămoşesc. N-o fac însădintr-o simplă pricină care, de fapt, eun neajuns al meu: prefer să privescşi să preţuiesc omul în primul rând şiîn temei după calităţile lui. Dacă leare. Ion Ciocanu le are din belşug.O spun cu toată certitudinea. Chiardacă uneori s-a întâmplat să nu fiuîntru totul de acord cu opiniile sale.

Cum vorbim, cum scriem? 79Ion CIOCANU„Variantele”unor cuvinteîn deserviciul...nostruEra în dimineaţa zilei de 6decembrie (2004). Acele ceasorniculuise apropiau de ora 8, când – laîncheierea radiomatinalului – spicheriţane-a informat că la Rezinasunt bine dezvoltate „carátele” (cuaccent pe al doilea a). Tot atuncidomnia sa a oferit cuvântul corespondenteirezinene Aculina Popa,care a repetat în câteva rânduri„caráte” şi chiar „carátele”, inclusivdupă ce primul ei intervievat pronunţase„karatéul” (cu accent pee). Desigur, şi tinerii sportivi care auurmat la microfon au folosit în destăinuirilelor „caráte” şi „carátele”.Problema acestor „caráte”este prin ea însăşi delicată şicomplicată. În primul rând, pentrucă şi spicheriţa chişinăuiană, şicorespondenta din teritoriu sunt...femei, nimerite în situaţia de a vorbidespre un sport practicat, în temei,de bărbaţi.În rândul al doilea, pentru că,accentuând după cum am arătatdenumirea metodei japoneze deluptă care foloseşte în atac sau apăraremişcări rapide şi violente, fără aapela la vreo armă, ele ne-au făcutpe noi, ascultătorii, să ne gândim lasubstantivul carát, pl. caráte, careînseamnă cu totul altceva decâtcunoscuta probă sportivă, fiind un„indice pentru conţinutul relativ înaur al aliajelor acestuia, egal cu a24-a parte din masa totală” şi o „unitatede măsură a greutăţii pietrelorpreţioase, egală cu 4,2 grame”.Denumirea probei sportive,despre care se vorbea în acelmoment la radio, este karaté (cuaccent pe e), la forma hotărâtăputem folosi cuvântul rostit – totatunci – de antrenorul rezinean,karatéul, păstrând accentul la locullui cuvenit în mod tradiţional, fărăsă confundăm karatéul cu carátele.Până aici totul se pare clarşi întemeiat. Or, după descifrareatermenului sportiv cu pricina, autoriiDicţionarului explicativ al limbiiromâne notează, în paranteze, cădenumirea în cauză se pronunţăşi „karáte” (pag. 553). De altfel,şi după descifrarea substantivuluineutru carát, caráte domniile lor nepropun o „variantă”: „carátă” (pag.137).Prea bine, lucrătorii radiouluipretins naţional au comis o gafăcare nu le face deloc cinste, darpentru care nu avem dreptul deplinde a le bate obrazul, pentru că însuşiDEX-ul le „permite” s-o comită.Ajunşi în acest punct al eseuluinostru, suntem nevoiţi să revenimla verbul a despera, format dinprepoziţia de- şi verbul (a) spera,aceste verbe – a spera şi a despera(anume a despera) – fiind antonime.Este adevărat că autorii aceleiaşisurse lexicografice de prestigiunumesc, în paranteze, şi „varianta”„(a) dispera” cu toate consecinţele

80limba Românăacesteia – substantivul „disperare”şi adjectivul „disperat, -ă”.Aici ar fi de discutat: de ceadjectivul desperant, explicat prin„care provoacă desperare; dezasperant”,nu e prezentat – şi el – cuvreo „variantă” ca „disperant”, iarsubstantivul „învechit” desperaţieeste considerat sinonim cu desperare,nu şi cu vreo „variant㔄disperare”?Noi personal credem că autoriiDEX-ului s-au pomenit, aici,într-un impas, forme ca „disperant”întrecând orice măsură în vedereaîndepărtării ei de forma iniţială corectă(a) despera.Totuşi problema care ne preocupăîn eseul de faţă se referă înprincipiu la noi, cititorii şi utilizatoriidicţionarului: de ce şi în cazul karatéului,şi în acela al desperării noiîntrebuinţăm aproape întotdeaunaşi în unanimitate numai aşa-zisele„variante”? E la mijloc puterea obişnuinţeişi, în funcţie de aceasta, puterealenei intelectuale care nu ne„ajută” să utilizăm întotdeauna şi cutoţii formele corecte, neîndoielnice,unanim recomandabile?Chiar la o simplă foiletare aprestigioasei surse lexicografice lacare ne-am referit aici constatăm osumedenie de „variante”, începândcu pluralul abajururi, care poate fi şi„abajure” (pag. 1), continuând abreviaţie,care nu poate fără „varianta”„abreviaţiune” (Ibidem), cu absidial,care e întovărăşit de „varianta” „absidal”,apoi aflăm că substantivulacaţ are „varianta” „acaţiu” (pag.5) ş.a.m.d.Probabil, e greu să ne pronunţămîn cazuri ca acela al adverbuluiacana, şi autorii Dicţionaruluine „trimit” la hacana, sau în acelaal substantivului acant, autorii fiindnevoiţi să ne îndemne a vedea ceînseamnă acantă (pag. 4), la felcum nu e simplu să determinăm cuprecizie locul accentului în cuvinteprovenite din alte limbi, ca acatíst şiacátist (pag. 5). Este democratic săacceptăm şi adverbul aci, şi formaaici (pag. 7), după cum e normal săexiste şi alte „variante” de aceastănatură. Dar când ajungem la substantivulacoperământ, urmat de„varianta” „acoperemânt” (pag. 8)şi, mai ales, la actor şi la „varianta”lui „învechită” „aftor” (pag. 10), caşi la adaos cu „varianta” „adaus”(pag. 11), ne vedem ca şi obligaţisă credem că atare „variante” suntconsemnate numai şi numai înscopul de a încuraja comiterea degreşeli în vorbirea şi, îndeosebi, înscrierea unei mari părţi a populaţieinoastre.Ni se poate reproşa că dicţionarulexplicativ nu este şi ortografic.E adevărat că Dicţionarul ortografic,ortoepic şi morfologic allimbii române recomandă numaiformele acatíst (pag. 3), acoperământ(pag. 5), actor (pag. 6), adaos(pag. 7) etc. şi s-ar părea că problemaeste ca şi rezolvată.Dar nu e, cât timp marea majoritatea vorbitorilor şi scriitorilorlimbii noastre se folosesc de DEX şila orice abatere de la norma literarădau vina pe el: chipurile, dicţionarulrecomandă sau admite „variante”.Aceasta pe de o parte.Pe de altă parte, nu ştim cum

Cum vorbim, cum scriem? 81anume şi de ce se întâmplă că preades întâlnim în presă şi în scriereastudenţilor, elevilor, profesorilor,nemaivorbind de aceea a altorcategorii de intelectuali, mai cuseamă „variantele” indicate în DEX,ci nu formele corecte şi unanim recomandabileşi în paginile lui, şi îndicţionarul normativ. Am numi aici,în calitate de exemple probante,verbul „(a) adimeni”, pomenit înDEX la pag. 13 (corect: a ademeni),adverbul „adineaori” (pag. 13;corect: adineauri), substantivul şiadjectivul „bicisnic”, înregistrat ca„variantă” în DEX la pag. 93 (corect:becisnic), substantivul „dicoct”(„variantă”, drept că „regională”,consemnată la pag. 267; corect:decoct), substantivul „delicvent”(„variantă” fixată la pag. 274; corect:delincvent), verbul „(a) descălica”(pomenit la pag. 283; corect: (a)descăleca)...Întrerupem aici mulţimea de„variante” enumerate de autorii /alcătuitorii Dicţionarului explicatival limbii române cu o conştiinciozitateexemplară, care până la urmăface un mare deserviciu majorităţii.Vina de ceea ce se întâmplă pânăla urmă este a oamenilor care nuoperează distincţia cuvenită întreformele corecte, recomandabile sauacceptabile, ale cuvintelor şi „variantele”lor. Am zice că „variantele”nu constituie ceea ce numim „normă”,dar şi Dicţionarul ortografic,ortoepic şi morfologic al limbiiromâne recomandă, bunăoară,(a) despera / dispera şi desperare/ disperare (pag. 173) sau parimieşi paremie (pag. 439). Or, în atarecazuri – e drept, foarte puţine – cuvântuldecisiv, altfel zis – opţiuneadefinitivă pentru o formă sau alta acuvântului, ne aparţine în întregime.Cum procedăm în fiecare cazaparte dintre cele evidenţiate înacest articol, e dreptul nostru, alfiecăruia, de a alege. Dar alegereanoastră ar trebui făcută astfel, ca sărostim şi să scriem formele generalrecomandabile şi unanim acceptabile,nu „variantele” care fac deserviciu şi deserviciu în Dicţionarulexplicativ şi chiar în cel ortografic,ortoepic şi morfologic, iar subinfluenţa acestora – şi în multe altedicţionare bune în fond, ai cărorautori nu se încumetă să se „abată”de la buchia lor prestigioasă, consecinţafiind împestriţarea vorbirii /scrierii noastre cu forme gramaticaledin eşalonul al doilea al măreţeinoastre limbi române.

82limba RomânăIon MELNICIUCsă apelăm mai desla dicţionarul explicativ (II)PRECIS – SIGURInvoluntar, adeseori aud dialoguri de felul:– Eşti precis că autobuzul încă n-a plecat?– Sunt precis!Ambii vorbitori s-au exprimat greşit, dar s-au înţeles înde ei. Aceastapentru că greşeala cu pricina e atât de frecventă în uzul nostru cotidian,încât ni se pare că e absolut normal să ne exprimăm anume aşa.Să vedem cum tălmăceşte cuvântul precis DEX-ul: „care este limpede,lămurit, clar”.– Asta vroiau să spună cei care au dialogat? Evident că nu. Ambiiconlocutori intenţionau să comunice celuilalt că este sigur de cele afirmate.Precis poate fi un aparat de măsurat: cântarul e precis, adică aratăcorect greutatea corpului, obiectului cântărit.Aşadar, reţineţi: omul e sigur de cele ce spune, iar cântarul e precisîn verificarea greutăţii.FIERBĂTOR sau PLONJOR?Este ridicol să te foloseşti de un obiect, fără a şti cum se numeşte.Mi s-a întâmplat să cer în magazin un plonjor şi să fiu refuzat.– N-avem, mi-a răspuns scurt vânzătoarea.– Cum n-aveţi, dacă îl văd expus pe poliţă? insist eu.– Care-i? întreabă doamna.– Uite-l, doamnă, îi arăt eu cu mâna.– Cum i-aţi spus?! încearcă să precizeze dânsa.– Plonjor.– Plonjon?– Plonjor, termoplonjor.– Eu ştiam că-i kipiatilnik, îi mai zic şi fierbător…– Orice obiect trebuie numit cu numele său, doamnă. Una e plonjorul– „aparat electric portativ pentru fierberea unei cantităţi mici de apă(pentru un ceai, o cafea)”, şi alta e plonjonul – „salt practicat în fotbal sauhandbal de către portar pentru a prinde mingea”. Iar fierbătorul e folosit întehnică şi denumeşte „un aparat care serveşte la fierberea unor lichide”.

Cum vorbim, cum scriem? 83Aşadar, nu uitaţi: orice obiect trebuie numit cu numele său, şi nu cuunul străin.„BAFTĂ!”Ori de câte ori urmăresc la radio sau la televiziune unele competiţiisportive sau concursuri literar-artistice la care participă în special tineretul,mă supără până la refuz un cuvânt preferat în mod excesiv de moderatoriiemisiunilor. Aceştia le doresc participanţilor „baftă!”. Ştiam cuvântul, daram consultat totuşi dicţionarul ca să-mi pot explica mie însumi de ce măşochează acest cuvânt. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat:Baftă (argotic şi familiar). Noroc, şansă (din ţigănescul baht. Cf. tc.baht).Adică e un cuvânt împrumutat care a rămas la periferia limbii literareşi este preferabil în situaţiile recomandate de dicţionar. De ce atunci îlpreferă intelectualii noştri în detrimentul frumoaselor şi binecunoscutelorcuvinte: noroc, succes?LA STAŢIONAR?În limbajul studenţesc e foarte frecventă exprimarea „sunt student lastaţionar”. Vorbitorii cu pricina nu cunosc sensul termenului staţionar, şianume: „care stagnează, care nu variază câtva timp, constant”. Corect e săspunem student la zi sau cu frecvenţă, care e altceva decât învăţământulfără frecvenţă sau chiar seral. Iar în ultimul timp şi la distanţă. Greşeala,uşor de observat, e foarte gravă, căci sensurile cuvintelor confundabile(staţionar şi la zi) sunt net distincte.E bine să ştim că staţionar denumeşte, în accepţie medicală, un „dispensarpentru îngrijirea bolnavilor”. Dicţionarele atestă şi alte semnificaţii,mai puţin frecvente la noi.Aşadar, în instituţiile de învăţământ superior sunt două forme de învăţământ:la zi (cu frecvenţă) şi fără frecvenţă.LOCATAR – LOCUITORDacă nu suntem atenţi la felul cum le utilizăm, paronimele oricând nepot juca festa. Cauza este cea cunoscută: ele sunt apropiate fonetic şi deaceea deseori le confundăm. În special când nu cântărim îndeajuns cuvântulsau nu cunoaştem sensurile cuvintelor apropiate ca fonetism, cum ar fi: aadapta – a adopta, federal – federativ, locuitor – locatar.Asupra ultimelor aş vrea să vă atrag în mod special atenţia. Dacălocuitor e cunoscut de toată lumea, apoi locatar – de mai puţini vorbitori,de unde şi confuzia lor. Cineva spunea la radio că a fost într-o ţară undesunt numai 500 de mii de locatari. Concluzia am făcut-o pe loc: dânsul nucunoaşte semnificaţia acestui cuvânt şi l-a confundat cu locuitori. DEX-ulclarifică situaţia: locatar e „persoana care locuieşte stabil, permanent într-

84limba Românăun imobil; chiriaş”. Aceeaşi persoană poate fi numită locuitor (în raport cuoraşul) şi locatar (în raport cu imobilul, casa în care locuieşte). Spunem,de exemplu, locuitorii oraşului Chişinău, dar locatarii blocului nr. 11 din str.Florilor.A DOVEDI sau A REUŞI?Ori de câte ori mai aud greşeli de vorbire, care au fost semnalate şicondamnate în repetate rânduri, mă tot întreb: ce mai trebuie să facem casă scăpăm de ele? Răspunsul, mi se pare, e univoc: să-i atenţionăm pevorbitorii în cauză pe toate căile şi cu orice ocazie, până vor conştientizacă trebuie, în cele din urmă, să se dezică de prostul obicei de a vorbi cugreşeli. Spunem astea, ca să nu ni se reproşeze că prea mult vorbim despreaceeaşi greşeală. Trebuie să recunoaştem cu toţii că foarte mulţi vorbitoride la noi substituie verbul a reuşi prin a dovedi în virtutea unei practici vicioase.Pentru a evita această confuzie semantică, e necesar să cunoaştemelementar sensurile lor distincte: a dovedi înseamnă „a demonstra cu probe,argumente un adevăr, o realitate”; pe când a reuşi are sensul de „a ajungela un rezultat dorit; a izbuti, a izbândi”.Spunem, de exemplu, Am reuşit să ajung la timp acasă, şi nu Amdovedit să ajung; sau: N-am reuşit să termin de citit romanul.Pentru a reuşi să scăpaţi de această greşeală, consultaţi dicţionarul.E BINE SĂ FII AUTORITAR?De obicei, autoritar apare pe lângă substantivele şef, director, conducător.Cine zice că X este un şef autoritar, o face din cele mai bune intenţii– doreşte să-i facă şefului un compliment, chipurile, „e omul stimat,agreat de subalterni”, adică se bucură de autoritate. Dar intenţiile nu i-aureuşit, pentru că autoritar înseamnă „persoană care îşi impune autoritateaîn mod voit, adică se cere stimat, respectat, lăudat”. Distinsul lingvist ValentinMândâcanu persiflează utilizarea incorectă a acestui cuvânt în felulurmător: „Directorul nostru este autoritar, dar fără autoritate”.Concluzia se cere de la sine: autoritar denotă o semnificaţie negativă;director autoritar înseamnă unul care nu se bucură de autoritate, nu esteagreat, dar şi-o impune el însuşi.Corect e să spunem om (director, şef) cu autoritate.„POPORUL CAPITALEI”?!Se pare că oricine ştie ce înseamnă popor – „totalitatea locuitorilorunei ţări, populaţia unei ţări; cetăţenii unui stat; naţiune, neam”. Acesteasunt sensurile uzuale ale cuvântului, sensuri cunoscute, acceptate şi folositede toţi vorbitorii în mod curent. Dar DEX-ul atestă şi sensurile învechite alecuvântului, ieşite din uz, ceea ce ne face să credem că sunt necunoscutemajorităţii vorbitorilor. E vorba de semnificaţiile arhaice ale substantivului

Cum vorbim, cum scriem? 85popor : „populaţia unei cetăţi, a unui oraş, a unui sat (ori a unei părţi dintrunsat) sau a unei unităţi teritoriale formate din mai multe sate”.Oricât de straniu ar părea, dar unui ziarist i-a căzut pe plac anumesensul învechit al cuvântului în cauză şi ne informează: „Ieri dimineaţă totpoporul se grăbea la serviciu. La orele de vârf poporul aştepta în staţii.Pentru tot poporul capitalei, care numără circa 800.000 de oameni, 80 deautobuze şi 200 de troleibuze înseamnă prea puţin. Poporul dă câte 1 leuşi se ticseşte în microbuz, numai să ajungă în centru”.Aşadar, dacă e să credem ziaristului, tot poporul capitalei se grăbeştedimineaţa la serviciu. E incredibilă această afirmaţie, căci în capitală maisunt şi oameni bătrâni, bolnavi, micuţi care, fireşte, mai stau şi pe acasă.Dar mai şochează ceva: de ce poporul capitalei, şi nu locuitorii, orăşenii,populaţia?Ziaristul a comis, din grabă, două greşeli: una de logică şi alta deexprimare.Concluzia: să nu ne pripim în alegerea cuvântului potrivit.NUMĂRUL de înmatriculare a MAŞINIIÎn lucrarea lui Valentin Guţu, intitulată Dicţionar al greşelilor delimbă, apărută acum cinci ani la Editura Arc, sunt analizate nouă greşelide exprimare privind substantivul număr. În treacăt fie spus, extensiuneaconţinutului semantic al acestui cuvânt nu cunoaşte limită. Cineva a constatatcă vorbitorii îşi permit nepermisul în „universalizarea” lui semantică.În cele ce urmează ne vom referi doar la domeniul circulaţiei rutiere.Chiar zilele trecute cineva îmi spunea că poliţia i-a luat numerele de lamaşină.Eu, fireşte, m-am făcut că nu-l înţeleg şi l-am întrebat curios:– Cum adică, ţi-au luat numerele? Care numere? Cum poate poliţistulsă ia nişte numere imprimate pe o placă metalică?– Păi, despre asta e vorba. Mi-a demontat placa cu numerele maşinii.– Acum am înţeles. Te-a deposedat de numărul de înmatriculare alautomobilului dumitale.– Dar eu cum am spus? Nu tot aşa?– Nu chiar, precizez eu. Dumneata ai spus numerele maşinii. Astfelam putea spune doar despre numărul unei maşini (automobil) sportivecare, într-adevăr, e numerotat, convenţional, pentru a o deosebi de celelaltemaşini participante la o competiţie sportivă.Pentru cazul nostru termenul adecvat e numărul de înmatriculare.ORE DE LUCRU sau PROGRAM?Deloc uşor să alegi, vorba poetului, „cuvântul ce exprimă adevărul” însituaţia în care pentru aceeaşi noţiune avem două-trei sau chiar mai multecuvinte. Pentru durata de timp cuprinsă între momentul de deschidere şicel de închidere a unui magazin, să zicem, dispunem de mai mulţi termeni:

86limba Românăore de lucru, program de lucru, regim de lucru, lucrăm de la… până la,magazinul e deschis de la ora… până la ora… etc. S-ar părea că problemae doar în preferinţa unui sau altui termen. Aceasta în aparenţă. Dacă însăanalizăm conţinutul semantic al expresiilor enumerate, ne convingem, fărăprea multe eforturi, că ele totuşi diferă ca nuanţe semantice.Ore de lucru nu denumeşte cu precizie durata de timp între începutulşi sfârşitul activităţii unei organizaţii, instituţii, deoarece ele includ şi orelede prânz (pauza).Regim de lucru înseamnă „mod de lucru al unui aparat, al unei instituţii,organizaţii”. Am putea spune Magazinul lucrează în regim nonstop.Program de lucru ni se pare cel mai reuşit termen pentru noţiunea îndiscuţie. Şi iată de ce: program înseamnă „un plan de activitate repartizatăpe etape” (în cazul nostru: începutul, sfârşitul şi pauza de prânz). Alta evorba că program include şi ideea de activitate, ceea ce înseamnă că, dacăam spus program, nu mai e nevoie să precizăm: de lucru, adică e oarecumpleonastic. De aceea vă recomandăm un stil telegrafic.Program: 8-20; oră de prânz: 12-13. Celelalte formulări (magazinul edeschis între orele…) nu sunt econome şi deci nerecomandabile.BIROU, dar şi BAROUÎn ultimul timp în municipiul Chişinău a apărut o firmă nouă: barou deavocaţi. Necunoscând acest termen (barou), mulţi se întreabă dacă e sinonimcu birou. Fireşte, nu. Pe peretele unei clădiri din str. Bănulescu-Bodoniam observat două firme alăturate: Barou de avocaţi şi Birou de avocaţi.Recunosc: nu cunoşteam termenul barou şi m-am grăbit să-i întrebpe specialiştii în domeniu. Mi s-a răspuns că e vorba de o asociaţie deavocaţi. Am consultat şi dicţionarele. DEX-ul dă următoarea explicaţie:„corp al avocaţilor, organizat (în trecut) pe lângă un tribunal sau o curte deapel”. Adică barou reflectă o realitate din trecut. E un istorism readus înrealitatea noastră. Dicţionarul de neologisme nu mai foloseşte remarca „întrecut” şi defineşte noţiunea dată astfel: „(în unele ţări) organizaţie profesionalăa avocaţilor dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială”. Prinurmare, baroul nu poate fi confundat cu biroul de avocaţi, care înseamnă„organizaţie de avocaţi care acordă asistenţă juridică populaţiei”.Aşadar, barou şi birou sunt termeni juridici, apropiaţi ca structură sonoră,dar cu semnificaţii diferite. Atare cuvinte se numesc paronime.

