PDF - Limba Romana

LIMBAROMÂNĂREVISTĂde ştiinţă şi culturăNr. 4-6 (130-132) 2006aprilie-iunieREDACTOR-ŞEFAlexandru BANTOŞREDACTOR-ŞEF AD JUNCTGrigore CANŢÂRUCOLEGIUL DE REDACŢIEAlexei ACSAN, Ana BANTOŞ, Eu genBEL TECHI (Cluj), Silviu BERE JAN,Vla di mir BEŞ LEA GĂ, Mircea BOR CI­LĂ (Cluj), Leo BUT NARU, Gheor gheCHI VU (Bu cu reşti), Mi hai CIMPOI,Ana tol CIO BA NU, Ion CIO CANU,Theo dor CO DREA NU (Huşi), AnatolCO DRU, Nico lae DA BI JA, BorisDENIS, Stelian DUMIS TRĂCEL (Iaşi),An drei EŞANU, Nicolae FELECAN(Baia Mare), Iulian FILIP, Gheor gheGON ŢA, Victor V. GRE CU (Si biu),Ion HA DÂRCĂ, Du mitru IRI MIA (Iaşi),Dan MĂNUCĂ (Iaşi), Ni co lae MĂT­CAŞ, Ion MELNICIUC, Mina-MariaRUSU (Bucureşti), Valeriu RUSU(Fran ţa), Marius SALA (Bu cu reşti),Du mi tru TIUTIUCA (Ga laţi), Petru ŢA­RA NU (Vatra Dor nei), Vasile ŢÂRA(Timi şoara), Ion UNGU REANU, Grigore VIE RUPentru corespondenţă:Căsuţa poştală nr. 83,bd. Ştefan cel Mare nr. 134,Chişinău, 2012, Republica Moldova.Tel.: 23 87 03, 23 46 98e-mail: limba_romana@mail.md

Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe carenu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricares-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Dar dacă în orice cuvânt există o partede uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire.Iar acesta e actul de cultură: să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.Constantin NOICALimba românărevistă de ştiinţă şi culturăeditor: colectivul redacţieiISSN 0235-9111REDACTOR: Irina DERCACILECTOR: Veronica ROTARUProcesare computer: Oxana BEJANFotografii de Alexandru BANTOŞCoperta I: „Coloana infinitului”Coperta IV: „Pe lângă plopii fără soţ”Interior: pag. 161, 163, 173, 201, 202, 242, 244, 247, 300, 304În acest număr au fost reproduse mărturii documentare din arhivele redacţieişi ale domnilor Vladimir Beşleagă, Anatol Eremia şi Dumitru NăstaseRevista Limba Română – 2006Contribuţii la crearea unui spaţiu al comunicării libere între toţi cei interesaţide limba, istoria şi cultura românilor.Rubricile numărului 4-6: Coşeriana; Puncte de reper; Gramatică; Critică, eseu;Aniversări; Poesis; Toponimie şi istorie; Reflecţii; Actualitatea clasicilor; Muzicologie;Pro didactica; Document ş.a. – sus ţi nu te de spe cia lişti din Re pu bli ca Mol do va şiRo mâ nia.Suport didactic pentru procesul de învăţământ preuniversitar şi universitar.Abonamentele la revista Limba Română pot fi contractate la agenţiile „PoştaMol do vei” şi „Mold pre sa”. Pentru România – la Rodipet (în ca ta lo gul pu bli ca ţii lor dinRe pu bli ca Moldova – poziţia 77075).Aşteptăm la redacţie noi apariţii editoriale (cărţi, reviste de cultură) pentru afi pre zen ta te şi recenzate.Adresa pentru corespondenţă: Căsuţa poştală nr. 83, bd. Ştefan cel Marenr. 134, Chişinău, 2012, Republica Moldova.Orice articol publicat în revista Limba Ro mâ nă reflectă punc tul de ve de real autorului şi nu coincide neapărat cu cel al redacţiei.Materialele nepublicabile nu se recenzează şi nu se restituie.

Sumar 3SumarARGUMENTAlexandru BANTOŞ. Niciodată n-amtrădat limba română 5COŞERIANAUn lingvist pentru mileniul III 8Eugen COŞERIU. Identitatea limbiişi a poporului nostru; Limba Română– o dimensiune spirituală indispensabilăla Est de Prut 10Emma TĂMÂIANU-MORITA. Câtevadistincţii conceptuale de bază într-otipologie textuală de orientare integralistă14Lolita ZAGAEVSCHI. Funcţiileevocative în lingvistica integrală a textului30Oana BOC. Lingvistica integralăşi textualitatea literară 44Eugenia Bojoga. Studi in memoriadi Eugenio Coseriu 53PUNCTE DE REPERRajmund Piotrowski. O problemăvitală – ocrotirea limbii româneîn Republica Moldova; O limbă cu douădenumiri? 63GRAMATICĂGeorge RUSNAC. Schimbări sinestezicede sens 72Doina BUTIURCA. Fondul latin şiinovaţia în vocabularul panromanic 78Mihai MIHĂILEANU. Consideraţiiprivind modul prezumtiv în limba română90Tatiana BABIN-RUSU. Diferenţiereastructurilor lexico-semantice 95Rodica MAŢCAN. Formele verbalecare exprimă posterioritatea în francezăşi română 100Cristinel Munteanu. Nu existăsinonimie interlingvistică 106Daniela PELIVAN. Rostirea vocalelordin vecinătatea diftongilor descendenţi[ei] şi [au] în limba română literarăşi în vorbirea spontană 112CRITICĂ, ESEUPetre Gheorghe BÂRLEA. Trepteletăcerii în poezia lui Lucian Blaga 115Diana VRABIE. Originalitate, autenticitate,anticalofilie 131Dorina BUTUCIOC. Dialog dramat(urg)icdublu: Mozart şi Salieri –Puşkin şi... Cheianu 140Ofelia ICHIM. Petru Manoliu: pasiuneapentru istorie 151Vasile CUCERESCU. Dublinul capersonaj în creaţia lui James Joyce 156ANIVERSĂRIVladimir Beşleagă – 75Un destin în bătaia săgeţii 161„Atâtea cărţi frumoase, visate demine, au fost asasinate de vitregiiletimpului...”. Dialog: Alexandru Bantoş– Vladimir BEŞLEAGĂ 164Alexandru BURLACU. VladimirBeşleagă: drama zborului frânt 188Vladimir BEŞLEAGĂ. constat consternat– aşa s-a întâmplat…; ...ce ideegenială!; Vasile, avem noi socotelile noastre,multe; ...a ars cimitirul 195Anatol Codru – 70Un poet al esenţelor 201Ana BANTOŞ. Anatol Codru: recuperareaautenticului 204POESISAnatol CODRU. Întrezăriri; Siede prisos; Acest nimic; Uitat pe derost; Sper, desigur că nu sper; Un timpcândva acum...; Eşti obligat; Se audedin departe; Lacrimi care-s îndurate...;Hai, nenaşte-te odată; Numele ascuns;

4O întrebare foarte simplă; Nefiind, darcare e...; Auzi tu, Stea?; Egoregres;Timpul niciodată; Ei sunt ce nu-s şiîmi displac; Nedânsul tău...; Aracan deaşa soartă; Şi cum e, că nu-i defel...;În Parlament; Veşnica îndoială; Poatecă mi s-a părut; Doamne, parcă te-aigândit 212Anatol Eremia – 75Anatol Eremia. „Procesul renaşteriinaţionale a impulsionat munca devalorificare a patrimoniului onomastic”222TOPONIMIE ŞI ISTORIEAnatol EREMIA. Oraşul Cahul:pagini de istorie 229SIMPOZION110 ani de la naşterea profesoruluiGheorghe I. Năstase 240Ioan DONISĂ. ProfesorulGheorghe I. Năstase – o viaţă închinatăneamului românesc şi ştiinţeigeografice 243Dumitru NĂSTASE. Gânduri despreGheorghe I. Năstase, tatăl meu 250Gheorghe I. NĂSTASE. ŢinutulSorocii 252IN MEMORIAMConferinţa Profesorul Ion Dumeniuk– 70 de ani de la naştere 260Ion DUMENIUK. „Va veni ziuacând şi în Basarabia limba română seva afla la ea acasă” 262Alexandru BANTOŞ. Poză cuŞtefan cel Mare 265DOCUMENTVictor DURNEA. Din arhivele naţionale(Dominte Timonu) 269ACTUALITATEA CLASICILORNicolae IORGA. Fapta de la Chişinău;Votul de unire al Basarabiei; Celimba Românăsă aducem în Basarabia; Ce li cerembasarabenilor 274LITERATURĂ UNIVERSALĂSamuel BECKETT. Expulzatul281Nikolai D. BURLIUK. Spre obrăjorse-nclină uşor degetul strâmb; Soaţeice-a răpus cu arcul; Moarte în noapte;Buză sau burete verde-s; Până nu aufost arate toate văile; Menajerie în provincie;Tânga fecioarei; În mâna ta îmiscade ziua 290REFLECŢIILeo BUTNARU. Din Dicţionarulde leologisme (II) 294PROFILIon MELNICIUC. „Corectitudineavorbirii este un imperativ!” 300CUM VORBIM, CUM SCRIEM?Ion CIOCANU. Locutorii; Muşchiul;În procesul lucrului 305SACRUL ŞI PROFANULLiliana Nicorici. Biblia – sursăpentru studiul giuvaiergeriei 307MUZICOLOGIEAnastasia BURUIAN. Universularmonic al creaţiei componistice a luiGheorghe Dima 317PRO DIDACTICAConstantin ŞCHIOPU. Modurilede expunere în discursul literar 321TEZAURMaria TROFIMOV. o cartedespre datinile noastre 329RECENZIIIon CIOCANU. Un roman al prezentului332Autori 335

Argument 5Alexandru BANTOŞniciodată n-am trădat limba românăAcum 30 de ani Nichita Stănescu a descins la Chişinău, avândîndrăzneala să afirme, sfidând regimul sovieto-comunist, că „Am făcutcel mai lung drum din viaţa mea: de acasă – acasă”. Era o mărturisirecumpătată, sinceră, ingenios construită, plină de multiple şiincitante semnificaţii. „Formula lui Nichita, exclamativă şi aforistică,trăznită şi imaginativă, a fost cea mai fericită”, avea să precizeze maitârziu criticul şi istoricul literar Mircea Tomuş, care îl însoţise pe poetla Moscova şi în neordinarul „periplu” prin Basarabia. Or, vizita poetuluila Chişinău – în plin neostalinism-brejnevist – avea să reînnoadenişte fire, în primul rând spirituale, avea să imprime un nou şi absolutnecesar impuls comunicării dintre românii aflaţi în diferite ţări, comunicareîntreruptă abuziv şi interzisă după 1944. Era o încercare de arestatornici legătura, coeziunea, în fine, unitatea firească a întregului,implicit – a limbii române vorbite pe o parte şi alta a Prutului, a scrisuluiromânesc din Ţară cu cel din Basarabia, supusă atunci experimentuluiabominabil de deznaţionalizare metodică prin lichidarea planificată aadevăratei identităţi naţionale a românilor basarabeni.„Provin din oameni care au descălecat şi nu au încălecat”, seconfesa poetul la 8 august 1982. „De aceea îmi place cel mai mult loculşi cel mai puţin orizontul. Eu provin din neam de întemeietor, şi nu denomad. Dacă aş fi poetul ce-şi reprezintă ţara, îmi voi aştepta invitaţiişi nu voi fi musafir, decât foarte rar. Credeţi că Munţii Carpaţi au cerutviză de ieşire? Eu semăn cu piatra, nu cu apa. Singura mea călătorieeste călătoria Soarelui în jurul Pământului, o dată pe an”.Era pentru prima oară la Chişinău – poetul avea tulburătoareapresimţire că nu va mai reveni altă dată pe aceste dragi şi înstrăinatemeleaguri! – de aceea vroia „să dea secundei eternitate”. În una dinacele zile, împreună cu Victor Teleucă, poetul descoperi monumentullui Ştefan cel Mare, pe timp de ploaie. Ud leoarcă, stătea nemişcat înfaţa statuii, refuzând să meargă la hotel.– Venim altă dată! îi spune Teleucă.– Încă o clipă. Nu există altă dată. Pentru mine în special.Ajuns la Chişinău, adică acasă, Nichita Stănescu – în condiţiilede atunci – reuşeşte să sugereze, într-o cheie proprie, unitateapoporului nostru, păstrată, graţie, în primul rând, unităţii limbii.

6limba RomânăOr, Nichita Stănescu a avut, ca nimeni altul, nu numai inspiraţia,dar şi curajul să afirme, cu mult înaintea oamenilor de ştiinţă, a filologilorde pe ambele maluri ale Prutului, că limba română estepatrie atât pentru românii din Ţară, cât şi pentru cei aflaţi dincolode hotarele ei (din fosta Iugoslavie, Basarabia, Ucraina ş.a.). Limbaromână, atitudinea faţă de ea, ataşamentul faţă de patrimoniulspiritual moştenit de la străbuni fiind, considera poetul, nu doarcriteriul de identificare naţională, ci şi elementul de bază în definireaautenticităţii sentimentelor şi faptelor tuturor celor ce se aflăîn serviciul neamului.Întrebat în 1983 de către un reporter: „Prin ce aţi putea fi consideratun poet naţional?”, Nichita Stănescu a răspuns: „Prin faptul căniciodată n-am trădat limba română”.În context, Nichita Stănescu mai specifica: „Ştiu de şapte ori limbaromână şi ştiu de douăzeci de ori limba poezească” (1983). Un rolaparte în ocrotirea şi dezvoltarea limbii îi revine artistului cuvântului:„Scriitorul este în primul rând trezorier al limbii, paznic la limba română”.Invitat să dea sfaturi tinerilor poeţi, Nichita Stănescu subliniază:„I-aş învăţa să cunoască viaţa imediată, să cunoască materialul în carescriu, limba română, s-o cunoască astfel încât să ajungă poligloţi delimba română, să ştie de şapte ori limba română, ca instrument decomunicare” (1981).Dotat cu o inteligenţă ieşită din comun, „al treilea mare creatorromân după Eminescu şi Blaga”, după cum îl definea C. Noica, NichitaStănescu şi-a legat iremediabil destinul propriu de cel al limbiiromâne. „Limba română este maica mea”, zice poetul. Dar şi a noastră,a tuturora. Ea ne uneşte şi ne ţine laolaltă, mai ales în vremurivitrege. De fapt, atitudinea faţă de limba maternă explică relaţiaBasarabia – Stănescu. Prin dăinuirea limbii rămânem acasă, noţiunecu încărcătură semantică distinctă, făcând trimitere la Basarabia,rămasă în afara Casei comune a neamului. De altfel, Nichita Stănescuvorbeşte despre acasă şi cu referire la Serbia, pământ la care a ţinutmult. Dar, să luăm aminte la nuanţe: „...după părerea mea, ca atitudine,ca oameni, ca frumuseţe sufletească şi ca peisaj, parcă plecamde acasă acasă”. Şi în continuare: „Am plecat de la mine la verii mei.Şi atât” (1981).În 1976 însă, la întrebarea lui Mihai Cimpoi: „Cum te simţi la noi,în Basarabia, Nichita Stănescu?”, poetul răspunde: „Sunt acasă. Amvenit de acasă acasă. Dealurile şi văile sunt şi aici eminesciene capretutindeni în România!”. Limpede, succint şi extrem de sugestiv!Numai un temerar incorigibil îşi putea asuma atare afirmaţii, la 1976,în această zonă tensionată, a urletului şi rechemării identităţii pierduteşi risipite, după cum constată exact Mihai Cimpoi.

Argument 7...Noţiunea de timp revine constant în preocupările poetului.„Timpul este un paradis al existenţei”. Artistul mai este presat necontenitde „zarva actualităţii”. „Naşterea şi moartea sunt numai două uleiuride proastă calitate – afirma filozoful Nichita Stănescu – care fac săscrâşnească osia timpului”.Începutul şi sfârşitul sunt categorii / motive primordiale pentrucare trebuie să trăiască, într-un „univers al comunicării”, toţi oamenii,iar intelectualii, scriitorii – în special. „Poetul ca şi soldatul nu areviaţă personală, zice Nichita. Suntem doar ceea ce iubim”.Şi tot despre scriitori, aceşti „paznici în primul rând ai limbii române”,poetul afirma: „Nu există un scriitor al viitorului, al trecutului,al prezentului. Scriitor este acela care spune un adevăr despre sufletulomenesc. Oamenii nu s-au schimbat în ultimii 3000 de ani”.Nichita Stănescu, parcă anticipând gâlceava literară, dar şi ceapolitică de pe tot cuprinsul limbii române, spunea: „Poezia nu are onatură concurentă”, iar altundeva continua: „Nu înţeleg scriitorul cape o frontieră a sufletului uman”.Să revenim însă la dialogul poetului realizat în 1983, la împlinireaa 50 de ani. Răspunsurile sunt şi azi relevante şi edificatoare. Citindu-lete surprinzi meditând la timpul şi schimbările survenite la Chişinăudupă vizita lui Nichita Stănescu.Aşadar: S-au petrecut multe între timp, Nichita Stănescu?Replica poetului continuă a fi dezarmantă prin mesajul profundfilozofic: „Numai timpul s-a întâmplat între timp, în rest nu s-a întâmplatabsolut nimic!”.Mă întreb şi vă întreb, dragi cititori: oare înţelegem, conştientizăm,cel puţin acum, când tot mai crunt ne împresoară deziluziile, că„a te înnoda cu ai tăi e sensul constructiv al vieţii”, că „demnitateaomului ca ins nu are nici o importanţă dacă demnitatea naţiunii şi astatului ei nu este în vigoare”, că „a-ţi iubi patria înseamnă a ţi-o clădicu propria ta viaţă”? Că „a iubi limba română înseamnă a gândi înlimba română, a tăcea în limba română, a plânge în limba română”?Că „ea nu se trage din nici un fel de dicţionare. Ea se trage din ceicare au murit ca să ne nască pe noi”?Oare Nichita Stănescu ne avea în vedere doar pe noi, basarabenii,când consemna testamentar:„Vai de cel care se odihneşte la umbra copacului sădit de strămoşulaltuia. Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moştenit vreo umbră dearbore. Sădeşte-te tu însuţi, dacă nu s-a sădit pentru tine. Fii strămoş,dacă nu ai avut norocul să fii strănepot!”...

8limba Românăeugen coseriu – 85 ,Un lingvist pentru mileniul iiiSavant de notorietate mondială, filolog, filozof al limbajului, scriitor, profesoruniversitar, una dintre marile personalităţi ale ştiinţei lingvistice moderne, unlingvist pentru mileniul III, un gigant al lingvisticii (prof. dr. Hans Helmuth Christermann,Germania).Originar din Basarabia, s-a născut la 27 iulie 1921, în comuna Mihăileni,judeţul Bălţi. S-a stins din viaţă la 7 septembrie 2002, la Tübingen, Germania.A urmat Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, studiile superioare le-a făcut la câtevauniversităţi: Iaşi (1938-1940), Roma (1940-1944), Padova (1944-1945) şiMilano (1945-1949). Şi-a luat doctoratul în litere (Roma, 1944), apoi şi în filozofie(Milano, 1949).A avut o fulminantă carieră didactică: ţine cursuri de limba şi literatura românăla Universitatea din Milano, apoi – câteva decenii – predă romanistica,lingvistica generală şi indo-europeană la Universitatea din Montevideo, Uruguay.În 1963, revenind în Europa, predă la Universitatea din Tübingen: iniţial filologiaromanică, iar din 1966 – lingvistica romanică şi lingvistica generală. Ca profesorinvitat a ţinut prelegeri în cele mai prestigioase universităţi din Europa de Vest,America şi Asia: de la Madrid la Stockholm, de la Rio de Janeiro la Tokio.Vorbea şi scria în majoritatea limbilor romanice, germanice, slave şi încele clasice. În opera sa ştiinţifică, a contopit simbiotic filozofia limbii şi a limbajului,istoria lingvisticii, gramaticile istorice ale limbilor romanice (cu numeroaseparalele vizând alte limbi indo-europene). Pe teren structuralist şi funcţional aasociat lingvistica descriptiv-structurală, tipologia lingvistică, teoria câmpurilorlexicale, a derivării şi formării cuvintelor, a categoriilor verbale etc. Este şi autorul

Coşeriana 9unei originale teorii a sensului în lingvistică, prin delimitarea: desemnare (funcţiauniversală a limbajului) – semnificat (funcţia semantică) – vorbire / text (funcţiaindividuală în discurs). Un merit deosebit al savantului constă în elaborarea şipromovarea integralismului lingvistic ca un sistem ce fundamentează caracteruldinamic, creator şi sistematic al limbii: faimoasa triadă sistem – normă – vorbire,care nu delimitează formula clasică sincronie / diacronie (funcţionare şi, respectiv,evoluţie). Acest model sistemic este prezent în scrierile sale ştiinţifice, ca săfie preluat şi de alţi lingvişti din lume.Drept lucrări fundamentale ale lingvistului E. Coşeriu sunt considerate: Sistem,normă şi vorbire (1952), Sincronie, diacronie, istorie (1958), Introducereîn lingvistica generală (1981) ş.a. Acestora li se alătură o serie de monografii saustudii monografice: Geografia lingvistică, Forma şi substanţa sunetelor în limbaj,Pentru o semantică diacronică structurală, Logic şi antilogic în gramatică,Solidaritatea lexicală etc. – în total, circa 50 de volume, scrise cu precădereîn spaniolă, germană, apoi în franceză, română, traduse în numeroase limbi alelumii (peste 20) şi valorificate creator de mulţi lingvişti, discipoli ai săi sau cercetătoride aiurea. A scris despre limba, folclorul şi literatura românilor, consacrându-ilimbii materne câteva studii solide: Limba română în raport cu limbile romanice,Identitatea limbii şi a poporului nostru, Limba română în faţa Occidentuluişi Semantisches und Etymologisches aus dem Rumänischen, ultimele douăelaborate, evident, în scopul popularizării limbii noastre în lume.A avut şi surprinzătoare preocupări literare, artistice, de estetică şi filozofie,valorificate abia în ultimul timp.A fost un militant intransigent pentru drepturile la limba şi cultura naţionalăa băştinaşilor din Republica Moldova, inclusiv pentru utilizarea exclusivă aglotonimului limba română. În acest sens, a declarat, cu diferite ocazii, inclusivde la tribune academice şi oficiale, în Occident, la Bucureşti şi la Chişinău: „Apromova sub orice formă o limbă «moldovenească» deosebită de limba românăeste, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudăştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, dinpunct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui poporşi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.Recunoscându-i-se marile merite şi contribuţii în domeniul lingvisticii, numeroasesocietăţi lingvistice şi filologice din Vest l-au ales preşedinte – fie titular,fie de onoare; câteva zeci de academii l-au ales membru titular sau onorific. Şimai multe universităţi, din toată lumea, i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa,printre acestea fiind şi universităţile din Bucureşti (1971), Iaşi şi Cluj-Napoca(1992), Chişinău (1993), Constanţa, Craiova, Timişoara (1994), Bălţi (1997),Târgovişte (2002) ş.a. Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldoveidin 1991 şi al Academiei Române din 1992, a fost şi membru al Uniunii Scriitorilordin Moldova. Decorat cu Ordinul Republicii (1997) – distincţia supremă aRepublicii Moldova.„Maestrul [E. Coseriu] a reuşit să se impună, fără nici o îndoială, ca celmai strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor omului,întreaga şi profunda semnificaţie a aportului său îşi aşteaptă dreapta preţuire[...]” (prof. univ. dr. Mircea Borcilă).Este înmormântat în oraşul Tübingen.Numele lui E. Coşeriu îl poartă gimnaziul din satul natal, iar din octombrie2005 Eugeniu Coşeriu se numeşte şi Biblioteca Municipală din Bălţi.

10limba RomânăIdentitatea limbii şi a poporului nostruAcţiunea „moldovenistă” sovietică s-a prezentat totdeauna şi explicitca având în primul rând un scop politic, în aparenţă generos şinobil: acela de a afirma şi a promova identitatea naţională specifică apoporului moldovenesc dintre Prut şi Nistru (şi de dincolo de Nistru). Eadevărat că scopul a fost în primul rând, ba chiar exclusiv, politic. Darde generozitate, nobleţe, naţionalitate etc. nu poate fi vorba dacă ţinemseama de premisele reale ale acestei acţiuni şi de sensul în care ea aînţeles identitatea (anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nuse afirmă negându-i-o şi suprimându-i-o. Nu se afirmă identitatea poporului„moldovenesc” din stânga Prutului separându-l de tradiţiile saleautentice – reprezentate în primul rând de limba pe care o vorbeşte –,desprinzându-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinileistorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid. Aceasta nu e afirmare,ci, dimpotrivă, anulare a identităţii naţionale, istorice şi culturale, a poporului„moldovenesc”: e ceea ce în Republica Moldova se numeşte,cu un neologism binevenit, „mancurtizare”. Şi „mancurtizarea” e genocidetnico-cultural. Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi„moldoveneşti” deosebite de limba română, cu toate urmările pe carele implică, este deci un delict de genocid etnico-cultural, delict nu maipuţin grav decât genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizicăa vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice.Ni se spune însă că, cel puţin pentru o parte din „moldovenişti”,problema limbii nu s-ar mai pune în aceşti termeni, ci numai ca o chestiunede nume: se ştie şi se recunoaşte că limba română şi limba moldoveneascăsunt una şi aceeaşi limbă şi se propune numai să se numeascăcu două nume diferite („română” în România, „moldovenească”în Republica Moldova).Dar şi această versiune „discretă” e lipsită de fundament. Limbaromână n-a fost niciodată numită – şi nu se poate numi – „română” sau„moldovenească”, fiindcă român, românesc şi moldovean, moldovenescnu sunt termeni de acelaşi rang semantic (moldovean, moldovenescse află la nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, ardelean, ma-

Coşeriana 11ramureşean, pe când român, românesc e termen general pentru toatălimba română istorică şi pentru limba română comună şi literară); afost numită cândva, mai ales de străini, „moldavă sau valahă”, ceea cenu e acelaşi lucru. Şi, în lingvistică, moldovenesc, cu privire la limbă,se aplică numai unui grai (în cadrul dialectului dacoromân) a cărui arienu coincide cu Moldova (deşi cuprinde o mare parte din ea); dar limba„moldovenească”, fiind identică cu limba română, nu poate fi identică cuacest grai şi nu trebuie confundată cu el. Pe de altă parte, „moldoveni”nu sunt numai locuitorii băştinaşi din Republica Moldova, ci şi locuitoriiMoldovei „mici” din dreapta Prutului, şi românii bucovineni; şi aceştianu numesc limba lor comună şi literară „moldovenească”, ci „română”sau „românească”. Singurul argument care se prezintă în favoarea denumiriiduble e că aceeaşi limbă se vorbeşte în două state diferite. Darnu e un argument valabil. Limba germană nu se numeşte „austriacă”în Austria şi cea engleză nu se numeşte „australiană” în Australia, „statouniteană”(?) în Statele Unite etc. Pe lângă aceasta, limba română nuse vorbeşte numai în România şi în Republica Moldova, ci şi în afaragraniţelor acestor ţări, şi ne întrebăm, dacă se admite denumirea dublă,cum ar trebui să se numească limba vorbită de românii din Ucraina, dinUngaria, din Serbia, din Bulgaria.Pe de altă parte, denumirea dublă duce la aceleaşi confuzii ca şiteoria celor două limbi diferite şi poate implica aceleaşi urmări cât priveşteidentitatea etnică şi culturală a vorbitorilor...A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită delimba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşealănaivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic,e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anularea identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocidetnico-cultural.Eugeniu Coşeriu

12limba RomânăLIMBA ROMÂNĂ – O DIMENSIUNE SPIRITUALĂINDISPENSABILĂ la est de prutEra nevoie de un organ care să recucerească tradiţia şi în ceeace priveşte per soanele, oamenii care au creat această tradiţie aici înBasarabia şi dincolo de Prut, care să-i recucerească şi să-i readucă„acasă” şi pe unii fii îndepărtaţi, dar nu risipitori, ca, de exemplu, celcare se află la Tübingen. deşi, cum a spus-o poetul Dabija, în realitatenu plecase niciodată de la Mihăileni. Era nevoie, în sfârşit, săse răspândească modelele de limbă şi ştirile despre tot ce se făceape tărâmul limbii româneşti şi despre toate luptele pentru afirmarealimbii româneşti, în societate, în şcoli, printre învăţători, pentru că eierau şi sunt cei care vor duce mai departe această creştere a limbii.Era nevoie din când în când să se adune lucrurile mai importante dinacest domeniu, comunicările şi rapoartele la congrese sau la alte întrunirişi să se împartă, eventual, chiar gratuit, pentru că nu toată lumeaputea cumpăra, în condiţiile care se creaseră, revistele şi volumelerespective.După cum vedeţi, am descris o misiune, am încercat să arăt dece era nevoie în acei ani, înainte de 1991, când a apărut pentru prima

Coşeriana 13dată revista Limba Română. Am descris tocmai misiunea revistei LimbaRomână: de această revistă era nevoie atunci şi dacă atunci eranevoie de această revistă şi de tot ce a făcut cu atâta râvnă, cu atâtentuziasm şi cu atâtea sacrificii în aceşti ani, astăzi trebuie să spunemcă revista nu e numai necesară: în condiţiile politico-culturale şi depolitică lingvistică, la care am ajuns în ultima vreme, a devenit de-adreptul indispensabilă.să nu lăsăm deci să piară această revistă, să nu lăsăm să scadăşi să decadă această tribună. Ea trebuie să trăiască mai departe şi săne ajute cum ne-a ajutat până acum la afirmarea culturii româneşti şila cultivarea limbii române. Fiindcă, dacă dispare şi această revistă,dacă ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura naţională,ne-am trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea fundamentalăa omului ca fiinţă spirituală: limbajul, dimensiune care, pentru noi,se prezintă sub forma limbii noastre istorice: limba română. Ceea ceînseamnă că, dacă această revistă moare – şi să nu dea Dumnezeucumva să moară –, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu maisuntem noi înşine.Eugen Coşeriu(Din discursul rostit la şedinţa festivă prilejuită de împlinirea unui deceniu deapariţie a revistei Limba Română. Sala Mare a Academiei de Ştiinţe a Moldovei,Chişinău, 21 mai 2001.)Chişinău, 21 mai 2001. Imagine de la festivitatea prilejuită de aniversarea aX-a de la fundarea revistei Limba Română. În prezidiu: acad. Gheorghe Mihăilă(Bucureşti), acad. Andrei Andrieş, preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,acad. Eugen Coşeriu, acad. Mihai Cimpoi, preşedinte al Uniunii Scriitorilor dinRepublica Moldova, şi Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei Limba Română,director al Casei Limbii Române.

14limba RomânăEmma TĂMÂIANU-MORITACÂTEVA DISTINCŢII CONCEPTUALEDE BAZĂ ÎNTR-O TIPOLOGIE TEXTUALĂDE ORIENTARE INTEGRALISTĂ0. Lucrarea de faţă se întemeiază pe rezultatele unei investigaţii maiample, care a urmărit stabilirea unor linii de orientare preliminară cu privirela locul, sarcinile, posibilităţile şi limitele tipologiei textuale în interiorullingvisticii textului ca lingvistică a sensului, aşa cum a fost fundamentat domeniulîn opera lui Eugenio Coseriu. Se impune să precizăm de la bun începutcă problematica tipologiei textuale nu se află desfăşurată ca atare însursele coseriene. Considerăm că modelul teoretic propus de noi 1 , pornindde la distincţiile conceptuale explicite şi implicite în sursele relevante, dezvoltăconsecvent premisele viziunii coseriene asupra activităţii discursive şiatestă, prin aceasta, virtualităţile constructive ale doctrinei integraliste. Secuvine subliniat, de asemenea, că soluţiile avansate de noi sunt în partediferite de alte proiecte cu miză similară, aflate şi ele în desfăşurare 2 .1. Premisele şi coordonatele generale ale investigaţieiPunctul de plecare în demersul nostru îl constituie referirile explicite laconcepte tipologice (v. infra, 1.1.), corelate cu teze ce rezultă din cadrul teoreticgeneral al concepţiei integraliste (v. infra, 1.2.). Argumente de maximăimportanţă vor fi derivate din trasarea unei analogii între tipologia textelorşi tipologia limbilor (infra, 5. şi 6.), cel de-al doilea domeniu beneficiind deo tratare amplă şi detaliată în opera coseriană.1.1. În textele coseriene fundamentale, cum ar fi monografia desprecompetenţa lingvistică (Coseriu, 1988) şi volumul dedicat lingvisticii textului(Coseriu, 1981), identificăm o serie de termeni din perimetrul tipologicului.Exemplele de sub (a) – (c) sunt preluate din Coseriu, 1988.(a) Textsorten – ştire (p. 256), poveste (p. 256), exemplu (p. 55);(b) Textarten – sonet (p. 161, 171), silogism (p. 161, 171), ştire(p. 171);(c) Textformen – salut (p. 164), vorbirea indirectă (p. 168).La aceştia se adaugă termenul Gattungen (ex. Coseriu, 1981, 118),păstrat cu referire la „speciile textuale” (inclusiv cele literare). Întrucât, înopera coseriană publicată, nu întâlnim o elaborare conceptuală finală aacestei problematici, trebuie să considerăm că exemplele au valoarea uneiintuiţii preliminare asupra articulării domeniului (de unde şi anumite oscilaţiiterminologice). Toţi aceşti termeni trebuie însă interpretaţi din unghiul concepţieicoseriene în fundamentele ei, nu doar identificaţi pur şi simplu cuaccepţiile sau elaborările lor din lingvistica textului de alte orientări.

Coşeriana 15O sugestie de organizare a acestor concepte apare în contextul dezbateriidespre natura, conţinutul şi structurarea competenţei lingvistice înplanul actelor de vorbire individuale (cunoaşterea / competenţa expresivă).Cunoaşterea expresivă (ca şi cea elocuţională) este structurată „însensul larg”, adică prezintă „o anumită formă a relaţiilor interne” (Coseriu,1988, 262). Ea nu este însă structurată neapărat şi „în sensul restrâns”,adică forma relaţiilor interne nu se caracterizează prin omogenitate şi „rigiditate”(Festigkeit), ci reuneşte dimensiuni diverse şi variabile (Coseriu,1988, 259).Astfel, în viziune integralistă, normele textuale au un caracter lax nuatât în sensul de aplicare „neobligatorie”, aşa cum întâlnim ideea în alteorientări teoretice, cât în ceea ce priveşte chiar natura lor (relaţionare laformă sau la conţinut, grad de specificitate diferit, unităţi diverse asupracărora acţionează, număr mai mare sau mai mic pentru una sau alta dintrespeciile / categoriile textuale): „Cunoaşterea expresivă este [...] extrem dediversă, iar normele care îi corespund au grade de obligativitate în maremăsură diferite. Gama lor începe de la normele foarte generale pentru diferitelemodalităţi ale vorbirii (Arten des Sprechens), trece prin normele maiprecise pentru categoriile textuale (Textsorten) şi ajunge până la normelefoarte precise pentru structurarea anumitor forme textuale (Textformen)fixate prin tradiţie” (Coseriu, 1988, 159) 3 .Gradualitatea evidenţiată în pasajul de mai sus indică existenţa unuianumit tip de organizare internă relaţională a palierului tipologic al cunoaşteriiexpresive, sugestie pe baza căreia schiţăm în acest punct al discuţieio primă situare, provizorie, a conceptelor. Regândită la nivel epistemic, sugestiava fi dezvoltată în definiţia pe care o propunem pentru tipul textualautentic, şi anume aceea de formă / (succesiune de forme) a(le) textului(vezi infra, 2.2.), iar tabelul de mai jos va fi restructurat în final (secţiunea7.) prin prisma respectivei definiţii.Arten des Sprechens (moduri discursive)Textsorten, Textarten(categorii de texte)Gattungen (specii de texte)Textformen(„forme textuale”)1.2. În lingvistica integrală întreaga problematică a tipologiei textualetrebuie situată în orizontul înţelegerii limbajului ca activitate creatoarede semnificaţii întemeiată, în fiecare plan de manifestare (universal – alvorbirii în general, istoric – al limbilor, individual – al actelor discursive saual textelor), pe o competenţă specifică (elocuţională, idiomatică, respectivexpresivă) şi rezultând în produse specifice, supuse unor judecăţi deconformitate specifice (congruenţă, corectitudine, adecvare) 4 . Privit subacest unghi, textual-tipologicul ne apare drept nivel funcţional distinctşi specific al competenţei expresive.