Co-Laborator 87Magda MAREŞTEXT, ARHITEXT,PARATEXTCunoaşterea artistică implicăexersarea comunicării din douăperspective: lectura lingvistică aenunţului şi negarea acesteia prinrecitirea enunţului lingvistic în bazaprincipiului receptării imaginii artistice.Atât constituirea semnificaţieiartistice, cât şi trăirea estetică suntdeterminate, în principal, de raportultensionat dintre cele două tipuride lectură. Din perspectiva comunicativă,opera literară are caracterinteracţional şi presupune colaborareadintre emiţător şi receptor.Angajat în procesul de receptarea discursului literar, de negocierea sensului, cititorul caută, printr-oabilitate transformată în reflex, reperecare să-i faciliteze înţelegerea:semnalele paratextuale. Termenulde paratext (paratextualitate)apare pentru prima oară la GérardGenette în Introducere în arhitext(1979), desemnând un fenomenmai larg, acela de arhitextualitate.Ulterior, în preambulul unei sintezeconsacrate „literaturii de gradul aldoilea”, apărută în 1982, autoruloferă noi nuanţări. Alături de intertextualitate(prezenţa unui text înaltul prin citat, parodie, aluzie etc.),paratextualitate (reunirea „tipurilorde semnale accesorii”, cum sunttitlul, subtitlul, prefaţa, notele marginaleşi infrapaginile, ilustraţiile),metatextualitate (relaţia care leagăun text de altul prin comentariu, fărăsă-l citeze ori să-l numească în modnecesar) şi hipertextualitate (textelederivate din textele preexistenteprin transformare ori imitaţie), arhitextualitateae privită ca un factoral transtextualităţii („tipul cel maiabstract şi mai implicit”, acoperind„percepţia generică” a unui text).Arhitextualitatea uzitează uneoride o menţiune paratextuală – deexemplu: „poezii”, „roman”, „eseu”[1, p. 7-11].Din perspectiva teoriei actuluide creaţie, structura operei literareeste o virtualitate care se materializeazăîn actul textualizării poeticedevenind, în final, o prezenţă latentă.Văzută din unghiul esteticiireceptării, structura literară apareca o virtualitate care se actualizeazăprin contactul nemijlocit alcititorului cu opera. Textul literareste implicit un intertext, un spaţiuîn care se interferează elementece provin din diverse domenii demanifestare prin limbaj a atitudinilorumane. Astfel, un text romanesc seprezintă ca un ansamblu de enunţurişi coduri reluate din alte texte.„Vom numi intertextualitate, spuneJulia Kristeva, interacţiunea carese produce în interiorul unui singurtext. Pentru subiectul cunoscător,intertextualitatea este indiciul moduluiîn care un text citeşte istoria şise inserează în ea. Modul concret încare intertextualitatea se realizeazăîntr-un text dat determină caracteristicamajoră (socială, estetică) aunei structuri textuale” [2, p. 266].Enunţurile care aparţin altortexte capătă, odată înglobate în

88limba Românănoua structură textuală, alte semnificaţii,iar sensurile lor originare seintersectează, dând naştere unorexpresii ambivalente care reprezintă,de fapt, un mod particular de a„citi” epoca. Intersectarea unui textcu enunţurile pe care le asimileazăîn propriul spaţiu sau la care face trimitereîn exterior este numită de JuliaKristeva ideologem. Prin urmare,ideologemul desemnează funcţiaproductivităţii textuale, o funcţie amodului în care interacţionează întruntext diversele secvenţe din altespaţii textuale pe care le „citează”.Iar o lectură intertextuală a uneiopere înseamnă situarea acesteiaîn istorie, în societate, în ansamblulcircumstanţelor în care apare şi încare tinde să se integreze.Contactul cu textul e mai totdeaunamediat de opinii şi impresiiinduse prin observarea nemijlocităa „ambalajului”, adică a paratextului.Prin paratext înţelegem tot cese află „în pragul textului literar”:coperta, prezentarea editorială,numele autorului, titlul, imaginile,dedicaţiile, prefeţele, notele, diferiteleavertismente etc. Aparent,acestea se află în afara textului,dar funcţionează ca elemente anticipatoare,pregătind „starea lecturii”pentru cititor, furnizând „informaţii”despre text prin: titluri sau subtitlurigenerice („dramă”, „teatru”, „scrieriliterare”, „roman” ş.a.); titluri sausubtitluri specifice (Îngerul a strigat,Bietul Ioanide); numele autorului(Marin Preda, Fănuş Neagu,George Călinescu).Funcţionarea ca anticipatori aacestor elemente solicită cunoaştereade către cititor a unui cod metalingvisticîn baza căruia ar puteasă actualizeze semnificaţia unor termenica roman, comedie sau numeprecum: Mircea Cărtărescu, IoanSlavici, sau titluri: Patul lui Procust,Amintiri din copilărie. Dacănumele scriitorului funcţionează camarcă a apartenenţei textului la unanumit stil şi, în mai mică măsură,ca stimulent al stării de lectură, titlulîndeplineşte „atât o funcţie stilisticăcât şi o funcţie poetică (…) ocupândo poziţie privilegiată şi în instituirearaportului text – receptor [3, p.173]. Paul Cornea identifică dubladeterminare a titlului în funcţie deopera pe care o denotează şi, maiales, în funcţie de concurenţa celorlaltetitluri care solicită în acelaşitimp favoarea publicului. Pentru a-latrage pe cititor, „numirea trebuie săfie nu atât corectă, cât şocantă, nuatât exactă, cât sugestivă” [4, p. 31].Nu este întâmplătoare construireatitlului în baza oximoronului Sufletemoarte (N. V. Gogol), Cadavruviu (L. M. Tolstoi), Doi morţi vii(V. Alecsandri), dar şi SărmanulDionis (M. Eminescu), titlu cedeschide o dublă perspectivă delectură: ironică (prin modalizatorul„sărmanul”) şi gravă (prin raportareala mitul lui Dyonisos, simbol alplenitudinii vieţii, al elanului vital).Titlurile cu caracter metaforic se potconstitui într-un nucleu al deveniriisemantice a unui text literar: Patullui Procust, Gorila, Bunavestire,Groapa, Întunecare. Titlurile romanelormai noi atestă o diferenţămajoră de viziune. Modernii, nemulţumiţide exprimarea directă, sunt încăutare de simboluri: Feţele tăcerii(Augustin Buzura), Alexandria şi

Co-Laborator 89infernul (Laurenţiu Fulga) etc.Titlul şi alte mijloace paratextualepot provoca starea de lectură,în funcţie însă de pregătirea literarăa cititorului. Când „codul metalingvistic”rămâne nefuncţional, dezvoltareastării tensionale începe odată cu lectura lingvistică a textului.Autorul foloseşte semnalele paratextualeca modalitate suplimentarăde definitivare a sensului sau capreîntâmpinare a eşecului receptării(cazul romanului Ciocoii vechi şinoi, premers de două prefeţe).Pentru cititor, acest ansamblu desemnale furnizează „chei de lectură”,„instrucţiuni” indispensabileactualizării potenţialului semanticşi construirii sensului, iar identificareaşi interpretarea lor corectăe o problemă ce ţine de gradul decompetenţă a cititorului. Elementeleparatextuale modelează procesulde semnificare conform propriilortipare, ceea ce poate duce în direcţia„bună”, dar şi într-o direcţie„greşită”, contraindicată. Aşa seexplică faptul că „adesea nu citimce «vedem», ci ceea ce «ştim» cătrebuie să citim” [4, p. 126].A face literatură înseamnă aparticipa la un joc şi a-ţi asuma niştereguli. Reuşita receptării literareeste condiţionată în mare măsurăde posibilitatea „fictivizării” ori adepragmatizării. În acest scop suntutilizate semnalele paratextualece funcţionează la nivelul textuluisocio-cultural (recomandări delectură, includerea unui text literarîntr-o antologie, situarea opereiliterare în raport cu altele etc. Loculpe care îl ocupă textul ca unitatea unui ansamblu (articolul într-orevistă, schiţa într-o culegere)ori ca entitate independentă saucorelativă în plan sincronic saudiacronic (nuvela X faţă de serianuvelelor precedente) furnizeazăindicaţii utile asupra conţinutului şistructurii sale. Astfel, cunoscândmajoritatea poeziilor dintr-un volum,poţi deduce particularităţile stilisticeori de viziune ale celor pe care încănu le-ai citit. Sau, ştiind scopurileunei reviste înţelegi că articolul defond prefigurează o anumită ideologie.Prin urmare, „cunoaştereavecinătăţilor oferă probabilităţi, nucertitudini” [4, p. 130].Un caracter mai concret audatele preliminare sugerate de ambalaj,date pe care cititorul avizat leidentifică înainte de a începe lectura(forma, grafica, coperta, numeleediturii, al colecţiei, numele autorului,indicaţiile privind genul, temaoperei, oferite de inserturile editorialede pe ultima filă a copertei, debanderolele publicitare etc.). Totulva părea extrem de sugestiv pentruun cititor cu experienţă. Sugestivitateaexteriorităţilor e suficientă pentruceea ce unii numesc „contactulde lectură”. Dintre indicaţii, extremde binevenită este precizarea privitoarela gen, fiindcă declanşeazăo aşteptare cristalizată – e vorbade semnalarea directă (printr-unsubtitlu „roman”, „poeme”) sau indirectă(ilustraţia în culori de tip iconicla o carte de copii). Alte indicaţii(banderola publicitară, inserturileeditoriale) semnalează tema opereiîntr-un mod deschis şi semnificativ.Numele autorului (al unui autorconsacrat) constituie încă o cheiede interpretare. El defineşte pentru

90limba Românălectorul competent o viziune asupralumii, un univers tematic, un mod deconstrucţie (liric, epic, dramatic), unstil. Cititorul de rând, la receptareanumelui Mihai Eminescu, îl va plasaîn contextul marilor clasici, avândînsă o idee vagă despre autorii maipuţin cunoscuţi.Se impune şi remarcareasemnalelor paratextuale la nivelultextului însuşi. Unul dintreaspectele structurii textului narativce devine obiect al semnalizărilorparatextuale este subiectul. Laacest nivel se poate opera o primădistincţie care „vorbeşte” despresubiectul întregului text: „Vreau săînfăţişez semenilor mei un om în totadevărul firii lui şi omul acela voi fieu” [5, p. 10], dar şi paratextul carese referă doar la anumite secvenţeale subiectului: „credem că lectoriinoştri n-au uitat secreta întrevorbiredintre principele GheorgheCaragea şi banul C pe care ampovestit-o pe la începutul acesteiscrieri” [6, p. 94].Paratextul din interiorul textuluise poate referi şi la motivul iniţial alactului scriptic: „De ce scriu aceastăcarte? De ce mă căznesc să refacatmosferă? Din manie de autor,care profită de experienţele luiintime ca să le dea în vileag şi săaştepte laude? Din nostalgie dupăvremuri care se duc? Dar mai alese un ţipăt către oameni ca să măconsoleze şi să mă vindece” [7, p.385].Conceperea literaturii ca demerscomunicativ oferă posibilitatemesajului-text să transmită, pe lângăconţinut, informaţii suplimentarece vizează însăşi substanţa şi alcătuireasa. Mai mult decât celelalteaspecte narative scriitura devine înmod frecvent obiect al paratextului.Gide reflectează în Falsificatoriide bani asupra metodei narativealese: „aş vrea ca aceste evenimentesă apară mult deformate înpovestirea pe care o vor forma înfinal” [8, p. 81].O situaţie interesantă întretextele care exemplifică scriituraca obiect al paratextului ilustreazăromanul Patul lui Procust – „întâiulroman românesc care conţine opoetică explicită”. Criticul tradiţionala fost surprins de acest roman, dediscontinuitatea textului, dar maiales de „prezenţa” autorului însubsolul paginii care constituie unveritabil metatext. În acest roman,autorul are un rol inedit: el nu enici protagonist, nici narator, intrăînsă în scenă pentru a organiza„spectacolul”, şi este un „metteuren scène”. Dacă, pentru început,îşi asumă doar regia „dosarului deexistenţă”, mediind relaţia cititor– narator, treptat se lasă atras delumea ficţiunii, încât nu rezistă tentaţieide a deveni personaj el însuşi.De la reflecţiile naratoruluiasupra motivelor şi formelor naraţiuniidin Patul lui Procust (primelede acest fel în romanul românesc),până la Anton Holban e o distanţăconsiderabilă. În romanele acestuiaputem observa o reflexivitate„paratextuală” de natură estetică:„Şi acum să-mi continui romanul?Sau să-mi încep altul?” [9, p. 70].Personajul-narator, având o înaltăconştiinţă estetică, îşi permite săfacă unele sugestii paratextuale:„aceste rânduri sunt complet ne­

Co-Laborator 91drepte. Ar trebui să-şi scrie şi earomanul ei, aşa cum îl vede ea şi nucum îl transform eu (…). Din lecturacelor scrise de amândoi un al treileaar putea să-şi facă o convingere” [7,p. 337]. Altădată, Sandu reflecteazăasupra eroinei sale: „eroina mea einsesizabilă dintr-un motiv contrar:truda mea de a o explica în întregimeşi de a arunca asupra ei luminade care sunt în stare” [9, p. 186].Nu numai scriitura, ci şi actulscriptic este dezvăluit cititorului prinintermediul paratextului: „culcat,într-un colţ, privesc şi scriu acestenotiţe” [9, p. 197]; „în ziua de toamnă,barca unde-mi scriu aceste notechinuite pluteşte lin pe Sena” [9,p. 245].Obiect al comentariului paratextualpoate deveni, de exemplu,relaţia dintre autor şi cititor. În romanulJocurile Daniei deosebimun „lector vizat” – Dania, care este„solicitată” foarte frecvent: „Dania,mă auzi?”, „Dania, vrei să te numescIstinye?”.Încercarea curentă de a precizacâteva aspecte ale structuriinarative despre care paratextul„vorbeşte” este, desigur, sumară. Îninteriorul textului literar, semnalărileparatextuale se pot referi la oriceaspect al structurii narative: subiect,personaje principale sau secundare,scriitură, actul însuşi de a scrie,relaţia autor – lector ş.a.m.d.BIBLIOGRAFIE1. Genette G., Palimpsestes,Seuil, Paris, 1982.2. Kristeva J., Pentru o teoriea textului, Editura Univers, Bucureşti,1980.3. Irimia D., Introducere în stilistică,Editura Polirom, Iaşi, 1999.4. Cornea P., Introducere în teorialecturii, Editura Polirom, Iaşi, 1998.5. Rousseau J. J., Confesiunile,Editura pentru Literatură, Bucureşti,1969.6. Filimon N., Ciocoii vechi şi noi,Editura Cartea Românească, Bucureşti,1980.7. Holban A., Ioana, Editura Eminescu,Bucureşti, 1985.8. Gide A., Falsificatorii de bani,Vivaldi, Bucureşti, 1992.9. Holban A., O moarte care nudovedeşte nimic, Editura Eminescu,Bucureşti, 1985.

92Victoria BARAGAGabriel GarcíaMárquez: lecturalumii latenteGabriel García Márquez s-aafirmat în literatura universală prinromanul Un veac de singurătate.Însă pentru cititorul contemporanprezintă interes şi alte lucrări alescriitorului columbian.În întreaga sa creaţie palpită,dincolo de tehnicile narative, unputernic nerv individualizant. Nuface excepţie nici romanul Despreiubire şi alţi demoni (Del amor yotros demonios, 1994). Ca şi încelelalte lucrări ale sale, motivul letaleste esenţial pentru perspectivaepică, iar iubirea este axa diegezei.Originalitatea acestui roman constăînsă în tendinţa de a pune semnulegalităţii între ficţiune şi potenţialitatea(actualizată sau nu) a realităţii.Romancierul nu mai porneşte de laun fapt istoric sau biografic pe caresă-l dezvolte ulterior, ca în cazulromanelor Toamna patriarhuluişi Generalul în labirintul său,ci de la asocierea a două motive.Pe de o parte – legenda pe carei-o povestise bunica sa, despre omarchiză ce moare la vârsta dedoisprezece ani, iar pe de altă parte– imaginea unor oseminte într-uncimitir, printre care şi cele ale uneifetiţe cu numele Sierva Maria deTodos los Angeles. Graţie spirituluiauctorial inventiv, îmbinarea acestorstranii informaţii, parţiale doarîn aparenţă – anonimatul legendeilimba Românăşi numele de pe mormântul necunoscut– actualizează o realitatevirtuală. Astfel, romanul Despreiubire şi alţi demoni constituie odecodificare a lumii şi o extinderea conceptului de istorie dincolo delumea obiectuală.Fiecare episod al naraţiuniidezvăluie realităţile unui trecutvirtual, precum şi o axiologie arealităţii. În roman se profileazăideea existenţei a două sisteme cestau la baza conexiunii lumii. Unul evaloric, dar nu are suficiente energiipentru a se manifesta; celălalt eevenimenţial, însă îi lipseşte indicatorulaxiologic. În cadrul acestor sistemese operează cu dimensiuni şicategorii diferite. Una dintre surseledramei umane constă în dorinţa dea supune sistemul valoric sistemuluievenimenţial şi de a-i conferifaptului istoric valoare. În realitate,factorul ce interferează aceste douăsisteme este sacrificiul. El este bivalent,căci se proiectează conformcelor două mecanisme dimensionale.În sistemul valoric sacrificiul esteconceput ca act de sfinţenie, în celevenimenţial – ca act victimizant.Fabula relevă soarta vitregăa Sclavei Maria – fiica unui marchiz,abandonată din cauza pizmeinemărginite a mamei sale, fiicătutelată de sclavii negri ce lucraula bucătărie – care este strivită deduritatea timpului în care trăia. Înroman este reprezentat universulîn care se înscrie existenţa acesteicopile: societatea sclavagistă a secoluluial XVIII-lea din Indiile Americiide Sud, colonii în care puterea esteîmpărţită între elita spaniolă şi ceareligioasă; şi spaţiul ne-iubirii. Timpuldiegezei cuprinde aproape jumătatede an. Naraţiunea însăşi începe şisfârşeşte, respectiv, cu datele care

Co-Laborator 93delimitează această perioadă: şaptedecembrie şi douăzeci şi nouămai. Ambele au o dublă semnificaţieîn viaţa Sclavei Maria şi sunt oarecuminversate valoric una în raportcu cealaltă. Şapte decembrie eziua în care împlineşte doisprezeceani de copilărie neprihănită, fiind,concomitent, ziua fatală în care ise provoacă moartea lentă: tocmaiatunci fusese muşcată de un câineturbat. Douăzeci şi nouă mai e ziuamorţii sale, dar este şi ziua eliberăriide lumea odioasă ce o înconjoară.Deşi nu avea nici cel maimic simptom al turbării, după cumstabilise iniţial medicul Abrenuncioşi după cum a confirmat ulterior şimedicul viceregelui, Sclava Maria afost declarată îndrăcită, acesta fiindun prilej potrivit pentru ca episcopulsă-şi impună puterea în faţa celuice mai purta titlul de marchiz. Acestfals a fost susţinut şi acceptat înunanimitate: era masca după carese putea ascunde monstruozitateacolectivităţii însetate de jertfe şi demoarte.Complicitatea este singura relaţiecare-i leagă pe oamenii acesteilumi romaneşti. Indiferent de formacomportamentală – voit sau dinindiferenţă, abuzând de putere saudin umilinţă – toţi au condamnat-ola moarte pe Sclava Maria.Setea de sacrificii este cauzatăde excesul de fals şi artificiual unei lumi ce nu mai poate trăiprin sine şi care suferă din cauzaînstrăinării de sacru. Sclavei Mariai-a fost hăzărit să răscumpere păcatelelumii care a născut-o. Ea afost mielul sacrificat pe altar.Tenul livid, ochii de un albastrustins, părul lung şi lucitor îi dădeauaerul unei făpturi aproape imateriale.Acest chip diafan era reflecţiaunei fiinţe ce „nu era din lumeaaceasta”, dar care avea „har”.Trăind între sclavii negri, învaţă sădanseze înainte de a vorbi, învaţătrei limbi africane, cântă cu voce depăsări şi animale „încât le deconcerteazăpe ele însele”. Şi tocmaiaceastă deschidere spre limbajelenaturale, ce constituie o mărturie auniunii sale cu lumea pură, depăşindcalitativ alfabetismul limbajelorlineare ale civilizaţiei, a servit dreptmotiv pentru a o considera posedatăşi a o supune exorcismului. Fărăa şti de Dumnezeu, Sclava Mariatrăieşte conform legilor divine.Cayetano Delaura, exorcistulei, şi-a dat seama totuşi, graţie iubiriice i-a învăluit sufletul, că „uneoriatribuim demonului unele lucruri cenu le înţelegem, fără a ne gândi căpot fi lucruri ale lui Dumnezeu pecare nu le înţelegem” şi că de fapt„ceea ce pare a fi demonic nu suntdecât obiceiurile negrilor, pe carefata le-a învăţat fiind abandonatăde părinţi”. De aceea Delaura recomandăcălugăriţei Jofeza Miranda– femeie ipocrită şi cu o mentalitateîngustă – să-l citească pe SfântulAugustin, care spune că „nimicnu este, câteodată, mai util decâto îndoială”. Pe lângă aceasta, elconştientizează nişte afinităţi, delimiteazăbinele de rău într-o lumetransmaterială, fără a absolutizavaloarea lumii manifeste, mai alescând e vorba de fiinţele umane,căci le oferă şansa răscumpărăriişi mântuirii, adică este un adevăratpreot. De aceea el afirmă: „Luptanoastră nu este împotriva ei, cicontra demonilor ce o posedă”.Existenţa Sclavei Maria dezminteclişeul înrădăcinat că tot ce-ireligios e sacru, iar tot ce-i laic eprofan. Ba mai mult: realitatea ro­

92manescă ne relevă că lucrurile potfi chiar inverse: descoperi sufletepăcătoase sub haina unor rangurişi titluri religioase, pe când ceea ce-iconsiderat diabolic poate ascundeo creatură sfântă.Deşi concepută printr-un actde perversiune, Sclava Maria reveleazăiubirea. Ea e asemenealuminii ce se naşte din întuneric. Nua cunoscut afecţiunea părintească.Bernarda Cabrera, mama ei, o neagăostentativ, iar Don Ignacio deAlfaro y Dueńas, ulterior marchizulCasalduero şi seńior del Darien,tatăl ei, o neagă în mod tacit, căcipentru ambii această fiinţă nevinovatăreprezintă o mărturie a goluluilor spiritual.În lumina sufletului SclaveiMaria se oglindea adevărata faţăa celorlalţi. Pentru aceasta a fosturâtă de majoritatea oamenilor: eprea greu să-ţi recunoşti păcateleşi atunci îl culpabilizezi pe cel ceţi-a relevat adevărul impunându-ipenitenţa ce ţi se cuvine. Dar, în pofidaanturajului, copila, în aparenţăneajutorată, a avut titanica forţă dea converti ne-iubirea în iubire.În celula întunecoasă şi rece amănăstirii unde libertatea materialăa fost restrânsă mai mult ca niciodată,când moartea şi-a anunţatsosirea în premoniţiile clarviziunii,Sclava Maria cunoaşte fiorii iubirii.Încununate de sonetele amoroaseale lui Garcilaso, inimile celor doiîndrăgostiţi bat în acelaşi ritm. Eitrăiesc extazul descoperirii sacralităţiiiubirii – fapt ce îl face peDelaura să declare că întotdeaunaa crezut că Sfântul Duh apreciazămai mult iubirea decât credinţa –,dar şi agonia din preajma morţiilimba RomânăSclavei Maria, potenţată de acelvis fatal pe care-l văzuseră fiecaredintre cei doi.Din cauza vizitelor ilegalepe care i le făcea Sclavei Maria,Delaura este învinuit de erezie şi econdamnat, datorită unei clemenţespeciale, ca infirm într-un spital. IarSclava Maria, neînţelegând de ceiubitul său n-a mai venit şi neputându-itransmite flacăra arzătoarea iubirii, se topeşte mistuită. Astfel,când gardiana a intrat pentru a opregăti de cea de-a şasea şedinţăde exorcism, a găsit-o moartă.Dincolo de transparenţa fabulei,al cărei final letal fusese anunţatde la începutul romanului, se impunereverberaţia poetică în întregulspaţiu romanesc. Naraţiunea serealizează prin prisma unei trăiri încare se întâlnesc iubirea şi durereaşi transmite cititorului sentimentulregretului că, din cauza rigidităţiioamenilor, lumina valorii nu estepercepută.Romanul este scris în cheiaversurilor renascentiste ale lui Garcilasode la Vega:por vos nací, por vos tengola vida,por vos he de morir y porvos muero.Înscriindu-se în ansamblultipologic al creaţiei garciamarqueziene,romanul Despre iubire şi alţidemoni se impune ca fiind lucrarealui cea mai emotivă.