16limba RomânăCompetenţa lingvistică este definită în lingvistica integrală drept „cunoaştereape care vorbitorii o utilizează în [activitatea de] vorbire şi pentrustructurarea vorbirii. [...] cunoaşterea care se raportează la vorbirea însăşişi la structurarea acesteia” (Coseriu, 1988, 1). Competenţa lingvistică înansamblul ei (aşadar şi competenţa expresivă) este o cunoaştere „tehnică”,adică una clară şi sigură, dar nejustificabilă sau numai parţial justificabilă(Coseriu, 1968a, 137; 1988, 211; 1992, 11) 5 . Mai exact spus, în cunoaştereavorbitorului însuşi faptele lingvistice sunt justificabile (explicabile) doarprin prisma celor două tipuri de „motivare obiectivă nemijlocită”:(I) Întemeierea istorică: „[...] la întrebarea «De ce spuneţi astfel?» vorbitorulpoate răspunde: Pentru că aşa se spune. În cazul unui asemenearăspuns el se relaţionează la o comunitate şi la tradiţia acesteia, adică îşimotivează istoric vorbirea, bazându-se pe faptul că este membru al uneicomunităţi lingvistice” (Coseriu, 1988, 221-222);(II) Întemeierea funcţională: „În cazul celei de-a doua motivări nemijlocite,la întrebarea: «De ce nu spuneţi asta într-un alt mod?» vorbitorulrăspunde: Fiindcă acest alt mod ar însemna altceva. […] El indică tocmaifaptul că modalitatea sa de expresie corespunde funcţiei pe care vrea săo exprime, şi nu alteia” (Coseriu, 1988, 222).Din înţelegerea textual-tipologicului ca palier al cunoaşterii expresiverezultă că dimensiunile şi componentele structurării tipologice în actelelingvistice vor putea prezenta, în cunoaşterea vorbitorului, cele două tipuride motivare obiectivă nemijlocită descrise mai sus. La rândul lor, tipurilede motivare probează o dată în plus necesitatea de a opera distincţii conceptualeprecum cele anunţate, într-o organizare provizorie, în paragrafulanterior.Astfel, ni se pare că întemeierea istorică se manifestă în planul textualca revendicare de la o tradiţie discursivă şi funcţionează predilect în„Textformen” cum ar fi, dintre exemplele coseriene, povestea, salutul, silogismul,adică în special acolo unde textul se construieşte cu unităţi saureguli „repetate”. Întemeierea funcţională presupune identificarea funcţiilorde sens, a procedeelor şi a operaţiilor textuale ca atare şi realizarea lordirectă în actul discursiv, fără a se confunda cu definirea şi descrierea lordistinct-adecvată în demersul reflexiv al lingvistului. Întemeierea istoricăşi întemeierea funcţională vor configura două dimensiuni diferite sub carepoate fi examinat textual-tipologicul, dimensiuni cărora le vor corespundeconcepte tipologice distincte.2. Conceptul de „tip textual” în lingvistica integrală a textului2.1. Întrucât textul este definit, în lingvistica integrală, ca plan lingvisticautonom al creaţiei de sens, tipologicul nu poate fi definit decât ca modalitatea creaţiei de sens: modalitatea în care semnificatele şi designateleunităţilor textuale se constituie într-un nou semnificant, de grad secund 6 ,adică într-un semnificant pentru sens, şi modalitatea articulării interne asensului. În consecinţă, nici una dintre structurile „de suprafaţă”, strategiile„locale”, „macrostructurile semantico-sintactice” etc. identificabile în textenu configurează prin ele înseşi palierul tipologic, întrucât ele reflectă doar

Coşeriana 17constituţia semnificantului textual. Textual-tipologicul „începe” numai dinmomentul următor, cel al modalităţilor de instituire a sensului corespunzătoracestui semnificant.Este relevantă, în acest context, o ilustrare oferită de Coseriu în discuţiaprivind formulele de început şi de sfârşit ale textelor, ca puncte privilegiatesub raportul identificării temei textului (Coseriu, 1981, 141-147,secţiunea despre contextul tematic). Ştim că există formule de început fixateidiomatic în corelaţie cu anumite categorii de texte, precum rom. „a fostodată ca niciodată” sau engl. „once upon a time”, specializate pentru funcţiatextuală de «iniţiere a unei poveşti / a unui basm». Rolul în configurarea tipologicăa textului îndeplinit chiar şi de asemenea formule cu grad înalt deconvenţionalizare nu este însă univoc: ele pot fi utilizate în sens „propriu”sau în sens „metaforic”, în registru „serios” sau ironic / parodic etc. Abiainterpretările de această natură ţin în mod autentic de palierul sensului, iarnu formulele ca atare, cu structura lor lexicală şi gramaticală ori cu funcţiadiscursivă predilect asociată lor prin tradiţie.2.2. Tipul textual astfel definit nu este nici „mai adânc” decât structuriletextuale direct observabile, nici „anterior” procesului discursiv, ci reprezintăforma discursului, în accepţia humboldtiană a termenului 7 .În explicaţia lui Coseriu, „formă semnifică întotdeauna la Humboldt unsingur lucru, şi anume «ceea ce structurează sau organizează altceva»:«structurantul» («cel care formează») în raport cu «structuratul» («ceea ceeste format»)” (Coseriu 1969, 113) 8 . Dintre cele trei accepţii decelate deCoseriu (1969, 113-116), după nivelul aplicării conceptului de „formă”, încadrul discuţiei de faţă interesează în mod deosebit a treia, şi anume conceptulde formă aplicat la relaţia idiomatică internă între faptele particulareale unei limbi şi principiile pe care faptele se întemeiază. La acest nivel,forma lingvistică reprezintă principiul organic de structurare şi dezvoltareistorică a fiecărei limbi. Aceasta este accepţia pe care Coseriu o desfăşoarăşi o elaborează sistematic prin conceptul integralist de tip lingvistic. Înceea ce ne priveşte, definirea similară, ca formă discursivă, a tipului textualeste justificată tocmai de analogia cu tipologia limbilor (v. infra, 5.).Deoarece forma are caracter relaţional, ne aşteptăm ca şi formatextului să se manifeste nu numai ca formă de gradul întâi, ci şi ca formede grad secund sau superior (vezi tabelul de sub 7.). Considerăm necesara distinge cu claritate cel puţin trei paliere ale formei textuale.Froma de gradul 1 este cea care, în descendenţă humboldtiană, corespundedisocierii primare între „modurile” discursive „poetic” / „non-poetic”(„prozaic”).Pentru configurarea formei textuale de gradul 2 vedem în (sub)tipologiatextelor poetice elaborată de Mircea Borcilă (1981, 1987) o soluţieteoretică paradigmatică ce indică, analogic, şi cea mai fertilă cale pentruelaborarea unei (sub)tipologii a textelor non-poetice.Definim, în sfârşit, textual-tipologicul într-o accepţie restrânsă la palierulformei de gradul 3, reprezentând principiul / principiile omogen(e) al(e)articulării sensului (Gliederung / Artikulation des Sinns) în textul „real”, textulconsiderat în individualitatea lui irepetabilă:

18limba Română(a) cu constituţia sa (configuraţia particulară de unităţi, funcţii textuale,funcţii evocative, procedee textuale generale şi mijloace de realizare);(b) în integralitatea sa, adică până la limita maximală reperabilă aprocesului de articulare a sensului, desfăşurat uneori dincolo de graniţelemateriale ale unui text izolat, înspre întreaga activitate creativă a unui autorsau chiar dincolo de aceasta 9 .Rezultă din cele de mai sus că tipul textual în înţelegere integralistănu poate fi un tipar abstract definit printr-un set finit de parametri, deoareceun asemenea tipar nu este altceva decât un simplu construct descriptivce reuneşte, aditiv şi selectiv, trăsături manifestate în produsele textuale.Asemenea tipare nu există ca atare în cunoaşterea tehnică a vorbitorului,ci ţin de un anumit mod de reflecţie epistemică asupra vorbirilor individuale.Gestul ilegitim de proiectare ulterioară a constructelor în competenţa vorbitoruluieste cel care generează problema (falsă) a „devierilor” de la „tip”(citeşte „tipar”, pattern abstract), căci textele reale sunt mereu „devieri” dela „tip”, precum şi suita de întrebări fără răspuns referitoare la „gradul detoleranţă” în care se pot înscrie devierile de la „tip” 10 .În schimb, descrieri (iar nu „definiţii”!) prin seturi de parametri saustructuri matriciale de caracteristici sunt posibile şi justificate pentru „speciileexterne” de texte, între care se situează şi speciile literare. Aceste speciine apar nu drept tipuri textuale propriu-zise, în accepţia de mai sus, cidrept tradiţii de texte constituite istoric pe baza unui model exemplar iniţial.Aşa sunt, dintre exemplele coseriene (1982, 164), „sonetul” şi „povestea /basmul”. Ilustrări evidente sunt, de asemenea, diferitele texte cu formulecompoziţionale fixe utilizate în domeniul juridic şi administrativ ori speciiledin vorbirea uzuală (ex.: „relatarea unor experienţe personale”).3. Conceptul de „specie textuală”3.1. Introducem astfel o primă distincţie esenţială în perimetrul textualtipologicului,anume aceea dintre „tip textual” propriu-zis şi „specie textuală”(tradiţie de texte). Ca şi limbile istorice, tradiţiile de texte sunt indivizi, iar nuentităţi generale ori universale, astfel încât nu se poate pune problema „definirii”lor într-o „teorie” a speciilor, ci doar problema de a le descrie structuraşi evoluţia, într-o istorie a speciilor textuale (Coseriu, 1971/1977, 205). Dinnatura lor istoric-individuală derivăm următoarele consecinţe:(I) Nu există nici limite raţionale între specii, nici un număr din principiupredeterminat de specii „posibile”.(II) Dacă este adevărat că speciile sunt reperabile prin recurs la unmodel exemplar privilegiat, nu este mai puţin adevărat că – dată fiind naturafundamentală a discursului, de manifestare a creativităţii lingvistice –„schimbarea” (modificarea creatoare) stă în însăşi natura lor de modelediscursive. Tot aşa cum schimbarea este realitatea limbii 11 , schimbarea esteşi realitatea discursului, iar modelul unei specii textuale reprezintă doar un„stop-cadru” abstract, justificat metodologic.(III) Nu se pot constitui liste „pozitive” de trăsături necesare şi suficientepentru ca un text să aparţină unei tradiţii textuale. Altfel spus, nu sepoate cuantifica „gradul de toleranţă” al îndepărtării faţă de modelul exem-

Coşeriana 19plar şi nu se poate prevedea „din principiu” o valoare de prag, dincolo decare un text „trece”, ca să spunem aşa, într-o altă specie. În spiritul viziuniiintegraliste, problema ar trebui formulată în alţi termeni: pentru fiecare textindividual se poate recunoaşte inovaţia faţă de alte texte cu care se aflăîntr-un raport evocativ special, inclusiv inovaţia faţă de textele ridicate, întradiţie, la rangul de model „exemplar” al respectivei specii.O astfel de reformulare s-ar afla în consonanţă şi cu faptul că atitudineaelocuţională pe care o exprimă „principiul încrederii” (das Prinzip desVertrauens) 12 implică o răsturnare de perspectivă în problema indiciilor textualepe baza cărora se exercită ceea ce am putea numi încrederea tipologicăîn procesul de interpretare a textelor. Examinând chestiunea „dificil㔺i „nerezolvată” a „indiciilor” (Anzeichen) pe baza cărora se recunoaşte incongruenţasuspendată, Coseriu atrage atenţia în mod pregnant: „Poate călucrurile stau chiar invers: Pe baza principiului încrederii noi presupunemdintru început că incongruenţa este produsă intenţionat, şi am avea nevoietocmai de indicii că ea nu ar fi intenţionată” (1988, 126; subl. n. – E.T.).Problema indiciilor textuale ale tipologicului – problemă în egală măsură„nerezolvată” – se pune, de fapt, în termeni similari: interpretareatipologică nu procedează prin acumulare aditivă de „indicii”, i.e. tipare,ocurenţe, structuri actualizate ca atare în produsul textual, ci ca o (re)cunoaştereintuitivă globală, pe baza căreia tindem să observăm mai degrabătipologicul în registru „negativ”, adică diferenţele, inovaţia faţă de alte texteaparţinând aceleiaşi tradiţii.Tezele formulate mai sus echivalează cu trasarea unor limite raţionaleîn cercetarea speciilor textuale, iar asumarea lor în demersul de orientareintegralistă reflectă principiul metodologic coserian de a evita să căutăm„ceva ce nu se va putea găsi niciodată” (Coseriu, 1981, 113).3.2. Fără îndoială, această înţelegere a speciilor textuale ne va feri şide capcana inventarelor „uzuale” de specii literare şi non-literare. Nu esteinutil să accentuăm că orice procedeu sau mijloc de realizare a unei funcţiitextuale, orice unitate sau macrostructură textuală, orice strategie de constituirea sensului poate reprezenta punctul de plecare pentru o tradiţie de texte.Orice text este potenţial generator al unei tradiţii (specii) textuale.Să exemplificăm. Succesiunea de momente narative în Through theLooking-Glass (Alice în Ţara Oglinzii) de Lewis Carroll urmează schemaunei partide de şah „correctly worked out so far as the moves are concerned”13 , partidă câştigată de pion = Alice în 11 mutări. Personajele sunt construiteîn aşa fel încât să corespundă pieselor de şah, iar calitatea fiecăruieveniment narativ – în aşa fel încât să corespundă unei mutări. Prin urmare,dincolo de o anumită largheţe în alternanţa culorilor, textul tinde spre odesfăşurare „ce respectă strict regulile jocului” („strictly in accordance withthe laws of the game”, Looking-Glass, 161).Nu există nici un impediment de principiu pentru ca Through the Looking-Glasssă se constituie în model narativ-compoziţional pentru texteulterioare, generând astfel o tradiţie de texte (o specie textuală) definitădin punct de vedere constituţional în primul rând prin reguli formale: textulpartidă-de-şah.

20limba Română3.3. Modelele exemplare sunt preluate în cadrul cunoaşterii expresiveîn calitate de materie primă pentru relaţiile evocative. Cunoaşterea expresivă,reamintim, nu are drept conţinut propriu unităţi deja date, ci doarprocedee de construcţie a textului, cu normele lor inerente. Procedeeleoperează însă asupra unor „unităţi deja date”, pre-textuale. Acestea suntîn primul rând (I) semnele idiomatice, deja date în tradiţie; lor li se adaugă(II) mijloacele tradiţionale pentru realizarea anumitor procedee şi funcţiitextuale, precum şi (III) cunoaşterea unor texte (sau fragmente de texte)anterioare, care pot fi repetate ca atare în construcţia unui text nou (Coseriu,1984, 7-8, 1988, 256-259).Lingvistica integrală a textului propune, de aceea, răsturnarea / dinamizareaperspectivei de cercetare şi mutarea centrului de greutate de laprodus înspre activitate, de la identificarea unui „tipar caracterial” al modeluluiexemplar înspre investigarea procesului de construcţie a sensuluiîn texte, proces în care au loc actul integrării şi, respectiv, actul depăşiriimodelelor tradiţionale.4. Conceptul de „modalitate elocuţională”În alte orientări teoretice, pentru a defini tipurile textuale „externe” (ex.:„reţetă culinară”, „discurs electoral”, „scrisoare de afaceri”, „ghid”) şi o partedin tipurile „interne” (ex.: text „argumentativ”, „procedural”, „descriptiv”, „narativ”),se recurge predilect la un set de parametri care corespund cu ceeace Coseriu denumeşte „determinările generale ale vorbirii individuale”, şianume „a. vorbitorul; b. interlocutorul; c. obiectul [despre care se vorbeşte];d. situaţia [de vorbire]” (Coseriu, 1988, 160-161). Teoriile comunicativ-acţionaleale textualităţii îşi propun să identifice tocmai parametri care ţin deasemenea determinări, pe care le presupun a fi „tipuri de structuri globale”sau „informaţii cu relevanţă generală” care sunt structurate în text.Nu negăm că investigarea tuturor acestor tipuri de „informaţii” are relevanţă(I), pe de o parte, ca un cadru liminar textualităţii propriu-zise, cadrula care aceasta nu poate fi redusă, şi (II), pe de altă parte, prin prismacontribuţiei lor la realizarea anumitor funcţii textuale.Se impune subliniată însă o diferenţă fundamentală de perspectivăasupra rolului pe care cei patru factori îl joacă în configurarea tipului textual.Orientările socio / acţional-comunicative îşi propun să descrie exhaustivşi univoc ‘tipurile’ de texte prin variantele de realizare a parametrilor ce ţinde cei patru factori. În schimb, din fundamentele lingvisticii integrale a textuluirezultă că o asemenea descriere nu va fi niciodată posibilă, deoarecenormele care privesc determinările generale ale vorbirii sunt „foarte laxe,generale şi cu grad redus de specificitate” (Coseriu, 1988, 160-161). Maimult, ele sunt rareori prezente în text ca atare, în manieră explicită. Ele semanifestă mai degrabă ca presupoziţii de fundal atunci când se evalueazăadecvarea („Angemessenheit”) textului sub respectivele unghiuri.În perspectiva unei tipologii integraliste, variantele (realizările posibileale) celor patru instanţe justifică ceea ce am putea numi modalităţi generaleale vorbirii sau modalităţi elocuţionale. De această natură suntvariantele monolog / dialog, „stilurile narative” (ex.: direct, indirect, indirect

Coşeriana 21liber etc.), însăşi distincţia „liric” / „epic” / „dramatic” în măsura în care ea sebazează pe configuraţii de la nivelul celor patru factori (sau ai unora dintreei, de exemplu, relaţia instanţelor vorbitor – interlocutor).În termeni stricţi, modalităţile elocuţionale nu sunt pan-idiomatice, cipre-idiomatice, i.e. logic anterioare structurării specific-idiomatice. Cu toateacestea, precum în cazul oricăror norme elocuţionale, realizarea lor poatefi limitată prin prisma mijloacelor de expresie specifice fiecărei limbi.În planul individual al vorbirii, cel textual, modalităţile elocuţionale devinparte a constituţiei textuale, i.e. parte a semnificantului textual, şi, prinurmare, nu se confundă cu modurile discursive în calitate de orientări saufinalităţi de bază ale creaţiei de sens (în linie humboldtiană, după cum amarătat, modurile poetic /vs/ nonpoetic).5. „Categoriile de texte” şi „procedeele textuale”Pentru clarificarea următoarelor concepte din perimetrul tipologicului,apelăm la trasarea unei analogii între tipologia limbilor 14 şi tipologia textuală.Criticile fundamentale şi relevarea limitelor care grevează tipologiile de„procedee lingvistice” (tipologia morfo-sintactică „parţială”, respectiv tipologiamorfo-sintactică „globală”, adică tipologia „globală” şi „abstractă” ametodelor de structurare lingvistică) 15 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şila numeroase modele textual-tipologice de alte orientări, iar definirea tipuluilingvistic în „tipologia integrală a limbilor reale”, împreună cu toate consecinţelesale de principiu şi metodologice, configurează un cadru analogicprin raportare la care se poate proiecta şi definirea tipului textual. Tipologiatextuală de orientare integralistă va fi, şi ea, una „reală” şi „integrală” însensul definit de Coseriu în privinţa tipologiei limbilor (1983a, 274).5.1. În domeniul textelor, un tip de „grupare” imediat evident este acelaal categoriilor de texte (Textsorten), cum ar fi de pildă categoria ‘articolde ziar’ înţeleasă ca ansamblu de procedee pentru textul publicistic. Înţelegereacategoriilor de texte ca ansamblu de procedee este susţinută şide exemplul elipsei în „Telegrammstil”, subsumat termenului de Textsorteîn Coseriu, 1981 (p. 21). La asemenea categorii de texte se ajunge prin„colectarea şi ordonarea multitudinii infinite de texte concrete pe baza unortrăsături care sunt comune mai multor texte, eventual chiar foarte multortexte” (Coseriu, 1981, 117; subl. n. – E.T.). Dacă nu ne înşelăm, judecânddupă exemplele coseriene, în absenţa unei definiţii explicite, termenul deTextformen (ex.: salutul, relatarea indirectă) ar trebui subordonat logic celuide Textsorten şi interpretat ca designând procedeele textuale, privitenu din perspectiva funcţiei lor elocuţionale sau a realizării lor idiomatice, cidin perspectiva contribuţiei lor la constituirea sensului.Natura categoriilor de texte ne apare mai clar tocmai din unghiulanalogiei cu tipologia limbilor, în cadrul căreia ele ar corespunde „tipurilor”morfosintactice globale, în timp ce Textformen ar fi analoge tipurilor morfosintacticeparţiale: „Tipuri lingvistice precum cel „izolant”, cel „aglutinant”sau cel „flexional” [...] se raportează la limbile particulare tot aşa cum seraportează „categoriile de texte” („Textsorten”) la textele concrete. Ele organizeazămultitudinea de „tehnici ale vorbirii” transmise prin tradiţie, fără

22limba Românăînsă a o caracteriza pe vreuna dintre ele în mod complet, aşa cum ar caracteriza,să zicem, definiţia „triunghiului echilateral” obiectele care i sesubsumează” (Coseriu, 1981, 117; subl. n. – E.T.).5.2. Reamintim schematic în acest punct al discuţiei care sunt, în viziunecoseriană, „tipologiile de procedee lingvistice”.Tipologiile morfosintactice parţiale propun „tipuri” precum: limbiSOV/SVO, limbi ergative / acuzative, limbi cu sau fără articol. Pentru tipologiileparţiale, „tipul” reprezintă de fapt o clasă de limbi, delimitată prin anumitetrăsături / caracteristici izolate (Coseriu, 1983a, 274, 1987b, 238, 241),clasă care se obţine operând un fel de cross-sections în limbile reale.Tipologia morfosintactică globală propune „tipuri” precum: limbiflexionale, aglutinante, izolante, încorporante. Aceasta este o tipologie globalăa procedeelor lingvistice, altfel spus o tipologie abstractă a metodelorde structurare a limbii, în care „tipurile” reprezintă fascicule de procedee,tipuri de procedee, constructe ideale care nu se regăsesc ca atare în limbilereale, ci doar se realizează în limbi într-o măsură mai mare sau mai mică(Coseriu, 1983a, 273-274). „Tipul” este inevitabil un construct, având, înconsecinţă, numai valoare metodologică.Nici una dintre aceste tipologii nu reflectă în mod autentic structurareaunei limbi „reale”, i.e. structurarea limbilor aşa cum sunt ele în individualitatealor istorică. Într-o asemenea înţelegere a „tipului”, problema esenţialăpentru limbile reale se rezumă la a vedea ce metode de structurare serealizează în ele şi în ce proporţie: a descoperi „principiul acestui amestec”[de diverse metode] (Humboldt, 1836, 217).5.3. Întocmai cum tipologiile morfosintactice parţiale sau globale nureprezintă tipologii ale limbilor „reale”, nici categoriile de texte nu se confundăcu ceea ce vom defini drept autentic tip textual. Utilitatea descrieriiacestor Textsorten şi justificarea folosirii lor cu valoare metodologică înprocesul căutării tipului textual propriu-zis constă în aceea că ele oferă oprimă ordonare în multitudinea de texte concrete şi, în măsura în care suntele înseşi expresia unei intuiţii textual-tipologice, servesc la identificareatipului „real”.Desigur, utilitatea se manifestă numai cu condiţia delimitării exacte acelor două concepte tipologice. În caz contrar, confuzia sau nediferenţierealor generează, în domeniul tipologiei textelor, aceleaşi paradoxuri insurmontabile,aceleaşi impasuri şi erori interpretative precum cele cu carese confruntă tipologiile morfosintactice ale limbilor.Categoriile de texte apar ca atare în cercetarea sincronică a textului;pe de altă parte, perspectiva diacronică revelează dezvoltarea speciilortextuale (Gattungen), care sunt analoge familiilor de limbi şi reprezintăo grupare „genealogică” pe baza unui model iniţial comun, care nu esteînsă niciodată replicat întocmai, şi nici pur şi simplu imitat (Coseriu, 1981,118).În încercarea de justificare sistematică a construcţiei sensului (i.e. deidentificare şi descriere a procedeelor generale pentru construcţia sensului),lingvistica integrală a textului va cuprinde şi investigarea categoriilor şispeciilor de texte (Coseriu, 1981, 152), fără însă a se reduce la aceasta.

Coşeriana 236. Principiile tipologiei textuale de orientare integralistă, decelateprin prisma analogiei cu tipologia limbilor6.1. Diferenţa fundamentală dintre tipologia integrală a limbilor şi “tipologiilede procedee lingvistice” poate fi constatată încă de la nivelul primaral cadrului şi modului în care se formulează însăşi problematica tipologică.Astfel, în timp ce tipologiile morfosintactice, fie ele „globale” ori „parţiale”,sunt doar „tipologii” (categorizări) ale procedeelor lingvistice, tipologia integralăeste o tipologie a limbilor ca atare, a limbilor „reale”.Pentru „tipologiile de procedee lingvistice”, „tipul” este fie o clasă delimbi delimitată prin anumite trăsături (într-un set care poate fi mereu altfelselectat), fie un construct ideal care se realizează într-o măsură maimare sau mai mică în limbile istorice. În schimb, pentru tipologia integralistă,tipul lingvistic este un nivel al structurării semantice şi materialea fiecărei limbi, şi anume: „nivelul tipurilor şi categoriilor de funcţii şi procedee,al principiilor unitare în structurarea semantică şi materială a uneilimbi” (Coseriu, 1983a, 274). Tipul „corespunde principiilor de structurarea unei limbi şi reprezintă coerenţa şi omogenitatea ei funcţională, subiacentevarietăţii şi diversităţii funcţiilor şi procedeelor specifice de la nivelulsistemului” (Coseriu, 1987a, 53-54) 16 .Consecinţele acestei înţelegeri configurează tot atâtea aspecte subcare se manifestă diferenţa fundamentală dintre tipologia integrală a limbilorşi tipologiile de procedee lingvistice.(1) Tipologia integrală nu priveşte „morfosintaxa” în sens restrâns(forme şi construcţii care apar ca atare într-o limbă), ci funcţiile semanticecorespunzătoare acestora, mai exact tipurile şi categoriile de funcţii, ca„unităţi funcţionale mai înalte şi mai cuprinzătoare”, „principiile funcţionaleale structurării semantice în fiecare limbă” (Coseriu, 1983a, 269).(2) Tipologia integrală urmăreşte aşadar să descopere conexiuni funcţionalecuprinzătoare („weitgreifende funktionale Zusammenhänge”), caremotivează structuri şi funcţii din mai multe zone ale limbii – de la morfosintaxăşi până la vocabular sau chiar fonologie. Un exemplu în acest sens îlconstituie principiul tipologic identificat de Coseriu în limbile romanice (determinăriinterne pentru funcţii interne şi determinări externe pentru funcţiiexterne – Coseriu, 1983a, 270).(3) Tipologia integrală se situează la palierul structural (nivelul funcţional)propriu-zis al tipului, adică al „principiilor şi categoriilor structurării(Gestaltung) unei limbi”, pe când tipologiile morfosintactice rămân de faptla palierul sistemului limbii (Coseriu, 1983a, 270).(4) Tipul nu este dat dinainte, în calitate de set de criterii clasificatoriiselectate convenţional, ori de construct / tipar, ci trebuie identificat („descoperit”)în limbile reale, prin conducerea faptelor sistemice la unităţi superioareşi principii funcţionale care nu sunt constatabile empiric ca atare.Aşadar, calea investigaţiei tipologice nu este descendentă, de la criterii /tipare abstracte înspre ilustrarea lor în sistemele limbilor, ci ascendentă,de la sistem înspre tip (Coseriu, 1983a, 277).(5) O „conexiune” tipologică nu este o simplă coprezenţă uzuală defapte sau trăsături sistemice constatată empiric, ci o autentică unitate func-

24limba Românăţională de nivel superior care explică unitar zone diferite ale sistemului şiîi relevă manifestările, în perspectivă sincronică şi diacronică (Coseriu,1983a, 278).(6) Pentru decelarea unor asemenea principii nu importă factorii de„statistică materială”, chiar dacă ei există (Coseriu, 1987a, 61). De asemenea,„coprezenţa” de caracteristici nu oferă prin ea însăşi motivaţia tipologică,ci are, eventual, doar valoare euristică, de indiciu pentru descoperireaprincipiilor tipologice. La fel, similitudinea stabilită empiric între diversesisteme (în cadrul unei abordări contrastive) poate avea valoare euristică,urmând să se verifice în fiecare caz dacă analogiile pot fi derivate sau nudin principii de structurare analoge (Coseriu, 1983a, 277).(7) În consecinţă, tipologia integrală a limbilor nu ştie dinainte nici careeste tipul unei limbi, nici ce tipuri / câte tipuri pot exista. Tipologia limbilorreale nu se poate construi ca o matrice deductivă, deoarece tipurile: (I) suntdescoperite progresiv, printr-o cercetare funcţională coerentă, dusă până laultimele ei consecinţe, şi (II) au propria lor structură şi dinamică interioară,nefiind vorba de „tipuri unitare, strict omogene” (Coseriu, 1983a, 278).6.2. Prin analogie cu concepţia coseriană despre tipul unei limbi,definim tipul textual drept palier funcţional al principiilor care explicăorientarea şi desfăşurarea construcţiei sensului, al categoriilor defuncţii şi procedee textuale, – palier unde se identifică omogenitateaşi coerenţa funcţională subiacente diversităţii funcţiilor şi procedeelortextuale ca atare.Dintr-o asemenea înţelegere a tipului textual decurg următoareleconsecinţe.(1) Tipul textual nu este constatabil empiric, în mod direct, prin prezenţa/ absenţa şi „statistica materială” a unor unităţi, procedee sau chiarfuncţii textuale ca atare, ci trebuie „descoperit” prin conducerea hermeneuticăa acestora, în calitate de elemente ale constituţiei textuale, la principiilecare explică unitar rolul lor în construcţia sensului.(2) Tipul textual nu reprezintă o clasă de texte grupate după anumitetrăsături comune (unităţi, structuri, procedee), şi nici o paradigmatică aunităţilor şi procedeelor textual-constituţionale. Întrucât, spre deosebire despeciile textuale, care se reperează pornind de la un model exemplar, principiiletextual-tipologice reprezintă un palier de structurare a textului însuşi,în individualitatea lui, este lipsit de sens să punem problema „devierilor dela tip”. Altfel spus, principalul obstacol teoretic cu care se confruntă orientărilebazate pe o definiţie taxonomică a tipului textual – şi anume problemagradului de toleranţă în care se pot înscrie „devierile de la tip” – este dinprincipiu dizolvat prin adoptarea definiţiei (şi distincţiilor) de mai sus.(3) Tipologia textelor reale nu poate fi o matrice tipologică. Cu altecuvinte, nu se poate construi un tablou deductiv (şi cu valoare predictivă)al ‘tuturor’ tipurilor textuale. Fără îndoială, precum în domeniul limbilor, şiîn domeniul textualităţii întreprinderea care vizează alcătuirea unui tabloudeductiv cu aspiraţii de completitudine prezintă un mai mare grad de atractivitate.Odată stabilite „tipurile” (axele sau parametrii metodelor de structurare),nu ar mai rămâne decât să le „aplicăm” la limbi / texte. Oricât de

Coşeriana 25atractivă, o asemenea întreprindere nu poate nici evita, nici rezolva paradoxultipicităţii „graduale” sau al „atipicităţii” textelor individuale.(4) În perspectivă generală, tipologia textuală presupune stabilireaposibilităţilor tipologice ale textelor. „Posibilităţi tipologice” nu înseamnăînsă fascicule sau conexiuni logic-posibile de funcţii şi proprietăţi, întrucâtacestea sunt în număr teoretic infinit, după cum, ţinem să accentuăm, şi„imposibilităţile” tipologice ale textelor sunt în număr teoretic infinit. Cercetareatipologică pe baze integraliste urmăreşte identificarea tipurilor „reale” înaceeaşi accepţie în care cercetarea funcţională a limbilor nu vizează toateposibilităţile structurării idiomatice, ci numai „posibilităţi lingvistice «reale»”(„reale” sprachliche Möglichkeiten – Coseriu, 1979b, 36), adică acele posibilităţiexpresive care sunt „descoperite” ca fiind realizate în limbi / textereale sau derivă din acestea.Sub acest unghi, fiecare tip textual (sau principiu textual-tipologic) identificatîntr-un text constituie un universal posibil 17 , iar infinitudinea calitativăeste, poate, chiar mai evidentă aici decât în cazul universaliilor posibile alelimbajului sau ale limbilor, datorită caracterului lax al normelor textuale şi alevaluărilor de adecvare. Pentru „descoperirea” tipului textual astfel înţeleseste irelevantă extensiunea cantitativă a „corpusurilor” textuale supuse investigaţiei,fiind, în schimb, crucială cuprinderea fiecărui text în integralitateasa, adică până la limita maximală a unităţilor de articulare a sensului.7. Concluzii: un tablou al distincţiilor textual-tipologice fundamentaleAvând în vedere definiţiile formulate şi argumentele aduse în secţiunileanterioare, suntem în măsură să completăm şi să restructurăm tabloul distincţiilorconceptuale care ni se par strict necesare în orizontul unui modeltextual-tipologic integralist.Dacă pentru forma de gradul 2 şi 3 se poate utiliza termenul de „tip”textual într-o accepţie largă, noi alegem termenul de „sub-moduri” discursiveîn cazul formei de gradul 2 şi pledăm pentru utilizarea termenului de ‘tiptextual’ în accepţie restrânsă, pentru forma de gradul 3, aşa cum o justificăşi analogia cu tipul limbii.Ne propunem ca ilustrarea tipului textual – în calitate de formă degradul 3 – prin analiza unui text concret să facă obiectul unei intervenţiiviitoare.PLANUL VORBIRII ÎN GENERAL:Modalităţi elocuţionaleEx.: dialog / monolog, vorbire directă / indirectă /...)

26limba RomânăPLANUL INDIVIDUAL (AL ACTELOR DISCURSIVE):Formă de gradul 1↓ ↓ ↓ ↓ ↓Abordare funcţionalăModuri discursiveEx.: poetic / prozaic(în definiţie humboldtiană)Tip textual în sens larg (forma de gradul 2, 3, …)Formă de gradul 2↓ ↓ ↓ ↓ ↓Ex.: (sub)tipologia textelor poetice(M. Borcilă)Formă de gradul 3 Tip textual în sens restrâns↓ ↓ ↓ ↓ ↓Ex.: tipul unei OpereFormă de gradul 4 (?)↓ ↓ ↓ ↓ ↓Abordare istoricăPerspectivă sincronicăCategorii de textePerspectivă diacronicăSpecii textualeNOTE1Vezi în special Tămâianu, 2001, Tămâianu-Morita, 2002, 126-150 şi 2006.Anticipări şi ilustrări prin analize textuale sunt cuprinse şi în alte lucrări, cum ar fiTămâianu(-Morita), 1990, 1992, 2005.2Cel mai important ni se pare a fi cel al lui Óscar Loureda Lamas (2002,2003, 2006). Loureda nu operează însă o distincţie între tipul textual şi speciatextuală, distincţie pe care noi o considerăm crucială, după cum vom argumentaşi în lucrarea de faţă.3Traducerea pasajelor din sursele coseriene ne aparţine.4Vezi Coseriu, 1955-56, 285-287, precum şi sistematizările din Coseriu,1973/1981, cap. X, şi Coseriu, 1988, 59, 70-75.5Acest mod de înţelegere a naturii competenţei lingvistice distinge net conceptulcoserian de conceptul generativist de competenţă lingvistică.6Coseriu 1973/1981, cap. X, secţiunea 7.3., p. 246-248 (paginile trimit laversiunea în limba română); Coseriu, 1981, 48-50.7Vezi Humboldt, 1836, 51-53 pentru conceptul de formă, respectiv 168-181pentru distincţia între modurile discursive poetic şi prozaic. (Paginile trimit la versiuneaîn limba engleză.)8Conceptul humboldtian de „formă” şi caracterul său relaţional sunt tratateşi în Coseriu, 1979a, 5-6.9Unitatea maximală a articulării sensului corespunde uneori cu ceea ce întermeni tradiţionali se numeşte Opera unui autor (Coseriu, 1981, 123). Există însăşi situaţii în care procesele articulării sensului trebuie urmărite dincolo de creaţiaunui autor. Am identificat o asemenea instanţă în versiunea românească a pieseishakespeariene Richard al III-lea realizată de Ion Barbu (v. Tămâianu, 1994 şi 2001,144-167). Relaţia dintre cele două texte nu este reductibilă la una „elementală”, deevocare izolată a unor unităţi sau funcţii, şi nu este nici una de „înglobare” (subordonarea unor segmente din „original” ca parte a „traducerii”), ci una de autentică

Coşeriana 27integrare dinamică la toate palierele constitutive. De aceea, procesul de articularea sensului în Richard III de Ion Barbu se impune a fi interpretat până la dimensiunileunităţii superioare de sens pe care textul românesc o alcătuieşte împreună cutextul original. Descoperirea tipului textual autentic în Richard III de Ion Barbu vafi, în consecinţă, condiţionată de reuşita acestui demers.10Această chestiune va fi detaliată mai jos, atât în secţiunea 3., cât şi în secţiunea5., prin prisma analogiei cu diferitele definiţii ale tipului lingvistic.11Coseriu, 1958/1978, 1983b.12Coseriu, 1988, 95-96; vezi şi p. 105, 125-126, 248.13„corect rezolvată în ceea ce priveşte mutările”, după cum explică nota auctorialădin 1896 (Looking-Glass, 161).14Problema tipologiei limbilor este abordată încă din 1965 într-o prezentarela Congresul de lingvistică şi filologie romanică de la Madrid, publicată pentruprima dată în 1968 (Sincronía, diacronía y tipología, 1968b în bibliografie). Subdiferite aspecte, atât teoretice cât şi aplicative, tipologia limbilor face apoi obiectula numeroase alte studii coseriene.15Pentru tipologia morfosintactică parţială, v. Coseriu, 1983a, 270-271, 275;1979b, 39-43; pentru tipologia morfosintactică globală, v. Coseriu, 1983a, 275,1987b, 237-238.16Exemple pot fi găsite în Coseriu, 1983a, 276-277 şi 1987a, 60, iar ilustrărimai detaliate pentru diverse domenii ale structurării sistemice – în Coseriu, 1987a,60-62.17Cele trei tipuri principale de universalii obiective sunt: esenţiale, posibile şiempirice (generalitatea empirică) (Coseriu, 1970a, 208, 1970b, 110-111, 1973/1981,37-39, 1974, 149-165).REFERINŢEBorcilă, 1981Borcilă, 1987Coseriu, 1955-56Coseriu, 1958/1978Coseriu, 1962Coseriu, 1968aCoseriu, 1968bMircea Borcilă, Types sémiotiques dans la poésie roumainemoderne, în Miclău, P. & Marcus S. (ed.) 1981,Sémiotique roumaine, Bucureşti, Universitatea Bucureşti,p. 19-35.Mircea Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii atextelor poetice, în SCL, XXXVIII, nr. 3, p. 185-196.Eugenio Coseriu, Determinación y entorno. Dos problemasde una lingüistica del hablar, în Coseriu, 1962,p. 282-323.Eugenio Coseriu, Sincronía, diacronía e historia. El problemadel cambio lingüístico, Montevideo; traducere înlimba română (după ediţia a 3-a, revizuită, Madrid, 1978)de N. Saramandu: Sincronie, diacronie şi istorie. Problemaschimbării lingvistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică,1997.Eugenio Coseriu, Teoria del lenguaje y lingüistica general.Cinco estudios, Madrid, Gredos.Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje, în Coseriu,1977b, p. 13-33; traducere în limba română de L. Lazăr,Omul şi limbajul său, în Revista de filozofie, XLIV, 1997,nr. 1-2, p. 133-145.Eugenio Coseriu, Sincronía, diacronía y tipología, în Coseriu,1977b, p. 186-200.

28Coseriu, 1969Coseriu, 1970aCoseriu, 1970bCoseriu, 1971/1977Coseriu, 1973/1981Coseriu, 1974Coseriu, 1977aCoseriu, 1977bCoseriu, 1978Coseriu, 1979aCoseriu, 1979bCoseriu, 1981Coseriu, 1982Coseriu, 1983aCoseriu, 1983bCoseriu, 1984Coseriu, 1987aCoseriu, 1987blimba RomânăEugenio Coseriu, Semántica, forma interior del lenguajey estructura profunda, în Coseriu, 1978, p. 112-127.Eugenio Coseriu, Significado y designación a la luz de lasemántica estructural, în Coseriu, 1977a, p. 185-209.Eugenio Coseriu, Alcances y límites de la gramáticacontrastiva, în Coseriu, 1978, p. 80-111.Eugenio Coseriu, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesía”,în Coseriu, 1977b, p. 201-207.Eugenio Coseriu, Lezioni di linguistica generale, Torino,1973; versiune spaniolă revizuită şi extinsă: Leccionesde lingüística general, Madrid, 1981; traducere în limbaromână (după versiunea spaniolă) de E. Bojoga: Lecţiide lingvistică generală, Chişinău: Arc, 2000.Eugenio Coseriu, Los universales del lenguaje (y losotros), în Coseriu, 1978, p. 148-205.Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural,Madrid, Gredos.Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios deteoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos.Eugenio Coseriu, Gramática, semántica, universales.Estudios de lingüística funcional, Madrid, Gredos.Eugenio Coseriu, Humboldt und die moderne Sprachwissenschaft,în Energeia und Ergon, vol. I, Tübingen,1988, p. 3-11.Eugenio Coseriu, Verbinhalt, Aktanten, Diathese. Zurjapanischen Ukemi-Bildung, în Ezawa, K. & Rennsch,K.H. (ed.), Sprache und Sprechen. Festschrift für EberhardZwirner zum 80. Geburstag, Tübingen, Niemeyer,p. 35-55.Eugenio Coseriu, Textlinguistik. Eine Einführung, Tübingen,Narr.Au delà du structuralisme, în XVI Congrés Internacionalde Lingüística [i] Filologia Romàniques, Palma de Majorca1980, Actes, I, Sessions plenàries i taules rodones,Palma de Majorca, p. 163-168.Eugenio Coseriu, Sprachtypologie und Typologie vonsprachlichen Verfahren, în Allgemeine Sprachwissenschaft,Sprachtypologie und Textlinguistik (Festschrift fürPeter Hartman), Tübingen, Narr, p. 269-279.Eugenio Coseriu, Linguistic Change Does Not Exist, în Linguisticanuova ed antica, Anno I, Galatina, p. 51-63; traducereîn limba română de E. Tămâianu: Nu există schimbarelingvistică, în CL, XXXVII, 1992, nr. 1, p. 9-20.Eugenio Coseriu, Funktionelle Syntax, (Vorlesung, Sommersemester1983, Nachschrift von Heinrich Weber),Tübingen.Eugenio Coseriu, Le latin vulgaire et le type linguistiqueroman, în Latin vulgaire – latin tardif. Actes du Ier Colloqueinternational sur le latin vulgaire et tardif (Pécs, 2-5sept. 1985), Tübingen, Niemeyer, p. 53-64.Eugenio Coseriu, Überblick über die Ergebnisse der Ple-

Coşeriana 29Coseriu, 1988Coseriu, 1992Humboldt, 1836Looking-GlassLoureda, 2002Loureda, 2003Loureda, 2006Tămâianu, 1990Tămâianu, 1992Tămâianu, 1994Tămâianu, 2001narsitzung „Typologie: ganzheitliche Typologie versusTeiltypologie”, în Proceedings of the Fourteenth InternationalCongress of Linguists, Berlin 1987, vol. I/2, Berlin,Akademie Verlag, 1991, p. 237-242.Eugenio Coseriu, Sprachkompetenz. Grundzüge derTheorie des Sprechens, Tübingen, Francke.Eugenio Coseriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii,în Apostrof, nr. II (30), p. 11, 14.Wilhelm von Humboldt, Über die Verschiedenheit desmenschlichen Sprachbaues und ihren Einfluß auf diegeistige Entwicklung des Menschengeschlechts; traducereîn limba engleză: On Language. The Diversityof Human-Language Structure and Its Influence on theMental Development of Mankind, Cambridge, CambridgeUniversity Press, 1988.Lewis Carroll, Through the Looking-Glass, And What AliceFound There (1872), în Alice’s Adventures in Wonderlandand Through the Looking-Glass, (Collins Library ofClassics), London & Glasgow, p. 155-318.Óscar Loureda Lamas, Los tipos de texto, în V. Romero(coord.), Lengua española y Comunicación, Barcelona,Ariel, p. 155-176.Óscar Loureda Lamas, Introducción a la tipología textual,Madrid, Arco Libros.Óscar Loureda Lamas, La lingüística del texto de EugenioCoseriu: las dimensiones reales y funcionales de losdiscursos, în E. Coseriu & Ó. Loureda, El lenguaje y eldiscurso, Pamplona, EUNSA, 2006 (sub tipar).Emma Tămâianu, Coherent Imagery in Six ShakespeareanPlays (Julius Caesar, Richard III, King Lear, Macbeth,Hamlet, The Tempest), în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,Philologia, XXXV, 1, pp. 13-24.Emma Tămâianu, Chaos and Void – Textual Vectors inSix Shakespearean Plays, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, XXXVII, 4, pp. 101-114.Emma Tămâianu, A Contrastive Analysis of Clarence’sDream (Ion Barbu’s Translation of Richard III), în vol. TheFirst National Conference of the Romanian Society forBritish and American Studies, Cluj-Napoca, p. 282-294.Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordareîn lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Clusium.Tămâianu-Morita, 2002 Emma Tămâianu-Morita, Integralismul în lingvistica japoneză.Dimensiuni – impact – perspective, Cluj-Napoca,Clusium.Tămâianu-Morita, 2005 Emma Tămâianu-Morita, Semantic Revival of a Cliché inShakespeare’s Plays: „All Is Well”, în Studia UniversitatisBabeş-Bolyai, Philologia, L, 2005, nr.1, p. 163-185.Tămâianu-Morita, 2006 Emma Tămâianu-Morita, Is Poetic Text „Homologous”to „Language?” A Romanian-Japanese Case Study, înStudia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, LI, nr. 1,p. 57-85.

30limba RomânăLolita ZAGAEVSCHIFuncţiile evocative în lingvisticaintegrală a textului1. Definiţia evocăriiUnul dintre conceptele mai importante din lingvistica textului în accepţiunealui Eugen Coşeriu, numită şi hermeneutica sensului, îl constituie evocareasau funcţiile evocative. Definiţia coşeriană generală a acestui conceptse prezintă în felul următor: „Numesc evocare ansamblul acestor funcţii[ale semnului în text], care nu pot fi reduse direct la funcţia reprezentativă.Evocarea contribuie considerabil la bogăţia limbii, prin ea luând naştereacel plurisemantism care nu ar trebui privit întotdeauna doar negativ, caindeterminare („Vagheit”), ci chiar pozitiv, ca o îmbogăţire. [...] Sensul ianaştere din combinarea funcţiilor bühleriene (aşadar funcţiile reprezentativă,expresivă şi apelativă) cu evocarea” 1 .2. Funcţiile evocative şi sensulFuncţiile evocative, în enumerarea dată de E.Coşeriu în monografiaLingvistica textului şi prezentate şi ilustrate de noi mai jos, sunt funcţiipotenţial producătoare de sens. Ele nu ne furnizează o listă completă deprocedee de sens, ci doar una mereu deschisă, care poate fi completatăde fiecare dată când descoperim o modalitate sau o tehnică nouă de producerea sensului într-un text 2 . Funcţiile evocative sunt posibilităţi de crearea sensului în general, în orice tip de text, nespecificat tipologic. Putemtotuşi presupune că textul poetic este locul unde vom găsi manifestareamaximală a funcţiilor evocative realizate.Când o funcţie evocativă se actualizează în text şi produce o valoarede sens reperabilă doar în acest text, ea capătă funcţie textuală. Astfelea contribuie la procesul articulării sau construcţiei de sens în acel text.Relaţiile semnice bühleriene şi cele evocative nu sunt totuşi unicele carepot îndeplini funcţii textuale şi participa la articularea sensului. Raportuldintre funcţiile evocative şi funcţiile textuale este oarecum analogic cu celdintre „materia primă” şi obiectul realizat din această materie, prin care eacapătă o anumită formă şi funcţie. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre cele douăeste una de palier funcţional în constituirea unui text. „Orice nume am dorisă dăm diverselor relaţii care subzistă între semnul actualizat şi mediul săuînconjurător, acestea vor putea întotdeauna doar contribui la sensul textuluişi niciodată constitui [direct] sensul textului. În ceea ce priveşte conotaţia 3 ,este vorba, ca şi pentru evocare, despre o funcţie semnică, sensul este însăo funcţie textuală” 4 .

Coşeriana 313. Ilustrări ale funcţiilor evocativeÎn cele ce urmează propunem o trecere în revistă a tipurilor de funcţii evocative,identificate şi exemplificate de E. Coşeriu în Coseriu 1981/1997 5 . Le vomexemplifica, aici, în mod exclusiv, cu pasaje din romanul Luntrea lui Caronde Lucian Blaga 6 . Vom încerca, în fiecare caz în parte, să explicităm funcţialor textuală (după modelul schiţat în Coseriu 1981/1997, cap. 2.6.). Reperareafuncţiilor evocative realizate în text se bazează, în primul moment, tocmaipe reperarea (intuitivă, în temeiul competenţei noastre expresive) funcţiei lortextuale, a valorii de sens produse: „În orice analiză lingvistică, în mod explicitsau implicit, se porneşte de la funcţia deja înţeleasă şi se stabileşte cumaceastă funcţie este exprimată în limbă şi cum diversele funcţii se raporteazăuna la alta” 7 . Sperăm ca prin această enumerare ilustrată să demonstrămextraordinara utilitate şi „elasticitate” a acestui sistem de funcţii evocative,care cuprinde un domeniu foarte vast de fapte textuale, grupate de cătrealte abordări în moduri destul de eterogene, şi care beneficiază, în aceastăviziune integralistă, de o organizare clară şi după criterii omogene 8 .I. Categoria relaţii cu alte semne1) Relaţii cu semne individuale• sub aspect material (rimă, asonanţă, aliteraţie) 9Ex.: „Stă în codru fără slavă / Mare pasăre bolnavă.’Naltă stă subt cerul mic / Şi n-o vindecă nimic” (p. 67 10 ).Ilustrarea acestei funcţii, pe care, de altfel, nu ne‐am aştepta s‐o găsimîntr‐un text în proză, ne‐o oferă unul din poemele incluse în roman.• sub aspectul conţinutului: aşa‐numita „formaţie transparentă” (ex.,Fledermaus, literal, „şoarece zburător”, în loc de „liliac”), „etimologiilepopulare”Ex.: „Greu e totul, timpul, pasul / Grea‐i purcederea, popasul [...]Să mă‐mpace cu sfârşitul / Cântă‐n vatră greieruşa:Mai uşoară ca viaţa / E cenuşa, e cenuşa” (p. 424).Relaţionarea lui greu / grea cu greieruşa este una creată în acest poem,şi nu una dată etimologic sau derivativ. În acest sens ea se apropie de procedeul„etimologiei populare” şi, în acest microtext, construieşte o apropieresimbolică, esenţializată, între cei doi poli semantici opuşi ai textului.2) Relaţii cu grupe, categorii de semne• diminutive, gen (gramatical vs. natural 11 )Ex.: „Cântecul greierului de subt vatră, acest nimic de argint, poatefi sufletului o uşurare? Poate! […] Greieruşa din casa Loga, […] estetrează, şi ea, pe la toate străjile nopţii” (p. 423).Greierul devine greieruşă, pentru că „uşurarea” din sufletul poetului,într‐un alt sens decât prin „cântec de argint”, este asociată cu o prezenţăfeminină apropiată: Ana Rareş din casa Loga.

32limba Română• felul cum este structurat într‐o limbă un anumit câmp semantic: oanumită structurare specifică a designaţiilor este în acord cu o motivaţiesecundară a acestor expresii din partea vorbitorului• structuri lexicale secundare: (a) modificare (de ex., verbele prefixate);(b) dezvoltare, (c) compunereEx.: „Mă încânţi şi îmi descânţi, când stai în faţa mea. Mă încânţi şiîmi descânţi când umbli prin faţa mea” (p. 431); „Nu cumva eşti o fiinţă carete «faci» şi te «desfaci», am impresia că te‐ai închegat, pentru ca a doua zisă mă găsesc din nou la un început, de unde sunt silit să pornesc la cucerireaunei lumi” (p. 432) 12 ; „sunt buni [galbenii], măi fârtate? […] nefârtate să fiu,de‐ar fi mincinoşi” (p. 319); „E lucru curat sau necurat?” (p. 320).Toate aceste pasaje conţin exemple de modificări (în terminologia coşeriană)13 . Primul fragment se deosebeşte de celelalte, în el găsim douăvariante, încânţi şi descânţi, ambele valorizate pozitiv. Ele sunt adresate deAxente Anei Rareş şi evocă, pe de o parte, făptura feminină, „învăluită deacelaşi cântec al apelor, ca şi mine”, pe de altă parte, fiinţa „care frecventeazădescântecul, buruienile şi şerpii” şi căreia i se asociază, în virtuteapreocupărilor sale, un anume „reflex de magie ancestrală”. Astfel, a încântaşi a descânta nu sunt doar rezultatul unui joc de formare a cuvintelor, ci auo justificare ancorată în ţesătura sensului textual. Celelalte citate prezintăcazuri de opoziţie lexicală, susţinută de o opoziţie a valorilor de sens înplanul semnificaţiilor simbolice mai profunde (mai ales fârtate / nefârtate).3) Relaţii cu sisteme de semne (limbi funcţionale, limbi istorice 14 )• Limba istorică: tehnică de vorbire istoriceşte identificată, recunoscutăde vorbitorii săi şi de cei ai altor limbi. Evocarea unei limbi istoricese poate manifesta în text şi ca impresii ale vorbitorilor unei limbi desprealta: întrucât sunt valabile pentru vorbitori, ele pot contribui la evocări alesemnelor lingvistice în text.Ex.: „Cuvântul rusesc avea o influenţă magică asupra ostaşilor, iarcând era rostit cu accente şi modulaţii moscovite, cuvântul avea chiarefecte de ucaz” (p. 69).• Limba funcţională: tehnică de vorbire omogenă sub toate celetrei aspecte (diatopic, diastratic şi diafazic). Evocarea unei asemenealimbi funcţionale se poate manifesta ca utilizare în anumite scopuri a unuidialect sau stil de limbă sau imitarea vorbirii într-un anumit dialect.Ex.: „[Leonte:] «Rodica e într-adevăr o fetişcană năzdrăvană. Are o mintefără astâmpăr. Deunăzi […] ea îmi zice: «Unchiule Leonte, ştii, mie îmi placefoarte mult că nenea Axente e poet, dar nu‐mi place deloc că tu eşti «filozof».«Filozof» […] – asta mi se pare un lucru tare jidovesc!»»” (p. 261).În acest caz, utilizarea imitaţiei unui anumit nivel de limbă, ce reflectăun stil de judecată ţărănească arhaică, mai ales auzit din gura unei copile,are efecte umoristice.

Coşeriana 33II. Relaţii cu semne din alte texteSpre deosebire de grupul anterior de funcţii evocative, unde relaţiase instituia între un semn actualizat din text şi un grup sau sistem desemne in absentia, non-actualizate, acest grup priveşte relaţiile dintresemnul din text şi semnele din alte texte, care aparţin tradiţiei lingvisticesau culturale a unei comunităţi 15 .1. Discursul repetat„Este posibilitatea de a utiliza semnele în texte într‐un asemeneamod, încât să fie înţelese ca o aluzie la o secvenţă de semne preexistentă”16 ; „tehnica colajului”.Ex.: „Surâdeau tovarăşii de la minister, că primarul «de origină atâtde sănătoasă» nu părea încă să fi aflat că forma de stat în care trăim numai este cea monarhică” (p. 275); „[Ţăranul] îşi mai spune o dată vorba,completând-o, de astă dată, ca-ntr-o fabulă de veac cu un cuvânt circumstanţialde împăcare cu soarta: «Aşteptăm, domnule profesor, cum aşteaptăiepurele, să-i crească coada!» […] «Bade Zaharie, să mai nădăjduim,poate că totuşi o să-i crească iepurelui coada!»” (p. 403-404).Fără să detaliem aici, observăm doar că, în acest din urmă fragment,atât alegerea „vorbei de duh” a ţăranului, cât şi modificarea ei de cătreAxente sunt semnificative pentru contextul speranţelor ascunse amestecatecu suspiciune.2. „Cuvinte proverbiale” 17Ex.: „Era felul ei de a-şi rosti atât împotrivirea afectivă faţă de expansionismulteutonic, […] cât şi nestăpânita ei admiraţie faţă de poporul german,sentiment pe cale de a se înteţi, de când acesta se prăbuşi, oferindomenirii spectacolul unui amurg al zeilor” (p. 119).În contextul ultimei întâlniri a grupului de prieteni, la ferma lui MariusBorza, episodul cu cei doi „nemţişori”, prin evocarea celebrei lucrări wagnerieneGötterdämmerung şi a ecourilor nietzscheene, instituie un paralelismde atmosferă şi „epocă”.III. Relaţii între semne şi „lucruri” 181. Imitare prin substanţa semnuluia) Imitare directă prin imaginea fonică (onomatopeea)b) Imitare indirectă prin articularec) SinestezieEx.: (pentru a)) „Ana îmi era ca obsesia unei melodii. [...] Alean estepentru mine Ana, alean, alean” (p.219); (pentru c)) „Proiectul, auriu ca pădurileşi roşu ca flăcările toamnei, propus de norocosul arheolog, îl primescîn sinea mea cu tot entuziasmul. Planul cădea în huma albastră a unei fericiriîn care se amestecă lumina melancolic‐sfâşietoare a zilei” (p. 503).2. Imitare prin forma semnului 19

34limba RomânăEx.: „«Cred că voi începe să scriu iarăşi poezii, cum de mult n-ammai scris. Dar poeziile nu vor fi mai lungi decât aceste întâlniri, ce ţincât un suspin! […] Poate că întâlnirile acestea, ale noastre, ar trebui săfie lungi ca baladele, cântece ca scările înalte ale ciocârliei, poveşti fărăîncheiere precisă, născând alte poveşti…»” (p. 301).Constatăm un fel de corespondenţă între durata întâlnirilor dintre Axenteşi Ana Rareş şi extensiunea semnificantului „poeziilor” şi „baladelor”.IV. Relaţii între semne şi „cunoaşterea lucrurilor”În acest caz evocarea actualizează cunoaşterea valorii simbolicea lucrurilor 20 într-un spaţiu cultural dat 21 .Ex.: „Neajunsurile ivite în sânul fabricii aduceau o grijă nouă, cu gustde cenuşă, în viaţa cotidiană a colectivului” (p. 128); Împrejurarea că oasemenea învinuire [asasinarea lui N. Iorga] […] a putut să fie trecută ladosar îi provoca lui Leonte un gust de cenuşă de mort în cerul gurii, amarşi arzător” (p. 143); „cuvântul rău şi negru vine şi el” (p. 317); „întrezărescîn dosul cuvintelor un verde arhaic, de mitologie şi de magie a pădurii şia zeităţilor vegetale şi materne” (p. 508).Valorile de sens ale culorilor negru şi verde le considerăm a fi determinatede spaţiul nostru cultural, iar expresia „un gust de cenuşă (de mort)”pare a fi chiar determinată idiomatic.„Vorbitori diferiţi, cunoscând un «lucru», îl cunosc, totuşi, în moddiferit şi, în circumstanţe determinate, semnele lingvistice, în utilizarealor, pot evoca o cunoaştere specifică” 22 .O ilustrare potrivită din roman ar fi, aici, brodul, aşa cum îl vede AxenteCreangă, căci ar cuprinde atât referinţe la arhaicul românesc şi la mitologiagreacă, cât şi adaptarea la cunoaşterea situaţiei particulare a brodnicilor.Ex.: „În orice caz brodul este pentru mine, încă din copilărie, unmijloc mai arhaic de a trece apa, decât podul. Şi arhaicul are darul dea‐mi stimula imaginaţia cu altă putere decât lucrurile de civilizaţie curentă.Brodul mai este, apoi, pentru mine ca o aluzie la barca lui Caron, încare umbrele trec de pe ţărmul vieţii, dincolo de împărăţia morţii. Cumbrodnicul este de astă dată un fost profesor de teologie, apropierea debarca şi figura lui Caron se impune şi mai mult închipuirii şi simţirii mele”(p. 216).Importanţa cadrelor pentru construcţia de sens în lingvistica integralăa textului a fost recunoscută încă din studiul coşerian Determinare şi cadrudin 1955‐56. Mult mai pe larg această contribuţie este discutată în Lingvisticatextului 23 . În cele ce urmează vom enumera tipurile de cadre şi vomexemplifica unele dintre ele.

Coşeriana 35V. Cadre1. Situaţie (directă / indirectă)„Prin situaţie trebuie să se înţeleagă ceva foarte specific faţă deutilizarea comună a termenului [...]. «Situaţia» constă în mod exclusivdin circumstanţe şi relaţii de spaţiu şi timp care apar cu vorbirea însăşi,atunci când cineva vorbeşte cu altcineva despre ceva, într‐un loc determinatîn spaţiu şi într‐un moment temporal determinat. Situaţia este decicadrul prin care apar eu şi tu, aici şi acolo, acum şi atunci, continuum‐ulspaţio‐temporal care este construit prin actul lingvistic «în jurul vorbitorului»şi prin care diversele deictice spaţiale, temporale şi personaledesemnează ceva concret dincolo de semnificatul lor categorial” 24 .„Situaţia directă este constituită de raporturile efective spaţiale şitemporale care apar prin actul lingvistic însuşi şi pentru care acesta reprezintăpunctul de referire. [...] În situaţia indirectă acest punct de referireeste deplasat «în exterior». Eu nu sunt eu, dar eu este un Eu‐narator[narrante]; aici nu este aici, dar aici este acel aici al lucrurilor şi al evenimentelordespre care se povesteşte, evenimente ce pot, de asemenea,avea propriul acum, care să nu coincidă neapărat cu «acum» al actuluilingvistic concret” 25 .2. Regiune„Prin «regiune» se înţelege spaţiul care conţine / cuprinde un semnfuncţional în determinate sisteme semantice. Limitele acestui spaţiu suntdate, pe de o parte, de tradiţia de vorbire, pe de altă parte, de cunoaştereape care o au vorbitorii despre stările de lucruri semnificate” 26 .• Zonă (condiţionată lingvistic)„Prin «zonă» se indică «regiunea» în care un semn este cunoscutşi utilizat în mod normal. «Zona» coincide deci adeseori cu «limba istorică»,uneori chiar cu «limbile istorice» direct înrudite cu acelaşi gruplingvistic; în orice caz, aceasta depinde de limitele lingvistice, sau […]de «izoglose»” 27 .Ex.: „Mă aştept ca popa să aprindă lampa în odaia mea, ceea ce s‐arputea vedea prin crăpătura dintre uşa mea şi usciori” (p. 325).Contextul zonei se deosebeşte de funcţia textuală realizată de relaţionareaunui semn cu o limbă funcţională (dialect, nivel, stil ) (funcţia evocativăI.3.), tocmai prin orientarea sa spre construcţia unui context „actual”, nuo simplă evocare a limbii funcţionale, care poate fi îndepărtată (geografic)ca arie de funcţionare de „situaţia directă” de discurs.• „Ambito” (condiţionat cultural)„Prin «ambito» se indică acea «regiune» în care designatul însuşieste un obiect familiar al lumii cotidiene a vorbitorilor; limitele acestuicadru sunt deci culturale, şi nu lingvistice” 28 .• Ambianţă„[...] «ambianţa» este o «regiune» determinată social şi cultural ca,de exemplu, familia, şcoala, comunitatea profesională sau casta” 29 .

36limba RomânăEx.: (pentru „ambito”) „Jucau pe canapea şi peste trupul întins al Octavieimai curând reflexele focului din soba de tuci, care dogoreşte aproapeînăbuşitor” (p. 312).3. Context„Prin context trebuie să se înţeleagă realitatea globală care înconjoarăsemnul. La rândul său, această realitate poate consta din «semne»sau «non-semne»” 30 .a) context idiolingvistic„contextul idiolingvistic, adică însăşi limba cu care se vorbeşte: toatesemnele unei limbi, utilizate într‐un act lingvistic, se găsesc într-o relaţiein absentia cu alte elemente semnice ale aceleiaşi limbi” 31 .b) context de discurs (direct / indirect 32 , pozitiv / negativ)„contextul de discurs, adică textul însuşi drept «cadru» al oricăreidintre părţile sale […]. Este deosebit de important să observăm că acestcontext de discurs constă nu numai din ceea ce precede segmentul detext […], ci şi ceea ce îi urmează” 33 .[Contextul de discurs pozitiv / negativ]: „în mod obişnuit se aminteştedoar existenţa primului dintre acestea. Dimpotrivă, apare importantcă şi ceea ce nu se spune, şi «ceea ce rămâne deoparte» să fie luat înconsiderare ca text posibil. Multe funcţii textuale pot trimite la ceva cenu s‐a spus, dar tocmai la care se face referire. Acte lingvistice ca aluzia,insinuarea, sau sugestia («trimiterea discretă») funcţionează adeseadatorită acestor «omisiuni» din text, recunoscute de cel ce interpreteazăca fiind presupuneri referitor la ceea ce este spus, ca ceva ce trebuie înmod tacit «umplut». Chiar şi tăcerea poate fi simbolică, nespusul poateavea un sens particular” 34 .Ex.: „«Pe unde umblă gândurile poetului?» «Prin raiul buruienilorde leac!» «Sau poate mai degrabă prin nopţile de la vadul Mureşului?»«Eşti rea, Ana. Dă‐mi voie să nu răspund, de vreme ce chiar cândumblam pe la hanul brodnicilor, gândurile mele băteau mereu la altăpoartă»” (p. 384).În acest fragment se găsesc cel puţin două aluzii, contrapuse ca douăflorete: raiul buruienilor de leac evocă obiceiul lui Axente de a o întâmpina încale pe Ana cu nume de plante de leac, într‐o perioadă a renaşterii relaţieilor, iar nopţile de la vadul Mureşului evocă vizitele lui Axente la brod şi, maiales, la Octavia Olteanu. Luând în considerare şi reacţia lui Axente, acestdin urmă exemplu poate fi considerat, mai degrabă, o insinuare.Ex.: „Le‐am spus [părerile], dar ieşind din această încăpere voi fi mutca o lebădă” (p. 289); „şi tace fiecare. […] tăceri substanţiale. […] Cândtăcerile se înfiinţează, e ca şi cum ne‐am vorbi într‐un grai neomenesc,despre câte de toate, despre apă şi vânt, despre lume, despre noi. Cuvintele,ce le găsim după atari eclipse ale graiului, sunt mai grele decât celeobişnuite. Dar învăţăm tot mai mult să îndrăgim gândul neîmbrăcat în sunet.La început a fost tăcerea” (p. 451).Celebra expresie mut ca o lebădă a pătruns, după cum se vede, şi în

Coşeriana 37roman. Celălalt pasaj, mai extins, priveşte tăcerile în doi ale lui Axente şiAna şi este suficient de explicit. Situarea lui în roman este foarte semnificativă– chiar în finalul capitolului XVIII – şi are rostul de a atribui o greutatedeosebită cuvintelor care urmează în text: „cântec frumuseţii – dezlegareşi izbăvire”.c) context extralingvistic„[...] contextul extralingvistic, constituit de toate circumstanţelenon‐lingvistice care sunt percepute direct de către vorbitori sau care lesunt cunoscute” 35 .1. fizic2. empiric3. natural4. practic sau ocazional5. istoric (particular / universal, actual / trecut)6. culturalImportanţa deosebită în literatură a contextelor extralingvistice istoric(5) şi cultural (6) a fost remarcată încă în studiul din 1955‐56 36 şi esteconfirmată, în textul nostru, aşa cum indică numeroase exemple dintre caream selectat doar câteva.Ex. (pentru contextul istoric): „Cum vă simţiţi în această urbe a luiSimion Ştefan [Alba Iulia]?” (p. 285); „«Întârziatul de totdeauna: dascălulIlie, ăla de‐şi ştie pe dinafară poeziile din timpul când ne eliberau moscoviţii!»”(p. 313); „[…] pe‐o stradă ce poartă numele întâiului marxist.Nu pe‐al lui Marx, care de altfel nu era prea marxist. Doamne, cum se potrivescaceste nume în cetatea lui Mihai Vodă cel Viteaz şi a lui SimionŞtefan! Probabil că şi în Câmpul Fumoasei – uliţa, ce duce la cimitir, senumeşte tot Engels!” (p. 341).Contextul extralingvistic cultural„Prin context extralingvistic cultural se înţelege tot ceea ce aparţinetradiţiei culturale a unei comunităţi, fie că este vorba despre un grupfoarte restrâns, fie că este vorba despre întreaga umanitate. În acestaintră, de exemplu, mitologia […] şi complexul de fapte cunoscute uneicomunităţi începând cu opera savanţilor şi a scriitorilor” 37 .Ex.: „Încadrarea fatalistă într‐o atare rânduială nu este în nici unfel izbăvitoare, căci în clipa când izbuteşti să te obişnuieşti chiar şi cuasemenea crunte neajunsuri, regimul născoceşte pentru seminţia luiTantal mereu altele, pentru a nu mai îngădui nimănui, o clipă măcar,de binefăcătoare destindere” (p. 234); „Era în cuvintele lui Leonte caun murmur acherontic” (p. 263); „«[…] Robii din ţara tenebrelor, carese trudesc la munca piramidelor, sunt duşi la Memfis să defilezeşi să aplaude urlând că le place robia. Vezi tu, acest lucru nu s‐a întâmplatpe vremea faraonilor, dar se întâmplă în secolul nostru…»”(p. 282).

38limba Română4. Univers de discursPrima dată acest concept apare la E. Coşeriu în studiul din 1955 38 ,Determinación y entorno: „Prin univers de discurs înţelegem sistemuluniversal de semnificaţii de care aparţine un discurs [text] (sau un enunţ)şi care îi determină validitatea şi sensul. Literatura, mitologia, ştiinţele,matematica, universul empiric, în măsura în care sunt «teme» sau «lumide referinţă» ale vorbirii, constituie «universuri de discurs»” 39 .În lucrarea despre lingvistica textului, participarea universului de discursla construcţia sensului, printre alte funcţii evocative, este ilustrată reluând unexemplu din studiul din 1955: „Deja faptul însuşi de a ne referi la un universde discurs determinat contribuie la apariţia sensului 40 . Sensul apare însă şidin amestecul intenţionat al diferitelor universuri de discurs. La baza unuiasemenea enunţ ca în pădure doi tineri matematicieni extrăgeau din copacirădăcinile pătrate […] stă un amestec intenţionat al diferitelor universuri dediscurs” 41 . Acelaşi tipar îl regăsim în mai multe locuri din roman, indicând chiaro anumită predilecţie pentru această modalitate de exprimare a ironiei.Ex.: „Nu departe se răsfăţau în soarele arzător, ce topea aerul răcoros,un pâlc de goruni cu coroane magnifice, de ilustrat manuale de botanică”(p. 64); „Popa Caron nu trecea suflete, ci care cu fân. Am zâmbit fără voie,văzând cum decad semnificaţiile pe malul Mureşului” (p. 219); „De altfel, uliţelenu mai duceau în vis, toate duceau numai în «câmpul muncii»” (p. 363).Într-un studiu târziu care a fost, iniţial, comunicare la Congresul internaţional„Orationis Millennium”, L’Aquila, Italia, iunie 2000, adică „dupăpatruzeci de ani şi noi reflecţii asupra problemei”, E. Coşeriu aduce douăprecizări şi două modificări în chestiunea definirii universului de discurs 42 .Precizări: (a) universurile de discurs sunt, în definirea sa, universuride cunoaştere care corespund modurilor fundamentale ale cunoaşteriiumane, sunt universuri în care limbajul se prezintă ca manifestare a unuimod autonom de a cunoaşte; limbajul nu creează „lucrurile”, ci recunoaşteşi delimitează modalităţi de a fi în „lucrurile” înseşi 43 ;(b) când afirma că „nu există decât o singură lume”, nu înţelegeaprin aceasta lumea empirică „reală” a pozitiviştilor, ci se referea launitatea ideală a „lumilor”, care alcătuiesc un „univers vital al omului”,unic şi unitar, chiar dacă neomogen.Modificări: (1) Coşeriu distinge patru universuri de discurs, corespondentemodurilor fundamentale ale cunoaşterii umane: a) universulexperienţei curente; b) universul ştiinţei (şi al tehnicii ştiinţific fundamentate);c) universul fanteziei (şi al artei) şi d) universul credinţei;(2) disociază între univers de discurs şi lume sau „domeniu de cunoaştere”:a) lumea necesităţii şi a cauzalităţii (în sens kantian), adică lumeaexperienţei sensibile curente; b) lumea libertăţii şi a finalităţii (de asemenea,în sens kantian), adică lumea creaţiilor umane sau a culturii în generalşi c) lumea credinţei, adică lumea raportată la voinţa lui Dumnezeu.Universurile de discurs privesc modalităţile cunoaşterii, iar „lumile”corespund „obiectelor” cunoaşterii 44 .

Coşeriana 39Clarificarea acestui aspect ni se pare foarte importantă şi chiar decisivăpentru stabilirea tipului de proză din romanul Luntrea lui Caron – memorialisticăsau literară. Adică: fie că textul interpretează (chiar dacă romanţat-„plasticizant”)şi dă sens unei serii de experienţe empirice directe dinlumea experienţei sensibile curente şi atunci este un obiect din lumea necesităţiişi a cauzalităţii (universul de discurs al experienţei curente); fie căeste o creaţie artistică (chiar dacă face trimiteri la fapte istoric-constatabile)şi aparţine lumii libertăţii şi a finalităţii (univers de discurs al fanteziei). Însuşifaptul că romanul generează ezitări în a‐l încadra într‐o modalitate saualta este un indiciu al faptului că s‐ar putea să nu aparţină, în mod univoc,unui singur domeniu de cunoaştere, ci să se situeze, oarecum, într‐o zonăde interferenţă, ceea ce ar permite lectura lui, într‐o măsură mai mare saumai mică, şi dintr‐un unghi (ca memorii), şi dintr‐altul (ca roman).4. Câteva observaţii finaleÎn ceea ce priveşte contribuţia funcţiilor evocative la construcţia sensuluiîn general, E. Coşeriu observă că, de obicei, sensul ia naştere prinintermediul raportării (semnului) la contextul indirect (care desemnează,de fapt, textul în întregime şi, prin aceasta, poate cuprinde toate celelalteprocedee de construcţie care vor apărea în text); de asemenea, sensulapare din combinarea diverselor contexte lingvistice sau extralingvistice.La limită, sensul se poate construi pe baza unei singure evocări sau funcţiievocative realizate, dar aceasta este un fenomen rar 45 .Amintim că funcţiile evocative, concept important al lingvisticii (integrale)a textului, reprezintă nişte posibilităţi de construcţie a sensuluitextual în general. Ca propunere de elaborare a domeniului cercetăriisemanticii textuale, am prezentat, într-o lucrare de dimensiuni mai mari,teza că metafora ca fenomen textual de natură duală (înţeleasă (A) ca„figură” în constituţia textului şi (B) ca procedeu textual ) poate fi privită cafiind, într-un anume sens, complementară complexului de funcţii evocative.Aceasta ar permite ca în domeniul cuprinzător (şi încă insuficient debine definit) de studiu al semanticii textuale să se poată întâlni lingvisticatextului cu poetica 46 .Nu există o corelare strictă între realizarea anumitor funcţii evocativeşi un anumit tip de texte (în accepţiunea tipologiei integraliste a textelor).Se pot face doar observaţii cu privire la predilecţia pentru realizarea anumitorfuncţii evocative în anumite tipuri de texte.În concluzie, deşi domeniul cercetării textuale de pe temeiurile teorieiintegrale a limbajului este încă în faza de început, putem constata de peacum vastitatea orizonturilor teoretice şi a posibilităţilor de investigaţie deschiseşi, totodată, valoarea practică aplicativă incontestabilă a conceptelorlingvisticii integrale a textului elaborate până în prezent, printre care un locimportant îl ocupă evocarea.

40limba RomânăNOTE1Coseriu 1981/1997: 132; ilustrări prin analize de text ibidem, cap. 2, 6, p. 163-171 (traducerea în limba română a unor pasaje e luată din Dicţionar conceptual...,traducerea celorlalte pasaje ne aparţine [L.Z.]). Vezi despre modelul bühlerian alsemnului, extensiunea acestuia, realizată de R. Jakobson, şi critica coşeriană înCoseriu 1981/1997: 81-97.2E. Coseriu, op.cit., p.142-147.3Aici, conotaţie în sensul lui Hjelmslev, vezi Coseriu 1981/1997:132-133.4Coseriu 1981/1997: 137.5Ilustrări exemplare ale analizei funcţiilor evocative ca funcţii textuale cu rolullor în constituirea textului se găsesc în lucrările Emmei Tămâianu‐Morita (2001,mai ales cap. 6, 4; 2002, cap. 6; 2006).6Acest roman a constituit obiectul cercetării noastre de doctorat, încheiatărecent.7E. Coseriu, op. cit., p. 144.8Enumerarea propriu‐zisă a funcţiilor evocative şi a subtipurilor lor este datăîn chenar. Tot în chenar, dar cu corp de literă mai mic, vor apărea şi clarificările teoreticereferitoare la aceste funcţii. Ilustrările funcţiilor cu fragmente din roman vor fidate cu litere cursive. Se înţelege că relaţiile evocative se stabilesc între termenulindicat în denumirea funcţiei (sau grupului de funcţii) evocative din enumerareanoastră şi un semn lingvistic din text.9„A găsi o rimă înseamnă a descoperi o relaţie materială între două semnecare sub aspectul conţinutului sunt, în general, fundamental diferite şi trimite,printr‐o ordine determinată a acestor relata în text, la această descoperire”, Coseriu1981/1997: 97.10Paginile indicate trimit la ediţia din 1990 a romanului Luntrea lui Caron,apărută la editura Humanitas.11„Raportul dintre genul gramatical al unui cuvânt şi genul natural, sexul fiinţeivii care este desemnată” ca un „fapt istoric condiţionat, care trimite la un timpîn care concepţia antropomorfică despre obiectele animate şi chiar inanimate eramult mai răspândită ca acum”, Coseriu 1981/1997: 99.12Vezi, despre perechea lexicală a se mira – a se dezmira şi valorile saletextuale, în Şt. Munteanu 1981/2003: 248‐249.13Vezi, despre modificare şi alte structuri paradigmatice secundare, în Coseriu1968/1991, traducere în limba română de Silviu Berejan, în Revista de lingvisticăşi ştiinţă literară, 1992, nr. 6 (144), p. 41-52.14Vezi şi Coseriu 1973/2000: 249-274, 1994a: 49-64 şi 1994b.15Coseriu 1981/1997: 108.16Ibidem, p. 109.17„În toate aceste cazuri este vorba despre texte foarte cunoscute, la care nunumai că ne putem raporta, ci la care chiar ne raportãm mereu. […] Nu arareori sensuldeplin al textelor, mai ales al textelor literare, se descoperã doar în contextul unei„Œuvre” sau al unei tradiţii literar‐culturale complexe.” E. Coseriu, op. cit., p. 110.18„Este vorba despre funcţia iconică a semnului, despre imitarea directă alucrului desemnat prin semnificantul unui singur semn sau prin semnificantele unuişir de semne; este vorba deci, în cele din urmă, despre relaţia dintre semnul material,adică vehiculul semnului, şi lucrurile desemnate.” Ibidem.