Co-Laborator 95Elena PRUSPROXEMICA literarăca personalizarea spaţiuluiConcepte filozofice universale,spaţiul şi timpul reprezintădimensiuni esenţiale ale realităţiişi – deopotrivă – ale textului literar.„Timpul şi spaţiul constituie cadrulîn care este implicată întreagarealitate”, notează Ernst Cassirerîn Eseu despre om [p. 66], suntnoţiuni ce „angajează fiinţa într-ocăutare permanentă de răspunsurila eternele probleme” [Cimpoi,p. 95]. „Romanul este spaţial atâtprin fond, cât şi în formele sale”, declarăMichel Zéraffa [1972, p. 429].Dacă termenul de cronotop,introdus de Mihail Bahtin în teorialiterară, scoate în evidenţă conexiuneaesenţială a relaţiilor spaţialeşi temporale valorificate artistic,termenul de proxemică, mai puţincunoscut, defineşte legătura spaţiuluicu cealaltă categorie majorăa textului – personajul.Proxemica reprezintă, în viziuneaantropologului american E. T. Hall,„studiul percepţiei şi utilizării spaţiuluide către om” [p. 191]. Definită antecedentca „topologie umană”, ca„microspaţiu al întâlnirilor interpersonale”,proxemica investigheazămodul în care individul structureazăspaţiul şi distanţele interpersonaleîn tranzacţiile cotidiene. Conceptualizareaspaţiului ca experienţăfundamentală, câmp de comunicareşi spaţiu simbolic ţine de importanţape care acesta o are în înţelegereade către subiect a statutului încâmpul social [v. Roventa-Frumuşani,p. 206-211]. Bazându-sepe relativismul lingvistic al teorieiWhorf-Sapir („decuparea naturii înfuncţie de categoriile furnizate delimba comunităţii în care trăim”),E. T. Hall întreprinde o analiză acomportamentului spaţial şi sistematizeazăacele aspecte ale culturiicare funcţionează după „un codsecret şi complex, nescris nicăieri,necunoscut de nimeni, dar înţelesde toţi”, mai precis – felul în careculturi diferite percep şi structureazăspaţiul [ibidem, p. 209].Literatura poate fi privită cao modalitate de aproximare aunui spaţiu ce comportă fie o realitateconstantă, fie un ansambluproteiform, supus unor reguli deorganizare iraţională [Dictionnairehistorique, thématique et techniquedes littératures, p. 524]. Astfel,opera devine un intermediu pentruatribuirea unui nucleu comunspaţiului local şi spaţiului globalpotrivit reprezentării pe care omulo are despre situarea lui în spaţiu.Spaţiul determină identitateasubiectului: individul se (auto)construieşteîn periplurile sale sociale,etice, politice etc.Cercetările actuale nu subliniazăîndeajuns faptul că „fiecarepersonalitate are şi o dominantăspaţială, o dimensiune care îi esteproprie”, fiind vorba de o „personalizarea spaţiului” [v. Roventa-

96Frumuşani, p. 217]. Proxemicaexaminează modalităţile de inserţiea umanului în spaţiu şi formele decomunicare interpersonală, care sebazează pe interdependenţa dintrespaţiul fix / comportamentul uman /patternul cultural. „Există o serie despaţii strict codificate de gramaticacomunităţii căreia îi aparţine individul”[ibidem, p. 218].Spaţiul şi personajul realistşi naturalist se condiţioneazăreciproc: localităţile organizate în„medii” modelează personajele,iar locuitorii îşi construiesc ei înşişimediul ambiant: „la revelation despersonnages par le milieu ambiantest une conception présente dansmaints romans importants au XIXièmesiecle” [Bournef / Ouellet, p.111-112].Romanul ca demers conceptualînseamnă pentru Balzacreprezentarea unei realităţi istoriceşi sociale unde fiecare element altextului este semnificativ. Noţiuneade urbanism include la Balzac unraport de determinare, materializatîn compoziţia romanelor prin intermediuldescrierii detaliate a cartierelor,străzilor, instituţiilor, locuinţelorşi a altor elemente semnificativepentru apartenenţa personajelorla o categorie sau o clasă socială.Metoda sa predilectă este observareaomului în relaţiile acestuiacu mediul şi în reacţiile lui sociale.Dimensiunea fundamentală a opereibalzaciene este interdependenţadintre om şi mediul social. Parisuleste un loc ideal pentru examinareaacestei interdependenţe, deoarecestructura sa geografică este la fel delimba Românăcomplexă ca şi structura-i socială.Fiecare spaţiu emană o atmosferămorală care acoperă peisajul, cartierul,locuinţa. În introducerea laComedia umană Balzac vorbeştedespre influenţa mediului asupradezvoltării speciilor.În secvenţele de viaţă parizianăelementele descriptive ocupăun loc preponderent. Cartierele,străzile şi casele sunt descrise pelarg pentru a servi ca documental epocii şi pentru a contribui larelevarea psihologiei personajelor,or, locul influenţează caracterulşi invers – caracterul imprimăamprenta sa decorului. DespreDoamna Vauquer, proprietara sordideipensiuni, Balzac scrie: „Toutesa personne explique la pensioncomme la pension implique sa personne”.Consubstanţialitatea individ– decor se regăseşte frecvent întoate romanele (în Traité de la vieélégante, în Une double famille,în Modeste Mignon, în Gobsec).Autorii secolului al XVIII-lea şiai secolului al XIX-lea atribuie spaţiuluiun rol din ce în ce mai important,astfel încât acesta nu mai poatefi considerat un simplu tablou defundal. Zola se distinge prin faptulcă îl prezintă pe om într-un raportnemijlocit cu ceea ce îl înconjoară:mediul, oraşul, casa, camera şialcovul. Acest mod de percepţie aspaţiului relevă o nouă concepţie araportului între om şi mediul său. LaZola omul şi anturajul sunt strânslegate: „L’un se fait par l’autre” [A.de Lattre „Le realisme selon Zola.Archeologie d’un intelligence”,Paris, P.U.F. 1975, p. 108].

Co-Laborator 95Locurile formează un sistemsemnificativ. Locurile nu sunt niştesimple decoruri, Zola le concepe înraport cu personajele ce le populează;altfel spus, personajele sedezvăluie prin locul, prin mediul încare sunt plasate. Ph. Hamon defineşte,în Le Personnel du roman,le systeme des personages dansles Rougon-Macqart d’EmileZola, teritoriul personajului. El denunţăinterpretarea tradiţională aspaţiului-decor şi arată că teritoriulnu este „de o parte” sau „în jur”, ci econsubstanţial cu personajul. Spaţiul,la Zola, construind personajul(conform tezei influenţei mediuluiasupra individului), este construit,la rândul lui, de personaj [p. 213].Problematica nu este nouă, darunghiul sub care Philippe Hamono aduce în discuţie este inovator.Teoria zolistă despre influenţamediului asupra personajului setraduce printr-un personaj teritorializat,învecinat cu spaţiul său, închisşi încadrat de aşezarea / locuinţasa, care îi condiţionează caracterul.După cum se vede din schiţeleoperelor sale, Zola gândeşte spaţiulromanului ca o ierarhie de spaţiişi sub-spaţii care se încadreazăîntr-o ierarhie globală, conformfigurilor grafice dominante (cercul,pătratul), pentru a semnifica destinulpersonajului [v. Hamon, 2001,p. 237-244].Influenţa spaţiului asuprapersonajului este o idee centralăa ciclului romanesc zolist, e unacare devine mai accentuată cândeste vorba de personajele aceleiaşifamilii. Astfel, putem constata omare diferenţă între surorile Renéeşi Christine în La Curée. Renée,pare să sugereze Zola, ar fi pututrămâne o burgheză la fel de simplăşi onestă ca şi sora sa, dacă mediulparizian nu ar fi pervertit-o.Pentru Zola există o legăturăindestructibilă între oameni şi locuri,personajele sunt profund dependentede mediul lor. Imensa casăîn care locuieşte Saccard, Renéeşi Maxime corespunde imaginiiacestora: e fastuoasă, deschisă tuturorvânturilor, satisface pretenţiilefiecăruia.Prin transformarea locurilorîn actori, spaţiile sunt învestitecu o dimensiune mitică. „Figurilemitologice sunt asociate la Zolacu principalele locuri romaneşti:Minotaurul – cu spaţiul labirintic alminei Voreux sau al marelui magazin,Adam şi Eva – cu „Le Paradou”,sau cu paradisul terestru, Dionisosşi Fedra – cu sera, dubletul parizianal parcului (...), Vulcan – cu fierărialui Goujet (L’Assomoir), Venus şiMoloh – cu scena şi culisele teatruluide varietăţi, dar şi cu alcovulcurtezanei (Nana)” [Sârbu, 1999,p. 127].Spaţialitatea prozei zolisteconstituie una dintre noutăţilefundamentale ale modelului săuromanesc. Opera lui Zola indicătrecerea de la o „estetică linearăla o estetică topologică a textului”[Hamon, 1997, p. 319]. Exegezade ultimă oră îl consideră pe Zoladrept creator al romanului spaţial[cf. Mitterand, Le regard et le signe.Poétique du roman réalisteet naturaliste, Paris, 1987]. Ciclul

98romanesc Les Rougon-Macquartconţine un complex topologic,format dintr-o serie de seme, organizatepotrivit opoziţiilor intern/ extern, orizontal / vertical, continuitate/ discontinuitate, circular /linear, suprafaţă / profunzime, real/ oniric. Printre schemele mentalecare asigură coerenţa universuluilui Emile Zola, „relaţia fundamentalăeste spaţiu închis-spaţiu deschis, înjurul ei grupându-se toate celelalteconexiuni” [Sârbu, 1999, p. 124-125].Personajul zolist se defineşteprin mediul în care trăieşte, mai precis– prin teritoriul pe care-l ocupă.Dar transgresiunile sunt posibile,cum arată H. Mitterand, şi tocmaiaceasta constituie esenţa drameiromaneşti: „Ce que Zola a compriset montré, c’est que [l’espace]porte dans ses formes mêmes,les germes d’une transformation,d’un bouleversement des structuresconstituées et de leurs signes,d’une contestation du système danslequel il est pris” [Mitterand, 1987,p. 154-155].În romanele lui Zola spaţiileparticipă la structurile actanţiale.Conflictele, confruntările ideologiceşi pasiunile se traduc în termenispaţiali. Cum menţionează ArnaudSompairac, „pentru naturalişti, oraşuleste o proiecţie a conflictelorde clasă în conflictele teritoriilor.Lumea muncii acordă fiecărui locdestinaţia sa, raţionalitatea capitalistănecesită o mediere concretă:apropierea de spaţiul urban. Astfel,oraşul stabileşte o relaţie simplăîntre «necesitate» şi localizare”limba Română[p. 164, 166]. Echilibrul iniţial sebazează, în toate cazurile, cumdemonstrează László Szakács, peo interzicere spaţială [p. 61]. Astfel,ţăranul trebuie să rămână în suburbie,iar reprezentantul burghezieimici – în vechiul cartier. Încălcareafrontierelor spaţiale duce la dezechilibruşi la drame.Definit întotdeauna cu multăgrijă, spaţiul are în romanele luiZola două funcţii complementare:de reprezentare a realităţii prinvaloarea sa mimetică şi de constituirea unei forme abstracte, a „unuispaţiu de joc”, adaptat personajelorşi „programului narativ” [Mitterand,1990, p. 206, 212]. Dacă prima creeazăiluzia realistă, cea de-a douacondiţionează formele şi etapeleacţiunii şi ale dramei. De aceeastudiul particular al universului topologicconduce la o reflecţie maigenerală asupra statutului semiotical operei: la legăturile pe care el leîntreţine cu acţiunea romanescă, cusubiecţii, cu axiologia şi cu suporturilemodale.Spaţialitatea romanescă laZola contribuie la sporirea lizibilităţiioperei prin valoarea referenţialăa toponimizării, la direcţionareaprogramului narativ al povestirii şila crearea unui anumit orizont deaşteptare. Cum constată LászlóSzakács, unele personaje pot sănu se întâlnească în traseul narativ,dar se integrează la un nivel ierarhicsuperior, la cel al sistemului relaţionalde tip cognitiv [Szakács, p. 63].Astfel, Félicité Rougon controlează,prin soţul său, clanul din salonulgalben.

Co-Laborator 95Conchidem că puţini autoriau abordat şi au prelucrat datelespaţiale atât de sistematic ca Zola.Organizând un sistem descriptivrelevant şi stabilind o reţea de corespunderişi de conotaţii, Zola adat naştere unei „spaţialităţi literareactive” [Tonard, p. 2, 10].Cercetările franceze de ultimăoră se axează pe spaţialitatea„semnificată”, „reprezentată”, relevândfaptul că efectele spaţialeîntr-o operă contribuie mult la constituireasensului.Referinţe bibliograficeBournef, Roland, OuelletR., L’Univers du roman, Paris, P.U.F.,1972.Cassirer, Ernst, Eseu despreom, Bucureşti, 1994.Cimpoi, Mihai, Esenţa fiinţei.(Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene,Chişinău, Gunivas, 2003.Dictionnaire historique, thématiqueet technique des littératures.Littératures françaises et étrangères,ancienne et modernes. Sous la directionde J. Demougin.Hall, E.T., Proxémique, în Bateson,Birdwhistel, Goffman, Hall,Jakson, Scheflen, Watzlwicck (eds)La Nouvelle Communication, Paris,Seuil, 1981.HAMON, Philippe, Imageries.Littérature et image au XIX-ième siècle,Paris, José Corti, 2001.Hamon, Philippe, Le Personneldu roman. Le système des personnagesdans les Rougon-Macquart d’EmileZola, Genève, Droz, 1997.LATTRE, Alain de, Le realismeselon Zola. Archeologie d’un intelligence,Paris, P.U.F., 1975.MITTerand, Henri, Le regard etle signe. Poétique du roman réaliste etnaturaliste, Paris, P.U.F., 1987.MITTERAND, Henri, Chronotopiesromanesques: „Germinal”, înPoétique, 1990, n. 81.Roventa-Frumuşani, Daniela.Semiotică, societate, cultură, Iaşi,Institutul European, 1999.Sârbu, Anca, Timp şi spaţiuîn literatura franceză din secolul alXIX-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 1999.Sompairac, Arnaud, Le hérosdans le labyrinthe, în La ville n’est pasun lieu, în Revue d’Esthétique, nr. 3-4,1977, p. 163-171.SZAKÁCS, László, Le sens del’espace dans „la Fortune des Rougond’Emile Zola, Debrecen, Kossutii LajossTudományegyetem, 1990.TONARD, Jean-François. Thématiqueet symbolique de l’espace closdans le cycle des Rougon-Macquartd’Emile Zola. In seria Publication UniversitairesEuropéennes. Série Langueet littérature française. Series XIII, vol.190, Peter Lang, 1994.Zéraffa, Michel, La Révolutionromanesque, Paris, U.G.E., 1972.

100Viorica POPAFENOMENULanalogieIîn lingvisticaromâneascăFenomenul analogiei atragede multă vreme atenţia cercetătorilor,constituind obiectul unor discuţiisubstanţiale. În paginile ce urmeazăvoi încerca să prezint, în primulrând, evoluţia articolelor lexicograficeprivind conceptul de analogieşi, în al doilea rând, modul în careeste tratat acest fenomen în studiilede gramatică. Tradiţia lexicograficăromânească este foarte veche. Cutoate acestea, termenul de analogieeste atestat la noi pentru prima datăîn Dicţionaru rumanesc, lateinescşi unguresc, realizat din „orânduiala”lui Ioan Bobb. Având aspectulunei simple liste de termeni în celetrei limbi, articolul lexicografic alcuvântului analogie este expusastfel: „analogia, analogia, -giaef. 1. Kettönek öszvehasonlitasa”[Bobb, 43].Un loc special în definireaanalogiei îl ocupă dicţionarele unilingvecare, după cum afirmă şi M.Seche, erau „ca şi inexistente” pânăla 1825. Printre primele dicţionarede acest tip, ce înregistrează termenulde analogie, este Vocabularulromano-francesu de I. Costinescu.În lexicografia românească de pânăla 1880, termenul este consemnatşi în Dictionnaire d’étymologiedaco-romane de A. Cihac. E demenţionat că dicţionarul atestă şi olimba Românăvariantă a acestuia – analoghie şi,în plus, marchează originea neogreacăa fenomenului.În 1896, Lazăr Şăineanuînsoţeşte termenul cu următoareaexplicaţie (care e şi prima definiţieexplicativă): „analogie f. – raport,asemănare între mai multe lucruridiferite” [Şăineanu, p. 24]. Printreprimele dicţionare care înregistreazăambele variante ale termenuluide analogie (adică analogie şianaloghie) se numără Dicţionarulromân-german (Rümanisch-deutschesWorterbuch) de H. Tiktin(1903) şi Dicţionarul general allimbii române de I. Aurel Candreaşi Ov. Densusianu (1909).Dicţionarele Academiei apăruteîn anii 1955-1958 (Dicţionarullimbii române literare contemporaneîn 4 volume, Dicţionarullimbii române moderne din 1958,Dicţionarul explicativ al limbii române(DEX, 1975, 1996)) descriuun singur lexem, analogia, cu douăsensuri: unul general, iar al doileacu specific lingvistic. În Dicţionarulenciclopedic român (Bucureşti,1962) sunt indicate domeniile încare se particularizează analogia:„1. Asemănare între două sau maimulte noţiuni, situaţii, fenomeneetc.; 2. (logică) Raţionament prinanalogie, silogism, care din asemănareaanumitor însuşiri a douăobiecte conchide probabilitateaasemănării celor două în privinţaaltor însuşiri (exemplu: din faptul căexistă o asemănare între condiţiilenecesare vieţii pe Pământ şi celeexistente pe Marte se conchideprobabilitatea existenţei vieţii peaceastă planetă); 3. (drept) Metodăde aplicare a normelor juridicecare constă în soluţionarea unuicaz neprevăzut în mod direct de

Co-Laborator 101vreo normă juridică, fie prin aplicareanormei care prevede cazulcel mai asemănător al legii, fie prinaplicarea principiilor generale alesistemului de drept respectiv (adreptului); 4. (lingv.) Fenomen careconstă în modificarea formei sau,uneori, a sensului unui cuvânt subinfluenţa altui cuvânt ori a altei formea aceluiaşi cuvânt; 5. (biol.) Asemănaretotală sau parţială a organelorsau a unor părţi ale organelor careîndeplinesc aceeaşi funcţie, dar auorigini şi structuri diferite. Analogiase datorează adaptării organelor respectivela acelaşi mediu (exemplu:aripile la insecte şi aripile la păsări)”[Dicţionarul enciclopedic român,p. 119].În ceea ce priveşte dicţionarelespeciale, termenul esteconsemnat în Dicţionarul de termenilingvistici de Gh. Constantinescu-Dobridorşi în Dicţionarulgeneral de ştiinţe. Ştiinţe alelimbii (Bucureşti, 1997). Acestedicţionare au selectat trăsăturilenoţionale definitorii ale analogiei înlingvistică: 1) regularizează formasub presiunea altei forme cu careaceasta este asociată în funcţiede anumite criterii (unele formecreate prin analogie se impun înlimbă, altele sunt însă considerategreşite. Acest fapt i-a determinat peunii lingvişti să afirme că analogia eo formă de presiune intrasistemicăce se opune normei, că e o formăde presiune extrasistemică [Dicţionarulgeneral de ştiinţe, p. 50] saucă aproape „toate formele noi aparnumai prin false analogii” [Constantinescu-Dobridor,p. 24]; 2) reparăneregularităţile cauzate de fonetică(ideea aparţine neogramaticilor,care au apelat frecvent la analogiepentru a motiva abaterile de la legilefonetice, susţinând că foneticadistruge, iar analogia repară).Primul dicţionar analogic allimbii române aparţine lui Şt. Florescucare consideră că „pentru areda gândirea în toate aspectele şinuanţele ei complexe, este nevoiede un vocabular abundent şi variat”[Florescu, p. 3]. Pornind de la fiecarecuvânt central, autorul grupeazăîn ordine alfabetică toate cuvintelecare prezintă un raport oarecarede sens, o relaţie de analogie culexemul-cheie. Parcurgând şirullor, menţionează Şt. Florescu, „vomgăsi nuanţe, detalii, sinonime alecuvântului central sau provenind dinacesta prin derivaţie, compoziţie, extensiunesau sugerate prin asociaţiede idei” [ibidem, p. 5].După patru decenii, conştienţide dificultăţile şi riscurile pe care leimplică elaborarea unei astfel delucrări, M. Buca, I. Evseev, Fr. Királyşi D. Craşoveanu propun un Dicţionaranalogic care pretinde a aveafuncţionalitate multiplă. Dicţionaruleste constituit din concepte şi grupuride concepte redate prin cuvinteşi expresii care se continuă şi seprelungesc unele pe altele.Analizele făcute asupra conceptuluide analogie în limba românăne permit să conchidemurmătoarele:• prima înregistrare dată atermenului de analogie în lingvisticaromânească rămâne incertă,întrucât lexicografia veche păstreazăfoarte multe lucrări doar înmanuscrise, altele fiind pierdute (deexemplu: se ştie că Al. Philippidea elaborat un Dicţionar, care sepresupune că s-ar fi pierdut în timpultransferării sale la Bucureşti;suntem convinşi că termenul aexistat în acel dicţionar, o dată ce