Coşeriana 4119„[...] prin termenul «forma semnului» (cu referire la planul expresiei) seînţeleg aici şi alte aspecte, ca, de exemplu, dimensiunea, extensiunea semnelorsingulare sau a catenelor de semne [...]. S-a demonstrat că rapiditatea poate fiimitată printr-un ritm rapid al versului, tot astfel cum diversele denotata, de interpretat«ritmic» într-un sens foarte larg, pot fi evocate printr-un ritm specific în verssau în proză.” Ibidem, p.117.20„De fapt, semnele funcţionează în text nu pe baza relaţiilor directe cu «lucrurile»,ci prin relaţiile care există între semne şi cunoaşterea despre designaţie pecare o are cel ce utilizează semnele. Astfel, prin «lucruri» nu înţelegem totdeaunaşi în orice caz obiectele fizice.” Ibidem, p.117.21„Semnele se află în relaţie cu cunoaşterea lucrurilor desemnate şi, deci,cu întreaga cultură. Pentru a clarifica mai bine acest lucru, să luăm exemplul mitologiei.Chiar dacă suntem europeni foarte culţi şi dispunem de o cunoaştere excelentăa mitologiei antice, în culturile noastre numele mitologice corespondentefuncţionează totuşi în mod complet diferit, au o total altă funcţie evocativă faţă decea pe care au avut‐o în antichitate, unde mitologia era o formă «vie» de a interpretalumea. [...] De asemenea, de «interpretarea lumii» aparţine şi posibilitatea ca«lucrurile» să funcţioneze deja, la rândul lor, ca «semne» în interiorul unui spaţiucultural determinat, care să nu coincidă în mod necesar cu o limbă. Se are în vedereaici cunoscutul fenomen constituit de valoarea simbolică tradiţională şi colectivăa unui lucru într‐o comunitate culturală, de exemplu, ideea de măgar ca animaldeosebit de prost. […] Este vorba despre o funcţie semnică indirectă, «mediată»:semn – designaţie – simbolizat.” Ibidem, p. 119-120.22Ibidem, p. 118.23„De multă vreme sunt cunoscute şi alte tipuri de relaţii între semne şi «cunoaşterealucrurilor»; în lingvistică, deşi doar în parte, aceste relaţii au fost totdeaunaluate în considerare. În multe manuale întâlnim referirea la faptul că înorice act lingvistic se exprimă şi se cuprinde mai mult decât ceea ce este efectivspus. În acest scop, pe baza exemplelor, se demonstrează că vorbirea presupuneo anumită cunoaştere, nu doar despre lucrurile de care se vorbeşte, ci şi despreacele obiecte sau stări de lucruri care, în momentul vorbirii, determină în vreun felactul lingvistic.” Ibidem, p. 121.24Ibidem, p. 123. Despe semnificat categorial, Coseriu 1994a: 67-68 şi1989/1994: 43-45.25Ibidem, p. 124.26Ibidem, p. 118.27Ibidem.28Ibidem.29Ibidem.30Ibidem, p. 123-124.31Ibidem, p. 124.32„«Direct» semnifică aici «în vecinătatea directă, imediată a semnului» şi,în mod corespondent, «indirect» semnifică «îndepărtat în text», deci «mai devreme»sau «mai târziu». Textul în întregime reprezintă astfel întotdeauna contextulindirect pentru orice semn care apare în el.” Ibidem, p. 125.33Ibidem, p. 124.34Ibidem, p. 125.35Ibidem, p. 124.36„Todos los contextos extraverbales pueden ser creados o modificados me-

42limba Românădiante el contexto verbal; pero aun la «lengua escrita» y la literaria cuentan conalgunos de ellos, por. ej., con el contexto natural y con determinados contextoshistóricos y culturales […].” Coseriu 1955‐56/1989: 317.37Coseriu 1981/1997: 128.38„Conceptul de «univers de discurs» a fost introdus în logică de către GeorgeBoole, pentru a viza condiţiile de adevăr ale discursurilor care operează cu aserţiuni,dar nu aparţin domeniului ştiinţei (în particular, ale discursurilor referitoare lalumi imaginare) şi a fost adoptat în filozofia limbajului, de exemplu, de către filozoful(fenomenologul) american W. M. Urban [Language and Reality, 1939] şi a fostelaborat din punctul de vedere al teoriei lingvistice de mine însumi, într-un studiuscris – în spaniolă – în îndepărtatul 1955 [Determinación y entorno] şi reluat apoi îndiversele ediţii ale volumului meu Teoría del lenguaje y linguística general.” Coseriu2002: 37.39Şi mai departe: „[...] Nu se vorbeşte despre alte «universuri», alte «lumiale lucrurilor», ci despre alte «universuri de discurs», alte sisteme de semnificaţii.Însăşi pretenţia de «a traduce», de ex., frazele mitologiei, translându‐le la nivelulvorbirii despre lumea empirică şi istorică («grecii credeau că…», etc.) arată,în mod exact, că se vorbeşte despre «universuri de discurs» diferite.” Coseriu1955‐56/1989: 318.40Vezi M. Borcilă, art. Univers de discurs din Dicţionar conceptual...: „Conceptulcoşerian al universului de discurs trebuie distins net de accepţiile cu carecirculă acest termen în teoriile logiciste şi pragmatiste ale discursului. În acestecontexte, universul de discurs înseamnă, de regulă, un „element esenţial al contextuluisituaţional”, dar niciodată lumea de referinţă înţeleasă ca sistem de semnificaţiiîn sensul integralist.”41Coseriu 1981/1997: 129.42Coseriu 2002. Vezi, în special, p. 38‐41 şi p. 527‐530.43„Şi, atenţie, toate acestea se aplică şi la lumea fanteziei, la lumile fantastice,create de om, unde chiar creaţia adevărată şi proprie vine, într-adevăr,manifestată în limbaj, dar nu este numai lingvistică” (Ibidem, p. 39). „Dar nu suntuniversuri create de [către] limbaj; sunt universuri pe care limbajul le presupune şile manifestă.” (Ibidem, p. 527).44„Cele două discipline [filozofia limbajului şi lingvistica textului] pot şi trebuiesă consemneze aceste universuri de cunoaştere [universuri de discurs] – să ia actde ele –, în măsura în care ele, întemeind tipuri autonome de obiectivitate, determinăsensul discursurilor care le corespund şi deci valorile de adevăr ale aserţiunilorexplicit sau implicit conţinute în acestea.” Ibidem, p. 42.45Coseriu 1981/1997: 137-138.46Înţeleasă în accepţiunea lui M.Borcilă. Vezi Borcilă 1994, 1997, 2002.REFERINŢE BIBLIOGRAFICE1. Blaga 1990 = Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti.2. Borcilă 1994 = Mircea Borcilă, „Semantica textului şi perspectiva poeticii”,în Limbă şi literatură, XXXIX, vol. II, p. 33‐38.3. Borcilă 1997 = Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coseriu. De la metaforicalimbajului la o poetică a culturii, în „Revista de filosofie”, XLIV, nr. 1‐2,p. 147‐163.

Coşeriana 434. Borcilă 2002 = Mircea Borcilă, „Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei”,în Dacoromania, VII-VIII, 2002‐2003, Cluj‐Napoca, p.47-77.5. Coseriu 1955-1956/1989 = Eugenio Coseriu, Determinación y entorno, înCoseriu 1962/1989, p. 282‐324.6. Coseriu 1962/1989 = Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüísticageneral, Editorial Gredos, Madrid.7. Coseriu 1968/1991 = Eugenio Coseriu, Las estructuras lexematicas, înCoseriu 1977a/1991, p. 162-184.8. Coseriu 1973/2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, EdituraARC, Chişinău, traducere în limba română de Eugenia Bojoga.9. Coseriu 1981/1997 = Eugenio Coseriu, Linguistica del testo, La NuovaItalia Scientifica, Roma.10. Coseriu 1989/1994 = Eugenio Coseriu, „Principii de sintaxă funcţională”,în Dacoromania, serie nouă, I, 1994-1995, Cluj-Napoca, p.29-68, traducere în limbaromână de Emma Tămâianu.11. Coşeriu 1994a = Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993),supliment al Anuarului de lingvistică şi istorie literară, T. XXXIII, Seria A, Lingvistică,Iaşi.12. Coşeriu 1994b = Eugen Coşeriu, Lingivstică din perspectivă spaţială şiantropologică, Editura Ştiinţa, Chişinău.13. Coseriu 2002 = Eugenio Coseriu, Prolusione. Orationis fundamenta: Lapreghiera come testo şi Bilancio provvisorio. I quattro universi di discorso, în I quattrouniversi di discorso. Atti del Congresso Internazionale „Orationis Millennium”,L’Aquila, 24‐30 giugno 2000. A cura di Giuseppe de Gennaro S. I., Libreria EditriceVaticana, Cittá del Vaticano, p. 24‐47 şi, respectiv, p. 524‐532.14. Dicţionar conceptual... = Dicţionar conceptual al lingvisticii integrale,2002, Centrul de Studii Integraliste, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj‐Napoca.15. Munteanu 1981/2003 = Ştefan Munteanu, O ipostază stilistică a liricii reflexive:Lucian Blaga, în Munteanu 2003, p. 244‐261.16. Tămâianu 2001 = Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. Oabordare în lumina lingvisticii integrale, Editura Clusium, Cluj‐Napoca.17. Tămâianu‐Morita 2002 = Emma Tămâianu-Morita, Integralismul în lingvisticajaponeză. Dimensiuni – impact – perspective, Editura Clusium, Cluj‐Napoca.18. Tămâianu‐Morita 2006 = Emma Tămâianu-Morita, „Is Poetic Text ‘Homologous’to ‘Language?’ A Romanian Japanese Case Study”, în Studia UniversitatisBabeş-Bolyai, Series Philologia, LI, nr. 1, p. 57-85.

44Oana BOCLingvisticaintegralăşi textualitatealiterară(câteva repere generale)Eugen Coşeriu nu propune înansamblul teoriei sale, în general,şi nici în lingvistica integrală a textului,în particular, o abordare sistematicăa problemelor specificităţiitextului literar, afirmând explicit căaceasta reprezintă, de fapt, domeniulpoeticii şi al esteticii: „Il problemaqui delineato è estremamentecomplesso e dovrebbe essere affrontatoin un’opera di poetica e diestetica” (Coseriu, Linguistica deltesto. Introduzione a una ermeneuticadel senso, Roma, 1997, p. 90).Totuşi pot fi identificate numeroaserepere şi sugestii legate de delimitareaunui cadru adecvat de abordarea textului literar din perspectivaintegralistă (de exemplu, tezaidentităţii de esenţă între limbaj şipoezie, teza subiectului absolutîn poezie, teza autonomiei sensuluitextual, teza creaţiei de lumi înpoezie etc.).Amintim că poetica modernăîşi asumă implicit considerarealimbajului drept orizont în care demersulsău specific poate fi integrat.Astfel, direcţiile importante ale lingvisticiiau generat un anumit tip deabordare a textului literar. Orientăriledin poetică au fost strâns legatelimba Românăşi influenţate de direcţiile lingvisticeatât sub aspect metodologic, câtşi sub aspect doctrinar, în specialprivind principiile generale care austat la baza definirii literarităţii înseşi(v. poetica structuralistă, poeticagenerativă, poetica ilocuţionarăetc.). Cercetarea poetică a încercatsă regândească premisele teoreticeale lingvisticii printr-un efort deadaptare a acestora la literatură.Ambiţia constantă a poeticilor lingvisticea fost „să smulgă poezieisecretul ei la nivelul cel mai intim:acela al limbajului” (N. Manolescu,Despre poezie, Editura Aula, Braşov,2002, p. 9). Avem convingereacă această ambiţie nu este doar unaperfect legitimă, ci, mai mult decâtatât, ea reprezintă singura cale deacces spre literatură ca artă princuvânt. Limbajul şi arta constituie,astfel, fundamentul primordial alpoeticii, iar modul în care este înţeleslimbajul în esenţa sa poatedezvălui sau poate ascunde,poate revela sau poate denaturafaţete (potenţial de decelat) aleacestui „mister”. Astfel, credem căatât definirea limbajului şi a funcţiilorsale, cât şi implicaţiile teoreticecare decurg de aici constituie bazaepistemologică necesară oricăruidemers al poeticii, impunându-i reflecţieiasupra literaturii perspectivapoeticii.În cele ce urmează ne propunemsă schiţăm câteva consideraţiigenerale privind legitimitateaabordării sistematice a textuluiliterar pe bazele epistemologiceale lingvisticii integrale, legitimitatecare derivă, în primul rând,din modul în care este înţeles limbajulîn complexitatea sa, dar mai

Coşeriana 45ales în esenţa sa (şi în funcţia saesenţială).Unul dintre meritele incontestabileale lingvisticii integrale esteacela de a oferi un cadru epistemologicelaborat sistematic, adecvatlingvisticii şi ştiinţelor culturii în general.Această reîntemeiere a lingvisticiiîn funcţie de specificul naturiilimbajului, considerat ca dimensiuneprimară a creaţiei spirituale şidefinit, intrinsec, prin funcţia semnificativă,poate reprezenta punctulde plecare esenţial în cadrulunui demers de reconstrucţie apoeticii.În înţelegere coşeriană, limbajuleste în mod primordial unproces dinamic care aparţine activităţiiintelectuale a omului, potenţialinfinită, stând sub semnul creativităţii.Limbajul nu este în primulrând întrebuinţare, ci creaţie desemnificate. Nu este creaţie desemne materiale pentru semnificate(conţinuturi lingvistice) dejadate, ci, dimpotrivă, este creaţie deconţinut şi expresie în acelaşi timp.Prin acesta, limbajul este o activitatecognitivă, o modalitate specificăomului de a lua contact cu lumea,de a cunoaşte realitatea pe care oclasifică şi o exprimă prin semnificate(semne lingvistice, dacă luăm înconsiderare şi dimensiunea materialităţiinecesare şi nedisociabile deconţinut). De asemenea, orice actlingvistic e un act creator, fie ca selecţieliberă a unităţilor limbii, fie caexpresie a unor intuiţii mereu inedite.Astfel, limbajul este creaţie continuă,enérgeia, în termeni aristotelici(de altfel, teoria coşeriană asupralimbajului se înscrie, din aceastăperspectivă, în orizontul deschis deAristotel şi Humboldt). Însă aceastăcreativitate stă mereu sub semnulalterităţii, deoarece subiectul creatorde limbaj este, spune Coşeriu,un „subiect între subiecte”.Această definire complexăa limbajului dintr-o perspectivăesenţială şi intrinsecă îl priveşteîn ceea ce este el primordial, autonom,fără a-l reduce la ceea ce îieste secundar, accesoriu şi derivat.Altfel spus, funcţia fundamentală şiesenţială a limbajului este „funcţiasemnificativă” – creaţia liberă desemnificate (conţinuturi lingvistice),în alteritate. Acest concept coşeriande „funcţie semnificativă” defineştenu numai esenţa creatoare a limbajului,ci şi autonomia sa funcţională,în spiritul conceptului aristotelicde logos semantic. Coşeriu atrageatenţia că dacă ne limităm să observămlimbajul ca activitate de a vorbi(în sensul de a realiza acte lingvisticeparticulare), putem fi conduşi laidentificarea funcţiei sale, a proprieisale finalităţi cu funcţia sau cu tipurilede funcţii ale actelor de vorbirecare se realizează cu ajutorul său.Astfel, unele orientări din lingvistică,încercând să determine scopurilecare predomină în actele de vorbire,au ajuns la definirea limbajuluidrept ceva care „serveşte la...” sau„serveşte în primul rând la...”. Darîn acest caz nu este vorba de finalitatealimbajului, ci doar de scopurileocazionale ale actelor de vorbire.(v. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje,în El hombre y su lenguaje.Estudios de teoría y metodologíalingüística, Madrid, Gredos, p. 15).Asemenea reducţii (reducţia apofantică,reducţia pragmatică) nu potconduce la recunoaşterea esenţei

46limbajului, adică nu pot răspundela întrebarea ce este limbajul înaintede „a servi la…”. Mai mult decâtatât, ele induc ideea că limbajular fi o entitate statică, imuabilă,un produs (ergon). În consecinţă,considerarea funcţiei comunicativedrept funcţia esenţială a limbajului(considerarea limbajului drept „instrumentde comunicare”) constituieuna dintre erorile epistemologiceimportante ale principalelor orientăridin poetica lingvistică. Acesteorientări s-au bazat epistemologicîn special pe paradigma lingvisticăpentru care funcţia esenţială a limbajuluiera redusă la comunicare,iar limbajul era considerat doar un„instrument de comunicare”, comunicareauzuală, practică reprezentândetalonul, punctul zero la careera raportată poezia şi prin care seîncerca definirea esenţei poeziei.Aceste poetici lingvistice eşuează,neputând să explice esenţapoeticităţii, iar eroarea fundamentalăse află la nivel epistemologic: pede o parte, pentru că se încearcăexplicarea logosului poetic prinraportare la logosul pragmatic(s-a definit adesea poezia ca „deviere”de la limbajul comun), celedouă fiind finalităţi ale logosuluisemantic şi, astfel, ireductibile funcţionaluna la cealaltă; iar pe de altăparte, pentru că se defineşte limbajulca produs, ca entitate statică,neluând în considerare faptulesenţial că activităţile culturale aleomului stau sub semnul lui enérgeia,al dinamicităţii şi al creativităţiiperpetue (această consideraţie arevaloare de postulat în lingvistica integrală).Ne vom referi în continuare,limba Românăsuccint, la aceste două aspecte:definirea poeticităţii pornind de latextul literar înţeles exclusiv ca ergonşi definirea specificităţii poeticeîn raport cu genul proxim identificatdrept „limbaj obişnuit” (logos pragmatic).Reducerea textului literar laipostaza sa de obiect şi identificarea,mai ales la nivel formal, aindiciilor poeticităţii / literarităţii aufost greu de realizat din cauza lipseiunui criteriu pertinent pentrua diferenţia poeticul de alte manifestăriale limbajului. De exemplu,atât retoricile clasice – care încercausă impună un criteriu cantitativde distincţie (definind poeticul ca„limbaj ornat”, rezultat prin „împodobirea”limbajului obişnuit) –, câtşi poetica formalistă şi apoi ceastructuralistă – care propuneau uncriteriu calitativ prin încercarea dea identifica o funcţionare specificălimbajului în literatură – eşuează înprimul rând pentru că pornesc de lapremisa considerării textului literardrept un obiect lingvistic, un produs(ergon). În opinia structuraliştilor,textul literar, ca macrosemn sauobiect lingvistic închis, autotelic,subzistă numai prin relaţiile dintreelementele care îl alcătuiesc şi, înconsecinţă, ei căutau specificitatealiterară în structura textului. Astfel,poetica structuralistă ajunge la considerareasensului ca fiind imanenttextului-obiect, iar de aici decurge,inevitabil, formularea unor criterii(empirice) de descoperire a sensului„dat” şi, implicit, de definire şi deidentificare a poeticităţii. Fără intenţiade a realiza aici o prezentare asubstanţei teoretice structuraliste şia premiselor pe care aceasta se în-

Coşeriana 47temeiază, punctăm faptul că principiilepe care poeticienii structuraliştile considerau a fi constitutive literarităţii(şi implicit definitorii) nu pot daseama în totalitate de acest fapt.Pentru a exemplifica, vomaminti principiul jakobsonian al„proiecţiei”, cu corolarul acestuia,şi anume „principiul figurii gramaticale”.(Deşi – funcţia poetică înaccepţie jakobsoniană nu aparedrept particularitate exclusivă alimbajului literar, ci este constitutivăcodului oricărei limbi naturale, stândla baza „principiului proiecţiei” carereprezintă, de fapt, „principiul poetic”.)Postulatul central al poeticiilui Jakobson este acela că funcţiapoetică a limbajului „proiecteazăprincipiul echivalenţei de pe axa selecţieipe axa sintagmatică”, acestafiind un criteriu al poeticităţii în opiniaautorului (R. Jakobson, 1973 /1960, Questions de poétique,Paris, Seuil). Acest principiu poetical „proiecţiei” (al echivalenţelor înplan sintagmatic) poate fi ilustratde la nivelul minimal al organizăriifonice şi metrice (ritm, rimă) pânăla nivelul organizării gramaticale şisintactice (paralelisme gramaticale).Jakobson defineşte rolul „figuriigramaticale” ca „figură de structură”(integrată în organizarea simetricăa textului) şi, implicit, ca „principiupoetic” relevant în interpretareatextelor „fără figuri”, adică fără expresiiretorice sau ornamente stilistice,formulând, astfel, o „poezie agramaticii şi o gramatică a poeziei”.Demersul aplicativ al acestei ipotezea „poeziei gramaticii” – oricâtde inedite şi de surprinzătoare ar fireţelele de simetrii morfo-sintacticeidentificate în texte – rămâne totuşineconvingător şi irelevant, tocmaidatorită faptului că poeticitatea estecăutată la nivelul semnificatelor(gramaticale) ale limbii, la nivelulefectelor semantice generate deacestea, şi nu la nivelul sensuluitextual. (Amintim aici că Jakobsonanalizează din această perspectivăteoretică o serie de poeme aleunor scriitori canonici din literaturauniversală – Dante, Poe, Baudelaire,Puşkin, Eminescu etc. – încercândsă identifice reţele de simetrii şi paralelismemorfo-sintactice care săconfirme ipoteza teoretică a principiuluiproiecţiei şi a figurii gramaticale– organizarea poetică specificăla nivelul expresiei). Tipul de analizăpropus de Jakobson are ca punctde plecare expresia, organizareaformală, structurală a textului şi seopreşte la „gramatică” (vezi „poeziagramaticii şi gramatica poeziei”).Acest fapt a constituit baza unorreproşuri justificate. Dintre acesteaamintim observaţia pe cât de ingenuă,pe atât de capabilă să amorsezeîntregul edificiu teoretic jakobsonian:organizarea repetitivă a unorconstituenţi similari se poate regăsişi în texte neliterare, de exemplu,un slogan publicitar sau electoralsau chiar un tratat de medicină. Iarconcluzia necruţătoare este aceeacă Jakobson nu a descoperit unprincipiu valid care să defineascăpoeticitatea.Astfel, căutarea unor indiciiale poeticităţii / literarităţii în textulconsiderat în ipostaza sa de obiectlingvistic (ergon) s-a dovedit undemers ineficient, din cauza imposibilităţiide a identifica un criteriu viabilcare să explice şi să defineascălimitele specificităţii literare. Proble-

48ma formulată de Jakobson ca fiindesenţială pentru poetică – „ce facedintr-un mesaj verbal o operă deartă?” (R. Jakobson, Essais de linguistiquegénérale, 1963 / 1960,Paris, Minuit) – rămâne nerezolvatădin această perspectivă şi tocmaidatorită acestei perspective.Abordarea textualităţii literaredinspre o poetică fundamentată pecoordonatele teoretice ale lingvisticiiintegrale, credem, nu se confruntăcu acest impas teoretic, deoarecenu poate privi textul decât în naturasa esenţială, ca manifestare aactivităţii lingvistice creatoare(enérgeia), şi nu ca obiect (ergon);în consecinţă, demersul abordăriitextuale integraliste nu poate fi decâtunul de investigare a procesuluiintern de instituire a sensului,instituire determinată şi orientatăîncă de la început ca finalitate discursivpoetică. Altfel spus, nu estevorba de o descoperire ulterioarăîn produsul finit a elementelor depoeticitate (aşa cum procedeazădemersurile retoricii sau ale poeticiistructuraliste), ci de urmărireacreării sensului şi, implicit, a lumiitextuale în cadrul unui procesîn care statutul tipologic al textuluieste instituit odată cu producerealui, determinată implicit de finalitateadiscursivă asumată de cătresubiectivitatea creatoare (absolută),şi anume finalitatea poetică: se creeazăprin limbaj o altă lume.De asemenea, credem că, dinaceastă perspectivă integralistăpoate fi recuperată şi valorificatăconcepţia teoretică (şi metodaanalitică fundamentată pe aceasta)a poeticii jakobsoniene prin înţelegerea„poeziei gramaticii” dreptlimba Românăsemnificant textual constitutiv alprocesului de instituire a sensuluişi implicit prin reconsiderarea statutuluiontologic al textului (literar)drept enérgeia, şi nu ergon, cutoate consecinţele de ordin teoreticşi aplicativ care derivă de aici (amîncercat într-un alt studiu să demonstrămcă organizarea formală poateconstitui o tehnică textuală relevantăîn dinamica instituirii sensului,v. Oana Boc, Aspecte tipologice aledimensiunii spaţio-temporale înFlori de mucigai de Tudor Arghezi,în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”,Philologia, nr. 4, 2001).O altă problemă pe care o vomaborda este încercarea de a definispecificitatea poetică în raport cugenul proxim identificat la nivelul„limbajului comun” (al logosuluipragmatic, în termeni aristotelici).Această perspectivă se regăseştela originea tezelor formulateatât de poeticienii formalişti, câtşi de cei structuralişti. Abordarealiterarităţii dinspre limbajul uzuala constituit unul dintre reproşurilemajore aduse formaliştilor care,prin conceptul de dezautomatizare,încercau să găsească diferenţaspecifică a literaturii în funcţie de ungen proxim stabilit eronat: limbajulprozaic. În opinia lui Bahtin, genulproxim al literaturii ar trebui să fiereprezentat de domeniile creaţieiculturale (ştiinţă, mitologie, filozofie,religie), şi nu de limbajul practic(ca şi cum limbajul poetic ar fi unparazit al limbii practice). În acestcontext, trebuie să amintim că, pede altă parte, E. Coşeriu încearcăsă valorifice esenţa tezei formaliştilorşi să identifice sensul determinăriilimbajului poetic ca „limbaj

Coşeriana 49dezautomatizat”, considerând că„prefixul negativ dez- înseamnă,tocmai, suprimarea unei negativităţi,a unei limitări (a «automatizării»)şi, prin aceasta, restabilirea deplineifuncţionalităţi a limbajului caatare” (Coseriu, 1977, Tesis sobreel tema „lenguaje y poesía”, în Elhombre y su lenguaje. Estudiosde teoría y metodología lingüística,Madrid, Gredos, p. 203; trad.n. – O. Boc). Credem că E. Coşeriuîncearcă să identifice aici o intuiţieesenţială privind poeticitatea (poeticulca manifestare plenară a tuturorposibilităţilor de sens ale limbajului),dincolo de, şi chiar punând între paranteze,ansamblul teoretic în careaceastă intuiţie este dezvoltată decătre formalişti. Avem convingereacă E. Coşeriu procedează astfel învirtutea principiului antidogmatismului,unul dintre cele cinci principiipe care se fundamentează epistemologialingvisticii ca ştiinţă a culturiiîn viziune coşeriană: „…în fiecareteorie trebuie să găsim un sâmbure,cel puţin, de adevăr, trebuie săgăsim o bază, o intuiţie autentică,o intuiţie care, eventual, este apoiparţializată, dogmatizată, deviatăş.a.m.d. Şi asta înseamnă, atunci,a nu dogmatiza, în general, şi a nuconsidera în mod dogmatic ceea cee, fără îndoială, parţializare, deviereş.a.m.d., ca fiind greşeală absolută(…), ci că trebuie să conţină şio intuiţie, un sâmbure de adevăr,ceva care este important” (Coşeriu,1992, Principiile lingvisticii ca ştiinţăa culturii, în Apostrof, nr. II, 30,p. 11, 14.). La fel se întâmplă şi încazul „funcţiei poetice” jakobsoniene,în care Coşeriu identifică intuiţialimbajului poetic ca limbaj absolut(Coseriu, 1977, Tesis sobre el tema„lenguaje y poesía”, în El hombrey su lenguaje. Estudios de teoríay metodología lingüística, Madrid,Gredos, p. 203), punând întreparanteze (doar în acest context)ansamblul teoretic în care aceastăfuncţie particulară este subsumatăunei funcţii generale, anume funcţieicomunicative. Totuşi, din acesteperspective teoretice (formalismşi structuralism), logosul semanticeste identificat cu (redus la) logosulpragmatic, iar logosul poetic estedefinit în raport cu logosul pragmatic,lucru inacceptabil din perspectivaintegralismului.De aici decurg dileme şi dificultăţiinsurmontabile (de exemplu:definirea literarităţii prin conceptulde autoreferenţialitate, spre deosebirede „limbajul comun” care estereferenţial; considerarea limbajuluipoetic ca „deviere” etc.) care nu potconduce decât la concluzia formulatăludic de N. Manolescu: „Limbajuluzual nu se poate da de treiori peste cap ca să devină poezie(…). Limbajul comun rămâne ceeace este, chiar dacă se dă de maimulte ori peste cap” (N. Manolescu,Despre poezie, Editura Aula,Braşov, 2002, p. 16).În formulare mai amplă, problemaimplică în primul rând aspectul„comunicării” în poezie: „Nu estechiar o chestiune naivă aceea de aşti de ce limbajul poetic se comportăca şi cum n-ar urmări să asiguretrecerea mesajului de la emiţătorla receptor, ci s-o împiedice. Ce felde comunicare este aceea care încalcănu doar regulile capabile a-igaranta o eficienţă maximă, darchiar şi pe acelea care i-ar permite

50limba Românăminima realizare a scopului ei fundamental?De ce, cu alte cuvinte, arformula Rimbaud enunţul din versurilesale de o asemenea manieră încâtsă nu-l înţelegem, în ciuda faptuluică toate cuvintele şi modurilecombinării lor ne sunt familiare?”(Manolescu, idem, p. 14).Prin întrebările formulate aici,N. Manolescu pune de fapt în discuţieo întreagă orientare a poeticiilingvistice fundamentată pe edificiulteoretic jakobsonian. Regăsim înacest fragment, condensate, uneleaspecte ce pot constitui dileme (şipe care, de altfel, Manolescu le şideclară explicit drept dileme) privitedin unghiul înţelegerii limbajuluica „instrument de comunicare” şi aldefinirii poeticului – deşi acceptat camanifestare specifică – în raport culimbajul astfel înţeles; aceleaşi aspectenu mai constituie însă dileme,ci îşi găsesc o rezolvare dacăle abordăm din perspectiva pe carelingvistica integrală o deschide spretextualitatea poetică.Credem că esenţa problemeigeneratoare de dileme se află lanivel epistemologic, în considerareafuncţiei comunicative dreptfuncţie esenţială a limbajului uman.Aceasta constituie, de fapt, în opinialui Coşeriu, una dintre reducţiile limbajului(înţeles ca logos semantic)la o determinare ulterioară, la unscop particular al unor acte lingvisticecu finalitate practică, adică la logosulpragmatic. Se ajunge, astfel,la eroarea de a considera limbajuldrept un „instrument” al poeziei (înanalogie cu considerarea limbajuluidrept „instrument de comunicare”)şi de a raporta poezia la comunicare(în accepţiunea practică a termenului,ca „transmitere de informaţii”),raportare menită să genereze problemaenunţată mai sus şi anume:de ce poezia încalcă regulile uneicomunicări eficiente împiedicândtrecerea mesajului de la emiţătorla receptor.Punând astfel problema, nunumai că funcţia esenţială a limbajuluieste redusă la funcţia pragmaticăa transmiterii de informaţii,ci şi poezia este definită, prin raportarela funcţia pragmatică, drept o„deviere” de la aceasta sau drepto funcţionare specifică a acesteia.Aşadar, punctul de plecare în definireapoeticului este tocmai reducţiapragmatică a limbajului, fapt caredetermină considerarea limbajuluipoetic ca „limbaj paradoxal”: „Celebradefiniţie jakobsoniană seaflă, de altfel, la originea considerăriilimbajului poetic ca un limbajparadoxal: poezia este limbaj şideci comunicare, dar pare a nu voisă comunice nimic despre lume”(Manolescu, idem, p. 14). Aceastadeoarece, explică poeticienii structuralişti,„funcţia poetică” oculteazăîntr-o anumită măsură, prin focalizareamesajului asupra lui însuşi,funcţia referenţială, ca trimitere lalume, fapt care a condus la considerareatextualităţii poetice drept autoreferenţialăsau chiar nonreferenţialăşi, mai mult decât atât, chiar laridicarea acestei constatări la rangde criteriu în definirea specificităţiipoeticului (teză care a stârnit criticinumeroase). Însă poezia nu poateintra în această ecuaţie a comunicării,nici măcar printr-o definire opozitivă,ca noncomunicare, ca negarea scopului ei de „a transmite informaţii”(comunicarea primeşte aici

Coşeriana 51această accepţiune a transmiteriide informaţii). Teoria jakobsonianăsupune poezia patului procustianal modelului „structurii comunicării”(cu cei şase factori implicaţi şi funcţiilecorespunzătoare lor: emiţător,receptor, mesaj, referent, cod, canal;respectiv, funcţia emotivă, funcţiaconativă, funcţia poetică, funcţiareferenţială, funcţia metalingvisticăşi funcţia fatică, ierarhizate diferit întextele poetice faţă de textele nonpoetice)în primul rând prin faptulcă principiul care defineşte poeticitatea(principiul proiecţiei) emergetocmai din funcţia poetică – funcţieparticulară subsumată funcţiei comunicative–, nespecifică, de altfel,textualităţii poetice.Am enumerat mai sus câtevadintre neajunsurile acestei teorii.De asemenea, reamintim critcateoriei jakobsoniene, a structuriicomunicării, pe care o realizeazăE. Coşeriu. El consideră că cele treifuncţii (funcţia fatică, funcţia metalingvisticăşi funcţia poetică) pe careJakobson le adaugă modelului deorganon al lui K. Bühler (constituitdin cele trei funcţii fundamentaleale semnului: funcţia de expresie,funcţia apelativă şi cea de reprezentare)nu îşi găsesc o justificarereală. Deşi Jakobson înţelegeaceste funcţii drept funcţii ale actuluilingvistic, şi nu ale semnului (ca laBühler), totuşi cele trei funcţii adăugatenu pot fi luate în consideraţie,deoarece sunt reductibile, în esenţalor, la funcţiile fundamentale: funcţiafatică reprezintă partea iniţială afuncţiei de apel (sau conativă), funcţiametalingvistică este inseparabilăde funcţia de reprezentare (sau referenţială),iar decelarea unei funcţiipoetice este irelevantă, deoareceaceasta nu poate constitui, în sine,o finalitate (a actului lingvistic) nicimăcar în poezie (v. E. Coşeriu,Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994,p. 145-149).Din perspectiva teoretică alingvisticii integrale dilemele enunţatemai sus fie devin lipsite de temei,fie îşi găsesc rezolvarea.Astfel, poeticitatea nu poate fidefinită în termenii teoriei comunicăriijakobsoniene ca „limbaj paradoxal”care – datorită predominanţieifuncţiei poetice, adică centrăriiasupra mesajului pentru mesajulînsuşi – se sustrage „transmiteriide informaţii”. În teoria coşeriană,limbajul poetic nu este un uz lingvisticprintre altele, ci reprezintărealizarea tuturor posibilităţilor limbajuluica atare, fiind cosubstanţialcu finalitatea semnificativă alimbajului. Definirea poeticităţii nupoate avea ca punct de plecare şifundament teoretic logosul pragmatic,chiar dacă este definită înmod negativ faţă de acesta. Poeticitatease defineşte doar prinraportare la logosul semantic, lafuncţia semnificativă, ca finalitateesenţială şi primordială a limbajului,care este orientată implicit şiintenţional spre cele trei finalităţidiscursive interne: apofantică,pragmatică şi poetică.Deci finalitatea poetică sedistinge tipologic de celelalte finalităţiîntr-un moment profund, caorientare a creaţiei de sens cu finalitateaintern-discursivă a creaţieide lumi. Înţelegem „tipologicul” înaccepţia pe care i-o conferă EmmaTămâianu, şi anume ca „modalitatea creaţiei de sens”, ca orientare a

52limba Românăarticulării interne a sensului (E. Tămâianu,Fundamentele tipologieitextuale. O abordare în luminalingvisticii integrale, 2001, EdituraClusium, Cluj-Napoca). Definireatipologică impune, prin distincţiaclară a finalităţilor interne creatoarede sens, o disociere a poeticului(ca finalitate creatoare de lumişi, în acelaşi timp, ca manifestaremaximală a funcţiei semnificative)de apofantic sau „ştiinţific” (ca finalitatea interpretării lumii prin valorileadevărului sau falsităţii) şi depragmatic (ca finalitate practică ainteracţiunii sociale şi a transformăriilumii). Aşadar, între finalitateapoetică, apofantică şi pragmaticătrebuie postulată o discontinuitatede principiu la nivel funcţional.Astfel, putem înţelege, dinorizontul teoretic integralist, de cepoezia nu „comunică” nimic desprelume: nu datorită ocultării funcţieireferenţiale prin intermediul funcţieipoetice, ci tocmai pentru că finalitateasa nu se află la nivelul eficacităţiipractice şi nici nu se defineşte înraport cu aceasta. Poezia nu estecomunicare nici ca „transmiterede informaţii”, nici ca implicare adimensiunii alterităţii (dimensiuneesenţială şi constitutivă a limbajului,însă nu şi a poeziei). Poetul nuurmăreşte nici să asigure, nici săîmpiedice trecerea mesajului săula receptor, altfel spus, nu urmăreşte„să formuleze enunţuri” nicicomprehensibile, nici incomprehensibile,tocmai pentru că finalitateaactului poetic nu este una practică.În şi prin opera sa, poetul creeazăo lume în acord cu propriile sale intuiţiiconsiderate ca absolute, neraportatela ceilalţi. Finalitatea actuluipoetic este aşadar creaţia de lumide către subiectivitatea absolută(v. teza coşeriană a subiectivităţiiabsolute în artă). De aceea, considerămcă textul literar nu poate fidefinit decât dintr-o perspectivă necesartipologică (tipologicul înţelesîn accepţia sa integralistă, precizatămai sus, v. E. Tămâianu), care implicăun demers reinstaurator al activităţiicreatoare prin descoperireamodalităţilor interne de instituire asensului.În concluzie, credem că poeticaşi-ar putea găsi în lingvistica integralăun cadru teoretic preliminar,o bază epistemologică solidă, necesarăatât unor clarificări de principiu,cât şi unei abordări sistematice şiriguroase a textelor literare în individualitatealor.

Coşeriana 53Eugenia BojogaStudi in memoria diEugenio CoseriuA cura di Vincenzo OriolesSub acest titlu revista Plurilinguismo.Contatti di lingue e culture,editată de Centrul Internaţionalde plurilingvism al Universităţii dinUdine, Italia, a publicat în 2004 unsupliment – numărul 10 al revistei– dedicat memoriei lui EugeniuCoşeriu. Coordonat de distinsulprofesor Vincenzo Orioles, omagiulîntruneşte contribuţii ale unor lingviştiprestigioşi din Italia, Spania,Austria, Slovenia şi România.1. În Premessa Vincenzo Oriolesmenţionează că în septembrie2002, când s-a aflat despre plecarealui E. Coşeriu dintre cei vii, colaboratoriiCentrului de plurilingvismau comemorat trista veste, împreunăcu comunitatea ştiinţifică internaţională,printr-o şedinţă de doliu,la care s-a adăugat însă şi durerealor personală de a nu fi reuşit săpregătească la timp toate formalităţilepentru numirea lui E. Coşeriuîn calitate de colaborator ştiinţificonorific al Centrului. Mult apreciatăde Coşeriu, această titulatură ar fiputut însemna confirmarea oficialăa unei colaborări fructuoase pecare lingvistul de la Tübingen opromisese Centrului. Între 1994 şi1996, fiind membru al comitetuluiştiinţific, E. Coşeriu a imprimat colaborăriio notă particulară, specificăinconfundabilei sale personalităţi:el nu s-a limitat la rolul de girant alCentrului, ci şi-a asumat funcţia deimpulsionare în desfăşurarea oricăruiproiect de cercetare. De aceea,pentru activitatea Centrului de plurilingvismal Universităţii din Udine,E. Coşeriu a constituit un adevăratmodel uman şi ştiinţific. Între timp,afirmă V. Orioles, „mesajul ştiinţifical lui E. Coşeriu a avut un mareecou în lingvistica internaţională”.Chiar acolo unde nu a făcut şcoalăîn sensul academic al termenului,savantul a impus o direcţie şi unanumit nivel al travaliului ştiinţific,ceea ce demonstrează o viziuneeuropeană a lingvisticii, aflată subprimatul istoriei şi departe de oriceabstractizări geometrice: „Figurăpolarizantă care se ridică deasupraoricărei apartenenţe etnice, E. Coşeriua fost luat ca punct de referinţăde către mulţi cercetători de diferiteorigini şi naţionalităţi. Prin urmare,nu e deloc întâmplător faptul că volumulpe care îl prezentăm adunăla un loc contribuţiile unor lingviştiitalieni, români, spanioli, austrieci,

54sloveni, fiecare dintre aceştia recunoscându-sechiar şi într-un singurfragment al teoriei Maestrului. Ei cutoţii depun mărturie despre însemnătatealingvisticii integrale” (p. 8).2. Precizăm de la bun începutcă textele adunate în volum acoperăo tematică foarte vastă, ceea ceindică multitudinea de perspectivepe care le deschide teoria lingvisticăelaborată de E. Coşeriu. Deşistudiile au fost dispuse în ordineaalfabetică a numelor autorilor, levom prezenta în continuare în funcţiede ţara de origine a fiecărui participant.Fireşte, Italia este ţara ceamai bine reprezentată, deoarecela omagiu participă nouăsprezecelingvişti. Astfel, Maria Patrizia Bologna,în „Au delà de l’arbitrairedu signe”: iconicità e metaforanell’architettura della lingua, oferăo reflecţie proprie asupra proceselormetaforice din limbă, deoarece „areflecta asupra metaforei înseamnăa ne raporta implicit la gândirea luiE. Coseriu, înseamnă a ne interogacu privire la creaţia metaforică înlimbaj, conform definiţiei pe care odădea în unul din primele sale studii.Aceasta înseamnă totodată ane situa între caracterul arbitrar alsemnului şi iconicitate, între convenţionalitateaşi universalitatea limbii,înseamnă a ţine cont de o teorie alimbajului care se situează dincolode «arbitrarietatea semnului», dincolode limitele acestui principiu, alecărui antecedente presaussurienele-a descoperit chiar Coseriu însuşi.Situându-ne «dincolo de structuralism»,constatăm că dimensiuneasistematică a limbii se conjugă cucea pragmatică, iar competenţa lingvisticăconţine atât «achiziţia» culturală,cât şi creativitatea individuală.Or, toate aceste aspecte se regăsescîn metaforă, ceea ce o situeazălimba Românăîn continuitatea arbitrarietăţii, dar şia motivaţiei, a variabilităţii culturaleşi a convenţiei iconice” (p. 25).Giancarlo Bolognesi, în EugenioCoseriu e il „Sodalizio GlottologicoMilanese”. Il noviziatoscientifico, evocă un moment importantdin perioada italiană a luiE. Coşeriu – activitatea sa în cadrulsocietăţii de lingvistică din Milano.Autorul l-a cunoscut pe Coşeriu în1946, primele lor întâlniri având locla Institutul de lingvistică al Universităţiidin Milano şi în casa lui VitorioPisani, unde acesta obişnuia să-şiprimească elevii, apoi la şedinţeleSocietăţii de lingvistică (creată în1947). După absolvirea studiilor laUniversitatea din Roma, unde îşiluase doctoratul în filologie, Coşeriuvenise la Milano ca profesor deromână la universitate şi colaboratorla enciclopedia Hoepli, în paralelînscriindu-se şi la facultatea defilozofie. Şedinţele societăţii, careaveau loc de două ori pe lună, seţineau sâmbăta după masă; de obicei,erau prezentate două comunicări,care apoi erau publicate în Attidel Sodalizio Glottologico Milanese.După ce tipărise la Iaşi două studiidespre limba şi folclorul din Basarabia,Coşeriu publică următoarelestudii de lingvistică (între 1948 şi1950) în Atti del Sodalizio GlottologicoMilanese. Pentru a-şi câştigaexistenţa, se angajase ca jurnalistla cotidianul Corriere Lombardo, înfiinţatimediat după război, la caremai colaborau doi lingvişti prestigioşi:Ed. Sogno şi G. Bonfante.Cotidianul, de orientare conservatoare,a fost inovator în ce priveştelimba italiană, propulsând un stildezinvolt, foarte apropiat de limbavorbită, dar şi cu multe neologisme.G. Bolognesi consideră că ar fi interesantsă se vadă în ce măsură

Coşeriana 55şi E. Coşeriu, prin articolele sale, acontribuit la formarea acestui noutip de limbaj publicistic: „Textele luiE. Coseriu, în special cele adunateulterior în volumul La stagione dellepiogge. Racconti e scherzi, dincolode valoarea lor literară intrinsecă,demonstrează o stăpânire ireproşabilăa limbii italiene, mai ales acelei contemporane, şi folosirea cuo mare îndemânare a posibilităţilorei expresive” (p. 44).Autorul mărturiseşte că E. Coşeriuparticipa activ la şedinţele cercului.Deja la prima şedinţă, dupăinaugurare, prezintă comunicareaDespre etimologia cuv. sârbo-croatbugarština, cântec epic în versurilungi în care contesta ipotezelepropuse anterior. La şedinţa din28 februarie va vorbi despre „Fonemulimplicit” în română, iar la 11decembrie 1948 – despre Limba luiIon Barbu (cu unele consideraţii referitoarela limbile învăţate) în caredemonstra că „limbajul acestui poetrelevă unele caracteristici funcţionaleale sistemului limbii române,în felul acesta explicitând anumiteprobleme de lingvistică generală”(p. 46). În cea de-a patra comunicare(26 martie 1949), trata temaLimbă şi regim în România, ideeaprincipală fiind că revoluţia politicădin România a adus cu sine multiplemutaţii lingvistice, comparabile cu orevoluţie lingvistică. A cincea comunicare(7 mai 1949) – Lingvistică şimarxism –, care a anticipat cu unan intervenţia lui Stalin în lingvistică,puncta trăsăturile specifice lingvisticiisovietice, oferind în acelaşi timpo analiză penetrantă a lingvisticii dela acea vreme. „Prezentând doctrinalui N. J. Marr şi a succesoruluisău I. I. Meščaninov, Coşeriu trăgeaconcluzia că nici măcar lingvisticamarxistă ortodoxă nu respinge înbloc lingvistica „burgheză”, dimpotrivă,ea ajunge la concluzii asemănătoare,uneori identice (de ex., cucele ale şcolii de la Kopenhaga), cudeosebirea că porneşte de la cu totulalte premise metodologice” (p. 46).E. Coşeriu nu se limita la prezentareaunor comunicări, ci, după cumdemonstrează şi procesele-verbalerespective, participa foarte activ şi ladiscuţii. De fapt, V. Pisani concepusesocietatea nu ca pe o „fabrică” de tinericercetători, ci ca pe o posibilitatede confruntare şi de întâlnire dintretinerii savanţi italieni şi cei străini.După plecarea sa din Italia,Coşeriu a continuat să colaborezecu Societatea de lingvistică din Milano,care îl invita de fiecare dată cândorganiza vreo manifestare ştiinţifică.Astfel, a participat la cel de-al IV-leacongres internaţional de lingvistică(2-6 septembrie 1963), la cel de-alcincilea congres (1-5 septembrie1969) etc. La ultimul congres, organizatcu ocazia celei de-a 50-a aniversăria societăţii (8-10 octombrie1998), lui Coşeriu i s-a încredinţat săprezinte conferinţa Lingvistica europeanădupă F. de Saussure. „A fostuna din ultimele sale prezenţe pescena lingvisticii mondiale, deoarecedupă aceea starea sănătăţii i s-aagravat rapid, motiv pentru care nua mai avut timpul necesar să trimitătextul comunicării pentru publicare,text ce ar fi putut reprezenta testamentulsău ştiinţific, adică testamentulunui eminent savant care a avut oatitudine proprie faţă de principaleleprobleme ale lingvisticii contemporane”(p. 49).În Aspetti del metalinguaggiodi Eugenio Coseriu: fortunae recepimento nel panorama linguisticoitaliano Raffaella Bombişi Vincenzo Orioles se referă laimpactul pe care l-au avut anumi-

56limba Românăte aspecte ale lingvisticii integraleîn Italia, în special în dicţionarelede lingvistică. Autorii precizeazăcă modelul clasic curent al varietăţiilingvistice, mai ales în practicaştiinţifică europeană, i se datoreazălui E. Coşeriu, care a elaborat otaxonomie formată dintr-un numărelevat de concepte ce îşi păstreazăîn continuare valoarea lor euristică,alcătuind totodată un microsistemstructurat şi coerent. Este vorbanu doar de parametrii esenţiali aivarietăţii – diatopie / sintopie; diastratie/ sinstratie; diafazie / sinfazie–, ci şi de distincţii precumlimbă istorică / limbă funcţională,arhitectura / structura limbii etc. Îngeneral, referinţe la concepţia şiterminologia coşeriană se găsesc întoate dicţionarele. Astfel, dicţionareleitaliene de lingvistică, inclusivcele explicative, cum este GrandeDizionario Italiano dell’uso al luiT. De Mauro (Torino, 1999) – careconţine termenii diatopic / diatopie,diastratic / diastratie, diafazic / diafazie– glosează concepte-cheie aleteoriei lui Coşeriu. În Dizionario dilinguistica, editat de G. R. Cardona(Roma, 1988), arhitectura limbiieste definită astfel: „În viziunealui Coseriu arhitectura reprezintăansamblul raporturilor pe care lecomportă multiplicitatea tehnicilorde discurs coexistente într-o limbă”.Iar limba funcţională este circumscrisăîn felul următor: „PentruCoseriu limba funcţională este tehnicăa discursului care nu prezintăvarietate geografică, de strat socialsau de registru de limbă” (p. 66).În ceea ce priveşte conceptul denormă, Cardona menţionează cănorma, în metalimbajul lui Coşeriu,se inserează între cei doi termeniai dihotomiei saussuriene limbă /vorbire, ca mijloc al realizării lingvisticeacceptate într-o comunitate.De altfel, norma este înregistratăşi în Dizionario di linguistica e difilologia, metrica, retorica al luiBeccaria (Torino, 1994), precum şiîn Breve dizionario di linguistica,Casadei (Roma, 2001).R. Bombi şi V. Orioles precizeazăcă şi alţi termeni ai concepţieilui E. Coşeriu, inclusiv cei careţin de lexicologie şi semantică, aucapacitatea de a se aminti reciproc.Bunăoară, acelaşi G. R. Cardonaglosează tehnica liberă a discursuluişi discursul repetat: „tehnicaliberă a discursului este un termenutilizat în metalimbajul lui Coşeriupentru a indica elemente şi procedeedisponibile într-o limbă la unmoment dat şi care prezintă diferenţediatopice, diastratice, diafazice.Acest concept intră în opoziţie cudiscursul repetat : „tot ceea ce întrotradiţie lingvistică apare în formăfixă şi cristalizată (expresii idiomatice,proverbe, citate)”; în practicametalingvistică a lui Coşeriu termence „reia fragmente de texte, lungisau scurte, folosindu-le ca atare”(p. 68).Concluzia celor doi autori estecă, deşi conceptele care au avut ceamai mare rezonanţă sunt cele referitoarela dimensiunile varietăţii, eledevenind indispensabile pentru oricecercetător –, în lingvistica italiană secunosc toate distincţiile metodologicestabilite de E. Coşeriu.Asumându-şi conceptul coşeriande normă, Emilia Calaresu (Le„violazioni” della norma. Percorsiaperti dalle riflessioni teorichedi Eugenio Coseriu) îl aplică la fenomeneconcrete ale limbii italienecontemporane, în special la tipul devarietate numit scripturalitate / oralitate.Remarcând două perspectiveasupra normei lingvistice – norma

Coşeriana 57din perspectiva unui nivel de limbă(sau a unor sub-sisteme, cum ar finivelul fonologic, morfologic, sintacticetc.) şi norma din perspectivavarietăţii unei limbi –, autoareademonstrează că, deşi Coşeriu aacordat mai multă atenţie primeiaccepţii, la el se află indicaţii interesanteşi pentru cel de-al doileatip de normă. În continuare,autoarea examinează „violarea”normei, distingând între „violări”involuntare şi / sau inconştiente şiviolări voluntare şi /sau conştiente.În opinia sa, conceptul de normă artrebui utilizat nu doar pentru diversetipuri de varietate ale limbii, cişi pentru diverse tipuri de discurs,deoarece „analiza limbii şi a uzuluilingvistic nu poate face abstracţiede conceptul de normă, fiind tocmaimeritul lui E. Coşeriu de a fiutilizat pentru prima dată acestconcept” (p. 71).Teresa Ferro – Eugen Coseriue la complessa vicenda di un testoromeno del secondo Settecento –se opreşte asupra preocupărilor luiCoşeriu referitoare la cunoaşterealimbii române în Occident şi anumela episodul Fr. Griselini. Celebrulcărturar italian Fr. Griselini (1717-1787), care a avut o concepţie proprieextrem de interesantă asupraoriginii limbilor romanice şi a trăsăturilormoştenite din latina vulgară,a locuit câţiva ani în Banat, ceea ceexplică, în parte, interesul său pentruRomânia şi frecventele sale referirila limba română. Or, E. Coşeriu, învolumul Limba română în faţa Occidentului(Cluj, 1994), publicat maiîntâi în germană, prezintă pe largconcepţia lui Griselini, dedicându-iun întreg capitol. Între timp, T. Ferroa descoperit un alt text al lui Griselini,care completează informaţiile luiE. Coşeriu.Fabiana Fusco (E. Coseriue l’interferenza negativa: spuntiper una riflessione) exploateazăconceptul de interferenţă lingvisticăpe care E. Coşeriu l-a teoretizat înstudiul său Sprachliche Interferenzbei Hochgebildeten (1977).Pornind de la binecunoscuta distincţieîntre normă şi sistem, Coşeriupropune o tipologie a efectelorpe care le are contactul interlingvistic,distingând şase tipuri de realizăricare merg de la deformareamaximă a modelului – abaterea lanivelul sistemului lingvistic – pânăla abateri nesemnificative la nivelulnormei lingvistice. Printre aceste fenomeneremarcă şi realizarea negativă,ca pe o formă de interferenţălipsită de reflecţii sistematice, care îidetermină pe vorbitori să evite anumiteposibilităţi ale codului lor nativ.În acest context, F. Fusco distingedouă tipuri de interferenţă: automatăşi intenţionată, în care vorbitoruloptează pentru forme comune ambelorlimbi.Celestina Milani (Lingua diemigranti italiani in ambiente anglofono:il caso del Nordamerica)scrie despre particularităţile lingvisticeale emigranţilor italieni în mediulanglofon, mai concret, ia în discuţiecazul Americii de Nord. Astfel, înToronto italiana este limba cea maivorbită după engleză şi cea mai studiatădupă engleză şi franceză. De-alungul anilor s-a dezvoltat un cod italo-american,constituit dintr-o bazăitaliană de tip centro-meridional careabundă în calcuri şi împrumuturi dinengleza americană cu alteraţii în fonetică,morfologie, sintaxă şi lexic.Prezentând o tipologie interesantă aacestor interferenţe, autoarea concluzioneazăcă interferenţa lexicalăconstituie fenomenul cel mai palpabilal contactului interlingvistic.

58Addolorata Landi, în Sul modellointerpretativo coseriano.„Explication de texte”, opineazăcă modelul propus de Coşeriu poatefi aplicat la texte ce aparţin celor maidiverse tradiţii culturale şi literare.Aceasta deoarece în cadrul lingvisticiiintegrale textul este interpretatca „act individual şi concret de vorbire”.Pe de altă parte, „relevanţaacordată de Coşeriu acestui nivelde structurare a limbajului face dinlingvistica textului o adevărată hermeneuticăa sensului”.Contribuţia lui Moreno Morani– Sensum de sensu, verbume verbo. Riflessioni su teoria estoria della traduzione in marginea uno scritto di Eugenio Coseriu– ţine de teoria traducerii înlumina lingvisticii integrale. Dupăcum se ştie, Coşeriu s-a ocupat deaceastă problematică în mai multestudii, însă de o deosebită relevanţă,graţie caracterului sintetic şi organicităţiisale, este intervenţia pecare a avut-o la Nobel Symposiumîn 1976. Cu această ocazie, Coşeriu,în stilul său penetrant şi foartedocumentat, a abordat mai multeaspecte ce ţin de tema traducerii.Plecând de la acest studiu, autorulprezintă câteva reflecţii cu privirela problematica traducerii literare,precizând că teoria traducerii poatefi considerată drept o secţiune alingvisticii textului.Luciano Giannelli – Lessematicae etnolinguistica – se raporteazăla studiile de semanticăşi lexicologie ale lui Coşeriu, deoareceacest aspect reprezintă „unadin contribuţiile sale cele mai substanţialeîn domeniul lingvisticii limbilor”:„Teoria semantică elaboratăde Coşeriu, numită şi lexematică,se înscrie printre cele mai originaleşi mai interesante teorii din cadrullimba Românăstructuralismului de orientare pragheză.În tradiţia şcolii pragheze,Coşeriu şi-a asumat – însă numaipână la un anumit punct – distincţiadintre produsul lingvistic şi actul propriu-zisde producere (care, fireşte,face referinţă directă la distincţia luiHumboldt energeia vs. ergon).Federico Vicario – Tra caldoe freddo. Sui gradi di un’antonimia– reia o temă de semantică,mult discutată în epoca structuralismului,dar şi în lexicologia tradiţională,şi anume gradele unei relaţiide antonimie, pe baza unor exempledin limba italiană.Umberto Rapallo, în Il dilemmadella diacronia e i ritmi deltempo storico, abordează concepţiadinamică a limbii, asumându-şiperspectiva coşeriană asupralimbajului ca activitate culturală aomului. În opinia sa, studiul limbajuluitrebuie încadrat într-un contextmult mai larg de antropologieculturală.Carlo Consani (Commutazionee mescolanza di codice intesti greci della Sicilia tardo-anticae protobizantina) scrie despreimportanţa mărturiilor greceşti dinSicilia care datează din antichitateatârzie până la începutul perioadeibizantine, ceea ce demonstreazăcontinuitatea limbii vechilor coloniştipână în epoca modernă. Utilizândconceptul de limbă istorică din integralism– ansamblu de sub-sistememarcate social, geografic şisituaţional –, C. Consani dezvoltăunele sugestii coşeriene ce ţin deacest domeniu.În contribuţia sa, GraziadoIsaia Ascoli: impegno civile equestione linguistica nell’Italiaunita, Roberto Gusmani evocăaceastă personalitate a lingvisticiiitaliene. Remarcând importanţa is-

Coşeriana 59torică a studiilor lui Ascoli, a metodologieisale ştiinţifice, autorul demonstreazătotodată cât de actualăeste concepţia acestui mare lingvistitalian, căruia i s-au adus cele maimulte omagii.Alberto Zamboni – Contatto,trasmissione, evoluzione: il latinocome creolo? – examineazămecanismul evoluţiei lingvistice dela un sistem la altul pe baza treceriide la latină la limbile romanice, referindu-sela creolizarea limbii latineşi la anumite fenomene de contactlingvistic, valorificând cu succesconcepte precum substrat, adstratşi parastrat.În rest, textul lui Daniele MaggiSolecismi metrici e costanza ritmica:versi ipometri e ipermetriin due poemetti in camerinesedi Quinto de Martella (1912-1984)ţine de poetică, mai concret, derelaţiile dintre metrică şi rimă. IarMarco Mancini (Latina antiquissimaII: ancora sull’epigrafe del Garigliano)reia discuţia cu privire lacunoscutul epigraf al lui Garigliano.Giovanna Massariello Merzagora(Repertorio linguistico, regionalitae traduzione) compară romanulLa chiave stella de Primo Levi cutraducerea franceză – Clè à molette–, stabilind interesante paralelisme,dar şi anumite discrepanţe întreoriginal şi versiunea franceză.3. Volumul conţine şi câtevacomunicări din Spania. Astfel,Benjamin García Hernández – Lasemantica de Eugenio Coseriu:significación y designación – remarcăspecificul lexematicii, prezentând-oîn contextul semanticiieuropene. Autorul constată că ceeace distinge semantica lui Coşeriu –începând cu Pour une sémantiquediachronique structurale, primulsău studiu din 1964 pe care îl considerădrept „manifest programatical semanticii structurale”, – este distincţiariguroasă dintre semnificaţieşi desemnare. Or, se ştie că semanticaistorică apărută odată cu Bréal,precum şi cea anterioară, identificausemnificaţia cu referinţa obiectivă.Această confuzie s-a perpetuatîn teoriile semantice moderne, cumar fi cea generativă, cea funcţionalăsau cognitivă, astfel încât „doarE. Coşeriu a fost în stare să depăşeascăsemantica tradiţională instituităde Bréal” (p. 121). Dat fiindcă semnificatul are o situaţie „intermediară”– este parte componentăa semnului lingvistic –, riscul principalal teoriilor semantice rămâne încontinuare faptul de a se centra maiales asupra desemnării şi aproapedeloc asupra semnificatului în sine.Mai ales că printre lingvişti e un faptcomun ca aceştia să fie întâi detoate sau mai ales gramaticieni şi,în consecinţă, să nu facă legăturaîntre diferenţele de semnificat şidiferenţele de formă expresivă. Defapt, încă în antichitate se obişnuiaacest lucru, devenind cu timpul unloc comun al celor mai multe curentedin semantica modernă. Deaceea a fost meritul extraordinar allui E. Coşeriu faptul că a proclamatautonomia semnificatului, ceea cea determinat eliberarea analizeisemantice de tirania tradiţională acelor două componente.Tot de domeniul semanticiiţine şi textul lui Rosario GonzálezPérez – Variaciones en el análisisestructural del léxico: límites yaplicabilidad. Autoarea considerăcă întemeierea lexematicii are locde fapt în 1958, la cel de-al VIII-leacongres internaţional de lingvisticăde la Oslo, unde Coşeriu, participândla discuţiile despre comunicareaprezentată de L. Hjelmslev,

60a prezentat o serie de obiecţii pemarginea posibilităţii unui ipotetic– la acea vreme – studiu structuralal lexicului. Plecând de la acelesugestii, lingvistul de la Tübingen acontinuat să mediteze la posibilitateaunui studiu structural al lexicului,astfel încât, la începutul anilor ’60,asistăm la o schimbare radicalăde perspectivă pe care o propuneCoşeriu. Într-o serie de studii, publicateapoi în volumul Principiosde semántica estructural (MadridGredos, 1977), Coşeriu consolideazăaceastă teorie, aplicând la studiullexicului metodele structuralistefolosite până atunci în fonetică sigramatică. Anume în acest contextteoretic a dezvoltat şi teoria câmpuluisemantic ca formă de organizareprivilegiată a continuumuluilexical. Refăcând traiectul parcursde lexematică, R. G. Pérez prezintăavantajele acestei metode, precumşi criticile aduse, concluzionând cămetodologia de cercetare propusăde E. Coşeriu rămâne în continuarevalabilă (p. 172).Jairo Javier García Sánchez,în Tomo y me voy. Entre el influjobíblico y la gramaticalizaciónobvia, analizează această sintagmă– mult discutată de lingvişti –,care se întâlneşte aproape în toatelimbile europene, dar mai ales încele balcanice şi romanice. Trecândîn revistă soluţiile propuse de diverşicercetători, autorul consideră căpropunerea lui Coşeriu este ceamai plauzibilă: centrul de difuzareal construcţiei tomo y me voy nuar fi greaca modernă, ci koiné, deunde a trecut în latina vulgară şi, înconsecinţă, s-a răspândit în limbileromanice meridionale: italiana meridională,româna, spaniola şi portugheza,în care a pătruns un marenumăr de grecisme. Or, din momentlimba Românăce nucleul de iradiere se situeazăîn greaca veche, acest fapt explicădifuzarea construcţiei în limbile balcanice,inclusiv în greaca modernă.Pe de altă parte, Coşeriu observacă nu toate expresiile paratacticeprovin din greacă, bunăoară sp. saltarfolosit în Puerto Rico sau engl.to up and, iar limba greacă oferă unsubsistem perifrastic pentru a exprimaviziunea globală a acţiunii (tomoy escribo), alături de alt sistem ceexprimă viziunea parţială (estoyescribiendo). De aceea, Coşeriu aemis ipoteza unei origini evreieşti,mult mai veche, ceea ce ar explicaprezenţa acestei construcţii în limbagreacă, de la care s-a difuzat apoiîn latină şi în alte limbi din Europa(p. 141).José Polo, în En torno a laobra de Eugenio Coseriu. Cabossueltos retrospectivos (1979-2002), care de mai mulţi ani publicăsub acest generic materiale ineditedin arhiva Coseriu în Estudiosde Lingüística (Universitatea dinAlicante) şi în Analecta Malacitana(Universitatea din Malaga), propunefixarea unui corpus din recenziilela studiile coşeriene publicate de-alungul timpului pe toate meridianelelumii. Necesitatea de a creao bibliografie completă a ecourilorla opera lui Coşeriu s-ar justifica,după părerea lingvistului spaniol,prin faptul că ar pregăti terenul pentrueditarea Operelor sale completeîn spaniolă, germană, română etc.Pe de altă parte, se impune creareaunui dicţionar al lingvisticii integrale,a unui manual de sintezăal teoriei lui E. Coşeriu şi al şcoliisale. De altfel, profesorii AlfredoMatus şi Magdalena Vivamontede Avalos din Chile coordoneazăproiectul Las ideas teórico-lingüístasde Eugenio Coseriu (introduc-

Coşeriana 61ción y textos), un fel de dicţionar alconceptelor lingvisticii integrale. Or,acest exemplu ar trebui urmat şi dealţi lingvişti care se ocupă de teoriaintegralistă, deoarece „întreagaoperă a lui Coşeriu se orchestreazăpe o coerenţă epistemologică şi metodologicăimpecabilă”. „EugeniuCoşeriu, mare poliglot şi cunoscătorprofund al limbilor clasice, avândpe deasupra o formaţie filozofică şiestetică extraordinară, este cel maimare lingvist nu doar din a doua jumătatea secolului al XX-lea, ci dintot sec. XX, mai mult, el este celmai mare lingvist din toate timpurile”(p. 365).4. Lingvistica românească afost reprezentată de Ileana Oancea,Marius Sala şi subsemnata,Eugenia Bojoga. Ileana Oancea,profesoară la Universitatea deVest din Timişoara, explică – în Unuomo universale: Eugenio Coseriu– universalitatea lui Coşeriu. Aevoca în mod adecvat personalitateaextraordinară a lui E. Coşeriu,care a trecut prin experienţe dure şicomplexe, care a trăit printre oamenidiferiţi şi în diferite părţi ale lumii,care a suferit şi trauma separării demediul său de origine, înseamnă săne referim la figura sa de om universal.Coşeriu a fost un om universaldatorită destinului său care l-a purtatprin Europa şi America Latină,dar în acelaşi timp printre meandrelelingvisticii post-saussuriene pe carea decantat-o şi a dominat-o cu forţadoctrinei sale lingvistice. Or, ceeace a făcut din Coşeriu unul din ceimai mari intelectuali ai vremii noastrea fost tocmai faptul că – aşacum sublinia într-un interviu publicatîn Revista de istorie şi teorie literară(1984) – în anii săi de formare italianăa acumulat nu atât un bagajde cunoştinţe, cât mai curând „oanumită atitudine faţă de probleme,a învăţat respectul pentru ştiinţă şiidei”. Dacă relaţia lui Coşeriu cu Româniapână în 1989 era problematică,întrucât, aşa cum afirma M. Eliade,comunismul a însemnat, în fond,un al doilea abandon al Daciei decătre români sau, vorbind metaforic,separarea României de lumealatină căreia îi aparţinea, după aceeas-a îmbunătăţit considerabil. Înceea ce priveşte destinul operei luiE. Coşeriu în România, I. Oanceaeste foarte optimistă, deoarece, pelângă traducerile care se fac la Cluj,Bucureşti şi Chişinău, din 1998 activeazăun Centru de studii integraliste,afiliat Catedrei de lingvisticăgenerală şi semiotică a Universităţii„Babeş-Bolyai”, condus de prof.Mircea Borcilă: „Universitatea dinCluj depune eforturi serioase pentrua dezvolta tezele lingvistice ale luiE. Coşeriu, cu intenţia de a forma oşcoală lingvistică” (p. 341).În Ricordo di Eugenio CoseriuMarius Sala evocă modul în carel-a cunoscut pe E. Coşeriu – prinintermediul studiului La geografialingüística pe care Al. Rosetti îl adusese,în 1957, de la Congresul internaţionalde lingvistică de la Oslo,unde îl întâlnise pe E. Coşeriu. Ceitrei mari lingvişti români care participaserăla congres – Al. Rosetti,I. Iordan şi Al. Graur – se întorseserăentuziasmaţi de acel tânăr denumai 36 de ani care, după reproducereaafirmaţiilor lui Iordan, „emare, ştie multe lucruri şi le ştiebine”. Autorul s-a întâlnit pentruprima dată „pe viu” cu Coşeriu în1965, la cursurile de vară de laGrenoble, unde a avut ocazia să-ladmire recitând versuri din Ion Barbuşi proză din M. Sadoveanu. S-aurevăzut apoi în 1968, la Congresulde lingvistică romanică desfăşurat

62limba Românăla Bucureşti. În 1971 lui E. Coşeriui s-a conferit titlul de Doctor HonorisCausa al Universităţii din Bucureşti,apoi a fost invitat să participela cursurile de vară de la Sinaia.După 1989 relaţiile lui Coşeriu culingviştii din România s-au intensificat,iar interesul său pentru tot cese scria şi se publica în ţară a fostconstant. În final, M. Sala mărturiseşte:„Deşi nu am dezvoltat ideileMaestrului aşa cum a făcut-o colegulmeu Andrei Avram într-un articoldedicat conceptului de normă în fonologie,sau cum au făcut-o alţi doicolegi – Mircea Borcilă şi NicolaeSaramandu – care au difuzat ideilesale în mediul românesc, totuşi amaplicat principiile lui E. Coşeriu încercetările mele dedicate spanioleiamericane şi, mai ales, în studiilecare au ca temă româna printrelimbile romanice” (p. 396).Subsemnata abordează temaLa théorie d’Eugenio Coseriu etla linguistique soviétique, maiprecis impactul pe care l-au avutanumite aspecte ale lingvisticii integraleîn fosta U.R.S.S. Impregnatădecenii de-a rândul de ideologiamarxistă şi concepută ca o alternativăla ştiinţa limbajului de pestehotare, lingvistica sovietică revinela normalitate odată cu recuperareavalorilor lingvisticii occidentale.În acest context, traducerea unorstudii din E. Coşeriu, în special acapodoperei sale Sincronie, diacronieşi istorie încă în 1963, asumareadistincţiei sistem / normă / vorbire,preluarea unor concepte din lexematică,a tezelor sale despre limbajşi poezie, le-a permis lingviştilorsovietici să recupereze realizărileoccidentale, să se sincronizeze cuştiinţa occidentală şi să depăşeascăcriza în care se afla lingvisticasovietică la acea vreme.5. În Il romeno tra le lingueromanze: uno studio di tipologiadinamica Michele Metzeltin (Universitateadin Viena) se referă la specificullimbii române în context romanic.În viziunea sa, componenta nelatinăa lexicului limbii române genereazăun fel de „opacitate” romanică, darîn acelaşi timp îi conferă şi o particularitatedistinctă. Totuşi anumitedezvoltări fonetice şi semantice, precumşi numeroasele împrumuturi dinlimbile balcanice, împrumuturi carelipsesc în limbile romanice occidentale,contribuie uneori la neînţelegereaimediată, generând anumitedificultăţi de comprehensiune chiarşi în rândul romaniştilor.6. Mitja Skubic de la Universitateadin Ljubliana, în Otro dia – adoua zi, reia în discuţie aceastăsintagmă, deoarece „pentru a aduceun omagiu memoriei lui EugeniuCoşeriu, remarcabil lingvist românşi pasionat studios al limbii spaniole,nu am putut alege decât o temăcare să cuprindă atât româna, limbaîn care lingvistul s-a născut, câtşi spaniola, limbă a cărei esenţă astudiat-o şi în care şi-a scris majoritateastudiilor” (p. 397).* * *Apărut în condiţii grafice excelente,volumul publicat de profesorulVincenzo Orioles se deosebeştede celelalte omagii aduse lui EugeniuCoşeriu în străinătate prin numărulmare al participanţilor şi printematica extrem de vastă pe careo abordează, fiind totodată cel maisubstanţial (453 de pagini) omagiuapărut până în prezent.

Puncte de reper 63Rajmund PiotrowskiO problemă vitală – ocrotirea limbiiromâne în Republica MoldovaProfesorul Rajmund Piotrowski s-a născut la 17 august 1922, în localitateaRubejnaia (în Donbas, actualmente în Ucraina), tatăl său fiind inginer chimist deorigine poloneză, mama având origine belaruso-polono-germană. După terminarealiceului (1939), se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Leningrad,unde audiază cursurile unor savanţi ca V.F. Şişmariov, L.V. Şcerba, R.A. Budagov,V. I. Propp. Doctor în filologie, cu teza Limba şi stilul „Confesiunilor” lui J. J. Rousseau(1947), teză elaborată sub îndrumarea acad. V.F. Şişmariov (1874-1957) şiR.A. Budagov (1910-2001). Primele sale cercetări au în vedere domeniul stilisticiifranceze: Studii de stilistică gramaticală a limbii franceze. Morfologia, Moscova,1956; Studii de stilistică a limbii franceze. Morfologia şi sintaxa, Leningrad,1960; Formarea articolului în limbile romanice. Alegerea formei, Moscova-Leningrad,1960; Modelarea sistemelor fonologice şi metodele comparării sale,1960; Dimensiunile informaţionale ale limbii, 1968; Lingvistica matematică (încolab.), Moscova, 1977; Textul, maşina şi omul, Leningrad,1979; Computerizareapredării limbilor, Leningrad, 1988. De asemenea, a scris numeroase studii şi cărţidedicate limbii române: Întrebuinţarea artistică a articolului la scriitorii români(în SCL, nr. 3, 1960); Folosirea articolului hotărât şi nehotărât de către scriitoriiromâni, în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965.Unul din marile merite ale cercetătorului este că a combătut, şi atunci cândacest lucru era periculos, existenţa „limbii moldoveneşti” pe teritoriul RepubliciiMoldova şi al unei părţi din Ucraina. Academicianul basarabean Silviu Berejanspunea, pe bună dreptate, că profesorul Piotrowski „ne-a susţinut cu înflăcărare,ca romanist notoriu, în momente cruciale de renaştere naţională, de revenire lavalorile autentice, prin articole, luări de cuvânt la radio şi TV, la conferinţe şi la întrevederilecu potentaţii care puteau fi convinşi numai de la Moscova şi Leningrad”(apud Vinţeler, op. cit., p. 245).Cunoscând toate limbile clasice, romanice, germanice şi slave, profesorulPiotrowski este, în acelaşi timp, prototipul lingvistului total, care a abordat, în cercetărilesale, toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, sintaxă, stilistică,dialectologie, lingvistică generală, lingvistică matematică etc.– Stimate Domnule Profesor, am aflat multe lucruri despre activitateaDvs. din cartea profesorului Onufrie Vinţeler Portrete şi cărţi (Editura Eikon,Cluj-Napoca, 2005). În această carte, profesorul Vinţeler spune, întrealtele: „Regretatul acad. Emil Petrovici, care îl cunoştea bine, povesteacă mama lui Piotrowski ar fi fost româncă sau moldoveancă, în orice caz,cunoştea limba română” (op. cit., p. 238). Care este adevărul?

64limba Română– Adevărul este următorul: mama mea era de origine belaruso-polono-germană.Dar bunicul ei după tată fusese căsătorit cu o moldoveancădin Basarabia.Într-adevăr, mama ştia puţin limba română, fiindcă, în anul 1917, ealucrase, în calitate de soră de caritate, într-un spital militar rus, din apropierede Bacău, Piatra-Neamţ şi Tecuci. În afară de militarii ruşi, la spitalerau aduşi şi ofiţerii şi soldaţii români, răniţi sau otrăviţi de gaze în război.Bineînţeles că personalul spitalului trebuia să comunice cu românii bolnavi,aşa că învăţarea unor cuvinte româneşti era o necesitate. De asemenea,mama ne-a povestit multe despre natura pitorească a Moldovei, despreţăranii moldoveni – oameni săraci, naivi şi sinceri. Prin urmare, mi-au fostinsuflate, din copilărie, o serie de noţiuni despre cultura şi limba poporuluiromân.– Ulterior, în anul 1941, deci în plin război, aţi început, în modsistematic, studiul limbii române. Care au fost motivaţiile?– Cred că au fost trei motivaţii iniţiale: primo, eram conştient că, pentruun romanist calificat (cum doream eu să fiu), era obligatorie cunoaştereamaterialului românesc; secundo, pentru noi, polonezii, România, poporulromân reprezintă un aliat vechi, un prieten din copilărie, un amic „din a vechimeizile”, cum se spune; terţio, au contat amintirile mamei, de care văspuneam.Totuşi, mai târziu, a apărut o motivaţie nouă. În cursul studiilor melede romanistică, am ajuns la concluzia că limba română posedă specificulşi originalitatea cea mai mare în comparaţie cu alte limbi romanice. Iată unexemplu din domeniul vocabularului de origine latină. Se ştie că în fiecarelimbă romanică există două pături lexicale. Primul strat include cuvintelesavante. Aceste cuvinte au pătruns în română din celelalte limbi neolatine(mai ales din franceză şi italiană) sau prin intermediul limbii ruse, englezeşi germane, începând cu secolul al XIX-lea, şi formează un standardcomun, pot să spun banal, pentru toate limbile romanice, inclusiv pentrulimba română.Al doilea strat îl constituie vocabularul moştenit direct din latinavorbită. Acest vocabular formează, împreună cu nişte trăsături specificeale gramaticii, fondul esenţial şi străvechi al limbii române. Prin urmare,fondul lexical principal românesc păstrează nişte serii semanticeomogene ale latinismelor de origine rustică, arhaică şi locală – latinismecare sunt atestate încă în comediile lui Plautus şi Terentius sau numaiîn inscripţii din provincii dunărene. Acest vocabular original oglindeştestarea socială şi spirituală, economică şi politico-militară a populaţieiprotoromâne din Peninsula Balcanică. Se poate spune chiar mai multdecât atât: el îi dă limbii române un specific enigmatic, incomparabil şidelicios faţă de celelalte limbi romanice (vezi articolul meu Un bastionlexical al ocrotirii limbii române în Republica Moldova, publicat în volumulOmagiu profesorului Vladimir Zagaevschi la 70 de ani, Chişinău,CEP USM, 2003). Astăzi, năzuinţa mea de a descifra acest spe-

Puncte de reper 65cific enigmatic reprezintă cea mai importantă motivaţie în studiul meusistematic al limbii române.Problema ocrotirii limbii şi culturii române în Republica Moldova esteo chestiune arzătoare, o problemă de însemnătate vitală pentru viitorul popoarelordin ambele ţări romanice ele Europei Centrale. De aceea aş vreasă analizez mai amănunţit situaţia aceasta.Atunci când pe teritoriul Republicii Moldova a fost restituit veşmântulfiresc al limbii române – alfabetul latin, noi, lingviştii, speram că aceasta vaservi drept stimulent pentru evoluţia vertiginoasă, în continuare, a dezvoltăriiculturii şi limbii literare române în acest teritoriu. Cu regret, trebuie săspun că acest proces se realizează foarte lent, mai exact – se află într-unpunct mort. Să analizăm cauzele.Pe parcursul a 150 de ani, în imperiul ţarist, apoi în cel sovietic, ca dealtfel şi în alte imperii, existau două feluri de limbi: cea oficială (imperială),altfel zis, limba naţiunii „de pontaj”, şi limbile locale. Bineînţeles, în Rusia,apoi şi în ex-U.R.S.S., se da prioritate limbii ruse. La fel s-au întâmplatlucrurile în imperiul francez – unde predomina limba franceză, în cel britanic– unde domina limba engleză etc. Limbile locale ale naţiunilor lipsite„de pontaj” erau pe planul doi.Aş vrea să subliniez că relaţiile dintre limbile imperiale şi cele naţionalenu au fost niciodată, în nici un imperiu, şi nu sunt nici astăzi nişte relaţiipaşnice. Lupta psiholingvistică între aceste limbi poartă un caracter crud,e lipsită de umanism, înţelegere etc. Repet: acest lucru este caracteristic,de fapt, tuturor limbilor vorbite de naţiuni mici, din toate imperiile.O situaţie extremă şi în acelaşi timp paradoxală o reprezintă astăzilimba irlandeză. Începând cu secolul al XII-lea, când Irlanda a fost încorporatăîn statul englez, această limbă celtică fusese sistematic şi energicoprimată de către limba engleză imperială. Prestigiul psiholingvistic al limbiiengleze a crescut până la un asemenea grad, încât, de prin secolul alXVII-lea, marii scriitori de origine irlandeză, ca de pildă J. Swift, G. Green,J. Joyce, şi-au scris operele lor numai în limba engleză.Începând cu anul 1949, Irlanda nu mai este o parte componentă a ImperiuluiBritanic, cu atât mai mult cu cât un asemenea imperiu nici nu maiexistă. Totuşi, deşi limba irlandeză este susţinută de guvern şi declaratădrept limbă de stat, în realitate ea este întrebuinţată doar ca o limbă maternă,nu mai mult decât de un procent de irlandezi. Astfel că limba băştinaşăa poporului irlandez, învinsă şi alungată din viaţa socială, dispare subpresiunea limbii imperiale engleze. Unui proces asemănător îi sunt supusemulte limbi şi din spaţiul postsovietic. De pildă, pe cale de dispariţie se găsesclimba belarusă, ca şi limbile ugro-finice din regiunile Volga şi Obi.– În ce ar consta mecanismul intern al „irlandizării” limbii românedin Republica Moldova?– Către începutul anilor ’90, în majoritatea limbilor naţionale dinspaţiul sovietic repertoriul de stiluri a rămas incomplet, iar uneori pur şisimplu deteriorat. O urmare a acestui fapt a fost nedezvoltarea totală sau