102limba Românăfenomenul analogiei ocupă un locaparte în lucrarea sa Istoria limbiiromâne, vol. I, Iaşi, 1894;• articolele lexicografice selectează,din cele mai vechi timpuripână astăzi, tot mai multe trăsăturinoţionale: dacă în primele dicţionaretermenul apare sub forma unuicuvânt-titlu (de exemplu, în dicţionarelebilingve), în dicţionareleunilingve din secolul al XIX-lea segăsesc definiţii sinonimice. Abia laînceputul secolului al XX-lea, cândse elaborează Dicţionarul Academiei,termenul este specificat pedomenii. Până la ora actuală doarDicţionarul enciclopedic românoferă cea mai largă informaţie desprenoţiunea de analogie.Ca fenomen lingval, analogiaîşi mai aşteaptă explicarea. Suntîncă în faza tatonărilor o serie dechestiuni, cum ar fi cele desprecorelaţia dintre creaţie şi formă,inovaţie şi conservatism în procesulvorbirii ş.a. Trebuie de menţionat,de asemenea, faptul că aprecierilecercetătorilor cu privire la analogiesunt divergente, ele oscilând de laexagerarea rolului pe care îl areanalogia în procesul de funcţionarenormală a limbii până la neglijareaacesteia în unele sectoare ale ei.Printre primii gramaticienicare au formulat în mod explicitfenomenul analogiei este T. Cipariu.Mai târziu A. Lambrior afirma căanalogia este „intervenţia elementuluiintelectual în schimbările cese produc în limbă” [Lambrior, XVI].Invocând nenumărate exemple deforme analogice în Introducere laCartea de citire „lui şi ei în loc desău, sa, prin analogie cu lor în locde său, sa” [ibidem, p. 94], A. Lambriorface, de asemenea, observaţiacă declinarea a III-a are unele substantive„cu două forme de singurit”– ceea ce dovedeşte „că nu este unfapt fonetic, ci un fenomen gramaticalieşit din analogia substantivelorfeminine de declinarea I” [ibidem, p.103]. Deşi prezintă fenomenele deanalogie în capitolul Fonetica („Fenomenelede analogie privitoare lavocale”, „Fenomenele de analogieprivitoare la consoane”), I. Nădejdesubliniază că în schimbările prinanalogie „nu-i vorba de schimbăride sunete, ci de înlocuiri de formemai vechi prin altele mai noue formate,după chipulu şi asemenareaaltora” [Nădejde, p. 46].În 1890, L. Şăineanu semnalacă analogia este „factorul principalal evoluţiunii lingvistice. Ea îmbogăţeştevocabularul unei limbi şidistruge varietatea formelor salegramaticale, reducând flexiunidiverse la un tip uniform, care aizbutit a deveni mai familiar sau ase bucura de o superioritate numerică”[Şăineanu, 1890, p. 29]. Înacelaşi an, cunoscută mai puţin şidedicată „tuturor celor ce iubesc,cu sinceritate, limba şi naţiunearomână”, teza de licenţă a lui T.Raica dezvăluie câteva tipuri deanalogie, cum ar fi cea lexicală,cea sintactică şi cea grafică. Dupăcum menţionează autorul, „analogiaafectează întreg domeniul limbei:morfologia, sintaxa, semantica,lexiconul, toate se resimt de distrugerilesau creaţiunile sale” [Raica,p. 17] şi pune accentul îndeosebipe acţiunea analogiei în sistemulgramatical cu referire atât laflexiunea nominală, cât şi la ceaverbală). Cunoscând lucrările luiH. Paul, A. H. Sayce şi V. Henryşi având ca izvoare scrierile lui B.P. Hasdeu şi T. Cipariu, T. Raicaa căutat să releve elementele de

Co-Laborator 1011Deşi aduce critici serioase neogramaticilor,S. Puşcariu arată şi el căanalogia e „fermentul pentru generalizareaunei inovaţii, decât cauza opririiei” [Puşcariu, p. 78].istorie a limbii române, evidenţiindvaloarea acestora în sistemullimbii.Tratând fenomenul fie doarîn sistemul morfologic, fie în celfonologic, Al. Philippide este primulgramatician care observă şi selecteazăinfluenţele analogiei la toatenivelele limbii. Analizând minuţiosdiverse formaţii analogice, marelelingvist ieşean constată fără ezitarecă analogia este „producătoare demari schimbări” [Philippide, p. 88].Al. Philippide, adept al neogramaticilor,consideră că „o asemănare întrecuvinte este condiţia indispensabilăpentru amintirea în acelaşi timpa lor, căci asemănarea le apropie îngruparea ideală a cunoştinţelor şio cunoştinţă trage totdeauna dupăsine în aducerea aminte cunoştinţelecele mai apropiate de dânsa.Cu cât asemănarea între cuvinteeste mai mare, cu atât mai uşor sepot influenţa analogic unul pe altul”[Philippide, p. 94] 1 .Mai târziu, Gramatica Academieirelevă influenţele analogieiîn cadrul foneticii şi gramaticii.Având un conţinut menit să-i ofereo maximă utilitate, Gramatica limbiiromâne înregistrează formeleanalogice fără a face menţiuni înceea ce priveşte uzul lor.Şi A. Lombard vorbeşte desprerolul principiului analogic, afirmândcă analogia este „un procedeufrecvent prin care limba seserveşte pentru a realiza acestedouă tendinţe opuse” – de simplificareşi de diferenţiere [Lombard, p.222]. Lingvistul suedez a evidenţiatexistenţa în limba română a douătipuri de analogii: „analogie unificatrice,simplificatice” şi o „analogiedifférenciatrice, explicativă” şi a arătatcă influenţele analogice în materialulvocalismului au repercusiuniasupra flexiunilor (atât asupra celornominale, cât şi asupra celor verbale).Ideile expuse de A. Lombard aufost preluate de I. Iordan în lucrareacolectivă Structura morfologicăa limbii române contemporane,care menţiona: analogia „reprezintăforma în care se manifestălegea generală de regularizare şide organizare tot mai coerentă amaterialului lingvistic în cadrul sistemuluiunei limbi”. Analogia, dupăpărerea autorului român, acţioneazădeosebit de puternic în gramatică,mai ales în morfologie, şi realizeazătendinţa de simplificare şi regularizarea sistemului, de normalizare şide eliminare a excepţiilor, „a fapteloraberante” [Iordan et alli, p. 18].În legătură cu fenomenulanalogiei, merită a fi amintite şiarticolele semnate de Gh. Raduşi D. Gheorghiu: primul considerăanalogia drept „una dintre căile derefacere a distincţiilor morfologice”[Radu, p. 26], iar al doilea o calificădrept o nouă modalitate de activizareşi îmbogăţire a vocabularului:„analogia presupune tocmai concentrareaîntr-un sistem mai unitar– pe grupe de noţiuni – a vocabularului,găsirea de corespondenţede raporturi diverse între noţiuni şiobligă – în ciuda unei libertăţi aparentnelimitate – la discernământ, laprecizie, în cele mai fine nuanţări”[Gheorghiu, p. 377].Trecerea în revistă a diverselorpuncte de vedere privind

104conceptul de analogie şi valoareaacesteia în lingvistica româneascădemonstrează că ne aflăm în faţaunui fenomen lingvistic deosebitde complex, cu funcţii şi posibilităţimultiple de manifestare.Referinţe bibliografice1. I. Bobb, Dicţionarul rumanesc,lateinesc şi unguresc, în 2 volume,Tipografia Colegiului Reformaţilor,Cluj, 1822-1823.2. I. Aurel Candrea, Dicţionarulenciclopedic ilustrat, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 1931.3. I. Aurel Candrea, Ov. Densusianu,Dicţionar general al limbiiromâne (din trecut şi de astăzi), LibrăriaEditoare Socec şi Co., Societate Anonimă,Bucureşti, 1909.4. A. de Cihac, Dictionnaired’étymologie daco-romane, St-Goar,Francfort, 1870 (vol. I); 1879 (vol. II).5. T. Cipariu, Gramatica limbiiromâne, vol. I, Bucureşti, 1869.6. Gh. Constantinescu-Dobridor,Dicţionar de termeni lingvistici,Editura Teora, Bucureşti, 1998.11. Ov. Densusianu, Istoria limbiiromâne, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1961.12. Dicţionarul enciclopedic român,în 4 volume, Bucureşti, 1962-1966.13. Dicţionarul explicativ al limbiiromâne (DEX), Bucureşti, 1975, 1996.14. Dicţionarul general de ştiinţe.Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică, 1997.15. Dicţionarul limbii române,Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea,Bucureşti, 1913, tom. I, partea I (serieveche).16. Dicţionarul limbii româneliterare contemporane, în 4 volume,Editura ARPR, Bucureşti, 1955-1958.17. Dicţionarul limbii românemoderne, Editura Academiei, Bucureşti,1958.limba Română18. Şt. Florescu, Dicţionar analogic,Bucureşti, Editura Universul,Bucureşti, 1938.19. D. Gheorghiu, Analogia – auxiliarîn dezvoltarea vocabularului // LL,Bucureşti, 1976, vol. II.20. I. Iordan, V. Guţu-Romalo,A. Niculescu, Structura morfologică alimbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1967.21. Gh. Ivănescu, Istoria limbiiromâne, Editura Junimea, Iaşi, 2000.22. A. Lambrior, Studii de lingvisticăşi folcloristică, Editura Junimea,Iaşi, 1976.23. A. Lombard, Le verbe roumain.étude morphologique. Lund, C.W.K.Glekrup, 1954.24. I. Nădejde, Gramatica limbiiromâne, Iaşi, Editura librăriei P. C. Popovici,1884.25. A. Philippide, Istoria limbiiromâne, vol. I, Tipografia „Viaţa Românească”,1923.26. S. Puşcariu, Limba română.Privire generală, Fundaţia PentruLiteratură şi Artă „Regele Carol II”,Bucureşti, 1940.27. Gh. Radu, Rolul analogieiîn dinamica sistemului morfologic alsubdialectului maramureşean // BuletinŞtiinţific, Seria A. Filologie, vol. VIII,Baia Mare, 1992.28. T. Raica, Rolul principiuluianalogic pe terenul flexiunii române,Ploieşti, 1890.29. Al. Rosetti, Istoria limbiiromâne, ediţie definitivă, Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.30. L. Şăineanu, Dicţionaruluniversal al limbii române, ed. a VI-a,Editura Scrisul Românesc, Craiova,1929.

Co-Laborator 105Lucia CEPRAGADespreterminologiaeconomicăîn limba română(1830-1918)Prima jumătate a secoluluial XIX-lea se caracterizează printransformări profunde în plan socialşi istoric. După cum afirmă prof.ieşean Gh. Ivănescu: „Evenimenteledin 1828-1829 au adus, maiîntâi de toate, o mare schimbare înce priveşte sursele neologismelorromâne. Dacă până atunci scriitoriiromâni şi publicul cult românescîmprumutau neologisme din limbilegreacă şi germană şi din limba latinăîn pronunţie germano-maghiară,după tratatul de la Adrianopol (1829)…se înlătură neologismele greceşti,germane şi latino-maghiare, înlocuindu-secu neologisme romanice(franceze, italiene) şi latine (neologismeleruseşti rămân mai departeîn limbă)” [6, 647].Dezvoltarea şi unificarea limbiiliterare cunoaşte în perioada dedupă 1848 o amploare fără precedent.Se constată o îmbogăţire amijloacelor ei lexicale prin achiziţionareaa numeroase neologismede diverse origini. Se face simţită şitendinţa de eliminare a elementelorlexicale care nu mai corespundnoilor realităţi sociale.În evocarea originii neologismelorde la mijlocul secoluluial XIX-lea începem cu cele de provenienţărusească. Însuşirea lor afost posibilă, în primul rând, datorităaspectului fonetic aproape identiccu cel al cuvintelor corespunzătoaredin limba rusă. De exemplu: aghent(AR-48, IV, 302) din rus. aghent,asociaţie (ARM-48, 216) din rus.asoţiaţiia, canţelarie (AR-48, IV,41) din rus. kanţeliaria, proţes(ARM-48, 6) din rus. proţes, ţenzură(ARM-48, 202) din rus. ţenzura.O altă categorie de termeniadministrativi atestaţi destul defrecvent în limba epocii sunt:– comandirovcă din rus.komandirovka: …întru îndeplinireacomandirovcei ce vi s-a încredinţatprin porunca nr. …(ARM-48, 20),echivalentul de astăzi: deplasare,delegaţie;– dellă din rus. delo, „act,dosar”: Apoi, aşa precum prinţătatul ofis aflătătoriu la dellă săporunceşte să să rânduiască doidin privegheţii ţinutului… (ibidem,254), echivalentul de azi: afacere,acţiune, tranzacţie.– doclad din rus. doklad,„comunicare, referat, raport”: Statulavând primit la tratative asuprapoteratului doclad (ibidem, 219),echivalentul de azi: referat, raport,dare de seamă;– poşlină din rus. poşlina,„vamă”: Desfiinţarea poşlinei cauna ce este dăunătoare (ibidem,7), astăzi utilizându-se: vamă, taxăvamală;– raspiscă din rus. raspiska,„chitanţă, adeverinţă”: Să-larestuiască… încredinţându-l subraspiscă (ARM-48, 17), în prezentutilizându-se: recipisă, chitanţă;– sprafcă din rus. spravka,

106limba Română„informaţie, adeverinţă, certificat”:Să se facă sprafcă… (ibidem, 322),echivalentul din prezent: certificat,adeverinţă;– iar pentru stolonacealnicdin rus. stolonacealnic se întrebuinţeazăastăzi: şef de secţie.Chiar dacă influenţa limbiigreceşti s-a extins asupra vieţiieconomico-administrative şi juridicepe la 1848, actele oficiale conţinpuţine elemente lexicale de origineneogreacă. Se face însă simţităexistenţa unor elemente ale influenţeigreceşti, cum ar fi numeroaseleforme verbale cu sufixele -arisi şi-isi.„Sufixele -arisi şi -isi sunt alăturateunor verbe româneşti, ruseştisau franţuzeşti, dând naştere laforme hibride şi efemere” [7, 129].Dintre numeroasele exemple cităm:adresărisi (ARM-48, 57), depozitarisi(ibidem, 189), complectarisi(ibidem, 162) etc.Despre evoluţia limbii în perioadarespectivă, judecăm analizândDicţionarul lui Th. Stamati:„Disionăraş românesc de cuvintetehnice şi altele greu de înţeles,Iaşi, 1851” scris în alfabetul zis detranziţie. Astfel,– pentru noţiunea a conducesau conducere figurează termenii:administrez (dar nu administru)(Th. Stamati), respectiv administraţie(idem);– pentru termenul de azi: avizse utilizau anonsă, „înştiinţare” şiaviz, „înştiinţare” (idem);– iar pentru a da faliment– formele: bancrotez, bancrump(idem).Termenul director are sensul„dregătoriu, ocârmuitoriul unui aşezământ,unei instanţii”. Se mai atestăîn dicţionar şi derivatele acestuia:directoriu, „diregătoria ocârmuitoareunor trebi”; directorial, „ce secuvine directorului” (idem).Din Dicţionarul lui Th. Stamatideducem unele particularităţilingvistice ale terminologiei gestionarede până la 1851, chiarpână la 1856. Astfel, în perioadarespectivă se utilizau două forme,una în -ţie, iar cealălaltă în -ciune.De exemplu:– amortizaţie – amortizacciune,„nimicirea unei datorii,declaraţia, dechiarăciunea unei documentede nevalabile (bancnote,sineturi)” (Th. Stamati);– acţie – acciune, „faptă,lucrare, bilet prin carele se împărtăşeştecineva de vreo intreprindere”(idem);– dispoziţie – dispusaciune,„înorânduire, punere la cale,plecare spre ceva” (idem);– organizaţie – organizaciune,„potrivita înorânduire a părţilorunui trup a unui tot” (idem);– remuneraţie – remuneraciune,„răsplătire (pentru slujbe)”(idem);– reorganizaţie – reorganizacciune,„reorganizare, organizare,înrânduire de nou, întocmire”(idem);– tranzacţie – tranzacciune,„înoire, împăcăciune, săvârşireaunei neuniri, a unei pricini” (idem).Altă particularitate ne vorbeştedespre influenţa latino-romanică totmai insistentă şi constă în utilizareavariantelor cu „c” pe lângă cele cu„ţ”. De exemplu:– acţeptant – acceptant, „primitorulunei cambii trase asuprai”

Co-Laborator 105(Th. Stamati);– acţept – accept, „primireaunei cambii, unui vecsel tras asupracuiva să-i răspundă preţul” (idem);– asoţiaţie – asociaţie, „însoţirela o întreprindere, unire întovărăşie” (idem);– comerţial – comercial,„neguţitoresc” (idem);– ţertificat – certificat, „adeverinţă,mărturie” (idem);– comerciu – comerţiu, „negoţ”etc. (idem, ibidem).Aşadar, „neologismele carene veniseră prin intermediul ruseicapătă după 1856 un aspect foneticsau structural identic sau asemănătorcu cel din limba latină” [6, 647].În scrierile sale economice,I. Ghica întrebuinţează mai mulţitermeni neologici, cum ar fi: anuitate,agios, bancă, bilet la ordin,cash, cec, conosament, gir, poliţă,scont, warant etc.M. Eminescu, vorbind despreconstituirea colectivităţilor, „demonstreazăcă oamenii exprimă eul lor,singuri sunt un produs al timpului încare trăiesc şi activează – expresiuneatimpului său”. Deci istoriaomenirii e privită de M. Eminescuca istorie a economiei, adică amodului de gospodărire a societăţiiumane cu ierarhia verticală,exprimată prin „forme sociale detrai şi de producţie” [8, 105]. Astfel,referindu-se la ideea de „a conduce,a administra”, M. Eminescu spune:„…ce lucru gingaş e administraţiaşi cât e de necesar ca un subprefectsă ştie atâta carte, cât şi unprofesor de administraţie şi deeconomie politică…şi, pe lângăaceasta, trebuie şi o deprindere culocul în care trăieşte, pentru a şti săaplice ce ştie” [2, 26].Meditând asupra problemeloreconomico-administrative, M.Eminescu a apelat la un şir determeni, cum ar fi: personalitate,om-personalitate, scop etc. Acestelexeme se încadrează perfectîn terminologia managementuluicontemporan, dat fiind faptul căprocesele de muncă desfăşurateîn cadrul organizaţiilor solicită conducătorilor,personalului antrenatînsuşiri diferenţiate, în funcţie decomplexitatea activităţilor. Una dincalităţile de bază ale manageriloreste personalitatea, termen definitde M. Eminescu drept „expresie aunor lucruri, care există numai înOm… şi cari nu există în natură”[1, 469]. Prin termenul şi noţiuneascop M. Eminescu „leagă într-unsingur nod economia, energia naturalăşi umană” [8, 143].Manuscrisele nr. 2257, 2264,2270 conţin cele mai importantecategorii economice, definiţii exprimatede M. Eminescu prin termenii:balanţă economică, capitalde bani, comerţ intern şi comerţextern (numit la M. Eminescu şicomerţ înăuntru ţării şi, respectiv,comerţ în afara ţării), export,import, liberalism, liberalizarea preţurilor, muncă productivă,operaţii barter, proprietate, protecţionism,protejarea producătorilor,teoria costurilor, valoaremuncăetc.M. Eminescu defineşte economiadrept „dreaptă cumpănireîntre foloasele aduse de cutare şisacrificiile făcute pentru ea” [1, 467],iar proprietatea ca „o realizarematerială a procesului de muncă”(idem, ibidem).

106M. Eminescu nu este economist,nu s-a impus prin originalitateagândirii economice, dar a fost totuşi„capabil să înţeleagă concepteleeconomice ale lui Smith, Ricardo,Mill şi, uneori, să le poată feri deunele rătăciri ale altor economiştimai minori” [8, 156].Graţie erudiţiei sale vaste,M. Eminescu îmbogăţeşte limbaliterară a secolului al XIX-lea cunumeroase neologisme, cu termenide specialitate: arbitraj, cesiune,deficit, excedent, hausse, încasso,operaţii de comerţ, operaţiide speculă etc. De exemplu: …Vom spune că există două soiuride operaţii de bursă: operaţii decomerţ şi operaţii de speculă [3,467]. Creditul produce haussela bursă (ibidem, 467); Incasso,plata cupoanelor lor de dobânzi şidividente şi alte mandate (ibidem,468).În lucrările sale poetul utilizeazăatât termeni în limba dincare îi împrumută: en gros, endetail, hausse etc., de exemplu:…cumpărare de acţii sau de titlurien gros şi specularea lor la bursăen detail [3, 473]. Creditul producehausse la bursă (ibidem, 467), câtşi termeni împrumutaţi din sursapopulară: prisos, scăzământ, folosetc., de exemplu: Alege o hârtiediscreditată, pentru ca mai târziucând se suie cursul s-o vânză (ibidem,468); Prisoasele economiilorindividuale… [2, 29]; Operaţiile lorconstă în scontarea… legilor cu unscăzământ… [1, 251]; Econiomia,adică dreapta cumpătare între foloaseleaduse de cutare cheltuialăşi sacrificiile făcute pentru ea [1,467].limba RomânăAşadar, în prima jumătatea secolului al XIX-lea se observătendinţa de îmbogăţire a limbiiliterare şi, respectiv, a sistemelorterminologice cu neologisme. Seintensifică procesul de cultivare alimbii şi se stabilesc formele adecvateale termenilor.REFERINŢE BIBLIOGRAFICE1. Eminescu, M., Opere, vol. IX,Bucureşti, 1980.2. Eminescu, M., Opere, vol. X,Bucureşti, 1989.3. Eminescu, M., Opere, vol. XII,Bucureşti, 1985.4. Eremia, A., Destinul cuvintelor,Chişinău, 1989.5. Ghica, I., Convorbiri economice,Bucureşti, 1940.6. Ivănescu, Gh., Istoria limbiiromâne, Iaşi, 1980.7. Şerban, E., Observaţii asupralexicului unor documente de la 1848// Contribuţii la istoria limbii româneliterare în secolul al XIX-lea, Bucureşti,1958, vol. II, p. 129.8. Ustian, I., Omul produce scopuri,Chişinău, 2000.ABREVIERI UTILIZATEARM-48 – Anul revoluţionar1848, în Moldova, vol. I, Bucureşti,1958.AR-48 – Anul 1848 în principateleromâne, vol. I-IV, Bucureşti, 1902-1906.

Co-Laborator 109Sofia SULACTitlul – elemental structuriitextului ziaristicÎn domeniul mass-media ziarulcontinuă să deţină, într-un anumitsens, întâietatea, deoarece dintretoate mijloacele de informare înmasă reacţionează mai operativ laevenimentele lumii contemporane.Este accesibil unui cerc larg decititori şi transmite informaţia într-oformă captivantă.De obicei, cititorii acordă oatenţie deosebită titlului – parteintegrantă a materialului ziaristic.Ei iau cunoştinţă în primul rândde formularea acestuia, deoarecefaptul îi ajută nu numai să se orientezerapid în diversitatea tematicăa materialelor, ci şi să selecteze informaţiacare-i interesează în modspecial. Titlul articolului trebuie săprefigureze întotdeauna subiectulabordat şi să influenţeze într-unanumit mod cititorul.Pornind de la opiniile unor cercetători,putem distinge trei funcţiiale titlului: nominativă, informativăşi pragmatică.Funcţia nominativă, indiferentde structura sintactică a titlului,„numeşte” textul. Rolul nominativîi oferă cititorului posibilitatea de aidentifica problematica abordată.Funcţia informativă a titluluirezidă în dezvăluirea, într-o formăconcisă, a conţinutului informatival materialului, fiind numită şicomunicativă, fiindcă transmitereceptorului un volum impunătorde informaţie. Titlul e menit săstârnească o curiozitate specială,provocându-i destinatarului emoţiiintelectuale. De exemplu, un articoldespre un nou program de computereste căutat de către o persoanăcare se interesează de terminologiainformaţională, indiferent dacă titluleste formulat într-o manieră expresivăsau neutră.Specificul funcţiei informaţionalea titlului reiese din apartenenţalui la un anumit ziar, acesta fiindînţeles ca unitate distinctă a massmedia,şi e determinat de profilulde ansamblu al ziarului. El trebuiesă fie deci eficient. Acest obiectivpoate fi realizat prin concizie (minimumde elemente lingvistice) şi prindensitatea informaţiei (maximum deconţinut).Prin funcţionalitatea sa intrinsecăşi extrinsecă titlul genereazăo gamă întreagă de emoţii, dar şicuriozitate, încântare, nedumerire.El funcţionează deseori în direcţiaimpunerii unor efecte stilistice carestimulează fantezia cititorului.Funcţiile de bază ale titlului –nominativă, informativă şi pragmatică– se deosebesc prin gradul deactualitate. Pe primul loc se află, înacest sens, funcţia nominativă, pelocul II – cea informativă, şi pe loculIII – cea pragmatică.Uneori titlul se manifestăca „programator” al (con)textului,prefigurând structura semantică aacestuia. În alte cazuri e determinat

110de sensurile (con)textuale globale.Însă fără lectura atentă a textuluieste imposibilă înţelegerea sensuluipe care-l conţine titlul. Altfel spus,„verificarea sensului are loc în dependenţăde ansamblul textual” [1].E foarte important să înţelegemîn ce mod se realizeazăfuncţia informativă a titlului şi cumse reflectă în formularea acestuiadiverse elemente ale conţinutuluisău semantic (tezele principale,evaluarea analitică a situaţiei, ilustraţiile).Titlul poate impune divizareatextului în secvenţe, fiecare dintreacestea avându-şi subtitlul propriu.Legăturile structurale ale titluluicu secvenţele funcţional-spaţialeale textului (începutul, sfârşitul)sunt indestructibile, ele constituindşi cele trei componente majore aleunităţii textului. Titlul este aşadar oparte integrantă a articolului de ziar,armonizată semantic şi structural.Un însemn pragmatic al întreguluitext al ziarului este tendinţa acestuiaspre influenţarea maximă acititorului. E un însemn propriututuror titlurilor de ziar, indiferent desubiectul articolului publicat.În interiorul textului titlul esteo unitate lingvistică deosebită careare menirea să preîntâmpine cititorulasupra conţinutului articolului,înlesnind prin aceasta receptareamesajului.limba RomânăÎn presa germană autorii utilizeazănu numai mijloace grafice.Au, fireşte, şi acestea un rol important.Spre exemplu, corpul deliteră. Uneori titlurile sunt culesecu litere „gotice”. O particularitatesemnificativă a unor ziare germane,cum e şi Francfurter Alghemaine, oconstituie tocmai utilizarea literelor„gotice”. Acest fapt face ca articolulsă aibă o înfăţişare grafică distinctă.Practica cercetărilor a demonstratcă există o dependenţăîntre „lungimea” şi expresivitateatitlului de ziar. Cu cât titlul este mailaconic, cu atât e mai expresiv şi sememorează mai uşor. Receptareatitlului scurt necesită, în acelaşitimp, un anumit efort de decodare,altfel nu poate fi înţeles. De acea titlurilescurte apar în paginile de ziarînsoţite de subtitluri, iar uneori – decâteva subtitluri ori de o informaţiesuplimentară care îndeplineşte ofuncţie explicativă specială.BIBLIOGRAFIE1. E. Turcinski, Titlul ca formădistinctă de exprimare // Culegere delucrări ştiinţifice, Universitatea de limbistrăine „M. Thoreze”, Moscova 1986,p. 97-115.