66limba Românărusificarea terminologiei naţionale. Doar pentru oamenii fără o pregătiretemeinică în cultură şi terminologie a limbii materne, acest proces păreainocent, ei procedând la adăugarea desinenţelor limbii materne la cuvintelerespective ruseşti. Dar acest proces a dus la schimbări serioase, maiîntâi în atitudinea vorbitorilor faţă de limbile lor materne. Actualmente, înmulte cazuri, funcţionarea acestor limbi se reduce la nivel de vorbire popularăsătească, mai rar – orăşenească, iar utilizarea lor la nivel oficial,statal şi profesional, o spun cu regret, poartă de obicei un caracter deparadă sau se transformă în vorbire macaronică.Iată două exemple.În ianuarie ’93, am participat, cu referatul Problemele lingvistice pe teritoriulMoldovei în perioada postsovietică, la Conferinţa ştiinţifico-practică„Interesele de stat şi rolul organelor de interne în asigurarea ordinei constituţionale,a drepturilor şi libertăţilor omului în raioanele de est ale RepubliciiMoldova”. După conferinţă a avut loc un five o’clock, în cursul căruia prim-viceministrulApărării al Republicii Moldova ne-a povestit (bineînţeles – în limbaromână) despre rolul şi locul Armatei Naţionale în desfăşurarea luptelor înraioanele de est ale Moldovei. Asistau la discuţie şi doi generali din România,care fuseseră invitaţi la conferinţă în calitate de observatori. Noi, tustrei,ascultam cu atenţia încordată povestirea cuprinzătoare a viceministrului.Totuşi, din timp în timp, observam pe feţele invitaţilor noştri o umbră uşoarăde deranj şi a lipsei de înţelegere. „Iertaţi-mă, vă rog, am spus eu, poate văderanjează ceva? Pot să vă ajut?” „Ştiţi, dom’ profesor, nu-l prea înţelegempe domnul ministru, a şoptit unul dintre interlocutori. De pildă, ce înseamnă«bronietransportior», «dot», «pulemiotnoie gnezdo»?” „Probabil – autoblindat,cazemată, cuib de mitralieră” – am tradus eu.Am spus deja mai sus că restituirea veşmântului firesc al limbii române– alfabetului latin – a fost interpretată de intelectualii şi patrioţii dinRepublica Moldova şi România, ca şi de noi, romaniştii, ca un pas decisivpe calea eliberării de dictatul cultural sovietic. S-a aflat că, de fapt, cătuşeleterminologice sunt mult mai tari decât lanţurile ortografice!În iulie ’95, am avut prilejul să particip la Conferinţa ştiinţifică dinlocalul Parlamentului Republicii Moldova, intitulată „Limba română estenumele corect al limbii noastre”, aşadar o conferinţă privind denumireacorectă a limbii de stat din Republica Moldova 1 . Spre surprinderea mea,organizatorii conferinţei m-au rugat să vorbesc... ruseşte (?!). Deoarece,chipurile, dacă, în calitatea mea de profesor din Sankt Petersburg, aşvorbi româneşte, parlamentarii pur şi simplu nu vor înţelege nici situaţiaca atare, dar nici ceea ce le voi spune! De fapt, motivul adevărat, intuiameu, consta în faptul că ei „nu prea” cunoşteau limba română literară. Cutoate acestea, şi eu, venit de la Sankt Petersburg, precum şi profesorulStanislav Semcinski (care s-a stins din viaţă în 2001), sosit de la Kiev,am vorbit româneşte. Au încercat să facă acelaşi lucru şi deputaţii, darpână la urmă tot în ruseşte au spus ce aveau de spus 2 !Rezumând, aş vrea să subliniez încă o dată că situaţia lingvistică din

Puncte de reper 67Republica Moldova este destul de complicată şi chiar periculoasă. Din momentce o limbă imperială (în cazul nostru – rusa) are o influenţă atât demare, iar limba naţională îşi găseşte utilizare numai în plan local, sătesc,sărăcindu-şi treptat repertoriul, se poate ajunge la o situaţie catastrofală.Pentru a nu o admite, noi, lingviştii, investigăm acum un domeniu important,care se numeşte sinergetica – ştiinţă care studiază mecanismul internal limbii, factorii lui – fiziologic, naţional, psihologic – care, împreună,influenţează dezvoltarea limbii. În cazul în care sinergetica limbii naţionaleeste slabă, distrusă, limba e sortită pieirii. Dovada o avem chiar alături,în Belarus – limba belarusă practic a murit, actualmente ea se vorbeştedoar la Institutul de Lingvistică de la Minsk. Parţial, procesul s-a extins şiîn Ucraina, în special în partea de est a acestei ţări.Există încă o chestiune destul de actuală: faptul că alături de RepublicaMoldova se află România ar putea oare să aibă vreo influenţă asupraevoluţiei limbii române în Basarabia?După mine, la ora actuală, această influenţă a statului român estefoarte slabă, cu excepţia efortului depus de intelectualitate în domeniulştiinţei şi al educaţiei, avându-se în vedere editarea în comun a unor cărţişi publicaţii periodice, schimburile de profesori, studenţi şi elevi etc. Dar, înplan general, aceste eforturi se prezintă doar ca o picătură în mare.Din acest punct de vedere, perspectiva este destul de tristă. Ţin sămenţionez că specificul stilistic al limbii imperiale şi al terminologiei ei joacărolul unui virus lingvistic, ce paralizează sinergetica imunitară a limbii naţionale,prin pătrunderea ei în lexic, iar prin acesta – şi în fonetică, sintaxă,morfologie. Drept urmare, limba naţională riscă să fie coborâtă la nivelulunui dialect casnic, de bucătărie, astfel încât, peste câteva generaţii, săintre într-o perioadă de „irlandizare”.Dar depistarea şi analiza unor defectări sinergetice izolate în procesul interferenţeilimbilor nu soluţionează problema. În acest sens este necesară influenţaunei atitudini constructive „de sus”, sprijinită de resursele materiale şi financiarenecesare. Eu cred că ocrotirea şi susţinerea prestigiului limbii române în Basarabiapresupune utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar maiîntâi la nivel statal şi administrativ, ceea ce trebuie să se îmbine cu propagareaei prin literatura artistică de valoare, prin predarea şcolară minuţios gândită şiprelucrată, care ar folosi metode şi tehnologii moderne, computerizate, iar pentruaceasta trebuie să introducem limba română în Internet şi în poşta electronică.Acest principiu urmează să fie respectat în şcolile de toate nivelurile, începândde la cea primară şi terminând cu facultăţile universitare.– În anul 1939, aţi fost admis la Facultatea de Filologie a Universităţiidin Leningrad, unde i-aţi avut profesori, între alţii, pe V.F.Şişmariov, L.V. Scerba, R.A. Budagov, V.I. Propp, E.A. Referovskaia,romanişti celebri în toată lumea. Îmi puteţi spune ce aţi învăţat de laaceşti mari savanţi?– Eu am avut marele noroc de a audia cursurile şi de a frecventa oserie de seminarii ţinute de romaniştii ruşi celebri în toată lumea – acade-

68limba Românămicianul V.F. Şişmariov, membru corespondent al Academiei Sovietice,R.A. Budagov (ulterior devenit şi el academician), prof. E.A. Referovskaia ş.a.Aflându-mă la aspirantură, în 1944-’47, i-am avut, în calitate de conducătoriştiinţifici, tot pe acad. Şişmariov şi prof. Budagov. Profesoara E. A. Referovskaiami-a fost referent oficial la susţinerea tezei mele de candidat înştiinţe filologice.În afară de aceasta, la Leningrad, şi pe urmă la Saratov, unde a fostevacuată Universitatea, am audiat cursuri şi am frecventat o serie de seminarii,am susţinut examene şi am beneficiat de îndrumarea unor distinşi lingviştişi istorici literari din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii noastre. Îmiamintesc de cursurile ţinute de acad. I.I. Meşcianinov („Tipologia limbilorşi lingvistica generală”), acad. L.V. Şcerba şi prof. L.R. Zinder („Lingvisticaexperimentală”), acad. I.I. Tolstoi („Literatura antică”), prof. I. M. Tronski(„Istoria limbii latine”), prof. G.A. Bialîi („Creaţia artistică a lui Dostoievski”).Aş vrea să menţionez, în mod special, că am avut norocul de a frecventacursurile şi seminariile unor reprezentanţi, cei mai de seamă, ai şcolii (căzutăîn dizgraţie, în perioada menţionată) formalismului rus. Am în vedereun remarcabil lingvist şi istoric literar, acad. V.V. Jirmunski, un folclorist-structuralistde talie mondială, prof. V.I. Propp şi prof. B.V. Tomaszewski, care astudiat, iniţial, tehnica la Universitatea din Liège (Belgia), devenind, ulterior,un mare filolog-puşkinist, acordând o atenţie sporită textologiei structurale.În anul 1947, prof. B.V. Tomaszewski mi-a fost referent oficial la susţinereatezei de candidat în ştiinţe.Prin anii ’30-’50, anii mei de studenţie şi de „aspirantură”, noi am fostlipsiţi de posibilitatea de a lua contact cu marii lingvişti din străinătate, caL. Hjelmslev, I. Iordan, R. Jakobson, J. Kurylowicz, A. Martinet, Al. Rosetti,E. Petrovici, V. Pisani, Sever Pop, L. Spitzer ş.a. Totuşi, ocolind cortina defier a cenzurii de partid, dascălii noştri de la Universitatea din Leningradne-au familiarizat şi „unit” cu ideile şi metodele creatoare ale lingvisticii şifilologiei occidentale.– Vă mulţumesc pentru răspunsurile Dvs.!Interviu realizat de Ilie Rad,Sankt Petersburg – Cluj-Napoca,oct. 2005 – febr. 2006România literară,nr. 17 din 28 aprilie 2006NOTE1Distinsul savant se referă la Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numelecorect al limbii noastre”, organizată, aşa cum se precizează în rezoluţia acestuifor, „de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, catedrele de specialitatede la instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova, uniunile de creaţie

Puncte de reper 69şi redacţia revistei Limba Română, ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Chişinău înzilele de 20 şi 21 iulie 1995, la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova şi subauspiciile Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, cu participarea specialiştilorfilologi, istorici, jurişti ai catedrelor didactice, a reprezentanţilor intelectualităţii decreaţie, a oamenilor politici din Republica Moldova, a unor lingvişti din Ucriana şiFederaţia Rusă (profesorul Stanislav Semcinski din Kiev a prezentat comunicarea„Cu privire la necesitatea de a reveni la denumirea tradiţională a limbii moldovenilor”,iar academicianul Rajmund Piotrowski din Sankt Petersburg – comunicareacu titlul „O limbă cu două denumiri?”, reluată fragmentar şi în numărul de faţă alrevistei noastre).Precizăm că academicianul Nicolae Corlăteanu a prezentat raportul „Românaliterară în Republica Moldova: istorie şi actualitate”. La conferinţă au participatcu discursuri Haralambie Corbu, Silviu Berejan, Alexandru Dârul, Ion Eţcu, VitalieMarin, Maria Cosniceanu, Mihai Cimpoi, Anatol Eremia, Vasile Melnic, GeorgeRusnac, Vasile Pavel, Nicolae Raievschi, Anton Borş, Arcadie Evdoşenco. Lucrărileconferinţei şi-au găsit reflectare într-o ediţie specială a publicaţiei noastre (LimbaRomână, nr. 4 (22), 1995).2Atmosfera din Parlamentul de atunci nu era simplă. Respectiva conferinţăa constituit o testare a opţiunilor parlamentarilor, parte din care, într-adevăr, nucunoşteau limba de stat. Organizatorii conferinţei au solicitat ca cei doi oameni deştiinţă sosiţi din Kiev şi Sankt Petersburg să vorbească în limba rusă tocmai pentrua spori credibilitatea argumentelor prezentate. Starea de spirit din Parlamentul dela 1995 este surprinsă şi în notele ziaristului bucureştean Costin Buzdugan: „Salade şedinţe a Parlamentului de ia Chişinău a găzduit astăzi dimineaţă lucrările conferinţeiştiinţifice cu tema «Limba română este numele corect al limbii noastre». Odezbatere aprinsă, provocată ieri de către reprezentanţii fracţiunii Unitate-Edinstvo,a evidenţiat, o dată în plus, subtextul: neobţinând prin vot schimbarea locului dedesfăşurare, socialiştii rusofoni şi o parte dintre agrarieni au anunţat că vor boicotaconferinţa care-şi declarase drept scop «iniţierea electoratului şi a reprezentanţiloracestora în Parlamentul Republicii Moldova în problema denumirii adecvate a limbiioficiale a statului». Şi astfel argumentele unor academicieni şi ale altor specialiştiîn lingvistică împotriva glotonimului «limba moldovenească» au fost ascultateastăzi exact de către acei care deja sunt convinşi: Preşedintele Mircea Snegur,autorul iniţiativei legislative privind articolul 13 din Constituţie, dl Petru Lucinschi,cel care a încercat să introducă în Constituţie măcar identitatea dintre «limbamoldovenească» şi «limba română», dl Nicolae Andronic, cel care a demisionatîn fruntea unui grup de agrarieni tocmai din acest motiv, toţi deputaţii din opoziţiecare au votat contra actualei formulări a articolului 13 şi specialiştii din Academie,care de un an protestează în aceeaşi problemă. Conferinţa ştiinţifică a devenit înfelul acesta doar un gest simbolic care mâine îşi va consuma cel de-al doilea actîn sala Uniunii Scriitorilor, pentru că la Parlament se va desfăşura o bătălie hotărâtoare:agrarienii consecvenţi cer ca demisionarilor să li se retragă mandatelepentru a fi înlocuiţi, demisionarii încearcă să modifice statutul deputaţilor pentru aputea forma grupuri parlamentare ale unor partide în curs de formare. Astăzi dupăamiază Parlamentul a continuat să examineze în a doua lectură proiectul Legii Învăţământuluişi, exact absenţii de dimineaţă, cuvântând mai ales în limba rusă, auîntreţinut cele mai aprige dispute atât în ceea ce priveşte organizarea învăţământuluiparticular, cât şi în ceea ce priveşte autonomia universitară” (Limba Română,nr. 4 (22), 1995, p. 120-121).

70Rajmund PIOTROWSKIO LIMBĂ CU DOUĂDENUMIRI?(fragment)limba RomânăDupă părerea mea, discuţia legatăde formularea articolului 13 din ConstituţiaRepublicii Moldova cu privire ladenumirea corectă a limbii folosite înRepublica Moldova are trei aspecte:1) aspectul ştiinţific, mai exact,istorico-lingvistic;2) aspectul politico-cultural;3) aspectul economico-pragmatic.În ceea ce priveşte primul aspect,noi, lingviştii, suntem cu toţii deacord că limbajul, vorbirea fiecăruipopor se prezintă minimum sub douăforme: primo – cea a limbii vorbite,neregulate, dialectale, şi secundo –sub forma unei norme superioare aacestei limbi comune.Norma aceasta se numeştelimbă standard – o limbă de stat şide cultură, propagată prin intermediulşcolilor, prin manuale, publicaţii,presă etc.Domnii academicieni NicolaeCorlăteanu şi Silviu Berejan au demonstratîn mod convingător că fenomenullingvistic pe care îl marcămcu glotonimul (expresia) „limba moldovenească”sau, mai exact, „graiulmoldovenesc” este forma vorbită alimbajului romanic de pe teritoriul RepubliciiMoldova.A doua formă a acestui limbajeste limba standard, o limbă de stat şide cultură, propagată prin intermediulşcolilor şi al mass-media, identică – înceea ce priveşte gramatica, vocabularul,alfabetul şi ortografia – cu limbastandard de la vest de Prut, limbaromână.Din aceste motive nu putemconfunda tipul de vorbire ierarhicsubordonat – graiul moldovenesc –cu limba română literară ca termensupraordonat, nu putem utiliza douăexpresii, limba moldovenească şilimba română, marcând o singurănoţiune – limba noastră standard,una, limba română, pentru România,şi alta, limba moldovenească, pentruRepublica Moldova.Abordând termenul limba moldovenească,ne-am îngădui să facem oparanteză, care nu se leagă propriu-zisde tema şedinţei noastre. După cumştiţi, în Transnistria şi în Ucraina învecinatălimbajul moldovenesc se transformă,pas cu pas, într-un jargon mixtslavo-romanic cu utilizarea frazelor detipul: „M-am prostudit şi căşleiesc, c-ofost morozu mari”. Poate cândva, în viitor,în cazul în care va apărea un scriitorde talia lui A. Puşkin sau W. Shakespearece va putea ridica acest graimixt la nivelul limbii literare standard,atunci vom putea introduce glotonimul„limba moldovenească” pentru noualimbă literară standard slavo-romanică.Bineînţeles că astăzi aceasta esteo ipoteză fantastică.Aşa se prezintă pe scurt esenţaaspectului istorico-lingvistic al discuţieinoastre.Să trecem acum la aspectul politico-culturalal problemei. Situaţia cudouă denumiri pentru ambele formeale limbii naţionale – cea vorbită şicea de stat – este tipică pentru întreagalume romanică. De exemplu, cetăţeanulitalian din Roma, la întrebareace limbă vorbeşte, va răspunde căel „parla romano, no italiano”, cel dinNapoli va răspunde „io parlo napolitane,no italiano”. Dar dacă îl întrebaţice limbă învaţă feciorul său la şcoalăsau care este limba oficială a statului,italianul va răspunde că, desigur, nu

Puncte de reper 71este nici romana, nici napolitana, cieste limba italiană.Aceeaşi situaţie o vom avea înSpania şi în America Latină. Cetăţeanulspaniol din Castilia (centrul Spaniei)va spune că el „habla castellano,no espanol”, cel din provincia Aragona– că vorbeşte aragoneza, cel dinBolivia „habla boliviano”. Totodată,fiecare cetăţean latino-american, caşi cel din Spania, ştie că limba standard,de stat şi de şcoală, rămânepentru el limba spaniolă. Acest faptnu afectează suveranitatea Boliviei,Argentinei sau a Mexicului şi în niciun caz nu jigneşte mândria naţionalăa bolivianului sau a mexicanului.Mai mult decât atât, unitatea limbiistandard cimentează unitatea culturiişi a literaturii iberoromanice, tot aşacum limba română standard cimenteazăliteratura daco-română, începândcu Coresi sau Miron Costin şi până laSadoveanu sau Panait Istrati.Trecând la cel de-al treilea aspectal problemei noastre, am vreasă subliniem că utilizarea glotonimuluilimba moldovenească creează oconfuzie periculoasă pentru statelede la Apus, generând astfel chiar şibariere economice.Aş mai adăuga la cele spuse cătermenul de „limba moldovenească”are o istorie mai veche pe teritoriul Basarabiei.Acest termen a fost un instrumentai politicii imperiale ţariste, iar apoial politicii imperiale stalinist-bolşevice.Menirea acestui instrument era de aizola Basarabia, iar mai târziu – RepublicaMoldova de la arealul românesc.Indiferent de caracterul „argumentelor”lingvistice invocate, false sau neîntemeiate,scopul era limpede. Oameniide ştiinţă au conştientizat întotdeaunaacest adevăr, reliefat cu pregnanţă înspecial după evenimentele din ’89-’90.Personal, nu pot nicidecum înţelegeatitudinea acelor locuitori şi purtători ailimbii care insistă cu îndărătnicie asuprafolosirii glotonimului „limba moldovenească”.E important să avem în vedere,aşa cum am menţionat mai sus, căunitatea limbii literare standard implicăşi unitatea procesului culturalşi literar al statelor care au aceeaşicultură.În cazul nostru, limba românăare rolul de integrare şi cimentare aîntregii culturi româneşti ori, dacă vreţi,daco-române, începând de la Coresisau de la Miron Costin şi continuândcu scriitorii clasici din cele trei Principate,apoi cu scriitorii contemporani dinRomânia şi Republica Moldova.Din acest considerent cred căproblema denumirii limbii trebuiescoasă de pe ordinea de zi. Existăalte probleme mult mai complicate, deordin social şi economic, a căror soluţionareva solicita eforturi mult maimari. În cazul problemei limbii lucrurilesunt limpezi: limba literară, scrisă,oficială este una – limba română.Unii întreabă de ce continuăaceste discuţii interminabile despredenumirea limbii. Răspund: mulţi dintrecetăţenii Moldovei – eu am lucrataici şi cunosc situaţia – încă mai judecădupă calapoadele propagandeistaliniste, când se făcea tot posibilulpentru a-i contrapune pe moldovenişi români, îmi amintesc de anii ’50,după moartea lui Stalin, când se vehiculaideea că cel mai temut duşmanal poporului moldovenesc şi alR.S.S.M. este România, deşi aceastăţară atunci făcea deja parte din bloculcomunist. Din păcate, această mentalitatecultivată premeditat deceniiîn şir este încă vie şi continuă să influenţezenegativ societatea.Textul este reprodus după ediţiaspecială „Conferinţa ştiinţifică Limbaromână este numele corect al limbiinoastre”, Limba Română, nr. 4 (22),1995, Chişinău, pag. 25-28

72limba RomânăGeorge RusnacSchimbări sinestezice de sensExplicaţia fenomenului psihologic numit sinestezie o dă semnificaţiagr. synaisthesis „percepere simultană”, adică „asociaţie între senzaţii denatură diferită” [DEX-1]: auditivă, vizuală, tactilă, olfactivă şi gustativă, asociaţieposibilă graţie contiguităţii şi convertibilităţii celor cinci simţuri. Astfel,un sunet strident e perceput vizual şi tactil, ca ceva ascuţit, iar olfactivşi gustativ – ca ceva înţepător, picant.Fenomenul respectiv e bine cunoscut cercetătorilor simbolismului fonetic,dar e un obstacol serios pentru etimologi. Un exemplu concludent,în acest sens, e rom. ţiţei. Cele trei sensuri cu care e înregistrat în DLR[2] („lichid înăcrit, rămas după prepararea produselor din lapte de oaie”;„petrol”; „fântână cu ştiubei”), aparent reciproc incompatibile din punct devedere semantic, se înrudesc sinestezic prin etemele: (primeledouă sensuri, legate de senzaţii gustative şi olfactive) – (ultimul sens, relaţionat cu impresia vizuală a trunchiului scobit carecăptuşeşte pereţii fântânii).Cum explică etimologia tradiţională convergenţa semantică în cadrulacestei polisemii? Aug. Scriban [3] trimite cuvântul (pe care îl prezintădoar cu primele două sensuri) la ţâţă „mamelă”, imaginându-şi un fantezistraport metonimic recipient-conţinut, Al. Ciorănescu [4] – la a ţâţâi „a dârdâi”;„a gâdila”; „a trepida”; „a palpita”; „a ţârâi” etc. („probabil numit aşafiindcă formează o masă densă care tremură”), cele mai multe dicţionareînsă îl lasă neetimologizat. Recent, Marc Gabinschi [5, p. 95] preia primaipoteză, pe care o precizează adăugându-i o pretinsă verigă intermediarăîntre ţâţă şi ţiţei, identificată de domnia sa în alb. thith „sug”. Desigur, premiselefalse nu pot duce la concluzii valabile.Există totuşi o legătură între elementele lexicale menţionate mai sus,dar ea nu se bazează pe contiguitatea extralingvistică a denotatelor, cipe contiguitatea simţurilor noastre: ţâţă (etem: , senzaţiivizual-tactile) – a ţâţâi (eteme: , , senzaţii auditiv-tactile)– alb. thith „sug” (etem: , senzaţie auditivă) – ţiţei,v.supra.Aceeaşi convertibilitate sinestezică a sensurilor caracterizează oriceradical expresiv, de ex.: ţorcă „vin de calitate inferioară” [DLR] (etem: ,cf. sin. ţăpoşniţă, senzaţie gustativă) – a ţorcăi, a ţorcoti „a sugefăcând zgomot cu buzele” [DLR] (etem: , senzaţie auditivă), ţorţoloş„ţurţur” [DLR] (etem: , senzaţii vizual-tactile) –ţorcotei=ţărcotei=ţarc [DLR] (etem: , senzaţievizuală) – turcă (etem: , senzaţii vizual-tactile) – ţurcan (etem:

Gramatică 73, senzaţie vizuală) etc.; ţâhor „zer care rămâne dupăce s-a scos urda” [DLR] (etem: , senzaţie gustativă), a ţâhui„a zbiera” [DLR] (etem: , senzaţie auditivă), ţâhuş „prăjina lungă aîmblăciului, dârjală” [DLR] (etem: , senzaţie vizuală) etc.Noi am ridicat sinestezia la rangul de lege lingvistică universală, numitălegea schimbărilor sinestezice a sensurilor, care, alături de altă universalielingvistică, legea oscilaţiei fonematice nelimitate în cadrul aceluiaşitip-vocoid-nonvocoid – de variaţie din structurile aloetice radicale şiqfixale, permite stabilirea unor legături nebănuite între unităţi de vocabularsau între sensurile aceleiaşi unităţi, complet diferite, la prima vedere. Vomurmări, în lumina legilor respective, aşa cum am procedat anterior, câtevaapropieri de acest gen.Pentru rom. pic „ornomatopee care imită sunetul produs de cădereaîn picături a unui lichid pe un obiect dur”; „onomatopee care imită zgomotulprodus de ciocul păsărilor când ciugulesc”; „strop”; „cantitate foarte mică,ţâră”; (în construcţii negative) „deloc, de leac” [DLR], dicţionarele etimologiceadmit conversiunea senzaţiilor auditive în vizual-tactile, darreneagă această posibilitate în cazul lui picui „pisc, vârf”; „piatră din carese face cutea” [DLR: ] (indigen, eteme: , ),pic „târnăcop”; „ciocan de abataj” [atribuit germ. Pick (hammer)](de fapt, intersectat cu împrumutul german), pică (înv.) „lance”; „unealtă cucare se cojesc copacii tăiaţi” [extras din germ. Pike] (în realitate, intersectatcu corespondentul german, dovadă sin. inv. spic [DLR], pică „ranchiună”(orientarea spre germană, ca o posibilă sursă de împrumut [DLR], e inutilă,deoarece poate fi explicat prin sistemul etemo-aloetic al românei,etem: ; să se comp. cu it. picco „pisc, vârf”; „împunsătură,jignire”; „înţepătură, gust înţepător” sau cu sp. picarse „a se înţepa”; „a sesupăra”;). Curios e că derivatul a se picarisi (var. pichirisi) „a se simţi jignit,insultat” [DLR] este trimis passim la un etimon străin (grecesc: L.Şăineanu[6], Aug. Scriban [3]; francez: I.-A.Candrea [7]; greco-francez: H.Tiktin [8],Al. Ciorănescu [4]; greco-italian: Al.Graur [9]), invocându-se, de regulă,tranşa sufixală similară tranşei respective a aoristului grecesc, fără a seţine seama de formele onomatopeice indigene: a bolborosi, a borborosi, amormorosi, a tortorosi etc.Subestimarea resurselor interne şi supralicitarea influenţelor sau aelementului latin nu sunt specifice României. E suficient să-l răsfoim pe MaxVasmer [10] sau pe Albert Dauzat [11], pentru a ne convinge că se aplică şialtor limbi. Astfel, Vasmer [10] îl derivă pe picovitsa, pikvitsa, pikovka „vârfulnasului la om” din pik „vârful ascuţit al muntelui”, iar pe acesta – din fr. pic,deşi seria formaţiilor ruseşti pik cuprinde şi onomatopeea pikat’ „a ţiui”, înregistratăîn mai multe limbi (cehă, poloneză, letonă etc.). Dauzat [11]separă etimologic pe pic „ciocănitoare”; „pasăre” de pic „coţofană”; „trăncăneal㔺i de pic „vârf; „obiect ascuţit”, precum şi pe picorer „a ciuguli”de picoter „a ciupi”; „a ciuguli”, operaţie inutilă, infirmată de schimbareasinestezică a sensurilor, semnul distinctiv obişnuit al păsărilor fiind etememulsonic, cf. fr. piauler „a piui”, sp. pion „piuitor”, rom. a piui sau rus.pic- din picuga „pasăre” / cu acelaşi etem: . Pe picorer

74limba Română„a ciuguli”; (înv.) „ a fura, a şterpeli” Dauzat [11] îl înstrăinează, raportându-lsp. pecorear „a fura vite”, iar pe acesta îl leagă de sp. pecora „oaie”picur „pestriţ” [DLR].De notat că şi DLR, care sesizează legătura dintre pichiriţă (^pichere) şi apichiri, notează varianta pichiţă „bibilică” cu marca „et. nec.”.Pentru aloetul radical pic – din rom. pici „puşti, băiat foarte tânăr”, S.Puşcariu[12] şi H.Tiktin [8] găsesc o motivare plauzibilă: , ce caracterizeazăradicalele similare din română (piţ, a piti, a pitula, pitic, puţin)şi din numeroase alte limbi: veche italiană (pitetto, petitto), fr., prov., kat.,(petit), it. (piccolo, piccino etc.), sp. (pequeno), port. (pequeno). Mai înainte,L.Şăineanu, în Dicţionarul universal al limbii române [6], trimiteaindecis doar la siciliana: cf. sicii, piciottu „băiat”.Nesatisfăcuţi de aceste supoziţii, alţi etimologi caută etimonul nu numaiîn română, ci şi în turcă [Aug. Scriban – 3], sau, exclusiv, fie în turcă[T.Papahagi – 13, Al.Graur – 9, p.128, Al.Ciorănescu – 4], fie în bulgară[I.-A.Candrea: „comp. bulg. picii „bastard”]. Preferinţa pentru influenţe econdamnabilă când sistemul lexical românesc e în măsură să explicefenomenul cercetat. Or, ce rost are să cauţi un etimon turcesc ori bulgăresccu alt sens („bastard”) decât al presupusului derivat românesc sau chiarcu acelaşi sens ca şi prezumtivul descendent românesc (cuvântul turcescare şi sensul de „organism nedezvoltat”), dacă soluţia o găsim în română,care ne oferă mai multe formaţii din acelaşi registru etemo-aloetic: pici„miop” [DLR: et. nec.] (indigen, etem: ), picicoaie „piscoi,fluier mic (pentru copii) făcut din lemn de salcie sau de soc [DLR] (etememsonic), picimoc „pitic” [DLR] (etemem vizual-somatic), picior „flecaredintre cele două membre ale corpului omenesc, de la şold până la vârfuldegetelor, şi fiecare dintre membrele celorlalte vieţuitoare, care servescla susţinerea corpului şi la deplasarea în spaţiu” (var. pecer, picer, pi. picere[DLR; passim:

Gramatică 75tul” şi crac „fiecare din cele două picioare în toată lungimea lor când omulstă cu ele desfăcute”; „fiecare din cele două braţe ale unui obiect bifurcat”;„ramura, craca ce se desparte de alta care împreună formează un fel defurcă”; „ramificaţie de dealuri, picior de deal sau de munte” etc. [DLR];gaibă (gaidă) „cimpoi” [DLR] (etemem sonic, cf. a găi „a emite un sunetstrident” [„ca găinile” – DLR] şi (z)gaibă „picior” [DLR]; gionoaie „ghionoaie(ciocănitoare)” [DLR] şi gionat „picior” [DLR].Tot aşa se explică cracă „creangă” şi creangă „ramură, cracă de pomisau de copaci”; „braţul unei ape curgătoare” etc. [DLR].Ultimul element e înstrăinat nejustificat: rom. lucoare”.Derivatele: licăr (în expr.) (a face) licăr poteca „a o rupe la sănătoasa”;„a fugi!”, licur „muc, capăt”, licură „ceva mic, fărâmiţă, frântură”[D. Udrescu – 14] confirmă ipoteza pe care am avansat-o.Lic, supra, explică şi pe lichea „cusur, defect”; „om de nimic, secătură”,adus, passim, în legătură cu te. leke „murdărie, pată” (să se comparecu ticălos „netrebnic”, infra). Aceeaşi semnificaţie primară poartă liftă„păgân”; „dihanie” [DLR], confundat în toate dicţionarele etimologice culiftă „Lituania”; „lituanian” şi trimis la sl. Litva „Lituania”. Remarca e valabilăşi pentru lighioană „dihanie”; om de nimic, liftă” [DLR] (celelalte explicaţiisunt fanteziste – A. de Cihac [18]:

76limba Română„scândură de la marginile unui buştean, tăiat în joagăr”; „teren neproductiv”;„om de nimic” [D.Udrescu – 14] (etem: ), a se ligâvi„a-şi pierde pofta de mâncare”; „a slăbi” [D.Udrescu – 14], ligav (desprevite) „care bea apă câte puţin”; (despre oameni şi despre vite) „fără poftăşi alegător la mâncare şi băutură”; „gingaş, răsfăţat, pretenţios” [Aug.Scriban – 3, DLR-2:

Gramatică 775. Gabinschi, M., Bârsană, sarbăd, screa (reluare), stingher, ţiţei, vandra,RLŞL, 1991, nr. 3, p. 91-97.6. Şăineanu, L., Dicţionar universal al limbii române, ed. a VI-a, revăzută şiadăugită, Craiova, Scrisul Românesc, 1929.7. Candrea, I.-A. şi Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „CarteaRomânească”, Bucureşti, Cartea Românească, 1931.8. Tiktin, H., Rumănisch-deutsches Worterbuch, 2., \Iberarbeitete undergănzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.9. Graur, Al., Etimologii româneşti, Bucureşti, EARPR, 1963, Vasmer, M.Etimologic’eskij slovar’ russkogo jazyka, I-IV, Moskva, Progress, 1986.11. Dauzat, A., Dictionnaire etymologique de la langue française. Deuxiemeedition, Paris, Imprimerie Larousse, 1954.12. Puşcariu, S., Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache, I.Lateinisches Element, Heidelberg, Winter, 190513. Papahagi, T., Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic,Bucureşti, EARPR, 1963.14. Udrescu, D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, EARSR, 1967.15. Puşcariu, S., Etimologii // DR, IV, Partea II-a. Cluj, Institutul de ArteGrafice „Ardealul”, 1927, p. 671-738.16. Herzog, E., Etimologii // DR, V, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”,1929, p. 483-497.17. Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti, Institutul de Limbă şiLiteratură, Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi,M.Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti,1978.18. Cihac, A. de., Dictionnaire d’etymologie daco-romane, I. Elementslatins, comparés avec Ies autres langues romanes; II. Elements slaves, magyars,turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M, Berlin-Bucarest, 1870, 1879.19. Bogrea, V., Etimologii // DR, IV, Partea a 2-a, Cluj, Institutul de ArteGrafice „Ardealul”, 1927, p.786-856.20. Candrea, I.-A., Densusianu, Ov., Dicţionarul etimologic al limbii române.Ediţie îngrij. şi pref. de Gr. Brâncuş, Bucureşti, Paralela 45, 2003.21. Drăganu, N., Etimologii // DR, III, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”,1924, p. 509-514.22. Byck, J., Negaţia românească deloc II Jacque Byck. Studii şi articole,Bucureşti, EŞ, 1967, p. 217-224.

78Doina BUTIURCAFondul latinşi inovaţia învocabularulPANROMANICLimbile romanice sunt formeleactuale ale limbii latine, dezvoltateîn alotropi morfo-sintactici şi lexicali,diferiţi de la un idiom la altul. Sunt„tendinţe” identice care au dreptconsecinţe modificări lingvisticeidentice: înlocuirea formelor sinteticecu cele analitice în flexiuneanominală a limbilor neolatine; dezvoltareasistemului prepoziţiilor datorităfuncţiei analoage desinenţelorlatineşti pe care o preiau în sermovulgaris etc. Neutralizarea opoziţieisingular-plural în limbajul oral, caurmare a căderii consoanelor finale,a extins uneori rolul articolului(fr. maison şi maisons se pronunţăidentic, opoziţia sg.-pl. revenind articolului:la maison-les maisons).Aceste tendinţe ilustrează,într-un fel, celebra teorie a undelor,formulată în a doua jumătate asec. al XIX-lea de către JohannesSchmit (Wellentheorie): formeleanalitice s-au născut în latina popularăca o manifestare individuală şis-au extins treptat, prin imitaţie, peîntreg teritoriul Imperiului Roman,găsind un teren propice în toatelimbile romanice.Prin dinamica limbii înseşieste necesar ca aceste tendinţe săfie corelate cu diferenţele lexicale şimorfo-sintactice impuse de factoriilimba Românăextralingvistici determinanţi, dar nuşi definitorii (geografici, socio-culturalişi religioşi). Dacă există limbicare îşi datorează identitatea religiei(E. Coşeriu le numeşte „limbiliturgice”) prin faptul că aparţineaucomunităţilor religioase (sanscritaera limba literară a clasei sacerdotaledin India; gotica devine limbăliturgică prin traducerea Bibliei decătre episcopul got Ulfilas; paleoslavasau slava ecleziastică a fostfolosită de Kiril şi Metodiu în evanghelizareaslavilor, limba coptă estelimba în care s-a propovăduit religiacreştină…), la fel de adevărat estecă supravieţuirea acestor religiipână în perioada civilizaţiei modernese datorează – fie şi numai înparte – limbilor (vezi Creştinismul).Vocabularul unei limbi este „punctulde vedere” (Humboldt) din carefiecare popor deschide lumea lucrurilor,iar această lume este – într-oanumită măsură – sfera prin carese defineşte specificul unei limbi:domeniul vieţii materiale, al celeispirituale şi religioase.E. Coşeriu pornea de la axiomacă o „stare de limbă” este reconstituireaaltei „stări de limbă”,anterioare, şi nu un moment atinsde efemeritate. Modificările produsela nivelul fondului lexical, morfo-sintactical latinei clasice pot fi consideratemodificări numai în comparaţiecu fondul indo-european, înţelesca „stare anterioară” de limbă, alelatinei populare, în raport cu latinaclasică, tot aşa cum schimbărileproduse în limbile romanice suntschimbări doar dacă le raportămla specificul latinei populare. Sumaacestor etape diacronice o constituie„starea de limbă” actuală pe careo considerăm treapta necesară în-

Gramatică 79tre istoricul limbii şi vorbitorul preocupatde formarea competenţelor,fie că avem în vedere limbile romaniceoccidentale, fie că ne referim lalimba română, dezvoltată în mediullingvistic balcanic.În ceea ce priveşte structuralexicului latinei populare ce stă labaza limbilor romanice, fără îndoialăcă fondul principal lexical a fostunul comun cu cel al latinei clasice,atât din punctul de vedere al formei,cât şi din acela al conţinutului. Darîn definirea specificului latinei populareşi a raporturilor acesteia culimbile romanice, în general, importantesunt inovaţiile. Iar o inovaţiese defineşte ca fapt inedit de limbădoar prin raportarea la norma dinstructura tricotomică a organizăriilimbajului, propusă de E. Coşeriu:sistem – normă – vorbire 1 . Dacă înlatina clasică norma generală – situatăîntre sistem şi vorbirea de oanumită tradiţie socio-culturală – limitalibertăţile vorbitorului în aplicareasistemului, în latina populară,această cenzură este abandonată.Libertatea de expresie, „norma individuală”(E. Coşeriu) deschidedrum inovaţiilor înţelese ca varianteindividuale, iniţial ca „tendinţegenerale”, mai apoi „manifestate îndiferite grade” (A. Meillet) în limbileromanice. Nu de puţine ori acestetendinţe au fost corelate de istoriciilimbii cu diferenţele lexicale,morfo-sintactice impuse de factoriigeografici, socio-culturali şi religioşi(lingvistul italian Bartoli, elveţieniiK. Jaberg şi J. Jud). Există zonegeografice laterale, care au menţinutelementul arhaic latin şi „centrede iradiaţie lingvistică” novatoare,cum ar fi Italia şi Galia. Teritoriulcarpato-danubian, izolat în mediulbalcanic, nelatin a rămas, în viziunealui Bartoli, străin de inovaţiilece se produceau în Occident. Deaceeaşi părere sunt Al. Rosseti şi,mai recent, Al. Niculescu.O serie de cuvinte neatestateîn latina clasică au devenit deosebitde productive în limba română,ca fenomene arhaice latine, fiindabsente în celelalte limbi romanice.Dintre acestea, 44 sunt substantivemoştenite din latină: lat.canticum > cântec; lat. hospitium >ospitalitate; imperator > împărat;judicium > judeţ; lingula > lingură;miles > soldat; ovis > oaie; placenta> plăcintă; caecia > ceaţă; margella> mărgean ; pharmacum >farmec; vestimentum > veşmânt.Adjectivele şi adverbele ilustreazăacelaşi fenomen de supravieţuire aelementului latin numai într-o ariegeografică izolată: agilis > ager;felix > ferice; languidus > lânced;putridus > putred. A fost atestat şiun număr de 46 de verbe cu etimonlatin, păstrate cu precădere în limbaromână: perambulare > plimba; procedere> purcede; attepire > aţipi;averruncare > arunca; assudare >asuda; circitare > cerceta; despicare> despica; excubulare > scula;extemperare > astâmpăra; intemplare> întâmpla; liginare > legăna;libertare > ierta; trepidare > trepidaetc. Şi alte exemple ar putea reţineatenţia: dacă lat. balteus este absentdin limba franceză, unde esteînlocuit cu un derivat, latinitatea dunăreanăl-a conservat. Forma latinăcanis s-a conservat în daco-română,pe când în spaniolă termenul arămas necunoscut.Postulatul lui Bartoli referitor laconservatorismul ariilor lingvisticelaterale a fost verificat şi în Penin-

80sula Iberică 2 . Iată o listă de termenicomuni limbilor spaniolă şi română,oferită de lingvistul italian: equa >rom. iapă, sp. yequa; passer > rom.pasăre, sp. pajero; formosus > rom.frumos, sp. hermoso; angustus >rom îngust, sp. angosto; furare >rom. fura, sp. hurtar, latrare > rom.lătra, sp. ladrar etc. Reduse ca număr,aceste excepţii pe care le-amnumi necesare i-au permis lui IorguIordan să avanseze ipoteza caracteruluiunitar al latinei populare 3 .Unii termeni inexistenţi în celelaltearii lingvistice, dar prezenţi în limbaromână s-au extins şi în limba albaneză,având însă fonetism mult maivechi decât româna şi dalmata: conventum> rom. cuvânt, alb. Kuvenr;imperator > rom. Împărat, alb. >Mbret. Faptul dovedeşte contactultimpuriu dintre strămoşii albanezilorşi poporul roman, în general, culturaşi limba latină, în special (aproximativsec. al III-lea î.e.n.).Modificările produse în structuravocabularului latin, din perspectivaariilor de influenţă, aucomportat şi un al doilea aspect,determinat doar aparent de factorulextralingvistic, istorie (retragereaaureliană aduce cu sine izolareaspaţiului carpato-danubian şi sărăcireavocabularului).Există o categorie de cuvintelatineşti absente din limba română,dar prezente în limbile romanice aleOccidentului. Din cele 214 unităţinumite de I. Ficher „panromanice”,129 sunt substantive, 26 adjective,3 adverbe, 13 numerale, 38 verbeşi 3 particule deictice.În dinamica lexicului latineipopulare, numeroase sunt cazurilecând dintre două forme sinonimicea supravieţuit doar una, fie înlimba Românăfuncţie de criteriul economiei, fie învirtutea expresivităţii. De pildă, dinclasa verbelor au dispărut formelecu reduplicare, de tipul cecini, caşi verbele neregulate, câştigândteren formele regulate. Fenomenulrămâne general-valabil şi la nivelulvocabularului şi se manifestă în toatelimbile romanice:erro, înlocuit cu un derivat aladjectivului lat. erraticus;pes, înlocuit cu un derivat diminutival,lat. pediciolus;radix, cu lat. radicina;uolo, cu exuolo;Există şi situaţii când termenullatin este substituit cu sinonimul săudin substrat:lat. gaudium, înlocuit cu bucurie,element de substrat;lat. lappa, înlocuit cu brusture,element de substrat.O bună parte dintre aceste cuvinteaparţin limbajului profesional(termeni din marină, militari, termenicomerciali, nume de plante şi noţiuniînrudite): baca, racemus, molinus,rete, situla, pietas etc., dar mai cuseamă, stilului colocvial: centum,iacto, laboro, nidus, planus, ruga,semper, timor etc.Pe lângă considerentele deordinul sinonimiei lexicale esteimperios necesar să corelăm dispariţiilede cuvinte din limba română(şi nu numai!) şi altor tendinţenovatoare, devenite constante înmediul lingvistic romanic: expansiuneanumeroaselor formaţii dederivate şi compuse populare,precum şi a structurilor perifrastice,care au înlocuit o bună partedintre formele primitive, perimatedin punct de vedere semantic,lipsite de expresivitatea formeineologice.

Gramatică 81Există şi cuvinte latine careau dispărut din toate limbile romaniceîn perioada latinei târzii. Multedintre acestea au fost înlocuite cuelemente provenind din superstratsau cu derivate. Iată un exempluoferit de Tagliavini 4 : lat. habenae(hăţuri) s-a menţinut în toate limbileceltice, în timp ce în limbile romanicea fost înlocuit cu un derivat al luiretinere, pus de lingvist pe seamaomofoniei dintre habena şi avena.Situându-se în descendenţa studiilorrealizate de Gillieron, lingvistuladuce şi un alt argument care adeterminat reconstituirea lexiculuilatinei vulgare şi anume tendinţaeliminării cuvintelor al căror corpfonetic era prea redus, de tipul lat.os. Această tendinţă nu este singularăşi nici de dată latină târzie, amadăuga noi. Este condescendentăînceputurilor istoriei limbii latine,dovadă că fenomenele lingvisticenu funcţionează după legile hazardului.Nucleul lexicului latin l-auconstituit cuvintele provenite dinindo-europeana comună împreunăcu derivatele acestora. Radicaleleindo-europene erau nume, în marealor majoritate, structuri monosilabice.Din acest motiv a existatde la începuturile istoriei limbii latinetendinţa generală de a eliminasubstantivele cu corp fonetic redus(dix, frux, ops, prex etc.).Schimbările semantice produseîn cuvintele latineşti moştenitede limbile romanice cunosc, înunele situaţii, specializări specificeprin restrângerea sensului. În latinaclasică cognatus avea sensul de„rudă de sânge”, pe linie colaterală,nu directă. Latina populară restrângesensul originar şi face referirenumai la soţul surorii, atât în limbaromână, cât şi în celelalte limbi romanice:rom. cumnat, it. cognato,sard. konnadu, prov. cunhat, cat.cunyat, sp. cunado, port. cunhado,dalm. komnut. Şi clasa adjectivelora cunoscut restrângeri de sens sauresemantizări specifice. Adj. orbusavea sensul „lipsit de …, orfan”.Ovidius utilizează sintagma „orbuslumine”, iar Pliniu cel Bătrânvorbeşte despre „orbitas luminis”pentru pierderea unui ochi. Latinapopulară a preluat această formălexicală cu sensul de orb, din carese vor dezvolta toate corespondenteleromanice: rom. orb, it. orbo, fr.orb, prov. orp etc.Multe cuvinte au cunoscutlărgiri de sens în trecerea la fondulpanromanic. Verbul „habeo” a primitîn latina târzie şi sensul generalde „a exista”, utilizare pe careo regăsim în unele limbi romanice:fr. il y a, sp. hay.O bună parte din termeni aparcu sens schimbat, încă din latinapopulară. Ov. Densusianu a întocmiturmătoarea listă: afflare avea înlatina clasică sensul de „a sufla”, „ainspira”, pe când vocabularul panromanicl-a conservat cu semnificaţiade „a afla”: rom. a afla, sp. hallar,port. aflar, ret. afflar.Apprehendere avea accepţiuneade „a lua” în lat. clasică, iar înlatina târzie înseamnă „a aprinde”:rom. a aprinde, fr. esprendre. Scriitoriiclasici conferă lat. caballus sensulde „cal de muncă”, iar latina târzie– accepţiunea de „cal de rasă”,care se conservă în toate limbileromanice: rom. cal, fr. cheval, it. cavallo,sp. caballo, port. cavallo.Sensul lui „collocare” era înlat. cl. „a aşeza”, „a pune”, dar limbileromanice l-au conservat din

82limba Românăsermo vulgaris cu semnificaţia de„a culca”: dr. culca, it. coricare, fr.couche, sp. colgar.Dacă focus purta iniţial semnificaţiade „cămin, vatră”, în latinavulgară a primit sensul de „foc”,substituind forma arhaică ignis,dispărută din toate limbile romanice(s-a menţinut doar în latinismelesavante de tipul, ignifug):dr. foc, it. fuoco, fr. feu, sp. fuego,port. fogo.Despre evoluţia semantică şireligioasă a lat. paganus, Tagliaviniscria următoarele: „paganus avea,în epoca clasică, când era folosit casubstantiv, două sensuri net deosebite,primul de «ţăran», adică locuitoral unui pagas, şi al doilea, propriulimbajului militar, de civil (opus«soldatului» care era «castrensis»).În limbajul primilor creştini, paganusprimise sensul de „non-creştin” şiera deci echivalent cu gentilis (s-avăzut deja că prin gentes, gentiles,natoines latina creştină reda formagrecească, care la rândul ei reproduceaebraicul goâm). După uniiautori, schimbarea de sens s-ardatora faptului că aşa-numitele pagirămăseseră multă vreme refractarecreştinării, răspândită mai ales încentrele urbane. Dar un remarcabilistoric al creştinismului, A. Harnaack,a demonstrat că trebuie pornitde la sensul de „civil” din limbajulmilitar, reluând de altfel o ipotezădin Cinquocento a juristului AndreaAlicati: orice creştin se simţea şi seconsidera „miles Christi” şi deci cinenu era „miles Christi”, era un „civil”,adică un paganus. Sensul iniţial allui paganus nu s-a păstrat decâtsporadic în limbile romanice; urmaşiiobişnuiţi ai lui paganus în limbileneolatine pornesc de la sensul latino-creştin(it. Pagano, fr. Payen,rom. Păgân etc.)” 5 .Vocabularul latinităţii dunărenecuprinde nu numai unităţi lexicalespecifice unei arii lingvistice izolate,ci şi evoluţii semantice inedite,îmbogăţiri de sens ale cuvintelor,inexistente în celelalte limbi neolatine,ceea ce ilustrează vitalitateaelementului latin (Constant Manecapropunea un grad de încărcaresemantică a lexicului latinei dunăreneîn valoare de 25%). Latinesculdolus, cu sensul de „durere”,şi-a conservat înţelesul în spaniolă(dolor), ca şi în derivatul acestuia„doloroso”, pe când în limba românăcuvântul „dor” cunoaşte un înaltgrad de abstractizare, de spiritualizare.Pentru a desemna noţiuneade „pod ”, limbile romanice folosescdrept etimon lat. ponce, -tis, în timpce în limba română termenul latin adezvoltat sensul de „punte”. Pentru„drum” s-a folosit „callis” din care aderivat românescul „cale”. Din „fossatum”,care avea sensul etimologicde „şanţ”, conservat în limbile francezăşi italiană (fr. fosse, it. fossato),în limba română s-a dezvoltatsemnificaţia „sat”. Termenul a pătrunsîn perioada modernă de dezvoltarea limbii române, ca neologismromanic, în structuri de tipulfossă septică. Latinescul „insignare”a dobândit în limba română înţelesulde „însemna”, spre deosebirede celelalte limbi romanice, undea conservat sensul de „a învăţa pecineva”. Pentru lat. intendere limbaromână a conservat semnificaţiaetimologică „a întinde”, spre deosebirede celelalte limbi romanice careau dezvoltat înţelesul de „a auzi, aînţelege” (fr. entendre, it. intendere,sp. entender). Acelaşi fenomen

Gramatică 83poate fi ilustrat şi prin alţi termeni:lat. sentire > rom. a simţi, pe când încelelalte limbi romanice are şi sensulde „a auzi”, „a mirosi”; tener >rom. tânăr, iar în celelalte limbi s-apăstrat sensul de „gingaş”.Sursa primă a modificărilorproduse la nivelul formelor lexicaleau constituit-o schimbările fonetice,căderea consoanelor finale, sincoparea,monoftongarea s.a.m.d. ÎnAppendix Probi găsim, de exemplu:auris non oricla, viridis non virdis.Dintr-un derivat diminutival caauricula în latina clasică, sermo vulgarisa redus pe au la o, făcând sădispară u din silaba proparoxitonă.Formele folosite în limbileromanice au evoluat de la oricla:it. orechia, rom. ureche (prin palatalizareagrupului consonantic cl.),fr. oreille, sp. oreja, port. orelha.Formele latine sincopate sunto altă sursă din care s-au dezvoltattermenii existenţi în limbile romanice.Iată câteva exemple: lat. pop.oclus (pt. lat. cl. oculus), virdis (pt.viridis), vetlus (pt. vetulus), speclum(pt. speculum).Fie şi numai ca o parantezăa capitolului nostru, este bine deştiut că, prin căderea consoanelorfinale, prin schimbările fonetice îngeneral, se produc nu numai inovaţiilexicale, ci şi alterări morfologice şimutaţii sintactice. Un exemplu estesuficient: căderea lui -s şi -m final adeterminat confuzia subiectului cuobiectul direct în latina dunăreană.Singurul mod de a distinge celedouă părţi de propoziţie rămăsesetopica. Din acest motiv libertatearelativă a construcţiei latine esteestompată, înlocuită cu o ordinerelativ fixă. În latina clasică ordineaera: SB – CI – CD – Pred. În limbileromanice topica se modifică radical,respectând ordinea: S – Pred. –CD – CI. La nivelul frazei, latinaclasică folosea construcţia hipotactică(cu propoziţii subordonate),limbile romanice extind construcţiileparatactice.În modificările produse la nivelullexicului latin intervine şi atitudineavorbitorilor faţă de realitate. Depildă, motivarea diferă de la o limbăla alta: diferenţele de denumire dela limba română la limba spaniolăsau franceză îşi găsesc justificareaîn atitudinea vorbitorilor care acordăo importanţă aparte unei trăsături,şi nu alteia, cu toate că etimonul seregăseşte în acelaşi fond lingvisticlatin. Rodis-Lewis 6 oferea următoareleexemple: pentru fereastrăspaniolii utilizează cuvântul ventana,înrudit prin etimon cu lat. ventus(vânt), a cărui accepţiune estecă fereastra nu permite intrareavântului în interiorul casei. Pentrua desemna aceeaşi realitate,portughezii utilizează termenul janela,înrudit etimologic cu lat. ianua,uşă, fiindcă ab initio fereastra eraconsiderată o uşă mică. Dacă însuşirileaceluiaşi obiect sunt diferitreprezentate de la o limbă la alta,ceea ce aseamănă un spaniol cuun portughez este mentalitatea,pragmatismul gândirii. În virtuteadimensiunii novatoare, nu întotdeaunalimbile romanice presupuno repetiţie a modelelor anterioare.Chiar dacă forma clasică latină semenţine intactă, în latina vorbită seproduc mutaţii de sens, moşteniteîn limbile romanice sau modificateîntr-o etapă ulterioară de evoluţie.Cel mai complex mijloc de reînnoirea lexicului latinei populare l-aconstituit derivarea parasintetică,

84limba Românăcu sufixe şi prefixe, precum şi compunerea.Formele primitive ale numeluisunt înlocuite cu derivate carestau la baza multor forme romanice.Accentuând expresivitatea limbajuluipopular, prin motivarea subiectivăa conţinutului semantic al termenilor,diminutivele au reprezentat osursă deosebită de inovaţie, fie căerau provenite din izvoare străine,fie că se atribuiau valori diminutivalealtor sufixe. Pe lângă auricula, citatîn majoritatea lucrărilor de lexicologie,Tagliavini oferă şi exemplulunui alt derivat diminutival, genuculumsau genoculum (cuvântul debază este lat. genu), din care s-audezvoltat formele romanice: rom.genunchi, it. ginocchio, fr. genou,sp. hinojo, port. Joelho. Meyer-Lubke7 lua în considerare: diminutivul-icca, pentru latina dunăreană şiibero-romană şi -icius > rom. -eţ;-uceus > rom. şi it. -uţ numai pentrulatina dunăreană. Deosebit deproductive sunt: -iolus, -eolus : hordeolus,fetiolus, agnelliolus; -ellus:circellus, misselus.Se extind augmentativele,pentru care latina clasică nu aveasufixe speciale: -uneus, -onea >dr. oi, -oaie (rom. căsoaie).Inovaţiile lexicale ale latineipopulare au venit şi prin schimbareaclasei morfologice (adjectivele audevenit substantive). Mulţi termenişi-au schimbat sensul sub influenţacreştinismului .Sermo vulgaris, mailiberă de constrângerile normei, aextins spontan un număr considerabilde prefixe şi de alţi termeni înlăturaţidin aspectul scris al latinei.Vocabularul unei limbi estepentru Humboldt „punctul de vedere”din care fiecare popor deschidelumea lucrurilor. Este sfera ce determinăcunoaşterea, prin care se defineştespecificul unei forma mentis.Vocabularul limbilor naturale decupeazărealitatea printr-un fond lexicalreprezentativ, fie că aceastărealitate defineşte aspecte ale vieţiimateriale, fie ale domeniului religios.Cea mai amplă categorie de termeniaparţinând fondului latin (cuetimon grecesc) o reprezintă sferatermenilor care definesc civilizaţia:elemente ale vieţii urbane (piese demobilier, parfumuri, vase ornamentaleşi de uz comun, unelte), meserii(nu numai în accepţiunea generalăde activităţi de larg interes, ci şi„meseriile” legate de arte, medicinăveterinară, arhitectură). La acestease adaugă termenii care denumescplantele şi animalele cu finalitatecomercială, activităţi sportive, muzică,viaţa mondenă etc. Iată câtevaexemple: oliua (măslină), raphanus(hrean), comomilla (muşeţel); camelu(cămilă), limax (melc); amphora(amforă), cophinus (coş împletit);danista (cămătar), crepida(sandală), stola (rochie de gală),corallium (mărgean), mitra (mitră);aurichalcum (alamă), calx (piatrăde var), alabaster (alabastru), smaragdus(smaragd), apsida (absidă);emplastrum (plasture), glaucuma(albeaţă), asthma (astm), hemicrania(migrenă); athleta (atlet), chorus(cor), murra (mir, numele unui parfum),mimus (mim), psaltria (flautistă),caliendrum (perucă), cymbalum(instrument muzical).Inserţia masivă a terminologieicreştine (cu etimon grecescşi etrusc) este o altă constantă afondului latin ce defineşte lexiculpanromanic.Vocabularul religios a pătrunsîn cultura Imperiului Roman prin mi-

Gramatică 85sionarii veniţi din lumea greceascăsă propovăduiască noua credinţă.Textele evanghelice erau scrise înlimba greacă, iar comunităţile deascultători erau vorbitori de limbălatină, oameni simpli, necunoscătoriai culturii greceşti. Transpunândoriginalele în latină, propovăduitoriicreştini nu reuşeau să găseascăechivalentul latin potrivit şi astfelerau nevoiţi să menţină termenulgrecesc. Folosind indicele ediţieiP. de Labriolle (Paris, 1907) oferimspre exemplificare o serie de termeniexistenţi în unul din cele maivechi texte creştine, aparţinând luiTertulian, care au supravieţuit – prinfilieră latină – în limbile romanice:anathema, angelus, antichristus,apocalypsis, apostata, apostolicus,apostolus, authenticus, blasphematio,blasphemia, catechumenus,cathedra, catholicus, charisma,charsis, christianismus, christianus,daemon, diabolus, diaconus, episcopus(cu dativul latin episcopatus),ethnicus, euangelium, euangelizare(cu derivatul evangelizator), eucharistia,exorcismus, haeresis, haereticus,idolatria, idolum, laicus, magia,martyr, martyrium, mysterium,paracletus, paradisus, patriarchus,presbyter, propheta, prophetia,pseudoapostolus, pseudopropheta,schisma, stemma, synagoga.Elenismele latineşti din provinciiledunărene au străbătut secolelepână astăzi, în straturi succesive.Vocabularul creştin, grecesc(ebraic, prin etimon), dar cu formălatină s-a răspândit în limba românăpână la sfârşitul veacului al VI-lea.Angelus a intrat în uz după veaculal III-lea; limba română l-a moştenitdin latină, situaţie comparabilă cuaceea a verbului baptizare. Multecuvinte formează dublete etimologice.Eclesia şi ecclesia redă aceeaşiformă lexicală sub aspectuletimonului grecesc, intrat în latinăalături de basilica, mai întâi pe caleorală, apoi prin filieră cărturărească,fapt reflectat în cele două aspectediferite. Basilica şi ecclesia au circulato vreme cu aceeaşi valoaresemantică pe întreg teritoriul ImperiuluiRoman, dar, treptat, termenulbasilica a fost marginalizat. Aceastaîn pofida faptului că avea o vechimefoarte mare, datând din perioadacând templele evreieşti imitau formaarhitectonică a bazilicilor laiceromane, anterioară lui Constantincel Mare 8 . Termenul basilica a supravieţuitîn dialectele retoromane,în dalmată şi în română, fapt pecare P. Aebischer îl punea în 1963pe seama izolării timpurii a acestorregiuni faţă de influenţa directă acomunităţii ecleziastice de la Roma.Forma ecclesia s-a extins în toatecelelalte limbi romanice: fr. eglise,it. chiesa etc. Aşa cum s-a putut observaşi în acest exemplu, terminologiareligioasă românească diferăde vocabularul creştin al limbilorromanice occidentale. Iată ce scriaP. Panaitescu: „…românii spun sărbătoare,pe când limbile romaniceapusene derivă pentru aceastănoţiune cuvinte din faste. NumeleCrăciunului la apuseni derivă dindies natalis, ziua naşterii. De asemenearomânii zic rugăciune (romaniciiapuseni priere, preghiera),noi zicem credinţă, apusenii – foi. Înlimba noastră lipsesc unele cuvinteîn terminologia creştină, comunetuturor romanicilor din apus, în primulrând religie (în româneşte lege,poate o etimologie populară datorităapropierii între lege şi religie)” 9 .

86Istoricul şi slavistul bucureşteanmotiva deosebirile dintre lexiculcreştin al romanităţii orientale şi alcelei apusene prin faptul că „bisericaapuseană catolică s-a organizatdefinitiv într-o epocă în care serupseseră legăturile cu romanitateaorientală de la Dunăre”.Alături de gr. livresc blasphemarea circulat în popor şi formablestemare din care s-a dezvoltatîn limba română blestem (a blestema).Formele cu -t au supravieţuit întoate limbile romanice. Unii termenigreceşti s-au extins nu numai în limbileneolatine, dar şi în paleoslavăşi în limbile slave moderne. Deşi îngreaca veche draco avea sensul deşarpe, balaur, cuvântul a circulat peîntreg teritoriul Imperiului Romancu sensul creştin de drac, pe carel-au menţinut şi limbile romanice:drac, în limbile română, aromânăşi meglenoromână, dragone în italiană,drago în provensală, tragoîn catalană, dragon în spaniolă.Prin intermediul limbii greceşti apătruns mai apoi în paleoslavă şide aici în limbile slave moderne,aşa cum au arătat Miklosich, SextilPuşcariu, Candrea-Densusianu şiMeyer-Lübke. Pascha a provenitdin ebraică prin intermediul limbiigreceşti şi a supravieţuit în limbileromanice: rom. pască, it., catal.,sp. pasqua, franc. paque, provens.pasca, port. pascoa. Pluralul paşti aevoluat în limba română din pl. lat.paschae, observa H. Mihăescu 10 .După criteriul puterii de derivareîmprumuturile creştine audezvoltat şi forme afixate. Pentruverbe s-a extins în latină sufixul-isso (târziu -izo), iar pentru feminines-a dezvoltat morfemul -issa.Sufixul verbal -isso aparţinea iniţiallimba Românădenominativelor, urmând ca de lasubstantivele greceşti să se extindăla temele verbale, motiv pentrucare apar în limba latină – şi deaici în limbile romanice – cuvinte încare verbul era împrumutat alăturide substantivul de la care derivă:propheta – prophetizo, canon – canonizo,dogma – dogmatizo.Tagliavini lua în discuţie câţivatermeni care au avut o evoluţie semanticăspecială. Grecescul parabolese găsea la Seneca şi avea sensulde similitudine. Datorită utilizăriilui de către autorii creştini, cuvântuliese din sfera uzanţelor laice, retorice,primind accepţiunea de parabolăbiblică. În Vulgata, prima traducere aBibliei, parabola avea sensul de cuvânt.Prin operele scriitorilor creştinise creează un număr considerabilde calcuri lingvistice după modelulgrecesc: trinitas, impassibilis, impassibilitas,incarnatio.Terminologia gramaticală alimbilor romanice, constituită pe calcurilatine după modelele greceşti,a supravieţuit prin eforturile lui Varro.Iată câteva exemple: accentus,consonans, uocalis, conjugatio,adiectium etc.Şi în vocabularul limbii românefondul de bază, invarianta în variaţii,defineşte toate domeniile de activitateumană: viaţă materială, viaţă defamilie, sferă afectivă şi spirituală,instrumente gramaticale. Iată câtevaexemple frecvent citate în lucrărilede specialitate. Observăm, fieşi numai la o privire superficială, călexicul panromanic nu este numaicifrul dimensiunii materiale a vieţiiromane, ci şi purtătorul unui patrimoniuspiritual şi religios, ce reprezintăfondul subiacent al civilizaţiei şi culturiimoderne ale Europei.

Gramatică 87Extinzând cercetarea asuprafondului morfologic panromanic,Fischer observă că numeroşi termenilatini sunt atestaţi în ansamblultuturor limbilor romanice: „estevorba de termeni pentru care suntemîn drept să presupunem că eraufolosiţi în mod curent în Antichitatede majoritatea, dacă nu de totalitatea,vorbitorilor limbii latine” 12 .Cercetătorul remarcă faptulcă un număr de cuvinte panromanicese referă la câteva terminologiispeciale, cu următoarea deosebire:dacă în latina dunăreană, unde s-aprodus o tendinţă de simplificareşi sărăcire a vocabularului, terminologiareferitoare la agricultură şicreşterea vitelor, numele de animalesălbatice dispun de un fond lexicalbogat, în celelalte limbi romanicecuvintele cu etimon latin (dindomeniul agriculturii şi al creşteriianimalelor) sunt absente. Comunelatinei dunărene şi fondului panromanicoccidental sunt câteva seriide alte terminologii (chiar dacă diferenţierilesemantice de la o limbă laalta, de la un termen la altul rămâno regulă generală): nume de arborişi de pomi fructiferi (arbor, carpinus,fructus, glans, lignum, persica, pinus,pirus etc.), nume de animaledomestice (asinus, capra, cauda,cera, coma, cornu, crista, mel, porcus,sebum etc.), terminologia meseriilor,a comerţului, instrumente(anellus, cerno, comparo, corona,fascia, fumus, fustis, fusus, mensa,mola, palus, rota, texo, uendoetc.), termeni din domeniul religiei,termeni referitori la relaţiile politico-sociale,termeni militari etc.Studiul fondului latin ne-a permissă urmărim evoluţia diferită aunor termeni de la o „stare de limbă”la alta, de la o arie lingvisticăla alta. Aceste cuvinte circulă însăalături de termeni uzuali, cu o largărăspândire, care au supravieţuit prinbogăţia semantică, prin puterea dederivare în limbile neolatine.Iată o statistică stabilită înfuncţie de trei criterii de selecţie acuvintelor (bogăţia semantică, putereade derivare şi uzajul) în volumulVocabularul reprezentativ allimbilor romanice 13 , coordonat deMarius Sala, referitoare la structuraetimologică a lexicului panromanic,din care vom selecta doar aceleelemente capabile să defineascăspecificul fondului latin. Pentru aevita însă orice confuzie, vom amintidoar în treacăt faptul că vocabularulreprezentativ al fiecărei limbiromanice însumează pe lângă fondullatin – sub aspectul structurii etimologice– elemente preromane desubstrat (ligur şi retic în Italia, celticîn Peninsula Iberică, iliric şi trac îndalmată şi română), de adstrat (adică„limbile vecine teritorial, pestecare latina nu s-a suprapus” 14 ) şide superstrat („limbile popoarelorcare au locuit, deseori ca domnitorişi stăpânitori, în teritoriile lingvisticromanizate”). Limba greacă areprezentat adstratul specific latineiprin împrumutul lexical masiv,elementele germanice din italiană,franceză, spaniolă şi portugheză,influenţa slavă, turcă asupra limbiiromâne, împrumutul arab datoratcuceririlor şi ocupaţiilor vremelniceformează – în opinia lui Tagliavini –superstratul ce influenţează toatelimbile romanice.În limba română, după criteriuloriginii, cele mai numeroase suntcuvintele moştenite din latină: dincele 2581 de unităţi ale vocabula-

88rului reprezentativ al limbii române,selectate spre analiză, în volumulcitat, 782 au etimon latin (moştenitepe cale directă), iar 38 au provenitpe cale savantă şi sunt tot de originelatină. Nu lipsesc nici împrumuturileprovenite din limbile romanice(franceză, italiană), chiar dacă sesituează, ierarhic, după cuvintelecu etimologie slavă.Cu toate că limba sardă esteun idiom lipsit de norme supradialectale,din cele 1682 de cuvinte,ce alcătuiesc vocabularul reprezentativ,832 sunt elemente latineştimoştenite, iar 13 au pătruns pe calesavantă. Profilul acestei limbi sedefineşte prin numărul covârşitorde termeni împrumutaţi din limbileromanice, cu care sarda a venit detimpuriu în contact (italiana, spaniola,catalana). Faptul reflectă – înviziunea Ioanei Nichita – dependenţa„limbii sarde din punct de vederelexical de limbile romanice majore”(pag. 80-112, Vocabularul reprezentatival limbii sarde).Vocabularul reprezentativ allimbii italiene este alcătuit din elementelatineşti moştenite, după etimon.Din totalul de 2599 de cuvinte,1145 sunt de origine latină, secondatede elementele latine savante,cu un total de 720. Împrumuturiledin limba franceză ocupă un locimportant în dinamica fondului principallexical al limbii italiene. LilianaMacarie şi Maria Theban vorbescdespre caracterul profund romanical acestei limbi (pag. 124-171).Retoromana alcătuită dintr-ungrup de dialecte nenormate (romanşa,ladina şi friulana) pune oproblemă aparte în contextul familieide limbi neolatine, atât prin absenţadicţionarelor etimologice lalimba Românăunele dialecte (friulana), cât şi prinatestarea incompletă a cuvintelor înstudiile de limbă. În această situaţie,cercetătorii n-au putut stabili unnucleu lexical reprezentativ pentruretoromană, ci s-au mulţumit – aşacum nota Maria Iliescu – să cerceteze„pe baza surselor lexicograficeexistente, dacă lexemele de originelatină care au intrat în vocabularelereprezentative ale celorlalte limbiromanice sunt prezente în grupurilede dialecte” luate în discuţie.Din totalul de 2610 de cuvintece au fost selectate din vocabularullimbii franceze, 943 sunt de originelatină (moştenite pe cale directă),iar 693 sunt termeni latineşti proveniţidin împrumuturi livreşti. Nulipsesc nici împrumuturile din celelaltelimbi romanice, mai cu seamădin italiană (50 de cuvinte, reprezentând1,91%).Din vocabularul reprezentatival limbii occitane (nici unul din dialectelece formează occitana nu s-aimpus până în prezent ca formăstandard supradialectală unică),Ioana Vintilă-Rădulescu a ales nucleullexical al dialectului languedocian,deoarece, în comparaţie cu celprovensal, pe lângă superioritateade care se bucură, acest dialectdispune de un dicţionar modern,comparabil ca nivel şi proporţii cucele existente în alte limbi romanice.Din totalul de 2271 de cuvinteselectate, cele mai numeroase dinpunct de vedere etimologic sunt împrumuturiledirecte latine, în numărde 1007, adică aproape jumătate.Nici elementul latin savant nu esteabsent, chiar dacă numai în proporţiede 2,02% (46 de cuvinte).Limbă literară cu normă standard,catalana însumează cele mai

Gramatică 89numeroase cuvinte care aparţinfondului latin moştenit. Din totalulde 2381 de cuvinte, 1210 au etimonlatinesc, iar 436 sunt împrumuturiromanice intrate pe cale savantă,după cercetările realizate de LilianaMacarie. Într-o măsură maimare decât în celelalte limbi, circulăîn catalană împrumuturile detip romanic, din franceză (1,51%),spaniolă (1,18%) şi chiar din italiană(0,55%).Structura etimologică a vocabularuluireprezentativ al limbiispaniole are o dimensiune inedită,în sensul că primele două locuri, înceea ce priveşte originea cuvintelor,sunt deţinute de latinismele moştenite(50%) şi de cele intrate pe calesavantă (26,57%). Dintre împrumuturileromanice, în procente multmai reduse au pătruns în spaniolăneologismele franceze (2,45%), italiene(0,80%), portugheze (0,15%).Observăm din statistica prezentatăcă împrumutul de dată recentă esteslab reprezentat în comparaţie cuprofunda latinitate a lexicului spaniol,cel mai conservator poate dinfamilia limbilor neolatine.În limba portugheză, din totalulcelor 2312 de cuvinte ce constituievocabularul reprezentativ, 1047sunt elemente latineşti moştenite(45,28%), iar 581 (25,12%) au pătrunspe cale savantă. Celelalte claseetimologice au valoare mult maimică în raport cu fondul latin: 69 decuvinte (2,98%) sunt franceze, 24de unităţi au provenit din italiană(1,03%), iar din spaniolă pondereaîmprumuturilor reprezintă un procentimportant.Oricât de mult am rămâne îndatoraţicivilizaţiei lumii moderne,prin forţa lucrurilor, istoria unei limbieste istoria unei civilizaţii, iar cifrulunei civilizaţii poate fi descoperit(pe lângă urmele materiale) în acellimbaj care se raportează mereu laizvoare şi la sine.NOTE1E. Coşeriu, Introducere în lingvistică,trad. de Elena Ardeleanu şiEugenia Borcilă, Editura Echinocţiu,Cluj, 1995.2M. Bartoli, Introduzione alla neolinguistica,Genova, 1925.3Iorgu Iordan, Româna şi spaniola,arii lingvistice ale latinităţii, în SCL,XV, 1964, p. 12.4Carlo Tagliavini, Originile limbilorneolatine, p. 170-182, vezi Lexicullatinei vulgare.5Tagliavini, op. cit., p. 171.6Apud Sorin Stati, Interferenţelingvistice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1971.7Meyer-Lübke, Grammatica, IIcap., p. 499.8Mircea Păcurariu, Istoria BisericiiOrtodoxe Române, Sibiu, 1972,p. 22.9P. Panaitescu, Introducere la istoriaculturii româneşti, Bucureşti, 1969,pag. 103-104.10H. Mihăescu, Influenţa greceascăasupra limbii române pânăîn sec. al XV-lea, Editura AcademieiR.S.R., Bucureşti, 1966, p. 58.12I. Fischer, Morfologia istoricălatină, Editura Universul, Bucureşti,1985, p. 111.13Vocabularul reprezentativ allimbilor romanice, coord. Marius Sala,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1988.14C. Tagliavini, op. cit., p. 211.