Profil 111Iubite maestreGheorghe VODĂ,fără strădania Dumneavoastrăîntru slujirea cuvântului,poeziei din Basarabiai-ar fi lipsit o aripă!La mulţi ani!Inspiraţie şi cărţi!Limba RomânăAna BANTOŞGheorghe Vodă:între solitudineşi solidaritateGheorghe Vodă face partedin generaţia scriitorilor care areuşit, în anii şaizeci, să confereo altă dimensiune scrisului în peisajulliterar autohton. În general,referindu-se la poezia română dinBasarabia, criticii cvasiobiectivi observă,mai întâi de toate, prezenţaunui vădit capital sentimental, precumşi legătura strânsă cu tradiţia.Cauzele acestui fenomenspecific basarabean ţin, în primulrând, de contextul social, istoricşi politic. Mai exact, este vorba detrauma care marchează fiinţa etnicăa românului de la noi, traumăce a trezit sentimentul nedreptăţii,acesta perpetuându-se şi în poeziade ultimă oră unde, este adevărat,ia forme ale ironicului, fără a reuşiînsă să înşele, deoarece se ştiecă individul ironic nu este decât unsentimental disimulat. De altfel, şidespre poetul modern de pe altemeridiane ale globului se spune:„Fisurile lumii trec prin inima poetului”.În mod paradoxal, dramelesfâşierii se manifestă în cu totul altmod în peisajul literar circumscrisîntr-o zonă izolată, cum e ceadintre Prut şi Nistru, în comparaţiecu felul cum se manifestă acesteaîn general în lume. Deosebireaconstă în faptul că poetul moderneste chinuit de singurătate şi deincapacitatea de a mai crede înceva. Cât priveşte realităţile literarebasarabene, în special cele din anii

112’60-’70 ai secolului trecut, cred căsunt determinate de preocupareaobsedantă pentru adevărul ce sevrea rostit fie şi numai cu jumătatede gură, cu alte cuvinte, în subtext.Iată un exemplu din creaţia lui GheorgheVodă:Izvoarele dureriiÎn fiinţa ta lucrau.Umedă de lacrimicămaşa îţi era.Cea singură,singurătatea ta,ea ţie cea mai aproape,maica,nu mai era.Întindeai braţele s-o cuprinzişi cuprindeai văzduhul.Îngenuncheaifruntea să-i săruţişi sărutai pământul.O, tu cel singur,fiule,albe îţi vor fi nopţile, albe...Pururi în ochii tăi va ardesteaua singurătăţii –lacrima. (Steaua durerii)Consacrată lui Grigore Vieru,poezia citată este emblematicăpentru modul în care poetul basarabeanîşi dă frâu liber durerii ce îlcaracterizează. Dialogul dintre unpoet născut pe malul Prutului, lanordul Basarabiei, şi altul la sud(„La sud, la sud e Patria mea!” – vascrie Gheorghe Vodă) înseamnă, înaceste versuri, un punct de maximăcomunicare, evident, sentimentală.De menţionat faptul că, larândul său, autorul Stelei de vineriremarca o trăsătură definitorie a autoruluiPloii fierbinţi, anume – caracterul,subliniind că acesta lipsea celmai mult în spaţiul culturii şi moduluide a fi al românului basarabean.limba RomânăEste clar că „izvoarele durerii”„lucrează” în fiinţa poetului dinBasarabia după alte criterii decâtoriunde în altă parte: poetul modern,aşa cum se profilează pe totparcursul secolului al XX-lea, îşicaută identitatea din perspectivaindividului izolat de societate, deaceea singurătatea este uneorioarecum poetizată, aşa cum se întâmplăşi într-o poezie ajunsă la unmoment dat în topul textelor cântate(folk) lansată în cadrul cenaclului„Flacăra”, text în care „cina oamenilorsinguri” e servită „la pachet”,sau sub formă de comprimate,consumatorii fiind îndemnaţi să ia„singurătatea ca pe un drog”. Dincolode imaginea singurătăţii ca „drog”se citeşte experienţa unui modernismexcentric, asemănător celuitransoceanic al generaţiei Beat,precum şi ecourile unor motive ceprovin din lirica occidentală care audevenit foarte frecvente: este vorbade incapacitatea limbajului uman dea exprima viaţa şi trecerea timpului.Diferenţa dintre sfâşierea sufletuluipoetului modern, în general,şi cea a poetului basarabean, înparticular, constă în faptul că în timpce primul îşi consumă singurătateaîn mod individual, celui de al doileaîi este caracteristic sentimentulsolidarităţii. Anume în felul acestase explică multitudinea de poeziidedicaţiiconsacrate unor confraţide condei, prieteni ai literaturii cese scrie în Basarabia. Ajunşi aici,ne dăm seama că o dimensiunea poeziei basarabene, inclusiv acelei semnate de Gheorghe Vodă,se cere desprinsă din cel al culturiiîn general. Astfel că activitatea deregizor şi scenarist, de realizator

Profil 113al unor filme documentare şi artistice(inclusiv în colaborare cuVlad Ioviţă), trebuie privită din perspectivaimportanţei pe care o arecomunicarea dintre artele menitesă consolideze, să dea mai multăvigoare peisajului cultural interriveranpostbelic.Mai trebuie notat aici că întimp ce poetul modern din Occidentcaută să proiecteze geograficulasupra interiorităţii, poetul basarabeanrecurge la proiectarea interiorităţiiasupra spaţiului geografic,Patria mică, în cazul lui GheorgheVodă fiind o dovadă elocventă înacest sens. De menţionat că recursulla acest topos (Patria mică) eraun act de curaj în condiţiile în careliteraturii i se impunea o singurădimensiune geografică şi spirituală –cea a imensului spaţiu ex-sovietic.În acest context, „mersul desculţ”devine echivalentul „însufleţirii” ţărânei.Este curioasă, de asemenea,imaginea crucii de lemn ce prindeviaţă „înverzind”, la fel ca şi cea alemnului uscat ce sună „mai viu”,precum şi imaginea lui Moş Pasăre,omul cu pasărea în inimă ce netrimite la o trăsătură caracteristicăa poeziei basarabene din aceavreme: cântecul ca expresie a trăiriiîn comun, astfel încât o bună partedin poezia perioadei respectivepoate fi aşezată sub mottoul extrasdin creaţia populară: „Cu cât cânt,atâta sânt”. Sub cupola acestuiaautorii basarabeni îşi consumă lamodul liturgic sentimentul solidarităţii,cauzat de drama unui destiningrat. Provocat, într-o atmosferăsimilară scriitorul ceh Milan Kundera(nevoit să se stabilească, în1975, în Franţa) făcea următoareamărturisire: „Aş prefera să trăiescascuns, cu modestie în micile meleamuzamente, în micile mele aventurişi plăceri, dar... sunt obligat sătrăiesc cu neplăcere un destin carenu mi se potriveşte deloc!”.În arealul interriveran din aceiaşiani (’60-’70) personajul literar îşipotrivea destinul nu tocmai simpluîn raport cu cel al colectivităţii. Iată-lpe Gheorghe Vodă trăind la modulcontradictoriu nevoia de raportarela colectivitate:Mult timp m-am ţinut afarămergând pe drumuristrâmbe şi străinechiar la-ntâlniri cu dragosteanu vorbeam eu,ci prietenii din mine.Un Eu (scris cu majusculă) îşirevendică dreptul la existenţă.Căutările interiorităţii în planulmai amplu al literaturii locale seprofilează cu mai multă claritatepe fundalul ideologiei colectivistedominante în epocă. Se ştie că labaza ideologiilor totalitariste se aflăanume mentalitatea colectivistăcare, anihilând individualităţile,transformă colectivul, masele îngloată uşor manevrabilă. Iată dece poetul dă preferinţă reperelormorale profunde pe care le evocăşi într-o epigramă:Nu e greu s-ajungi la ceruri.Pân’ la lună am ajuns.E mai greu s-ajung la cerulÎn urechea ta ascuns.(În loc de epigramă)„Firul de iarbă”, „stropul deapă curată”, „portul luminat”, „luminatelefeţe” răspund nevoii depsalmodiere simplă a vieţii.În absenţa senzaţionalului,autorul extrage poezia dintr-o exis­

114tenţă obişnuită, aproape rutinară.Momentul de sărbătoare sau, cumse spune astăzi, surprise-ul, intervineca un moment de bilanţ alunui ciclu săptămânal de rutină.Primenit, Omul de duminică serbeazăzilele ce le-a împlinit. El „etrecut prin apele sudorii / şi vlăguitca omul muncitor / dar poartă-n ellumina sărbătorii, / cum are pomu-nel izvod de flori”. Gheorghe Vodăvizează aici o rânduială sacră alucrurilor sau tradiţia, inclusiv ceacreştină, care, în planul mai mare aldestinului neamului, face posibilă ocontinuitate firească, organică. Or,tocmai tradiţia în acest sens fiindinterzisă la acea vreme, poeţilorle revenea datoria de a o reactiva.Anume din această perspectivă nise dezvăluie cu mai multă certitudinemult discutatul şi controversatultradiţionalism al literaturii românede la Est de Prut.Simplu şi auster în aparenţă,versul lui Gheorghe Vodă îşi concentreazăsensurile în substrat,lăsând la suprafaţă impresia uneiconsumări intense de sensibilitatece refuză travestiul formei artistice:limba RomânăMă încălzeşte-o sfântă tainăŞi nimănui nu i-o declin.Atitudinea solemnă din poezialui Gheorghe Vodă, gestul categoric,uneori crispat, se explică, însubtext, prin nostalgia recuperăriisensurilor ascunse ori deteriorate.Este aici vorba şi despre fuga suigeneris de banal.Redus la esenţa menită săîntruchipeze condiţia sine qua non aartei – sinceritatea, cuvântul devinefortăreaţa în care Eul poetului sesimte protejat:Te rog păstrează cuvântul,spune-l cât mai aproape,când între mine şi tine –un altul nu mai încape.În interioritatea cuvântului, înlimba pe care o cultivă cu o deosebităasiduitate în scris, GheorgheVodă e solitarul ce-şi trăieşte propriuldestin în deplina solidaritate cudestinul neamului.Gheorghe VODĂ s-a născut la 24 decembrie 1934 în satul Văleni,judeţul Ismail (azi raionul Vulcăneşti). A absolvit Institutul Pedagogic „IonCreangă” din Chişinău, în 1959 şi cursurile superioare de regizori şiscenarişti din Moscova în 1966. Timp de mai mulţi ani a fost consultantla Uniunea Scriitorilor din Moldova. Este laureat al Premiului de Statpentru volumul La capătul vederii (1986).Volume de versuri publicate: Zborul seminţelor (1962), Focuri detoamnă (1965), Ploaie fierbinte (1967), Aripi pentru Manole (1969),Pomii dulci (1972), Valurile, Rămâi (1974), De dorul vieţii, de dragulpământului (1980), Frumos să-i fie pururi chipul (1976, 1980), Inimaalergând (1981), La capătul vederii (1984), Scrieri alese (1988), Viaţape nemâncate (1999), Aripi pentru cădere (2004).

Profil 115petru þaranuS-a născut la 26 mai 1934 în satul Linişte, comuna Şaru Dornei, judeţulSuceava. Şcoala primară în localitatea natală (1941-1948); studiile liceale laVatra Dornei (1959-1963). Facultatea de Ştiinţe Economice la Universitatea dinIaşi (1964-1970). Doctor în ştiinţe economice la Academia de Ştiinţe Sociale şiPolitice din Bucureşti (1981). Primar la Gura Humorului (1972-1981), primar aloraşului Vatra Dornei (1983-1986, 1992-1996). Membru al Uniunii Scriitorilordin Moldova (1995) şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (1998). Colaboreazăla revistele Ateneu, Astra, Limba Română (Chişinău), Cronica, Glasul Naţiunii(Chişinău), Literatura şi arta (Chişinău) ş.a.Demersul lui Petru Ţaranu pentru cunoaşterea şi popularizarea valorilorspiritualităţii româneşti din ţinutul Dornelor este divers: de la realizarea defilme tematice, în calitate de consultant, la organizarea, în iunie 1986, a Festivaluluiportului popular din Dorne; de la amenajarea interiorului ţărănesc dincadrul Muzeului Etnografic din Vatra Dornei până la organizarea Cursurilorinternaţionale de folclor în timpul sezonului estival la Vatra Dornei. A contribuitmult şi la afirmarea Ansamblului folcloric „Dorna dorului” pe scenele din estulşi vestul Europei.A debutat editorial în anul 1989 la Editura Sport-Turism din Bucureşti, cu olucrare intitulată Vatra Dornei, o carte care s-a editat în 15.000 de exemplare înlimba română şi în tot atâtea în versiune franceză. La doar câţiva ani, a publicat

116limba Românăcartea de versuri Lacrima (la Chişinău) şi ciclul Memoria Dornelor în şase(!) volume. În anul 1995 a fost cooptat ca membru al colegiului de redacţie alrevistei Limba Română. Tot în anul 1995, cu ocazia dezvelirii bustului poetuluiTudor Arghezi, pe Aleea Clasicilor din Chişinău, i s-a înmânat, în prezenţapublicului, carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.* * *„Reportajul de călătorie, gen cultivat de Petru Ţaranu, este scris, de regulă,folosind pretextul trecerii vreunei personalităţi ştiinţifice, culturale, artistice sauprietene (acad. Mihai Cimpoi, acad. Grigore Vieru ş.a.) prin zona Dornelor, lainvitaţia sa generoasă, făcută din dorinţa de a împărtăşi frumuseţile numai deel ştiute. (...)Studiile sale de etnologie prilejuiesc şi ele, de multe ori, prezentări ampleale naturii împreună cu povestirile, legendele şi miturile asociate. Mitologia seîmpleteşte cu magicul din obiceiul prezentat, cu magia locului în care se desfăşoarăacţiunea, cu fantasticul manifestării naturii în momentul acţiunii. (...)Prin scrierile sale, Petru Ţaranu trăieşte o altă viaţă, spre care a aspiratşi care, probabil, se infiltrează cu insistenţă în cotidian, să-i aducă un plus demulţumire şi confort intelectual.” (Gabriela Cristescu)„Manevrând dovezi plauzibile şi convingătoare, Petru Ţaranu face dovadacă limbajul popular şi numele de locuri sunt, cum zice el, «marile arhive altetrecutului românesc».” (Adrian Dinu Rachieru)„Cercetător riguros cu rădăcini în Linişte; doctor în sociologie, rezident laVatra Dornei, el beneficiază de acel psihism tonifiant pe care doar legăturile deprofunzime cu pământul înaintaşilor îl poate asigura.” (Constantin Ciopraga)Telegramă de felicitareIubite Petru ŢARANU,La această cumpănă de vremi, când ni se înnoiesc speranţele şini se întăreşte credinţa, Vă dorim mulţi ani şi noi împliniri!Gândul nostru de dragoste şi preţuire se îndreaptă spre acea salăfrumoasă a Bibliotecii din Vatra Dornei, unde scrieţi inspirat poezie şistudii consacrate Memoriei Dornelor. Ne-aţi găzduit acolo, în locurilebinecuvântate de Dumnezeu, şi pe noi românii basarabeni care aucâştigat în persoana Domniei Tale un bun prieten şi un harnic coleg.Vă dorim noi împliniri şi vă îmbrăţişăm.Acad. Mihai Cimpoi,Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova

Profil 117Să nu dămcu piciorul înceea ce a zămislitDumnezeuDialog: Alexandru Bantoş –Petru ŢAranu– Preocuparea D-voastrăde-a lungul anilor a fost adunarea,publicarea, adică valorificareatezaurului folcloric din inepuizabilasursă de artă popularăcare se numeşte Vatra Dornei.Când, cum aţi descoperit forţamagică a creaţiei populare? Cumapreciaţi astăzi (la început de mileniutrei) destinul artei populare.Ce metamorfoze au survenit înultimele decenii în actul de regenerare(degenerare?!) spirituală azestrei noastre folclorice? Se aflăcumva în pericol (de dispariţie,de sărăcire, de depreciere) folclorulautentic? Ce are de spus înacest context etnologul şi poetulPetru Ţaranu?– Este adevărat, culegerea şivalorificarea folclorului a fost unadintre preocupările mele constanteşi s-a desfăşurat, cu mici întreruperi,pe parcursul întregii vieţi.Dornele, aşa cum sunt ele definitesub aspect geografic, au fost întotdeaunao inepuizabilă sursă deinspiraţie lirică, o vatră a etnografieişi folclorului. Însă astăzi, textele,specifice fiecărui gen în parte, segăsesc destul de greu, iar liniamelodică este în general uitată.O privire de ansamblu asupra fenomenuluipresupune o abordaremultidisciplinară şi o analiză deadâncime în ceea ce priveşte cauzelerisipirii acestei inestimabileaveri spirituale. Intelectualitatea dindomeniul învăţământului şi culturiiPetru Ţaranu (al doilea din stânga) împreună cu membrii colegiului revisteiLimba Română la festivitatea dedicată împlinirii unui deceniu de la fondareapublicaţiei

118are, cred, un cuvânt greu de spusîn această privinţă.Doriţi să ştiţi cum şi când amdescoperit forţa magică a creaţieipopulare din Dorne. Adevărul estecă eu m-am trezit pe lume alintatfiind de cântecul de leagăn, de suspinuldoinei, de oftatul buciumuluişi de nemângâierea bocetului.Moşica (bunica) mea a fost, defapt, o adevărată arhivă vie. Eacânta, numai în anumite momenteale vieţii ei, muzică populară, doinemai ales. Mama a fost şi ea o mareiubitoare a cântecului popular.Seara târziu, în nopţile de vară, îşislobozea versul din pragul văcărieiori atunci când venea cu cofiţelepline cu apă de la izvoarele din stei.În asemenea împrejurări alte fete şineveste se întreceau, la rându-le,în interpretarea cântecului doinit,vuiau munţii Dornelor de cântecpopular şi voie bună. Eu, copil fiind,rămâneam pironit şi ascultamcu nesaţ torentele melodice aledoinelor. Peste ani mi-am dat seamacă am copilărit, de fapt, într-olume zămislită din vis, într-o lumepe care astăzi o caut fără a aveafericirea s-o mai găsesc.Elev în clasa a V-a fiind, urmarea redactării unei compuneripe tema Doine şi balade de la Şar,am fost selecţionat să fac parte dincolectivul culegătorilor de folclor.Era o acţiune iniţiată de dascăliinoştri de şcoală primară. În primăvaraanului 1948, cu aproape treiluni înainte de încheierea cursurilorprimare, directorul şcolii, având învedere volumul şi calitatea pieselorculese, adevărate bijuterii ale liriciipopulare din zonă, a dispus îndosariereaşi arhivarea folclorului cules.Clasificată după anumite criterii,fiecare piesă a făcut obiectul unuilimba Românăopis şi apoi a fost ataşată la dosar.Aşa se face că, după o muncăasiduă, desfăşurată pe parcursula peste două luni, s-au constituitdouă tomuri, suficient de groase,conţinând culegeri de folclor.În anul 1985, ştiind ce aveream lăsat în arhiva şcolii din sat,aflându-mă în faza finală a definitivăriiprimului volum de folclordin ciclul Memoria Dornelor, m-amînfăţişat dascălilor din acele timpuricu gândul să le cer permisiuneapentru a prelua în paginile cărţiimele o parte din culegerile aflate înarhiva instituţiei. Spre uimirea mea,am fost întâmpinat cu o precizarecare a definit de fapt atenţia de carese bucura această nobilă activitatela nivelul unor intelectuali care seocupau cu formarea tineretului şcolarpentru viaţă. Instituţia şcolară, aprecizat unul dintre dascăli, nu esteobligată să păstreze o asemeneamaculatură în arhiva sa. Folosescacest exemplu pentru a oferi o explicaţiecu privire la soarta folcloruluila graniţa dintre cele două secoleşi milenii.În ce mă priveşte, eu rămânoptimist, cred că valoarea va supravieţui,pentru că folclorul autenticrămâne o valoare inestimabilă, unacare defineşte o esenţială formă demanifestare a fiinţei neamului nostru.Sunt semne, e adevărat – timide,care ne fac să credem că revitalizareasatului românesc se înscriepe un drum bun.– Să vorbim despre tradiţiile,obiceiurile din zonă. Cumle-aţi cunoscut în copilărie, cemodificări au suportat între timp?Cum era, cum este Crăciunul,Anul Nou, Paştele etc.?– În copilăria mea, sărbătorileCrăciunului aveau pronunţate

Profil 119conotaţii magico-religioase, se individualizauprin obiceiuri şi datinide factură tradiţională şi de marerezonanţă sufletească. Cu câtevazile înainte de Crăciun, parcă erafăcut să fie aşa, din văzduh, în valurisuccesive, se cerneau molcomeleşi statornicele ninsori solstiţiale.Văile şi munţii îmbrăcau haina de unalb imaculat al iernaticelor zăpezi.Izvoarele şi pâraiele erau troienite,iar brazii îşi aplecau cetinile sub nobilapovară a iernii. Lumea satelordenomina fenomenul cu sintagmaomeţii Crăciunului, iar pentru bătrâniabundenţa ninsorilor semnificaun semn de bun augur pentru anulurmător. În seara de ajun fetiţele,constituite în grupuri de câte trei,purtând lerle şi ţitere, înotau prinzăpezi până la genunchi, sfidândnecontenirea ninsorilor pentru acolinda cu vocile lor cristaline la ferestreledin faţa caselor. Era o adevăratăodă adusă iernii şi NaşteriiMântuitorului. Acesta era momentulcând, ascultând de undeva de peo colină, aveai impresia că pestesat s-a aşternut superba simfoniea colindelor de Crăciun, răsuna totsatul, era o seară dumnezeiască,una care mi-a rămas în memorie.Imediat, după cele trei zile deCrăciun, începeau pregătiri febrile– repetiţiile – pentru întâmpinarea,după tradiţie, a Anului Nou. Torentulansamblului de obiceiuri şi datini dela cumpenele de ani şi de calendarese revărsa peste sat odată culăsarea serii din Ajun de An Nou.Alaiul caprei şi formaţiunile de teatrupopular evoluau numai până lamiezul nopţii. A doua zi, la cumpenede amiază, aceste formaţiuni detradiţie se îndreptau, la chemări debucium şi de corn, într-un exuberantalai, spre vatra localităţii. Aici erauaşteptate de lumea satului. Primulspectacol avea loc la răscrucile dedrumuri, adică cu orientare în celepatru zări. Apoi, într-o ordine firească,fiecare formaţiune evolua în faţamulţimii adunate în apropierea uneiscene special amenajată.Sărbătorile de iarnă se încheiaucu datina Iordanului, cândîncepeau să se manifeste gerurileBobotezei. Era timpul când la toateizvoarele şi ochiurile de apă se aşezaucruciuliţe din lemn de brad saude tei. După ce se arunca crucea înapă de către preotul satului, în ziuade Bobotează, apa izvoarelor, pâraielorşi râurilor se considera sacră.Zilele de Paşti sunt precedatede mai multe sărbători cu caractermagico-religios sau magico-mitic.Multe dintre acestea au ca temărenaşterea naturii, altele sunt cusubstrat erotico-sentimental (Dragobetele,logodna păsărilor ş.a.). ÎnSăptămâna Patimilor fiecare zi aresemnificaţia ei magico-religioasă. ÎnJoia Mare, de exemplu, respectândcutumele tradiţiei, se primesc, dupăun străvechi ceremonial, sufletelecelor dispăruţi, la vatra lor de locuire.Tot în Joia Mare se înroşescouăle, se prepară pasca şi cozonacii.Este momentul când cojile deouă şi fărâmiturile de la celelaltebucate se aruncau numai pe apecurgătoare. În felul acesta, blajinii,o lume de pe celălalt tărâm, îşiputeau sărbători şi ei Paştele, darnumai atunci când pe undele deapă ajungeau la ei ceea ce noi leofeream în Joia Mare. Cine ciocneaouă roşii în ziua de paşti se puteaîntâlni în lumea umbrelor (în Rai) cucel care participa la asemenea ceremonial.Ouăle degajau un mirosfoarte plăcut deoarece erau înroşite

120limba RomânăLa Vatra Dornei împreună cu Grigore Vieru, Ana şi Alexandru Bantoşcu o substanţă preparată după unstrăvechi ceremonial.Aşa că în prima duminicădupă Paştele nostru se sărbătoreacel al blajinilor. Petrecerea avealoc numai pe iarbă verde, pe malulunei ape curgătoare. După Paşti sesuccedau alte sărbători – IzvorulTămăduirii, Armindenii, Ispasul,Rusaliile ş.a. – toate având semnificaţiilelor.– Familia în Dorne a avut unrol definitoriu în tot ce a însemnatpăstrarea şi perpetuarea „averiispirituale” a neamului. Timpurilemoderne (cu ritmul lor năvalnic,cu migraţiile de populaţie în ţarăşi mai ales peste hotare etc.)influenţează asupra rolului pecare îl are în societate căminulfamilial?– De-a lungul vieţii, pentrumine, familia a însemnat totul, amfost legat prin mii de fire de casapărintească, de locurile natale.Familia şi satul în care m-am născutau reprezentat pentru mine unfel de centru al universului. Cândm-am trezit pe lume familia mease caracteriza printr-o atmosferăafectivă şi formatoare.Când tata căzuse la datorie,în cel de-al doilea război mondial,eu, copil fiind, am preluat la modulserios o mare parte dintre muncilebărbăteşti. În timp ce lucram dingreu şi învăţam destul de bine uniimă lăudau şi mulţi mă considerauun exemplu în sat. La vârsta de 14ani am avut tăria să iau o hotărârematură. Am renunţat să urmezcursurile Şcolii Normale din Năsăudpentru a-mi ajuta, muncind,familia. Am continuat să învăţ abiadupă ce surorile mele şi-au făcut unrost în viaţă.Timpurile moderne, cum spuneţiDvs., au afectat cadrul familialtradiţional. Plecarea tineretului laoraşe sau peste hotare a generato îmbătrânire a satului. O parte agospodăriilor, înfloritoare odinioară,

Profil 121au rămas pustii. Unii dintre tineriiplecaţi din mediul lor familial aurătăcit drumul firesc al vieţii. Alţii,mai puţini, au plătit desprinderea defamilie şi de sat cu libertatea sau cuviaţa. Situaţia poate reveni la normalnumai prin efectul unor măsuriconcrete de revitalizare a satului.– Să revenim la anii copilărieiDumneavoastră. V-aţi născut şiaţi crescut într-un cadru montan,cu adevărat de poveste. Caresunt primele amintiri, reprezentăriale lui Petrică Ţaranu? Ceexplicaţie are memorarea unor„situaţii aparte” din acei ani?– Primele mele amintiri suntlegate de lărgirea orizontului decunoaştere a mediului natural. Cumama, cea care era tare mândrăde feciorul ei, cutreieram pajiştileînflorite din munţii Dornelor.Brânduşa de primară, Ciuboţicacucului, Laleaua pestriţă, Margareta,Săbioara, Arnica, Garofiţade munte ş.a. au fost florile caremi-au desfătat ochii în copilărie.În vegetaţia luxuriantă a luncilordin Valea Liniştii descopereamnumeroase cuiburi de raţă sălbaticăşi de prepeliţă. De fiecare datămama îmi spunea că e mare păcatsă calc pe flori şi să pun mâna pecuiburi. Mai spunea că noi, oamenii,avem datoria să ocrotim natura,să nu dăm cu piciorul în ceea cea zămislit Dumnezeu. De la ea amînţeles că natura, în toată complexitateaei, trebuie ocrotită. Tot timpulmi-am dedicat viaţa acestei cauze,a ocrotirii naturii. Aşa se explică dece numele meu este nominalizat,uneori, în literatura de specialitateşi acest fapt mă onorează.Moşica mea, în serile deprimăvară, mă învăţa să citesc înstele. Se ştie că, în acele timpuri,se găseau ceasuri numai la oameniiînstăriţi. Noi aflam ora după poziţiaastrelor pe bolta cerească. De asemenea,„citeam” schimbarea vremiidupă direcţia şi viteza de propagarea vânturilor şi a norilor. Crivăţul, Băltăreţul,Austru, Coşava, Vântul celMare, Zefirul ş.a. erau denumirile cucare eu, copil fiind, operam frecventreuşind să prognozez vremea cu ooarecare precizie. Tot cu moşicamea eram pe o culme de muntecând, într-un apus de soare, am auzitpentru prima dată în viaţă baladaMioriţa – cântecul din bătrâni, cumi se spunea în acele timpuri. Mi s-apărut a fi un fel de rugă, era cevadumnezeiesc, ceva care răscoleaecoul pădurilor şi al depărtărilor. BaladaMioriţa, în interpretarea aceluioier necunoscut mie, părea a fi unimn de slavă care umplea văile şivăzduhurile Dornei.În anii copilăriei, odaia de curatdin casa părintească era o adevăratăexpoziţie de artă populară.Era locul care, de fapt, mă atrăgeairezistibil. Ce se putea vedea expusîn interiorul camerei nu era totul. Înlăzile de zestre îşi treceau veaculnumeroase elemente de costumpopular de sărbătoare, colţare, ştergare,năfrămi, macaturi ş.a. Uneori,descoperind locul de păstrare acheii, mă furişam în interior şi, dupăce ocupam un loc comod pe unuldintre paturile garnisite cu perneşi cultuce, toate fiind ornamentateîn forme şi culori deosebit deatrăgătoare, admiram la nesfârşitpodoabele rafinatului simţ artistic cucare mama şi moşica erau hărăzitede Dumnezeu într-o viaţă repedetrecătoare.În anii celui de-al doilea războimondial multe dintre bijuteriile arteipopulare dornene, inclusiv cele

122aflate în odaia noastră de curat,au fost jefuite de soldaţi ai armateloraflate în conflict. Aşa se explică dece preţuirea mea faţă de arta popularăm-a călăuzit o viaţă întreagă.Trebuie să ştiţi că pe această temăam scris pagini întregi.Nu pot uita, de asemenea,şezătorile, clăcile, horele...– Ce au însemnat pentruDumneavoastră anii când v-aţiaflat la cârma localităţilor GuraHumorului şi Vatra Dornei. Ceamintiri mai deosebite vă leagăde activitatea prestată atunci?– În oraşul Gura Humorului amfuncţionat ca primar timp de 10 ani.Oamenii m-au primit foarte bine, defapt soţia mea era localnică, iar eu,lucrând la Întreprinderea MinierăSuceava, mă stabilisem cu domiciliulîn oraş de câţiva ani. La doarcâteva zile de la instalarea mea înfuncţie, stând de vorbă, într-o şedinţăcu caracter de brainstorming,m-am interesat, printre altele, deresursele locale ale zonei şi de posibilităţilede valorificare ale acestora.Pe această cale am aflat căla Voroneţ, undeva nu departe demănăstire, se află un izvor miraculosprin efectele sale terapeutice.Discuţia cu privire la acest aspect,deosebit de important, a avut locîntr-o seară de decembrie, pe laorele 23. Am dispus să fie chematăo maşină de teren în care ne-amurcat şi am plecat la faţa locului. Amgăsit doar o fântâniţă înconjuratăde o oază de iarbă verde, deşi eraun ger de peste –20 grade. A douazi am început să dau curs demersurilorpentru finanţarea lucrărilorde cercetare geologică destinatădescoperirii unor eventuale zăcămintehidrominerale. Conducereajudeţului Suceava, cea care trebuialimba Românăsă aprobe finanţarea şi să asigurefondurile necesare, a fost suficientde receptivă la propunerea prezentatăde mine.Aşa că, în decurs de un an dezile, s-au descoperit şase izvoarede apă minerală. Analizele de specialitate,efectuate de Institutul deBalneoclimatologie şi RecuperareMedicală Bucureşti şi de Institutulde Izotopi Radioactivi din Cluj-Napoca, au atestat posibilitateautilizării apei minerale în tratamentebalneare, cu efecte dintre celemai benefice, cu alte cuvinte – s-astatuat posibilitatea deschideriicelei de-a doua staţiuni balneoclimatericedin Bucovina: StaţiuneaBalneoclimaterică Voroneţ.Din discuţiile preliminare,purtate cu specialişti în balneoclimatologie,a rezultat necesitateaamenajării unui parc de odihnă şitratament, destinat viitoarei staţiuni.Aşa se explică de ce, pe un terendegradat de furia apelor râuluiMoldova, în suprafaţă de cca 22hectare, s-a aşternut pământ fertil(rezultat din lucrările de excavaţiila blocurile de locuit şi la clădirilecu destinaţie social-culturală),pentru ca apoi să înceapă lucrărilede plantare a puieţilor de arbori şiarbuşti. Astfel, în executarea lucrărilornecalificate, a fost antrenatămajoritatea populaţiei oraşului.La Vatra Dornei, în cele douălegislaturi, am funcţionat aproape8 ani ca primar de oraş. Aici, pelângă realizarea unor obiective deinteres urbanistic, am pus accentpe restaurarea unor clădiri-monumenteistorice sau de arhitectură.Un exemplu edificator în acestsens îl constituie aula din clădireaprimăriei, cunoscută sub denumireade Sala oglinzilor. Marea mea

Profil 123satisfacţie a fost când, la puţintimp după restaurare, în aceastăsală au fost găzduite reuniuni lanivel naţional, altele cu caracterinternaţional. În septembrie 1994,de exemplu, la Vatra Dornei a avutloc Simpozionul internaţional petema: Limba română – mijloc decomunicare. La această reuniuneau participat delegaţii din 16 ţăriale lumii. În primăvara anului 2004,tot în această sală, s-a desfăşurato importantă reuniune a ConsiliuluiMondial Român.La biblioteca municipiului aminstituţionalizat un fond documentar,unde se adună documentede interes major pentru istoriazonei. Valorificându-se informaţiileoferite de acest fond documentar,începând din anul 1995 s-aupus bazele redactării volumelordin monumentalul ciclu MemoriaDornelor.La Vatra Dornei a fost organizatăşi prima ediţie a Festivaluluide obiceiuri şi datini de Anul Nou.Nu pot să închei fără a aminti decursurile internaţionale de folclor,de răsunătoarele succese ale Ansambluluifolcloric „Dorna dorului”pe scenele din răsăritul şi apusulEuropei, de faptul că importante revistede cultură din România – Astra(Braşov), Ateneu (Bacău), Cronica(Iaşi) şi Tribuna (Cluj) – aveau rezervatepagini întregi pentru activitateade creaţie de la Vatra Dornei.– Întotdeauna aţi emanat optimism,echilibru, spirit tolerant,într-un cuvânt toate acestea ar însemnalinişte (aşa cum e şi satulşi în satul Dumneavoastră) – văîntreb însă cum, de unde, când auapărut în calea Dumneavoastrădetractorii, pe care, aşa cum ziceinspirat prof. Aspozia Lungulescu,i-aţi lăsat în urmă „acoperiţide hulă şi dispreţ”. De ce viaţa necrează atâtea obstacole în cale?!– Ca să răspund direct laîntrebarea Dvs. trebuie să fac precizareacă, atunci când, uneori cueforturi supraomeneşti, înregistramsuccese în viaţa şi activitatea meaau apărut şi detractorii. Studiile,doctoratul mai ales, au constituitmotive de mare invidie, uneori dinpartea celor care trebuiau să măîncurajeze şi să aprecieze efortulmeu. Apoi activitatea publicisticăşi cea de autor de carte s-a aflat,la rândul ei, sub tirul unor lovituri,după ei lovituri de graţie.Totdeauna am avut de parteamea oamenii cinstiţi, oamenii alecăror interese le serveam cu preţulunor mari sacrificii. În calitate deautor de carte am fost încurajat şisusţinut de mari personalităţi ale ştiinţeişi culturii naţionale. Ca dovadă,premiile conferite de prestigioaseinstituţii de cultură din ţară şi depeste hotare, ordinele şi medaliiledecernate de statul român. Ampornit întotdeauna de la crezul vieţiimele că, prin tot ce fac, trebuie sămiservesc ţara. Aşa că detractoriiau rămas în urmă acoperiţi de hulăşi dispreţ. N-am ştiut ce-i răzbunarea.Ca dovadă – câţiva dintredetractorii mei se află în paginilecărţilor editate de mine, prezentaţiobiectiv şi în cuvinte cât se poatede frumoase. Nu vă deconspir unsecret, ei sunt cunoscuţi bine decomunitatea umană în care trăiescşi îmi desfăşor activitatea.– Povestiţi-ne cea mai tulburătoareîntâmplare din viaţaDvs.– În viaţa mea am asistat lanumeroase întâmplări tulburătoare.Unele dintre ele mi-au marcat

124ireversibil viaţa. Cu permisiuneaDvs. o să punctez doar două. Nutrecuse mult timp de când fuseseminstalat primar în oraşul GuraHumorului. Eram considerat unuldintre cei mai tineri primari dinţară. Printre multe alte problememă confruntam cu o acută lipsăde spaţii pentru învăţământul preşcolar,pentru orfelinatul de fete şichiar pentru învăţământul generalobligatoriu.Zilnic tatonam posibilităţilede rezolvare a acestor problemeacute. Într-o seară târzie de la începutullunii decembrie, cu un ger deaproape –30 grade, eu, acasă fiind,luam cina alături de familie, veniseşi mama de la Şaru Dornei. Am fostîntrerupt brusc de un telefon nervosşi foarte insistent. De la celălaltcapăt al firului mi se spunea că peo stradă lăturalnică arde o casă şi,din incendiu, au fost scoşi trei copiimici; doi morţi şi unul, cel mijlociu,mai respira din când în când. M-amîmbrăcat repede, maşina sosisedeja.În faţa casei, a ceea ce mairămăsese din ea, zăceau întinşi pezăpadă în nefiinţă cei trei feciori aifamiliei crunt lovite de soartă. Masajelecu zăpadă şi respiraţia artificialănu dăduse nici un rezultat, eraumorţi. Oamenii din jur, primăria,colegii de serviciu ai părinţilor auiniţiat imediat acţiunea de strângerea fondurilor necesare înmormântăriişi refacerii casei. Nu mult dupăînmormântarea celor trei copii, altincendiu, izbucnit în condiţii similare:copiii, nesupravegheaţi, au datfoc la paiele de pe pat pentru a seîncălzi şi au curmat firul vieţii altordoi copii mici. Mama lor, auzinddespre tragedie, şi-a pierdut minţile,tatăl acestora murise într-unlimba Românăaccident. Aşa că organizarea funeraliilora căzut în sarcina primăriei.A fost o înmormântare organizatădupă tradiţia creştinească la careau participat mii de oameni, a fostuna dureroasă şi de neuitat.– Care a fost cea mai luminoasăzi din câte le-aţi trăit?– În primăvară au începutlucrările la clădirea unui complexpreşcolar cu 360 de locuri, celmai mare proiect din Româniaacelor timpuri. Combinatul Minier“Suceava” a finanţat lucrarea lainsistenţele motivate ale primăriei.În ordine, a început să se lucrezela clădirea orfelinatului, la creşa cu100 de locuri şi la clădirea şcoliigenerale cu 16 săli de clasă şilaboratoare. Zilele în care s-aupopulat cu copii au fost printrecele mai luminoase din viaţa mea.În contextul dat, s-a înfiinţat şicăminul cu program săptămânal.Păstrez scrisorile de mulţumire alecopiilor orfani şi ale părinţilor dinoraşul acelor timpuri.– Aveţi o atitudine apartefaţă de Basarabia şi faţă de basarabeni.Mulţi dintre intelectualiinoştri au fost primiţi cu ospitalitatedeosebită în Dorne. Aveţiprieteni de care vă leagă amintiride neuitat. Cum explicaţi acestsentiment de condescendenţăcare continuă ani şi ani?– Este adevărat, Basarabia şibasarabenii sunt de când mă ştiula inima mea. Am avut şansa săcunosc pe mulţi dintre intelectualiiBasarabiei. Primar la Vatra Dorneifiind, i-am avut ca oaspeţi pemulţi intelectuali din Basarabia. LaChişinău, la Călăraşi şi la Bălţi amparticipat la reuniuni de mare interesştiinţific, am vizitat instituţii decultură, am tipărit trei dintre cărţile

Profil 125mele şi am donat pentru diversebiblioteci un număr însemnat deexemplare. Trebuie să vă spun, lamodul cel mai sincer, că în Basarabia,la Chişinău mai ales, m-amsimţit între prieteni, parcă eram lamine acasă. Nu pot să uit ospitalitateabasarabeană, spiritul frăţescîn relaţiile reciproce şi, de ce nu,conştiinţa apartenenţei la spaţiul şila cultura românească.Am primit la Vatra Dorneinumeroşi oaspeţi de pe pământulBasarabiei. Primari, cadre didacticeşi studenţi, scriitori şi oamenide ştiinţă şi cultură, jurnalişti ş.a.au sosit la Vatra Dornei pentruschimburi de experienţă sau înscopul cunoaşterii particularităţilor,deloc puţine, din această partea ţării. Ne-am străduit să fim totatât de ospitalieri şi să le oferimposibilitatea să intre în contact curealităţile Dornelor.În calitate de membru alColegiului de redacţie al revisteiLimba Română din Chişinău, unadintre cele mai prestigioase din totspaţiul locuit de români, m-am străduitsă public materiale care au avutca scop informarea cititorilor despreceea ce înseamnă cunoaştereaadevărului despre satul românescdin Dorne. La Chişinău am cunoscutfruntaşi ai culturii basarabene,am întâlnit savanţi cu care am avutinteresante discuţii pe diverse teme,am cercetat în arhivele statului şim-am împrietenit cu oameni deseamă, prietenie care s-a dovedit afi statornică şi deosebit de beneficăpentru slujirea cauzei româneşti.Ţelurile comune, care au guvernatşi guvernează prietenia dintre noi,explică, cred eu, durabilitatea şisentimentele de condescendenţădespre care vorbiţi Dvs.– Cum vedeţi în contextulintegrării europene perspectivarelaţiilor dintre cele două maluriale Prutului?– La întrebarea Dvs. răspunsuleste scurt şi simplu : Vor fi aceleaşirelaţii frăţeşti care se cuvin a fistatornicite între fiii aceluiaşi neam.Integrarea europeană nu înseamnăobturarea unor relaţii fireşti, dincontră.În pragul sărbătorilor de iarnăfiind, vă rog să-mi permiteţi sătransmit tuturor cititorilor revisteiurarea de Sărbători fericite! şi tradiţionalulLa mulţi ani!Noiembrie, 2004Chişinău – Vatra Dornei

126limba RomânăIon CIOCANUCu creionulîn mână...Alcătuită din tablete la primavedere simple, în care autorul explicăpe scurt sensul, ortografierea,alteori – şi efectul unor cuvinte oriexpresii româneşti, cartea Limbanoastră-i o comoară îl recomandăpe I. Al. Barbu din Braşov ca pe uncultivator asiduu, pe alocuri – subtil,al limbii române. Apărută la EdituraOrientul Latin în 2004, ea trebuiecitită de cele mai diferite categoriide cetăţeni. Autorul nu constatănumai o seamă de greşeli de sens,de ortografiere, de potrivire sau denepotrivire a cuvintelor în diferitecontexte, dar meditează şi asupramecanismului naşterii acestora,face incursiuni pertinente în istoriacuvântului / expresiei (origine, evoluţie,arie de răspândire), propunesoluţii concrete, bine argumentate,unele – ingenios formulate, decilesne memorabile – de evitare agreşelilor luate în dezbatere. Cartease lasă parcursă cu uşurinţă,graţie stilului de conversaţie liberăcu destinatarul ei, ironiei şi umoruluicare nu-l părăsesc pe autor nici însituaţiile complicate, când – pentrua apăra un adevăr – se pomeneştenevoit să riposteze drastic academicianuluiAlexandru Graur sau – maides – autorilor de dicţionare explicative,inclusiv celor ai Dicţionaruluiexplicativ al limbii române,în cazul în care şi aceştia confundă„geanta” cu... „janta”.Deşi nu toate microeseuriledlui I. Al. Barbu sunt la fel de consistentesub aspect lingvistic, ca materialde gândire pentru doritorii de ase iniţia temeinic în etimologia, ortografiasau ortoepia cuvintelor şi expresiilorabordate, în carte nu suntpagini care n-ar prezenta interesori care nu s-ar preta unor cugetăriaprofundate asupra subiectelor luateîn discuţie. Parţial reluate, ideileşi exemplele (în Regimul lui «care»şi în Un simplu «pe», de pildă) nufac decât să ne întărească certitudineacompetenţei autorului înproblemele atinse. Subiectele carenu atestă vreo noutate (Şi totuşi,profesór, Dublarea unor sunete / litereîn limba română, Scrierea unorcuvinte separat şi împreună, A servi

Recenzii 127şi a deservi ş.a.) sunt desfăşuratecu o alerteţe cuceritoare şi denotăo atitudine auctorială întemeiată peopinii personale, deosebite de celeformulate anterior de alţi lingvişti,inclusiv de somităţi. Nimic nou saucomplicat în microeseul În acordşi-n dezacord, de exemplu, dar textulacestuia se lasă citit cu atenţie,stilul oral / colocvial şi replica datăacademicianului Graur, concluziacăutată – şi găsită! – angajându-nefiresc în elaborarea ei, propoziţiade încheiere având un uşor aer demaximă, exprimând siguranţă, darşi o anumită violenţă a modului încare e formulată, conlucrează lanaşterea unei tablete meritorii.La fel se întâmplă în Stricătoriide limbă, Regimul lui «care», Întâişi întâia, «Or» şi «ori» – conjuncţiidiferite, «Din» şi «dintre» şi în altemicroeseuri pe care ar fi păcat să nule citim, chiar dacă am mai lecturat– şi poate nu o singură dată, nu laun singur autor – texte bazate pediscutarea problemelor abordate –acum – de I. Al. Barbu.Partea cea mai interesantă şimai bogată în material lingvistic rarpus în discuţie de către cultivatoriilimbii române o constituie tableteleO inconsecvenţă: convoacă, dar...revocă, Accent liber, dar nu dupăplacul fiecăruia!, Proces-verbal,dar de ce îl scriem?, A selecta şia selecţiona, dar mai întâi a alege,A rămâne pe jantă, De la contorla tejghea, Filozofia «filosofiei»,Standardizarea limbajului, Limbajultinerilor, Familia lexicală, Antepunereaarticolului hotărât «lui», Scrisulilizibil şi altele. Aici I. Al. Barbu dovedeştecunoştinţe temeinice şi unsimţ al limbii de o fineţe admirabilă,străluceşte prin arta de a selectaexemple incitante şi probante şi dea le analiza sub unghiuri variate,unele surprinzătoare. „Deşi tehnicilemoderne de comunicare prinmijloace video sunt tot mai multe şimai perfecţionate, efect al revoluţieitehnico-ştiinţifice contemporane,scrisul de mână rămâne, în continuare,modalitatea cea mai răspândită,mai eficientă şi mai temeinicăprin care ne transmitem mesaje, cunoştinţe,informaţii, gânduri” – astfelîşi începe autorul tableta Scrisulilizibil, axat pe problema – nu, n-amgreşit; citiţi, ca să vă convingeţi odată în plus, că scrisul de mânădeja a devenit o problemă! – aşterneriipe hârtie a mesajelor noastreîntr-o formă caligrafică şi corectă.„Există şi astăzi în programa deînvăţământ pentru clasele primare(şi cea a liceelor pedagogice) orespeciale de caligrafie”, notează I.Al. Barbu, dar... „din păcate, – observăel în continuare, – ceea ce(şi cât) se deprinde în patru ani, sepierde în următorii... Procesul (de)formării scrisului se accentuează înciclurile superioare de învăţământ,ajungându-se la scrisul rapid, cuperformanţe de viteză – un felde stenografie sui generis. Atâtatimp cât «caietul autograf» de elevsau student rămâne în folosinţăproprie, nu-i nici o problemă. Doarriscul personal de a nu-şi mai puteadescifra notiţele! Consecinţeleneplăcute apar însă în momentul încare manuscrisul dezordonat, inesteticşi ilizibil (acest mod de a scrie

128le serveşte unora drept acoperirepentru necunoaşterea regulilor deortografie şi punctuaţie!) ajunge– sub formă de cerere, memoriu,informare, reţetă, manuscris pentrudactilografe ş.a. – sub ochii altora,obligaţi să-l descifreze. Chinul depe lume!”Aşa se întâmplă când elevii,studenţii şi alte categorii de oamenimai scriu – rapid, cu abrevieri, cuomisiuni de text, fără semne depunctuaţie –, dar cum e când aceştialucrează direct la calculatoare, numigălesc cuvintele, propoziţiile,frazele? Ce fel de cultură a limbiiîşi educă ei? Aceasta e problemapusă de I. Al. Barbu aici şi reluatăîn „P.S. final”, tabletă şocantă prinspusele unui profesor universitar„de modă veche”: „Le-am cerutstudenţilor mei să scoată caietele,sau o foaie de hârtie, şi să notezeceea ce le voi spune, că este foarteimportant de ştiut”, la care un liderad hoc s-a ridicat şi i-a spus: „Domnuleprofesor, nu avem cu ce scrie.Calculatoarele ne sunt acasă. Încănu avem din acelea performante,cât o servietă diplomat!”Atare situaţii încep să devinăfrecvente. Îngrijorarea e a tuturora,în primul rând a cultivatorilor limbii.O exprimă şi I. Al. Barbu: „Preabine! A trecut vremea doinituluipe ciglău (?!). Altele sunt ritmurile,repezite, de astăzi. Dar ce te facicând e pană de curent? Nu sepoate! Ba se poate, s-a întâmplat şiîn inegalabila Americă, şi nu pentrucâteva minute, pentru câteva ore,chiar multe. În atare situaţii, recunosc– de excepţie, murim, adicălimba Românănu mai comunicăm în scris?! Numai facem adunări, scăderi, înmulţirişi împărţiri (operaţii aritmeticesimple), nu mai scriem un anunţsimplu, lipit pe uşă: „Am plecat peLună. Căutaţi-ne după ce se reparăpana de curent”. Dar cine să scrie«biletul», dacă bunicul / bunica nu-iacasă? În cazul, rarisim, când maistau copiii şi nepoţii cu bunicii...”.După toate – concluzia, poanta:„Ne vom uita şi limba?! Ar însemnasă nu mai existăm spiritual. Doarfizic, rătăcitori prin lumea largă! Şiprin spaţiile siderale!”.Tabletele din care am citat laurmă par să se alimenteze din domeniulfantasticului. Dar parcă nuvi s-a întâmplat şi dumneavoastră,dragi cititori, la lectura vreunuimanuscris cules la calculator, săauziţi că acesta, calculatorul, ar fide vină că trece greşit cuvinteledintr-un rând în altul, că în loc deo literă culege un semn oarecare,lipsit de orice noimă, ş.a.m.d.? Înatare cazuri ne vine să strigăm săse audă pe întreg mapamondul:„Dar scrieţi de mână: îngrijit, citeţ,ordonat, corect, fără abrevieri inutileşi neapărat cu toate semnelediacritice şi de punctuaţie! Numaidupă aceasta calculatorul vă vada ascultare!”. Anume scrisul demână, citeţ şi corect sub toate aspectele,este baza cultivării limbiifiecărui om la orice etapă a vieţii,îndeosebi în copilărie.Nu e cazul să zăbovim atât deamănunţit asupra tuturor tabletelorincluse în cartea Limba noastră-i ocomoară de I. Al. Barbu. Ne alinămcu gândul că şi din cele consemnate

Recenzii 127până aici s-a înţeles că suntem înfaţa unei lucrări utile.Dar nu ne-am face onestdatoria de recenzent dacă am lăsafără atenţia cuvenită erorile datoratepoate nu autorului, ci, în ultimăinstanţă... cui oare?Chiar în poezia lui AlexeiMateevici, cu care se deschide cartea,citim versul al treilea – „Salbăscumpă de odoare”. De ce această„variantă”? În toate ediţiile de prestigiuversul al treilea al primei strofee „Un şirag de piatră rară”. Ce s-aîntâmplat de a ajuns în carte un versadăugat variantei iniţiale a poeziei,dar rebutat de autorul însuşi, careprintr-un rând de puncte a restabilitversul „Un şirag de piatră rară”?Versul al doilea din strofa atreia e „Doina dorurilor noastre”.De ce dl I. Al. Barbu scrie „Doinadarurilor noastre”?La p. 19 ne sfătuie bine, dar niţelneîngrijit: „Va trebui să includemîn categoria acordurilor tolerabileşi pe cele de tipul celor semnalateaici, adică cele...” (sublinierile neaparţin. – I.C.). Or, mai ales într-ocarte de cultivare a limbii o astfel dereluare a unuia şi aceluiaşi cuvânteste inadmisibilă.„...În context, substantivul liniatrebuie să fie urmat de un numeral(de preferinţă ordinal, de vreme cese spune, în continuarea seriei, liniaa doua, a treia etc.), şi nu de unadjectiv nehotărât (una)”. Am citatdin pagina 21, deoarece în cartelipseşte virgula înaintea conjuncţieişi, care în acest context nu mai ecopulativă, ci exprimă o puternicănotă adversativă...Autorul scrie „spre a atragemai bine atenţia asupra ei” (p. 22).A cui atenţie? Înţelegem că e vorbade atenţia cititorului, dar e normal săspunem acest lucru în text: atragematenţia cititorului asupra greşelii întâlnitedes în vorbirea şi în scriereaunor persoane...Când se ia între paranteze opropoziţie întreagă, apare la sfârşit,în nenumărate pagini, începând cu a25-a, semnul de punctuaţie parantezăurmată de punct – ). – ca şi cumacest semn de punctuaţie s-ar folosinumai pentru o parte a propoziţiei.Or, una e să scrii: „Nu ne oprim latoate cazurile de această natură (launul am făcut referinţă anterior)”, şicu totul alta e să aşterni pe hârtie– nu de-a dreptul la calculator! –enunţul: (Nu ne oprim aici la preamult disputatul nume hiperintelectualizatMureşianu.) În primul cazfolosim paranteza urmată de punct,în cel de-al doilea – punctul urmatde paranteză.În repetate rânduri este folosităforma „atari” (la plural). Dacăse sfidează toate indicaţiile, inclusivcea din ediţia a doua a Dicţionaruluiexplicativ al limbii române, căadjectivul atare înseamnă „astfelde...; asemenea” şi e invariabil (p.67), este necesar ca autorul să argumenteze– în vreo tabletă aparte– de ce întrebuinţează forma „atari”.În caz contrar, noi vom continuasă rostim şi să scriem atare, dupăcum recomandă şi Dicţionarul ortografic,ortoepic şi morfological limbii române (p. 42).Cum se face că la p. 38 verbula crea la persoana a treia singular

130e ortografiat „crează”, iar la p. 39 –„creează”?La p. 44 se vorbeşte despreun numeral „interativ”, iar la 45apare „acelaşi numeral iterativ”, dedata aceasta fără litera n.Nu ne oprim la toate „chiţibuşurile”sau „flecuşteţele” de acestsoi, dar cel puţin propoziţia „Estevorba, deci, de comoditatea celuicare transcrie; s-au ca să fiu maiîngăduitor, de spiritul său de economie”de la p. 51 ar putea fi corectatăşi de un elev, acesta scriind corectconjuncţia sau, punând virgula înaintede cuvintele autorului (ca să fiumai îngăduitor) şi cugetând seriosasupra pronumelui său, care necesităsă fie înlocuit cu lui, deoarecenu se referă la subiectul propoziţiei.Ar putea fi corectată... Am corectatdeci întreaga carte: în loc de„latinescu” (p. 59) am scris latinescul;în loc de „aşa numitele” (p. 60)am ortografiat aşa-numitele; în locde „din veac, în veac” (p. 62) am lăsat,fără virgula de prisos, din veacîn veac; de câte ori au fost folositelimba Românăcuvintele „cât şi” fără a fi utilizat înaceeaşi propoziţie cuvântul atât,cu care acestea s-ar corela, le-amşters uşurel etc. Dar e o carte decultivare a limbii, şi e imperios caea să arate impecabil. Ori poatecă, posedând bine arta ironiei şia umorului, autorul a lăsat în modconştient prea multe alte greşelide aceeaşi natură, deci lesne corijabile,pentru a ne antrena astfelcât mai activ pe noi, cititorii cărţii, înscrierea corectă a limbii române?Fie că aceasta a fost intenţiaautorului, fie că greşelile observatede noi au fost comise dingrabă, din neatenţie ori din altăcauză, cartea Limba noastră-io comoară prezintă interes, esteinstructivă şi merită să fie citită cucreionul în mână de cât mai multălume, în special de oameni care aurăbdarea şi cunoştinţele necesarepentru a o corecta pe ici-colo şi ase dovedi – la propriu, nu numaila figurat – coautori ai acestei noilucrări de cultivare a limbii române.

Recenzii 131Claudia PartoleNEOLOGISMULÎN creaţiaLUI EMINESCUDeseori îmi amintesc de visulpe care l-am avut odată în ajunulzilei ce consemnează venirea înaceastă lume a Luceafărului poezieiromâneşti. Se făcea că văd omulţime de copii porniţi undeva înnecunoscut. M-am întrebat cum seîntreabă în vis: unde s-au pornit cutoţii şi nu cumva sunt orfani? Şi mis-a răspuns: Nu sunt orfani, pentrucă sunt copiii lui Eminescu…Mi s-a părut semnificativ mesajuloniric. În acelaşi timp rămânconştientă şi de faptul că Tatăl cerescne ajută, ne ocroteşte, dar maie nevoie să îngrijim şi noi de fiinţanoastră. Să fim urmaşii marelui poetşi, în acelaşi timp, continuatori fideliai lucrării de îmbogăţire a zestreimoştenită de la El – prin graiul cene-a fost hărăzit...Ca pe o împlinire a visului meuconcep lucrarea distinsului filolog –Nicolae Corlăteanu, academician,Om Emerit în Ştiinţe. Laureat alPremiului de Stat şi, mai ales, unuldintre cei mai dragi profesori universitaripe care i-am avut… Neologismulîn opera eminesciană – astfelşi-a intitulat dumnealui studiul, unulcare constituie realizarea unui gândmai vechi al dlui academician, elînsuşi mărturisind: Aflându-mă încăpe băncile Liceului „Al. Donici” dinChişinău (anii 1927-1934), iar apoiale Universităţii cernăuţene (1934-1940), m-a preocupat mereu ideeacercetării operei marelui nostrupoet. Îmi dădeam bine seama deprofunzimea ideilor filozofice, demăiestria genială în procesul deperfecţionare şi dezvoltare a limbiinoastre literare prin mijlocirea opereieminesciene… Şi într-adevăr,în activitatea de o viaţă dl Corlăteanuajunge a-şi atinge scopulevidenţiind sporirea expresivităţiiromânei literare atât prin cuvintelecu caracter neologic, care apar înspecial în poezia, proza şi ziaristicalui Eminescu, cât şi prin reînviereamultor expresii autohtone.După mine este o lucrare demare valoare, pe care mi-aş fi doritmult s-o studiez şi eu în şcoală şi lafacultate, de aceea zic: e mare păcatca o asemenea carte să aparăcu un tiraj de doar 120 de exemplare.E şi în acest sens o carte rară!Dar pentru a-i releva valoarea, voiface o trecere în revistă, spicuinddin aproape fiecare secvenţă câte ofrază, un gând, o expresie aforisticăprin care, sper, voi spune mai mult,cuvintele autorului servindu-midrept argument…Scriitorul italian Edmondo deAmicis considera că: „diferenţadintre limba vorbită şi cea scrisă nereaminteşte deosebirea dintre fugăşi un mers liniştit… Limba literarăeste un idiom cu caracter universal,funcţionând în toate sferele deactivitate umană în entitatea etnică

132respectivă...”. Adevăraţii ctitori aiacestei forme sublimate a latineiorientale – limba română literară,au fost muntenii: I. Heliade Rădulescu,Cezar Bolliac, moldovenii:C. Negruzzi, Gh. Asachi, V. Alecsandri,Al. Mateevici, ardelenii: A.Mureşan, Gh. Bariţiu ş.a. I. HeliadeRădulescu scria: „Noi nu împrumutăm,ci luăm cu îndrăzneală de lamaica noastră (latina) moştenireşi de la surorile noastre, limbileromanice apusene, partea ce ni secuvine…”. Normele literare constituieun sistem de reguli unitare deutilizare a mijloacelor expresive.Se consideră, pe drept cuvânt, căEminescu citea mereu cărţile înaintaşilorsăi, meditând asupra fiecăruicuvânt folosit…Limba literară constituie oformă structurală de rang superior,cu răspândire teritorială şi socialămai mare, exprimând în modul celmai adecvat necesităţile de redarea gândurilor şi sentimentelor vorbitorilorunei limbi.Nu se poate nega adevărulistoric că noi, moldovenii din Basarabia– ca şi din Moldova istorică–, vorbim „moldoveneşte”, cântămcântece, spunem poveşti moldoveneşti.Sunt creaţii seculare alepoporului. În ceea ce priveşte limbaliterară, limba model de care nefolosim mai ales în scris, în lucrărileliterare, ştiinţifice, în documente,este limba română, formată de veacuri,mai ales în perioada clasicilor...În perioadele secolelor XVII-XIX aufost publicate traduceri, dicţionare,gramatici, studii de istorie. În acestlimba Românămod româna îşi consolida tot maimult caracterul de limbă literară atuturor românilor…Titu Maiorescu afirma: „Literaturapoetică română va începesecolul al XX-lea sub auspiciilegeniului şi forma limbii naţionale,care şi-a găsit în poetul Eminescucea mai frumoasă înfăptuire pânăastăzi”. Continuând această idee,N. Iorga făcea următoarea precizare:„Schimbarea cea mare, care seîntrupează în Eminescu... E unul dinmomentele acelea fericite, cu unuldintre oamenii predestinaţi, carerezumă o literatură şi o îndreaptăaruncând puternice lumini cătreviitor, deschizând drumuri şi maideparte generaţiilor care vor venipe urmă”. M. Sadoveanu a căutatsă pătrundă în însăşi esenţa creaţieieminesciene, afirmând că „oameniilui vechi, care-i hrăneau arta, eraubăştinaşi din veac, de la Burebistaşi Deceneu, cei pe care-i vedemîn lanţuri de orbi pe Columna luiTraian…”.Tudor Arghezi îl considera peEminescu drept un mare „descălecătoral poeziei”, un „Beethoven algraiului românesc…”. O. Goga spunea,pe bună dreptate, că „rar caun munte uriaş să se înalţe abruptdintr-un şes”. G. Călinescu subliniacă „Eminescu a căutat să scoată fărâmedin toate provinciile, împrumutândmoldovenisme, ardelenismesau muntenisme, fără deosebire,cu scopul de a mări capacităţile deexpresie şi de orchestraţie pentrua crea o limbă literară naţională”.Mai mult poate decât oriunde

Recenzii 131se cere studierea operei eminescienela noi, în Basarabia, urmând-oca pe un adevărat fir al Ariadnei…Eminescu îşi dădea perfect de bineseama că în cursul istoriei multisecularenu putea să nu aibă loc oîntrepătrundere reciprocă a limbilor.În operele sale M. Eminescu scoteaîn evidenţă mereu toate acestecontacte istorice…În versurile sale neologismeleerau limitate la strictul necesar. Unuldintre meritele principale ale luiEminescu a fost şi rămâne sesizareaprefacerilor privind dezvoltarealimbii române literare.Ceea ce am reprodus eu suntdoar frazele care m-au impresionatîn mod deosebit, dar este curios şiinteresant să urmăreşti felul cuma cercetat autorul lucrării poeziile,proza şi publicistica eminesciană,analizând din punct de vedere alsensului şi al valorii artistice o bunăparte din formele retorice eminesciene.Este o muncă de ani de zileşi o dăruire de care e în stare doarun îndrăgostit de limba ce i-a dat-oDumnezeu. Dar ce mare păcat e(ajung a mă repeta!) că lucrarea,adresată unui public larg, în generaltuturor celor care se interesează deproblemele limbii, de importanţaei în societatea contemporană,va ajunge la foarte puţină lume.Din acest motiv o prezint cititorilorrevistei Limba Română. Astfel exprimândîncă o dată recunoştinţapentru lecţiile unice şi de neuitat,oferite mie, dar şi altora, de cătremultstimatul profesor universitarNicolae Corlăteanu. Multă sănătateîi doresc Învăţătorului şi – inspiraţie!

134limba RomânăRita RăileanuLimba românăîn Basarabia(1812-1918)Remarcăm chiar de la începutulreferinţelor noastre căvolumul Limba română în Basarabia(1812-1918) de Lidia Colesnic-Codreanca(Editura Museum,Chişinău, 2003) este o realizareimportantă în domeniul sociolingvisticii.Autoarea încearcă, pe bază demateriale documentare, o descrierefidelă şi lucidă a situaţiei lingvisticedin Basarabia anilor 1812-1918,ordonând în măsura posibilităţilorfaptele de limbă ale acelei perioade...(p. 10). Buna pregătire filologică,completată de un spirit tenace,i-a permis autoarei selectareaunor date relevante. Toate acesteaconferă lucrării caracterul uneianalize pertinente, în care se contopesc,sintetic, rigoarea ştiinţifică,argumentaţia logică, solidă şi convingătoare,vastitatea informaţieiînlesnind accesul spre o înţelegerereală a perioadei de apogeu a politiciiimperiale de asimilare lingvisticăşi culturală a românilor basarabeni(p. 18). În acelaşi timp lucrarea esteun demers ştiinţific, util sub aspectulprezentării materialelor de arhivă,încât i se poate atribui calitatea demultum in parvo.În capitolul I, intitulat Cadrulsociocultural al funcţionării Limbiiromâne în Basarabia în anii 1812-1918 (p. 15-20), autoarea porneştede la o interpretare realistă a fenomenuluibilingvism neutru sau funcţional(p. 16), proiectează câtevaconcepte deosebit de relevante şiactuale ale situaţiei diglosice (p.19).Astfel, o dominantă a perioadeidate este chestiunea utilizării glotonimuluilimbă română / moldoveneascăîn materialele de arhivă dinBasarabia (1812-1919) (p. 20-25).Capitolul doi pune în evidenţăşi o altă particularitate a acesteiperioade – Limba română în şcoalabasarabeană (p. 25-38), inserândşi pledoaria pentru cunoaşterearolului şcolii din partea stângă aPrutului în păstrarea şi propagarealimbii române ca izvor al desăvârşiriinoastre în spiritul idealurilor neamuluiromânesc.În acest capitol e de remarcatparagraful Funcţionarea limbiiromâne în şcoala elementară, încare se demonstrează că de la bun

Recenzii 135început autorităţile ruse urmăreauca prin metodele învăţământuluielementar să favorizeze însuşirealimbii ruse de către populaţia autohtonăa Basarabiei şi nicidecuma limbii naţionale... (p. 29).Regretabil este, precizeazăLidia Colesnic-Codreanca, că repercusiunilelimbii secunde (i semai spune şi limbă privilegiată)asupra limbii materne se atestă maiales atunci când presiunea socialăa limbii secunde este puternică şivorbitorii sunt permanent etalaţi cuimigranţii sau cu grupurile minoritaresau dominante (p. 68).Bună cunoscătoare a aceleiperioade istorice, autoarea sesizeazăcu precizie problemele epociirespective, vorbind, în capitolul III,despre Starea degradată a Limbiiromâne în Basarabia anilor 1812-1918 (p. 67-80). Cele 3 paragrafeale ultimului capitol – Generalităţiprivind consecinţele contactuluilingvistic român-rus din anii 1812-1918 (p. 67-71); Limba gramaticilorromâneşti editate la Chişinău şiSankt Petersburg în anii 1812-1918 (p. 21-80); Aspecte ale interferenţeilingvistice în dicţionareleruso-române din Basarabia (1812-1918) (p. 80-95) – relevă adevărurideosebit de instructive pentruînvăţământul de toate gradele. Secuvine să amintim, în acest sens,câteva titluri de manuale pe carele menţionează şi autoarea lucrării:Gramatică Russască şi Rumâneascăde Ştefan Margela (1827, SanktPetersburg); Íŕ÷ĺđ-ňŕíiĺ ďđŕâčëúâŕëŕőî-ěîëäŕâńęîé ăđŕěěŕňčęč deIacob Ghinculov (1840, SanktPetersburg); Cursulu primitivu delimba rumânâ (1865, Chişinău) ş.a.Această apariţie editorialăreprezintă un construct exegetic,întemeiat pe baza documentelor dearhivă, dar şi un sprijin substanţialacordat celor ce doresc să cunoascămai bine istoria limbii noastre.În perspectiva reconsiderăriimetodelor clasice de cercetare amaterialelor istorice, descoperim,în spaţiul lucrării Limba română înBasarabia (1812-1918), noi soluţiipractice de investigare.Menţionăm şi densitatea studiului,inventivitatea şi capacitateadoctorului în filologie Lidia Colesnic-Codreancade a explora materialulfactologic (vezi – Anexe, p.125-151) prin cele mai eficientetehnici.

136limba RomânăCONCURSUL „MOŞTENIRE”(ediţia a douăsprezecea)organizat din iniţiativaAlianţei pentru Sprijinirea Basarabieicu sediul la Paris, FranţaStimaţi şi iubiţi fraţi!Dragi tineri!Lansând cea de-a 12-a ediţie a concursului „Moştenire” ţinem să facemcunoscut tinerilor, şi nu numai lor, sprijinul pe care românii aflaţi în diferite ţăridin Occident l-au acordat, an de an, organizării şi bunei desfăşurări la Chişinăua acestui concurs. Fraţii noştri români (ardeleni, bănăţeni, munteni, olteni,moldoveni, macedoneni ş.a.) cunoscând tragedia naţională prin care au trecutbasarabenii în cei cca. 150 de ani de ocupaţie străină (1812-1918 şi 1944-1989) au conştientizat necesitatea iniţierii unor acţiuni culturale, concretizateîn concursuri anuale cu teme din istoria românilor şi istoria literaturii române.Acum, la scurgerea a 12 ani, nu putem decât să le exprimăm sentimentelenoastre de gratitudine, conştienţi că şi ei se află departe de ţară din motivedatorate tot unui destin istoric vitreg. Fapta lor constituie, în acelaşi timp, olecţie vie despre identitatea şi unitatea neamului românesc în spaţiul cântat depoetul nostru naţional Mihai Eminescu: „De la Nistru pân’la Tisa…”.Cu aceste gânduri lansăm ediţia a 12-a a concursului „Moştenire” la carevă invităm să participaţi activ.Acest concurs este destinat elevilor din clasele superioare ale liceelor şiale celorlalte şcoli echivalente din Republica Moldova şi din Ucraina. Se voracorda următoarele premii şi distincţii pe cele două secţiuni: a) Istoria românilor;b) Istoria literaturii române:Premiul I, în valoare de 200 dolari – pentru fiecare din cele două secţiuni;Premiul II, în valoare de 150 dolari – pentru fiecare din cele două secţiuni;Premiul III, în valoare de 100 dolari – pentru fiecare din cele două secţiuni;Menţiuni: 5 menţiuni a câte 50 dolari, pentru fiecare din cele două secţiuni.De remarcat că pentru prima oară în istoria concursului „Moştenire” toţiparticipanţii care vor fi promovaţi în etapa a doua (în afara celor 17 câştigătoriai distincţiilor anunţate mai sus) vor beneficia de premii de încurajare în valoarede 300 lei fiecare. Această susţinere generoasă va fi acordată celor pasionaţide istoria şi de literatura română de către dl Valeriu Cosarciuc, deputat în ParlamentulRepublicii Moldova din partea fracţiunii „Alianţa Moldova Noastră”.Îndemnăm cu această ocazie şi pe alţi oameni din ţară şi de peste hotaresă susţină mişcarea de renaştere spirituală a tinerei generaţii.Un premiu special, în valoare de 100 dolari, pentru cea mai originală lucrarela literatura română, a instituit distinsul om de cultură dl Toma Istrati, România.Toţi premianţii, precum şi cei răsplătiţi cu menţiuni, vor primi în dar cărţi.Pentru elevii din Ucraina se prevede rambursarea cheltuielilor de transport.Subiectele pentru concurs, termenele în care se va desfăşura concursulşi alte chestiuni de acest gen rămân în grija Comitetului Organizatoric de laChişinău.Cu alese sentimente frăţeşti,Alianţa pentru Sprijinirea BasarabieiPreşedinte, Eugen Holban

Concurs de creaţie 137Subiecte la istorie:1. Continuitatea poporului român în aşa-zisa „epocă întunecată”.2. Geneza vieţii orăşeneşti în spaţiul românesc intra- şi extra-carpatic: studiucomparativ.3. Studiu de caz: Tratatul moldo-polon din anul 1499 (premise, conţinut,consecinţe).4. Ştefan cel Mare şi Sfântul Munte Athos.5. Ideea unităţii româneşti în timpul Revoluţiei din 1848-1849.6. Problema Basarabiei la Congresele de pace de la Paris (1856) şi Berlin(1878).7. Învăţământul naţional în Principatele Române în prima jumătate a veaculuial XIX-lea.8. Sfatul Ţării: între adevăr istoric şi interpretări tendenţioase.9. Învăţământul istoric naţional reflectat în presa oficială din Republica Moldova(2001-2005).10. Învăţământul istoric naţional reflectat în presa neoficială din RepublicaMoldova (2001-2005).Subiecte la literatura română:1. Interesul pentru folclor în perioada contemporană (studii, articole, culegeri).2. Texte religioase din secolul al XVIII-lea – monumente de limbă, cultură şiliteratură.3. Spirit critic şi ideal etic în fabulistica lui Al. Donici şi Gr. Alexandrescu.4. Opera lui Vasile Alecsandri în orizontul de aşteptare al tânărului cititor.5. „Dorul de absolut” în opera lui Goethe, Novalis şi Eminescu.6. Jovialitate şi ludic în opera lui Ion Creangă.7. Minunile lumii şi fascinaţia cunoaşterii în lirica lui Lucian Blaga.8. Rolul creaţiei lui Grigore Vieru în formarea personalităţii tânărului contemporan.9. Funcţia artistică a obiceiului popular în proza lui Liviu Rebreanu şi DumitruMatcovschi.10. Tipologia romanului românesc contemporan.Condiţiile concursului:Participanţii vor prezenta lucrările în volum de 15-20 de pagini dactilografiatela două intervale sau scoase la imprimantă, cu spaţierea şi mărimea caracterelorrespective sau scrise citeţ în caiet.Lucrările vor fi expediate pe adresa redacţiei săptămânalului Literatura şiarta: str. Sfatul Ţării, nr. 2, cod poştal 2009, or. Chişinău, până la 10 martie 2005.Pe plic se va indica: Pentru Concursul „Moştenire”, secţiunea şi numărul temei. Laconcurs vor fi admise lucrările consacrate unei sigure teme de la secţiunea dată.Pentru etapa a doua vor fi invitaţi autorii celor mai bune lucrări. Discuţiile voravea loc cu precădere pe baza temelor propuse.Cerinţele faţă de perfectarea lucrărilor:1. Pe foaia de titlu se va indica:a) Concursul „Moştenire”;b) Secţiunea, numărul temei şi tema;c) Numele, prenumele, instituţia de învăţământ, clasa şi adresa completă aautorului;2. Lista literaturii consultate (monografii, studii, articole etc.) se va anexa lasfârşitul lucrării.La concurs sunt invitaţi să participe elevii gimnaziilor, liceelor, colegiilor.Rezultatele concursului vor fi anunţate în presă.Relaţii la telefon: 21.02.12, dna Raisa Ciobanu.

138limba RomânăVasile MELNIC1934-2004Ştiinţa filologică din Republica Moldova a suferit o pierdere grea: îndimineaţa zilei de 28 noiembrie a plecat dintre cei vii profesorul universitardoctor Vasile Melnic, specialist notoriu în domeniul dialectologiei şi geografieilingvistice, slujitor neobosit al adevărului ştiinţific despre limba românăşi istoria neamului românesc.S-a născut la 15 septembrie 1934, în comuna Bulboci, jud. Soroca(România), în familia Agripinei şi a lui Teodor Melnic. După absolvirea Şcoliimedii de cultură generală din s. Năduşita, Drochia, se înscrie (în 1952)la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, unde decidesă se consacre studierii limbii române. După absolvirea facultăţii (1957)este repartizat la Academia de Ştiinţe a Moldovei, sectorul Dialectologie şiFonetică Experimentală, condus de acad. Rajmund Piotrowski. Au urmatani mulţi de cercetări pe teren, de muncă asupra sistematizării materialuluidialectal în vederea publicării Atlasului lingvistic (AL) în două volume(Chişinău, 1968-1973). Figurează, în calitate de anchetator, pe foaia de titlua Atlasului lingvistic român pe regiuni. Basarabia. Nordul Bucovinei.Transnistria (Chişinău, 1998-2003). Este autorul monografiei Elementede morfologie dialectală (Chişinău, 1977). În anul 1980 i se decerneazăPremiul întâi al Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei pentru participareala alcătuirea AL. A editat culegerea de studii Scriitorul în faţa lim-

In memoriam 139bii literare (1985) şi antologia de texte dedicate limbii române Comoara(1986). În anul 1995 publică volumele selective Cugetări eminesciene şiComoara înţelepciunii latine.Începând cu anul 1986 dl Vasile Melnic munceşte asiduu în direcţiareglementării terminologiei medicale, exercitând, concomitent, şi funcţiade şef al Catedrei Limba Latină şi Terminologie Medicală a Universităţii deStat de Medicină „Nicolae Testemiţeanu” din Chişinău.S-a remarcat în calitate de promotor neobosit al graiului străbun, fiindmembru al Consiliilor ştiinţifice ale Departamentului de Stat al Limbilor,Centrului Naţional de Terminologie, Casei Limbii Române, Comisiei pentrusupravegherea funcţionării limbii de stat, membru al Colegiului de redacţieal revistei Limba Română.Profesorul Vasile Melnic a fost un mare patriot, scriind şi publicândîntr-un şir de reviste (Limba Română, Revista de lingvistică şi ştiinţă literară,Literatura şi arta, Făclia etc.) mai multe studii şi articole despre situaţialingvistică din Republica Moldova incluse ulterior în cărţile Mândria şisperanţa noastră (1999) şi Dar făcut de Dumnezeu – materna (2003).Ne despărţim de Vasile Melnic cu tristeţe şi profundă recunoştinţăpentru tot ceea ce a făcut regretatul om de ştiinţă întru „creşterea limbiiromâneşti”.Dumnezeu să-l odihnească în pace în pământul ţării pe care a iubit-oşi a slujit-o cu credinţă.Nicolae CORLĂTEANU, Silviu BEREJAN, Mihai CIMPOI, IonDEDIU, Grigore VIERU, Anatol CODRU, Nicolae DABIJA, AnatolCIOBANU, Andrei EŞANU, Gheorghe GHIDIRIM – academicieni;Valeriu RUSU (Franţa), Petru ŢARANU (Vatra Dornei), CoriolanBRAD (Düren, Germania), Anatol EREMIA, Constantin TĂNASE,Ion BĂRBUŢĂ, George GOGIN, Alexei CENUŞĂ, Ion MELNICIUC,Vladimir ZAGAEVSCHI, Vitalie MARIN, Gheorghe COLŢUN, GeorgeRUSNAC, Mihai PURICE, Albina DUMBRĂVEANU, Ion DUMBRĂVEANU,Ion CIOCANU, Ana BANTOŞ, Maria COSNICEANU, Vasile PAVEL,Anton BORŞ, Valentina CORCIMARI, Teodor COTELNIC – doctori înfilologie; Ion HADÂRCĂ, Mihail Gh. CIBOTARU, Tudor ŢOPA – scriitori;Alexandru BANTOŞ, Tudor RUSU, Liviu BELÂI, Victor LADANIUC,Dumitru ŢÂRA – ziarişti.

140VATRARevista VATRA, nr. 9-10/2004ilustrează dimensiunea unui segmentde cultură cu cele mai viirezonanţe în conştiinţa cititorului deazi. Cităm – întâi – din eseul Quovadis, Europa? de Dan Damaschin:...cum trebuie privită organizareaunui colocviu, la Paris, consacrat„post-creştinismului”? De remarcatcă însuşi termenul inventat şi folosit(al „post-creştinismului”) pune doctrinalui Isus pe acelaşi plan cu fenomeneşi curente aparţinând istoriei,artei şi culturii: post-impresionism,post-modernism, post-structuralismetc. Dar mai grav chiar decâtîncercarea de clasare a creştinismuluica fenomen aparţinând uneiepoci revolute ni se pare în 2004limba Românărenegarea rădăcinilor creştineale Europei, gestul săvârşit prinomisiune, prin refuzul de includerea tradiţiei creştine (ce a marcatchipul şi destinul vechiului continent)în Tratatul Constituţional alEuropei.În continuare, revista propune,la iniţiativa lui Al. Cistelecan, o„revizitare” – fără prejudecăţi – aetapei proletcultiste din istoria literaturiiromâne: Proletcultismul – ziceel – a instrumentalizat literatura şia transformat-o într-un simplu poştaşpurtător de mesaje. De mesaje„corecte”... De câte ori literaturadevine, măcar prioritar, mesaj, nu-ia bine pentru literatură. Înseamnăcă ea beneficiază, într-un fel saualtul, de nişte controlori. Urmeazăo serie de documente „de partid”,din care se „aude” – ameninţătoare– vocea jdanoviştilor de atunci. (Tecruceşti câţi oameni au fost antrenaţiîn procesul de dezumanizarea individului!) Un eseu excepţionaldespre „rezistenţa prin cultură” a luiT. Vianu, semnat de Gelu Ionescu.Tulburătoare intervenţia lui PaulGoma Amintiri din prezent. Cităm:Însă după iunie 1977, când Ceauşescua anunţat: „La noi în ţarănu există cenzură – aşadar amhotărât să o desfiinţăm”, cine audevenit cenzori mai fioroşi decâtactiviştii însărcinaţi cu cenzurarea?Scriitori valoroşi, nu oarecari bărani.Impresiile lui Traian Ştef despreun număr al Vieţii Româneşti din1950: Când am terminat de răsfoitrevista, am avut imaginea de la

Dintre sute de reviste... 141defilările oamenilor muncii, binealiniaţi, cu poeţii-toboşari, iar criticii,în uniformă de miliţieni, pe laterale,în timp ce prozatorii comentau dinghereta de lângă tribuna oficialămersul detaşamentelor şi victoriilelor asupra duşmanului. AlexandruVlad mărturiseşte: În timp ce afarăoamenii se furişau să scape demiliţienii care-i căutau să-i ducăla post, să-i înscrie cu forţa în tovărăşie,eu alunecam tot mai tare,cu genele strânse, în lumea comuniştilorconvinşi. Îşi aminteşte TitaChiper: Într-o discuţie în seminaro studentă, aproape cu lacrimi înochi, a produs următoarea formulă:„Ce nu pot eu să-i iert lui Balzac ecă n-a fost muncitor”. Ei îi băgaserăîn cap că marile virtuţi numai clasamuncitoare le are. Balzac nu fusesemuncitor şi, vai!... Un interviu cu unadintre fostele „slujitoare” ale proletcultismului– Nina Cassian. Realismulsocialist. Literatura „nouă” deN. Manolescu (citiţi!!!). Un eseu deCaius Dobrescu despre „originiletemei culturii proletare”. Mai tânărulCiprian Şiulea susţine: Proletcultismulnu e în primul rând o esteticăaberantă, ci un instrument criminal,cu ajutorul căruia a fost distrusă olume. Imola Antal publică un studiudespre literatura maghiară denatură proletcultistă din România.Mai reţinem: eseul Literatura ca„Jurassic Park”. Cazul Sadoveanude Mihaela Ursa; Silicoanele luiMarina Preda de Dumitru Ungureanu;160 de pagini de oţel de ElenaVlădăreanu; În căutarea noimei deMarian Boca ş.a.Citiţi Vatra, nr. 9-10! (Mai alescei ce pretind a fi, ori visează sădevină, scriitori.)CONVORBIRILITERARECONVORBIRI LITERARE,nr. 12/2004, se deschide cu Lumeasatului în discursurile academice(II) de Cassian Maria Spiridon.Sabina Ispas afirmă, într-un scurtinterviu, că noţiunea de identitateromânească trebuie actualizată.Mai citiţi: Istorioterapie de MagdaUrsache (despre „viaţa ca scris-citita unei doamne de o frumuseţe asurzitoare”– Irina Mavrodin); Jurnal dinanul revoluţiei (II) de Lidia-VeronicaNašincová; comentariul critic la po­

142ezia „nouă” a Anei Blandiana La orarefluxului de Adrian Dinu Rachieru;Mozaic eseistic. Andrei Brezianuşi itinerariile sale culturale de BogdanCreţu; O fereastră deschisăspre bine de Constantin Coroiu; Agândi şi a rosti frumos de Ilie Dan;Wladislaw Reymont – creatorulunui univers arhaic (II) de Emil Iordache;„Convertirea” poetică a luiPablo Neruda de Dana Diaconu;„Prezentul continuu” atunci şi acumde Ioan Ţepelea (din care cităm:Trebuie să conştientizăm cu toţii că„dacă Nürnbergul comunismului nuva avea loc niciodată, dosarul unuiastfel de proces începe să capeteconsistenţă pe măsură ce arhivelesistemului se deschid, problemelese acumulează, cei care le adunănu sunt reprezentanţii justiţiei, ci aiştiinţei şi conştiinţei morale – istorici,politologi, jurnalişti, scriitori (ceicare nu au abdicat de la deontologiade profesionist). Cu toţii sunt convinşică adevărul trebuie ştiut, căvinovaţii – oameni şi idei – trebuieidentificaţi, că mecanismul teroriitrebuie analizat ca reproducerealui să nu mai fie cu putinţă”.); textesemnate de poetul spaniol JavierVelaza; Globalizare şi religie deAndrei Brezianu (A elabora dinunghi filosofic o examinare a loculuirezervat religiei în era globalizăriiconstituie, în sine, un demers deo remarcabilă relevanţă, cu precădereîn contextul polarizărilor dinsânul unei lumi devenite astăzi totmai mult teatrul unei competiţii fărăprecedent între dinamisme culturalelimba Românădivergente, confruntate cu provocărileunui prezent marcat pe de oparte de violenţă, pe de altă partede neliniştile unui viitori presărat cunumeroase incertitudini.); Epifenomenulcultural românesc de MirceaPlaton ş.a.m.d.TIMPULIntitulându-şi editorialul (dinTIMPUL, nr. 11/2004) „Ora exactă”se dă la Bucureşti? Gabriela Gavrilsusţine că în vreme ce, pentrufoarte mulţi intelectuali remarcabilidin fostul lagăr socialist, „meciurile”importante se joacă, mai ales înultimul deceniu, pe terenul Europei,la noi se preferă în continuare un soide oină de tranziţie, în care princi-

Dintre sute de reviste... 141pala realizare pare a fi ţintuirea petuşă a indezirabililor, a celor ce iesdin front. Prea ocupaţi să se lupte înprimul rând cu generaţia următoare,intelectualii de înalt prestigiu (numaiîn spaţiul românesc, se înţelege)pierd din vedere că, din perspectivăeuropeană, Bucureştii sunt la fel deprovinciali ca... Glodenii Gândului.Eseul anti-protocronist (mai e nevoie,deci, de asemenea demersuriîn lumea noastră!) Surprinzătoruladevăr despre Scorilo şi iubirile saledin tinereţe de Bogdan Suceavă.O „anchetă” a TIMPUL-ui Focus:literatura tânără. Participă MariusIanuş (Literatura tinerilor este autenticădin mai multe puncte de vedere– adaptată social şi psihologicvremurilor de azi, nefalsificată şinefalsificatoare conceptual, lipsităde acea încredere exacerbată întehnică şi teorie care a dus derâpă optzecismul.), Tudorel Urian(Eu unul am infinit mai multă încredereîn verdictele criticii decât încampaniile de promovare.), MihaiVakulovski (...există scriitori carenu mai scriu pentru critici, pentrudoamna profesoară, pentru manualeleşcolare, care nu mai suntcarierişti, pupincurişti, scriitori carescriu direct, despre şi pentru cititoruldin ei, sau nici măcar nu-şi punîntrebarea de ce scriu, astfel cititorulsimţindu-i mai aproape...), ŞerbanAxinte (Mediocritatea în cultură nupoate fi impusă durabil oricât debine pus la punct ar fi sistemul depromovare. Unele nume pot aducebani editurilor, dar numai o vreme.Pot exista şi dispute prin presă. Deexemplu, mă îndoiesc că vom maiauzi de Paolo Coelho peste vreo10 ani.), Codrin Liviu Cuţitaru (...nuavem, măcar în ultimii paisprezeceani, o revelaţie literară adevărată,aşa cum s-a întâmplat în alte artefrumoase (cinematografie, actorie,muzică sau coregrafie). Timpul nueste însă, nici pe departe, pierdut.),Dorin Mironescu încearcă săidentifice (grea zăbavă, pentru că„unghiul” e greşit!) „Marele poem”optzecist. Mai citiţi: Arborele-cartesau cartea-labirint (II) de DanielIlea; Pe urmele cărturarului, pe urmelecărturarilor de Liviu Antonesei;Defăimarea de Traian Ungureanu şiSarcofagul de hârtie – reflecţii criticeasupra tipologiei presei culturaleromâneşti.

144limba RomânăAUTORII NOŞTRIAna BANTOŞ, critic literar, membru al Consiliului de conducere alUniunii Scriitorilor din Moldova; cercetător ştiinţific superior, Institutul deLiteratură şi Folclor al A.Ş.M.; conf. univ. doctor, Universitatea de Stat dinMoldova.Victoria BARAGA, doctor în filologie, U.P.S. „I. Creangă”.Lucia CEPRAGA, profesoară, ASEM.Mihail Gh. CIBOTARU, scriitor şi publicist.Ion CIOCANU, critic şi istoric literar, membru al Consiliului de conducereal Uniunii Scriitorilor din Moldova, doctor habilitat, cercetător ştiinţificsuperior, Institutul de Literatură şi Folclor al A.Ş.M.Constantin CIOPRAGA, academician, Iaşi.Nicolae DABIJA, poet, eseist, traducător, membru al U.S.M. şi alU.S.R.; redactor-şef al săptămânalului Literatura şi arta.Stelian DUMISTRĂCEL, lingvist, cercetător ştiinţific principal gradulI la Institutul de Filologie Română „Al. Philippide” din Iaşi, profesor doctorla Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.Cristina FLORESCU, lingvist, Institutul de Filologie Română „Al.Philippide” din Iaşi.Ion MELNICIUC, lingvist, conferenţiar doctor, Facultatea de litere aU.S.M.Gheorghe MOLDOVANU, conferenţiar doctor, şeful Catedrei LimbiModerne de Afaceri, A.S.E.M.Viorica MOLEA, lector universitar la Facultatea de Litere a Universităţiide Stat din Moldova.Claudia PARTOLE, ziaristă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.Viorica POPA, U.P.S. „Alecu Russo” din Bălţi.Spiridon POPESCU, poet, România.Elena PRUS, doctor în filologie, U.P.S. „I. Creangă”.Rita RĂILEANU, lector, U.S.T.Vasile ROMANCIUC, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.Sofia SULAC, doctorandă, A.Ş.M.Diana VRABIE, lector, U.P.S. „Alecu Russo” din Bălţi.