90Mihai MIHĂILEANUCONSIDERAŢIIPRIVINDMODUL PREZUMTIVÎN LIMBA ROMÂNĂProblema prezumtivului estediscutată în contradictoriu în literaturade specialitate. În prezent, seconstată o întrebuinţare mai redusăa prezumtivului, atât în limba scrisă,cât şi în limba vorbită.În manualele de limba românăsunt prezentate numai patru moduripersonale şi predicative (indicativ,conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ),fără să se facă însă referirela acele forme de prezumtiv care,după unii specialişti, ar putea fi incluseîn cadrul celor patru moduri.Astfel, în Gramatica română,H. Tiktin [1] intuieşte şi menţioneazăunele forme ale prezumtivului, pecare le asociază altor moduri şi timpuri.După ce sunt prezentate uneletimpuri compuse, autorul afirmă că,în afara acestora, mai există şi altele,printre care şi cele formate cugerunziu (timpurile perifrastice), deexemplu „…nu sciu ce va fi gândindacest om de tine, că-l tot urmăresci”(viitor perifrastic) [2].Apariţia articolului Prezumtivul,publicat de Elena Slave [3], a constituitînceputul discuţiilor mai intenseîn legătură cu prezumtivul. Referindu-sela formele speciale, constituitepe baza gerunziului verbului deconjugat, care se găsesc la indicativ,limba Românăcondiţional-optativ şi conjunctiv, ElenaSlave consideră că „…se poatevorbi nu numai de un mod prezumtiv,ci şi de o tendinţă către o conjugareaparte” [4].Făcând analogie cu conjugareaperifrastică activă din limbalatină, Elena Slave propune ca prezumtivulsă fie considerat nu mod,ci conjugare prezumtivă, formatădin gerunziul sau participiul trecut alverbului de conjugat şi auxiliarul afi. Autoarea defineşte această conjugareaparte astfel: „Conjugareaprezumtivă arată o presupunere, oîndoială, care se referă fie la verb,fie la altă parte a propoziţiei” [5].În lucrarea sa, Gramatica pentrutoţi [6], Mioara Avram, în paragrafuldestinat modurilor, include şiprezumtivul în rândul modurilor personaleşi predicative, alături de indicativ,conjunctiv, condiţional-optativşi imperativ.În opinia autoarei, forme specificeprezumtivului sunt doar celeconstruite cu ajutorul viitorului indicatival auxiliarului a fi. El are douătimpuri: prezent (compus din viitorulindicativ al auxiliarului a fi şi din gerunziulverbului de conjugat) şi perfect(compus din viitorul indicativ alauxiliarului a fi şi din participiul invariabilal verbului de conjugat).Indiferent dacă sunt incluse încadrul celor patru moduri personaleşi predicative sau sunt considerateconjugare prezumtivă ori un modpersonal şi predicativ de sine stătător,aceste construcţii sunt o realitatea limbii, de care trebuie să seţină seama.Faptul că în manualele şcolarenu se aminteşte nimic despre acesteforme verbale creează dificultăţi în

Gramatică 91rândul elevilor la înţelegerea textului,dar mai ales la analizele gramaticale.Astfel de construcţii întâlnimatât în culegerile mai vechi, cât şi încele recent apărute. De exemplu, înCulegere de texte literare pentruanalize gramaticale autorii VirgiliuDron şi S. Gh. Constantinescu [7]propun spre analiză şi unele frazece conţin predicate verbale exprimateprin verbe la modul prezumtiv.În acest sens, reproducem treitexte culese din volumul lui N. IorgaCugetări:1147 „Găina se va fi crezândmai mult decât vulturul, fiindcă areşi aripi şi e şi cuminte” (N. Iorga,Cugetări, p. 81, apud Virgiliu Dron,op. cit., p. 252).1152 „...aşa va fi zicând şicioara flămândă şi îngheţată, carese gândeşte la cuşca şi la seminţelecanarului” (ibidem, p. 103, apudVirgiliu Dron, op. cit., p. 253).1161 „Multora le va fi părândrău că pot minţi pe oameni, şi nunatura” (ibidem, p. 130, apud VirgiliuDron, op. cit., p. 253).Astfel de construcţii am întâlnitşi într-o culegere de teste pentruexamenul de capacitate apărută înanul 2002 [8], în care era reprodusun fragment din romanul NicoarăPotcoavă de Mihail Sadoveanu:„...zice că la Praguri s-ar fi aflândvoinici care uneori se mânie...”(p. 53).După cum se ştie, singurulroman care se studiază în claselegimnaziale (indiferent de manual)este Baltagul de Mihail Sadoveanu,motiv pentru care am inclus şiaceastă operă literară într-un studiustatistic comparativ privitor la utilizareaşi frecvenţa prezumtivului îndiferite perioade de dezvoltare alimbii române.Astfel, parcurgând o sută depagini din roman, am extras un numărde 45 de construcţii ce conţinforme ale prezumtivului.Înainte de a face prezentareamaterialului cercetat, trebuie săprecizăm că nu am ţinut cont deacele situaţii în care presupunerea,bănuiala pot fi exprimate şi prin viitorulsimplu sau, în situaţii mai rare,prin conjunctiv prezent. Lipsa auxiliaruluia fi din aceste construcţiiface ca ele să nu aparţină prezumtivului,ci indicativului viitor, respectivconjunctivului prezent (chiar şiatunci când exprimă bănuiala, presupunerea).De exemplu:– Ce să i se întâmple? răspunseaprig nevasta (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 27).Dintre cele 45 de construcţiiextrase, 17 (33,77%) s-ar încadra laprezumtiv prezent, iar 28 (62,22%)la prezumtiv perfect.Dintre cele 17 exemple de verbela modul prezumtiv prezent, 5(29,4%) apar în propoziţii independente.În funcţie de clasificarea acestor5 propoziţii, am constatat că:1) 4 (80%) sunt propoziţiienunţiative-dubitative:Va fi având treabă undeva lacâmp (M. Sadoveanu, Baltagul,p. 50).2) 1 (20%) este propoziţie interogativă-dubitativă:Va fi fiind Ileana? (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 95).Referindu-ne la diateză, amconstatat că:

921) 4 (80 %) sunt la diateza activă:– Zice că flăcăul samănă cutatu-său.– Va fi semănând (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 95).2) 1 (20 %) are verbul la diatezareflexivă:Te-i fi ducând după datorii pemarfă (M. Sadoveanu, Baltagul,p. 59).Se poate observa, din ultimulexemplu, că îndoiala se referă la oîmprejurare a acţiunii. Vitoria estecălătoare, se duce într-adevăr dupăceva; presupunerea vorbitorului sereferă la scopul acţiunii, necunoscutlui şi bănuit a fi după datorii.Celelalte 12 (70,58%) apar lanivel de frază, fie în propoziţii principale,fie în subordonate, astfel:1) 5 (41,66%) sunt propoziţiiprincipale. Două dintre acestea(40%) sunt în raport de coordonare.Una se află în raport de coordonarecopulativă:A mâncat / ş-acuma s-a fi hodinind/ (M. Sadoveanu, Baltagul,p. 17).Cealaltă principală se aflăîntr-un raport de coordonare adversativă:Frumoasă i s-a fi părând lui / –dar nu este / (M. Sadoveanu, Baltagul,p. 81).Se observă că cele două predicatesubliniate din exemplele demai sus sunt exprimate prin verbela diateza reflexivă.2) 7 (58,33%) sunt propoziţiisubordonate de diferite feluri:a) 5 completive directe. Sădăm un exemplu:Cine ştie / pe unde va fi fiind,limba Românăsingur şi flămând / (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 10).După scopul comunicării, 4dintre acestea sunt enunţiative-dubitative.Un exemplu:– Nu înţeleg / ce va fi avândastăzi Lupu…/ (M. Sadoveanu, Baltagul,p. 97).În acest exemplu, îndoiala sereferă la obiectul acţiunii: subiectulare, într-adevăr, ceva; îndoiala vorbitoruluipriveşte obiectul acţiunii,ce anume are subiectul.O propoziţie este exclamativă:Cine ştie / ce puşcă va fifiind ! / (M. Sadoveanu, Baltagul,p. 46).b) O propoziţie subordonatăatributivă explicativă, având verbulla diateza reflexivă:Cel puţin avea un folos: părereabărbatului aceluia, că s-ar fiducând după bani (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 59).c) O propoziţie circumstanţialăconcesivă:– Moş Pricop, / oricât de supăratvei fi fiind, eu tot am să-ţi spun…(M. Sadoveanu, Baltagul, p. 61).Referitor la cele 28 (62,22%)de exemple care pot avea verbelela modul prezumtiv, timpul perfect,situaţia este mai complicată, recunoaşterealor fiind mai dificilă, chiarapelând la conţinut şi la alte mijloace.Totuşi, dintre aceste trei formede prezumtiv perfect, cel mai uşorpoate fi recunoscută acea formăidentică viitorului anterior al indicativului(după cum, deja, s-a precizatmai sus). Astfel, din totalul celor 28de exemple extrase, 6 (21,42%)sunt formate cu indicativul viitor al

Gramatică 93auxiliarului a fi + participiul verbuluide conjugat, exprimând însă oacţiune trecută, spre deosebire deviitorul anterior. Din rândul celor 6propoziţii, 2 (33,33%) sunt independente.De exemplu:– Va fi făcut vreo poznă (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 19)Celelalte 4 (66,66%) aparla nivel de frază, după cum urmează:a) 1 (25%) apare împreună cuo propoziţie principală incidentă:– Şi-a fi găsit altă femeie, rânjiBogza (M. Sadoveanu, Baltagul,p. 87).b) 1 (25%) este principală interogativă,având ca subordonată osubiectivă:De ce-i va fi venit prin minte femeiilui Lipan… să-l întrebe anumelucru pe fierar? / (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 62).c) 2 (50%) sunt propoziţii subordonate:1) 1 este subiectivă:Se vede că tatu-său Nechiforva fi căzut pe undeva / ş-a pierit…(M. Sadoveanu, Baltagul, p. 30).Cealaltă este circumstanţialăde loc:– Caută-l bine unde va fi făcutun popas mai lung… (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 73).Celelalte 22 (78,57%) au formeidentice cu cele ale conjunctivuluiperfect sau condiţional-optativuluiperfect, fiind mult mai greude identificat. Ţinând cont de faptulcă modul conjunctiv şi modul condiţional-optativ(când exprimă condiţia)sunt folosite, în majoritateasituaţiilor, ca moduri dependente,vom înţelege că, întrebuinţate camoduri independente, ar reprezentaprezumtivul.Un alt criteriu ar fi, mai ales încadrul dialogului, prezenţa afirmaţieinesigure (îndoiala, nesiguranţa,probabilitatea exprimându-se, decele mai multe ori, cu ajutorul prezumtivului).În acest sens, am întâlnitun singur exemplu din cele 22:– Pe-aici, pe la dumneata, n-orfi făcut cumva popas?– Or fi făcut (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 71).La nivel de frază, am întâlnitşase (27,27%) propoziţii principale,ale căror forme verbale sunt construitecu auxiliarul a fi la conjunctivprezent sau la condiţional-optativprezent:a) două (33,33%) apar într-ofrază alcătuită cu propoziţii principaleaflate în raport de coordonarecopulativă. Exemplu:Să nu se fi săturat el de vechi,şi să fi căutat nou (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 87).Două (33,33%) sunt însoţitede propoziţii principale incidente:– Ce-or fi făptuit ? întrebă femeiacu grijă pe unul dintre munteni(M. Sadoveanu, Baltagul, p. 57).b) celelalte două (33,33%)aparţin unor principale, regentepentru:circumstanţiala de timp (1) şipentru completivele directe (2):(1) Poate-or fi trecut cânderam eu dusă de-acasă… (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 71).(2) Cum ar fi cutezat să loveascăşi să jefuiască? (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 82).Din totalul celor 22 de exem-

94limba Românăple extrase, 16 (72,72%) sunt multmai greu de încadrat, deoareceaparţin unor propoziţii subordonate,ele putând fi confundate cu modulconjunctiv perfect sau cu modulcondiţional perfect. În această situaţie,am încercat să apelăm maiales la conţinut: dacă vorbitorulconsideră acţiunea exprimată (prinuna din formele verbale la care nereferim) ca îndoielnică sau presupusă,se poate vorbi de modulprezumtiv.Ţinând cont de cele afirmatemai sus, vom încerca să comentămşi aceste şaisprezece forme verbale,având însă anumite rezervecu privire la apartenenţa unora laprezumtiv:a) 11 (68,75%) aparţin unorsubiective, având ca elemente regenteadverbe predicative sau verbeimpersonale, de tipul: probabil,poate, posibil, trebuie, se zice etc.Exemplu:Poate să fi căzut bolnav(M. Sadoveanu, Baltagul, p. 18).b) 1 (6,25%) aparţine unei circumstanţialede mod comparativă(comparaţia fiind ipotetică):…ş-acuma nu-i; parc-ar fi intratîn pământ / (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 25).c) 4 (25%) sunt predicateverbale ale unor completive directe:– Dumnealui, soţul meu, zicecă ei ar fi pălit pe oier (M. Sadoveanu,Baltagul, p. 82).În urma acestui studiu comparativprivitor la utilizarea şi frecvenţaprezumtivului, am constatat că acesteforme apar în numeroase opereliterare ale unor autori din epoci diferiteşi din diverse zone geograficeale ţării. Prezumtivul a apărut din necesitateaexprimării unei acţiuni presupuse,bănuite, probabile – acţiunepe care enunţătorul nu o cunoaştecu certitudine.Ar fi regretabil ca aceste construcţiisă dispară, sărăcind limbaromână. Prin urmare, considerăm căs-ar impune introducerea formelorde prezumtiv în manualele şcolare,evitându-se astfel acele dificultăţi ceapar la citirea textelor, dar mai alesîn procesul analizelor gramaticale.Bibliografie1. Avram, Mioara, Gramaticapentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti,1997.2. Slave, Elena, Prezumtivul, Studiide gramatică, II, Bucureşti, 1957,p. 53-60.3. Tiktin, H., Gramatica română,Bucureşti, 1895.Note1H. Tiktin, Gramatica română, ed.a II-a, Bucureşti, 1895.2H. Tiktin, Ibidem, p. 166.3E. Slave, Prezumtivul // Studii degramatică, vol. II, Bucureşti, 1957.4E. Slave, Ibidem, p. 54.5E. Slave, Ibidem, p. 55.6M. Avram, Gramatica pentru toţi,ed. a II-a, Bucureşti, 1997.7V. Dron şi S. Gh. Constantinescu,Culegere de texte literarepentru analize gramaticale, Bucureşti,1970.8G. Costache, Şt. Ilinca, Limba şiliteratura română pentru examenul decapacitate, Bucureşti, 2002.

Gramatică 95Tatiana BABIN-RUSUDIFERENŢIEReaSTRUCTURILORLEXICO-SEMANTICECercetarea structurii vocabularuluirămâne un subiect de interesmajor în lingvistica modernă,reluând în dezbatere diferenţiereaşi caracterizarea fiecărui subsistemlexical şi, implicit, problema terminologieiutilizate.În lucrările de semasiologieatestăm numeroşi termeni care denumescastfel de structuri lexicale:paradigmă lexico-semantică, câmplexico-semantic, câmp asociativ,câmp semantic, grup lexico-semantic,grup de sinonime, grup tematicetc.În continuare, ne vom referila două dintre acestea, şi anume lagrupul lexico-semantic şi la câmpullexico-semantic.Termenul de „grup lexico-semantic”este folosit de cele maimulte ori pentru desemnarea varietăţilorde structuri lexicale, acesteadeosebindu-se de cele lexico-gramaticalesau lexico-sintactice. Astfel,lingviştii A. I. Kuzneţova şi F. P. Filindefinesc grupul lexico-semanticdrept structură ai cărei membri sereunesc pe baza unor proprietăţisemantice comune [1], [2]. Grupulde sinonime, grupul de antonime,câmpul lexical şi câmpul semanticreprezintă, conform acestor autori,nişte grupuri lexico-semantice. Unalt lingvist, V. I. Koduhov, distingegrupurile gramaticale, stilistice,derivaţionale şi lexico-semantice,ultimele referindu-se la grupuriletematice, terminologice, la grupurilede sinonime şi la cele de antonime[3]. De altă părere sunt savanţiiL. M. Vasiljev şi N. G. Dolghih, careconsideră grupul lexico-semantic,grupul de sinonime şi alte structurilexicale drept câmpuri semantice[4], [5]. Nu pune problema diferenţieriiacestor structuri nici A. A. Ufimţeva,care le defineşte drept „paradigmelexicale mai complexe” [6].Lipsa unor principii şi criteriigeneral valabile de diferenţiere şiclasificare a microsistemelor lexicaleprovoacă unele confuzii: acelaşifenomen este denumit „grup lexico-semantic”,„grup de sinonime”sau „câmp semantic”. Dificultăţile înclasificarea acestor structuri apar,consideră lingvistul I. N. Karaulov,din cauza utilizării neadecvate aterminologiei [7]. Problema ţine,credem, nu doar de folosirea inadecvatăa terminologiei, ea are şideterminaţii obiective.Obiectele şi fenomenele seaflă în relaţii diverse şi complexecare influenţează sistemul lexical,structurându-l în microsisteme lexicale.Fiind numite extraglotice şiglotice şi aflându-se în interacţiune,sau într-o relaţie de condiţionare reciprocă,ele circumscriu o reţea deraporturi paradigmatice între cuvinteşi variantele lexico-semantice aleacestora, reprezentând, după părereamai multor savanţi, unul dintrecriteriile principale de diferenţiere astructurilor lexicale.Comparând câmpurile luiJ. Trier cu grupul lexico-semantical termenului „pământ”, analizatde A. A. Ufimţeva, cercetătoareaA. A. Zalevskaja susţine că ar ficorect, conform terminologiei ling-

96visticii moderne, să numim câmpuriletrieriene „lexico-semantice” şinu „semantice” sau „conceptuale”,acestea deosebindu-se de grupullexico-semantic prin faptul că membriicâmpului se reunesc pe bazaprincipiului extraglotic, iar cei dingrupul lexico-semantic – pe bazaprincipiului glotic [8]. Această problemăeste pusă în discuţie şi delingviştii D. N. Şmelev [9] şi S. Berejan,care menţionează: „поляотличаются от так называемыхтематических словарных группи лексико-семантических группвыделяемых в лексическом составемногими исследователями,тем, что объединение слов в нихосновывается на чисто языковыхсвязей, в то время как в упомянутыхгруппах слова объединяютсяна основе внеязыковых связях,на базе классификации самихпредметов и явлений действительности”[10].Nu putem afirma totuşi căaceste principii reprezintă un criteriuacceptat fără rezerve de toţi cercetătorii.Lingvistul G. S. Şcjur vorbeştedespre principiul invariantei şial funcţiei, accentuând importanţafenomenului de interacţiune reciprocădintre elementele câmpului,fenomen care nu este caracteristicmembrilor unui grup lexico-semantic[11].Un alt criteriu de diferenţiere acâmpului lexico-semantic de grupullexico-semantic este tipul de relaţiiîntre elementele structurii lexicale:relaţiile de comutare şi substituţie.Şi în acest caz părerile sunt împărţite.A. A. Zalevskaja consideră comutareaun tip de relaţii caracteristicunui câmp lexico-semantic. În ceeace priveşte grupul lexico-semanticsau grupul de sinonime, elementeleacestor structuri s-ar afla, conformlimba Românăcercetătoarei, în relaţii de comutareşi substituţie [12]. Investigândun şir de structuri lexicale din vocabularullimbii române contemporane,în mod special câmpuri lexico-semantice,A. Bidu-Vrănceanuşi N. Forăscu consideră comutareaşi substituţia tipuri de relaţii caracteristicecâmpului, şi nu grupuluilexico-semantic [13].Dacă ne referim la caracteristicileşi la structura câmpului lexico-semantic,acesta este constituitconform unor principii generale,cum ar fi: a) reunirea membrilor pebaza unor proprietăţi semantice comunereprezentate de un număr deseme, b) diferenţierea semantică aunor termeni faţă de alţii din aceeaşiparadigmă, realizată prin seme variabileşi c) relaţia paradigmatică deexcludere reciprocă dintr-un contexta termenilor unei clase sau paradigme,reprezentând nişte ansambluriparadigmatice mai largi şi mai puţinrigide în raport cu clasele sinonimelor,antonimelor etc. [14]. Delimitareacâmpurilor prezintă atât interesteoretic, cât şi unul practic, deoarecestructura vocabularului nu poatefi cunoscută integral. Din cercetărilesemantice moderne rezultă că numărultermenilor dintr-un câmp variazăde la câteva zeci până la sutede cuvinte. Cantitatea materialuluilexical poate crea unele problemede cercetare care ţin de aspectulstabilirii relaţiilor semantice. Se impune,astfel, principiul practic al reducerilorulterioare succesive, atâtdin punct de vedere cantitativ, câtşi din punct de vedere calitativ. Prinurmare, se pune problema dacă uncâmp reprezintă o singură sau maimulte paradigme.Interpretarea câmpului ca paradigmăde către lingvistul E. Coşeriu[15] a reprezentat o etapă

Gramatică 97esenţială în analiza semantică modernă,deşi problema suprapuneriicelor două concepte nu se puneaîncă. Mai târziu, odată cu apariţiaunor noi cercetări în domeniu,găsim răspunsuri şi la această întrebare.A. Bidu-Vrănceanu a demonstratcă „această egalitate nueste obligatorie”. Dacă paradigmalexico-semantică este indivizibilă înalte paradigme lexico-semantice,iar un câmp nu coincide obligatoriucu o singură paradigmă, rezultă căun câmp nu este interpretat decâtca o clasă paradigmatică în senslarg [16].O altă problemă importantă înanaliza câmpurilor ţine de inventarulacestora. Întrebarea este: în cemăsură paradigmele lexico-semanticedintr-un câmp sunt deschisesau nelimitate şi în ce măsurăpresupun o ordine determinată[17]? În acest sens, susţinem părerilelingviştilor care consideră căorice clasă lexico-semantică estenelimitată, şi această caracteristicăse explică prin caracterul dinamical vocabularului. Acest fenomense manifestă mai puţin la sinonimeşi antonime, şi în mod special lacâmpurile lexico-semantice. Privindlucrurile din acest punct de vedere,apare problema delimitării câmpurilorsau a graniţelor acestora. Majoritatealingviştilor susţin că acesteanu au graniţe rigide sau sunt greude stabilit, astfel încât câmpurilepot fi analizate şi fără identificarealimitelor lor. O condiţie ar fi, dupăsavantul H. Geckeler, alcătuirea riguroasăa inventarului lor din punctde vedere semantic [18]. Autorulconsideră importantă delimitareaîn interiorul câmpului a unui nucleuşi a zonei periferice, constituite dedegajarea opoziţiilor semantice princare se caracterizează.În ceea ce priveşte problemacaracterizării câmpurilor lexico-semanticesub aspectul unei ordinideterminate a termenilor constitutivi,răspunsul este mai dificil. Îngeneral, primul aspect care esteinvestigat presupune existenţaunui sau a mai multor arhilexeme[19] sau termeni-bază [20] şiexistenţa unei ordini determinatea opoziţiilor. Cazurile numeroaseîn care ordinea nu poate fi stabilităîn clasele paradigmatice reprezentatede câmpuri trebuie interpretate,probabil, ca o particularitate astructurii lexicale, mai puţin rigidădecât alte structuri lingvistice, subliniazăE. Coşeriu [21].Câmpul lexico-semantic castructură semantică capătă validitatenumai după analiza acestuia,adică după ce sunt puse în evidenţăopoziţiile semantice caracteristice.Această metodă de investigare presupunemai multă rigurozitate, înlăturândsubiectivismul tolerat uneoriîn sfera semanticii.Principiile de stabilire a opoziţiilorau fost preluate din fonologie,unde au fost descrise de cercetătorulN. Troubetzkoy [22], care deosebeştedouă tipologii de opoziţii,prima referindu-se la raporturiledintre unităţile lexicale – acesteafiind privative, graduale sau echipolente–, iar a doua – de relaţiiledintre opoziţii, care pot fi la rândullor proporţionale, izolate sau multilaterale.Acestea sunt aplicate înstudiul opoziţiilor semantice. Prinurmare, opoziţia semnificativă estedefinită drept opoziţie pe care oformează două semne ale limbii încare semnificanţii sunt diferiţi.Lingviştii J. Cantineau [23] şiS. Marcus [24] au dezvoltat în continuareteoria opoziţiilor, adăugândalte două tipuri: opoziţie zero şi

98opoziţii disjunctive. Problema estereluată şi de lingvistul L. Hjelmslev,care demonstrează posibilitateaneutralizării opoziţiilor [25].Opoziţiile se stabilesc întretermenii aceleiaşi paradigme, iaruneori pun în relaţie două paradigmediferite ale aceluiaşi câmp.Evidenţiem următoarele tipuri deopoziţii caracteristice unui câmplexico-semantic:1) Opoziţia privativă – reprezentatăde situaţia în care untermen are o trăsătură de sens înplus faţă de alt termen, toate celelaltefiind comune. Acest fenomennu este specific numai câmpurilor,ci şi sinonimelor. În cazul acestuiraport, pot fi determinate diferitegrade de incluziune, în funcţie denumărul de trăsături pe care untermen le conţine în plus faţă de sinonimulsău. Trebuie să specificămcă, spre deosebire de sinonimie, încazul câmpurilor opoziţia privativăeste mai puţin relevantă sub aspectulnumărului de trăsături comuneunităţilor puse în opoziţie şi al număruluielementelor care alcătuiescparadigma diferenţială. Un interesaparte prezintă frecvenţa opoziţieişi, eventual, semnificaţia acesteiaîn aprecierea tipului de structură.2) Opoziţia echipolentă ţinede diferenţa trăsăturilor semanticeale termenilor, adică: fiecare dintrecei doi termeni trebuie să aibă celpuţin o trăsătură de sens specifică.În funcţie de numărul semelor diferenţiale,pot fi stabilite mai multegrade de echipolenţă:a. Echipolenţă de gradul 1,reprezentată de situaţia în care fiecaredintre cei doi termeni au câteo trăsătură distinctă;b. Echipolenţă de gradul 2, caracteristicăsituaţiilor în care fiecaretermen are, în afară de trăsăturilelimba Românăcomune, câte două seme distinctivespecifice;c. Echipolenţă de gradul 3 –trei trăsături distinctive;d. Echipolenţă de gradul 4 –patru trăsături distinctive etc.3) Opoziţia disjunctivă se stabileşteîntre doi termeni constituiţi,fiecare în parte, dintr-un anumitnumăr de seme şi care îndeplinescurmătoarea condiţie: nici otrăsătură proprie primului termennu se conţine în termenul al doileaşi invers – nici o trăsătură caracteristicătermenului al doilea nu segăseşte la primul. Respectiv, bazade comparaţie a celor doi termenieste egală cu zero.Studiul opoziţiilor semanticepune în evidenţă specificul câmpurilorcomparate. Dacă ne referim lavocabular în general, atunci, princaracterul specific sau prin frecvenţaunor anumite tipuri de opoziţii launele niveluri, se poate verifica afirmaţiaconform căreia „nu se poatevorbi în general despre o structură avocabularului, ci despre zone structuratediferit. Deosebirile de structurarede la diferite niveluri sunt odovadă că, în ansamblu, lexicul esteun sistem mai lax, mai ramificat, cuzone mai mult sau mai puţin omogene,în comparaţie cu alte niveluriale limbii” [27].O altă caracteristică a structuriicâmpului lexico-semantic, dupăcum menţionează S. Berejan, rezidăîn faptul că acesta poate cuprindeatât grupuri tematice, cât şianalogice, derivaţionale, etimologice,sinonimice etc. [28]. Respectiv,se impune un alt indiciu, carear putea servi drept principiu dediferenţiere a câmpului lexico-semanticde grupul lexico-semantic,şi anume – fenomenul incluziunii.Grupul poate să reprezinte o sub-

Gramatică 99structură a unui câmp, în timp cecâmpul lexico-semantic nu poatefi parte componentă a unui gruplexico-semantic.Problema utilizării terminologieişi a diferenţierii structurilor lexico-semanticenecesită încă multediscuţii, rămânând, în continuare, înatenţia lingviştilor.Referinţe1. А. И. Кузнецова, Понятиесемантической системы языкаи методы ее исследования, Изд.Московского Университета, 1963,c. 43.2. Ф. Р. Филин, О лексико-семантическихгруппах // Езиковедскиизследование в чест на акад. Ст.Младенов, София, 1967, c. 537-538.3. В. И. Кодухов, Лексико-семантическиегруппы слов, Ленинград,1955, c. 4.4. Л. М. Васильев, Теория семантическихполей // Вопросы языкознания,1971, c. 106-111.5. Н. Г. Долгих, Теория семантическогополя на современномэтапе развития семасиологии //Филологические науки, 1973, № 1,c. 89-98.6. А. А. Уфимцева, Лексика //Общее языкознание. Внутренняяструктура языка, М., 1972, c. 406-436.7. Ю. Н. Караулов, Словарь каккомпонент описания языков // Принципыописания языков мира, М., Наука,1976, c. 314.8. Полевые структуры в системеязыка, Воронеж, Изд. Воронежскогоуниверситета, 1989, c. 27-28.9. Г. С. Щур, О месте лингвистическихи экстралингвистическихсемантических признаков приисследовании лексики // Романо-германскиеязыки, Вып. 94, Ярослав,1971, c. 81-87.10. Полевые структуры в системеязыка, Воронеж, Изд. Воронежскогоуниверситета, 1989, c. 30.11. E. Coşeriu, Zur Vorgeschichteder strukturellen Semantik. HeysesAnalyse des Wortfeldes „Schall” // Tohonore Roman Jakovson, Mouton, TheHague, Paris, 1967.12. E. Coşeriu, Vers une typologiedes champs lexicaux // „Cahiers delexicologie”, Revue internationale delexicologie et de lexicographie, volumeXXVII, II, 1975, p. 31.13. H. Geckeler, Semantica estructuraly teoria del campo lexico, EditorialGredos, Madrid, 1976, p. 305-306.14. E. Coşeriu, Einführung in diestrukturelle Betrachtung des Wortschatzes,Tübingen, 1973, p. 32.15. L. Guilbert, La creativite lexicale,Paris, 1975, p. 157.16. E. Coşeriu, Interdisciplinaritae linguistica // L’accostamento interdisciplinareallî studio del linguaggio, FrancoAngelo Editore, Milano, 1980.17. N. Troubetzkoy, Grundzügeder Phonologie // „Travaux du CercleLinguistique de Prague”, VII, 1949,p. 11-40.18. J. Cantineau, Les oppositionssignificatives // „Cahiers Ferdinand deSaussure”, vol. 10, 1952.19. S. Marcus, Lingvistică matematică,Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1963.20. L. Hjelmslev, Pour une semantiquestructurale // „Travaux duCercle linguistique de Copenhague”,XII, 1957, p. 82-83.21. E. Coşeriu, Pour une semantiquediachronique structurale // „Travauxde linguistique et de litterature”,Strassbourg, I, 1. 1964, p. 151.22. С. Г. Бережан, Семантическаяэквивалентность лексическихединиц, Изд. Штиинца, Кишинев,1973, c.166.

100Rodica MAŢCANFormeLE verbaleCARE exprimĂPOSTERIORITATEA înfrancezăşi românăCapacitatea formelor verbalede a exprima temporalitatease datorează în mare partecontextului. „Valorile contextualeale timpurilor verbale […] apropieoarecum timpurile, dată fiind omogenitateacondiţiilor contextualede întrebuinţare. De aceea, acolounde permite semantica verbului,timpurile pot fi întrebuinţate unulîn locul altuia” [2, p. 157-158]. Înafara formelor verbale de viitor,cele mai frecvente forme utilizatepentru reflectarea posterităţii înfranceză şi română sunt: le présent/ prezentul, le passé composé/ perfectul compus, l’imparfait /imperfectul, le conjonctif / conjunctivul,l’impératif / imperativul.Prezentul este folosit cel mai desîn această funcţie.Utilizarea prezentului determinăo modificare a reprezentăriiclasice a acestei forme temporale,ca punct în mijlocul axei cronologicecare separă trecutul de viitor. Cazurileîn care prezentul coincide cumomentul vorbirii sunt mai curândo excepţie. Ch. Touratier afirmă că„din 2000 de fraze ale unui locutorparizian, care conţin 1473 de cazuride prezent”, n-a găsit decât 7exemple de „simultaneitate aproapelimba Românăstrictă” [9, p. 74]. Prezentul nu estepurtător al semului actual, dupăcum postulează gramaticile şcolaretradiţionale. În exemplele următoarevom demonstra frecvenţa întrebuinţăriiprezentului în locul viitorului,inclusiv în opere literare.1. – Clara, vous savez sansdoute, reprit la duchesse [...], quedemain les bans de monsieurd’Ajuda-Pinto et de mademoisellede Rochefide se publient? [BPG,p. 82] / – Clara, desigur că ştii, reluăducesa [...], că mâine se facanunţurile pentru căsătoria domnuluid’Ajuda-Pinto cu domnişoarade Rochefide [BMG, p. 283].2. – Eh bien! Elle va lundi prochainau bal du maréchal Carigliano[BPG, p. 117]. / – Ei bine, lunea viitoarese duce la balul mareşaluluiCarigliano [BMG, p. 326].3. – [...] mais le Roi signedemain le contrat de mariage, etvotre pauvre cousine ne sait rienencore [BPG, p. 221]. / – [...] darregele va semna mâine contractulde căsătorie, iar biata dumitale varănu ştie nimic [BMG, p. 451].4. – C’est fini de ce matin.Nous dinons tous les trois ensemble,ensemble! Comprenez-vous?[BPG, p. 192]. / – De ast-dimineaţătoate-s gata. O să luăm masa toţitrei împreună, împreună! [BMG,p. 417].5. – Mes enfants, je meurs sivous continuez, cria le vieillard entombant sur son lit comme frappépar une balle. Elles me tuent!se dit-il [BPG, p. 217]. / – Copilelemele, mă ucideţi, dacă continuaţitot aşa, strigă moşneagul, prăbuşindu-sepe pat, ca străpuns de unglonţ. Au să mă ucidă, îşi spuse el[BMG, p. 447].

Gramatică 101În primele trei enunţuri în francezăşi în primele două în românăprezentul are valoare de viitor, datoritămodalizatorilor temporali careîl însoţesc (demain – mâine, lundiprochain – lunea viitoare), pe cândîn enunţul al patrulea prezentul dinfranceză nous dinons este precedatde C’est fini de ce matin / Deast-dimineaţă toate-s gata, ceeace îi permite traducătorului să întrebuinţezeîn varianta română verbulla viitor – o să luăm masa. Înexemplul al cincilea prezentul ellesme tuent / au să mă ucidă estemotivat de condiţionalul din propoziţiaprecedentă je meurs si vouscontinuez / mă ucideţi, dacă continuaţitot aşa, valoare evidenţiatăde traducător şi în română.Perifraze cu verbe modalecare exprimă posterioritateaConstrucţiile cu aller sau vouloirreflectă din punct de vedereenunţiativ un viitor spre care vorbitorulse îndreaptă, iar cele formatecu devoir, dimpotrivă, desemneazăo acţiune impusă din exterior.Într-un fel, acesta este un viitorcare „vine” spre vorbitor: Ex.: Sonprocès doit passer prochainement[5, p. 731]. / Procesul său trebuiesă aibă loc în curând; Je dois dineravec lui la semaine prochaine[6, p. 58]. / Trebuie să iau masa cuel săptămâna viitoare.E. Benveniste susţine că viitoruls-a format cu ajutorul auxiliaruluivouloir / a vrea („le futur seconstitue souvent à date récentepar la spécialisation de certainsauxiliaires, notamment „vouloir” [1p. 75]), iar D. Leeman completează:„devoir peut aussi être un auxiliairede temps et indiquer le futurproche, mais seulement avec lesverbes d’action”. „Ainsi, Paul doitêtre malade n’a pas le sens «Paulva être malade». En revanche, Maxreste chez lui car sa femme doitaccoucher signifie sa femme «vaaccoucher»” [8, p. 122]. Falloir, caşi devoir sau pouvoir, este capabilsă orienteze gândul spre viitor.Susţinem această aserţiune prinurmătoarele exemple:1. – Oui, dit Poiret, il faut allerdemain chez madame de Restaud[BPG, p. 62]. / – Da, spuse Poiret,trebuie să mergi mâine la doamnade Restaud [BMG, p. 259].În acest exemplu falloir îşipăstrează sensul datorită modalizatoruluidemain / mâine.2. – […] Le baron de Rastignacveut-il être avocat? Oh! Joli.Il faut pâtir pendant dix ans, dépensermille francs par mois, avoirune bibliothèque, un cabinet, allerdans le monde, baiser la robe d’unavoué pour avoir des causes, balayerle palais avec sa langue [BPG,p. 109]. / – […] Baronul de Rastignacvrea probabil să intre în avocatură?Frumuşică socoteală! Osă te chinuieşti vreo zece ani, osă cheltuieşti în fiecare lună o miede franci, o să-ţi faci o bibliotecă,un notariat, o să umbli prin lumeabună, o să te ploconeşti în faţa celorde la care poţi ciupi un proces, osă goneşti prin tot Palatul de Justiţie,până ţi-o ieşi limba de-un cot[BMG, p. 316].Desemantizarea lui falloir esteîn acest caz totală, de aceea în românăfraza este tradusă bine, verbelefiind utilizate la viitor.3. – Oh! Monsieur, dit Victorineen joignant les mains, pourquoivoulez-vous tuer monsieur

102limba RomânăEugène? [BPG, p. 105]. / – Oh!Domnule, zise Victorine împreunându-şimâinile, de ce vreţi să-lucideţi pe domnul Eugen? [BMG,p. 311].4. – Je ne veux pas qu’ontire des coups de pistolet chezmoi, dit madame Vauquer [BPG,p. 106]. / – Nu vreau să se tragă cupistolul aici, la mine, spuse doamnaVauquer [BMG, p. 312].5. – [...] Il a un fils uniqueauquel il veut laisser son bien,au détriment de Victorine [BPG,p. 114]. / – [...] Are un singur fiu,căruia vrea să-i lase tot ce are,păgubind astfel pe Victorine [BMG,p. 322].6. – [...] Je veux travaillernoblement, saintement; je veuxtravailler jour et nuit, ne devoir mafortune qu’à mon labeur. Ce serala plus lente des fortune [...] [BPG,p. 117]. / – [...] Vreau să muncesccu nobleţe, cu sfinţenie. Vreau sămuncesc zi şi noapte şi să-mi datorezbogăţia doar muncii mele. Vafi cea mai lentă îmbogăţire [BMG,p. 325].7. – [...] Je peux vous prouverque je vous aime pour vous[BPG, p. 139]. / – [...] Vreau să-ţidovedesc că te iubesc pentru dumneataînsuţi [BMG, p. 353].8. – Oh, oui! Je dois sortirpour des affaires qu’il est impossiblede remettre [BPG, p. 167]. / – Ah,da! Trebuie să ies în oraş pentrunişte treburi, pe care mi-e cu neputinţăsă le amân [BMG, p. 387].Verbele vouloir, devoir, pouvoirdin exemplele 3-8 îşi păstrează semelede intenţie, dorinţă, aspiraţie,voinţă, fapt ce le justifică valoareade acţiune realizabilă în viitor.Din punct de vedere semantic,este necesară distincţia între„eventualitate”, „obligaţie” şi „capacitate”.D. Leeman propune o analizăsemantică destul de nuanţată aacestor semiauxiliare modale. Eadistinge două cazuri:„– ou bien le locuteur porte unjugement sur l’existence du rapportsujet-procès: sembler, paraître, devoirou pouvoir au sens „éventualité”[…] – ou bien le locuteur porteun jugement sur le rapport sujetprocèslui-même; les semi-auxiliairesindiquent alors une dispositionde la personne (sujet), nécessaire,préalable à l’accomplissement duprocès; Guillaume les appelle pourcela „verbes puissanciels”: notionnellementils préexistent à tous lesautres verbes car ils en sont lesprésupposés […] [8, p. 128].Unele verbe pot exprima posterioritatea:compter, espérer, penser.Iată câteva exemple din limbajulcolocvial: Compte venir bientôtparmi nous; Vous pensez rentrerà temps? J’espère partir le plusrapidement possible; şi din opereliterare: – Ne pensez-vouspas, dit Eugène, que madamede Beauséant a l’air nous direqu’elle ne compte pas voir le baronde Nucingen à son bal? [BPG,p. 204] / – Dar, îşi zise Eugen recitindbiletul, doamna de Beauseantîmi spune destul de limpede că pebaronul de Nucingen nici nu vreasă-l vadă [BMG, p. 428].Verbul compter are şi echivalentula spera, deci nu suntem de acordcu traducerea făcută, deoarece în românăs-a omis à son bal / la balul său,fapt ce-i anulează valoarea de viitor.Propunem, în schimb, următoareatraducere: Ea nu speră să-l vadă pebaronul de Nucingen la balul său.

Gramatică 103În paralel cu analiza semanticăeste interesant să examinămcomportamentul sintactic al acestorverbe, care au statutul de „semi-auxiliarede modalitate” [D. Leeman,1993; E. Benveniste, 1997]. Spredeosebire de auxiliarele clasice,numite “de timp” (avoir, être şi înparte aller), aceste verbe modale(ca pouvoir, devoir, vouloir, désirerespérer, croire etc.) nu sunt gramaticalizateîn franceză. Construcţiiledin care acestea fac parte nu suntstabile. Din punct de vedere formal,auxilierea de modalitate diferăde auxilierea de temporalitate prinfaptul că „începe la un grad mai înalt” [1, p. 188]. Primul element esteforma flexibilă a auxiliantului, al doileae infinitivul verbului auxiliat: „ilpeut arriver”; „je dois sortir” [idem].Unul dintre criteriile de „auxiliere demodalitate” este, după Benveniste,„conversiunea formei personale aauxiliatului într-o formă de infinitiv:«Pierre chante» devine „Pierre peut(doit) chanter”. De aici rezultă căinfinitivul este forma modalizată averbului […]” [Idem].Analizând valorile modale, aspectualeşi temporale ale verbuluidevoir, K. Kronning îi descoperă 38de accepţii semantice. Printre acestea– următoarele valori de viitor:Le „futur”: Le temps sembledevoir s’améliorer bientôt.Le „futur proche”: Il doit venird’un moment à l’autre.Le „futur indéfini”: Il semblequ’on quitte le monde, qu’on ne doitplus jamais arriver nulle part...Le „futur virtuel”: Daniel doitaller au cinéma ce soir.Le „futur probable”: Il doit s’embarquerla semaine prochaine.Le „futur d’obligation”: Le soldatdoit rejoindre son corps d’icihuit jours.Le „futur du passé subjectif”:[...] le roi partit pour Compiègne, oùil ne devoit être que peu de jours.Le „futur du passé des journalistes”:Après dix heures d’entretiensavec les dirigeants argentins,le secrétaire d’Etat américain devaitreprendre les discussions hieraprès-midi [...].Le „futur du passé des historiens”:Jésus parait être restéétranger à ses raffinements dethéologie, qui devait bientôt remplirle monde de disputes stériles[7, p. 16-19].Valorile verbului devoir suntdeterminate de context. D. Leemanconstată că verbele modalecroire, savoir, estimer, penser etc.[Cf. de asemenea S. Alexandrescu,„Sur les modalités croire etsavoir”, Langages, nr. 43, 1978,p. 19-27; probleme de polisemielegate de verbele modale pouvoir,vouloir, devoir, savoir în B. Pottier,„Sur la formulation des modalitésen linguistiques”, Langages, 1978,nr. 43, p. 39-46; C. Fuchs, „L’opérateurpouvoir: valeurs, interprétations,reformulations”, Languefrançaise, 1989, nr. 84, p. 83-93]pot fi considerate ca semiauxiliaremodale, căci „ele admit o propoziţiecompletivă echivalentă cuinfinitivul, care are proprietăţi decomplement şi atunci verbul introductivpoate fi precizat din punctde vedere aspectual. Caracteristicpentru perifrazele cu sens deviitor este faptul că acestea pot fiuşor înlocuite cu forma de viitor averbului.

104Alte perifraze sau expresiicare includ semul posterioritate-prezentSunt greu de identificat toateconstrucţiile pe care le utilizeazălimba pentru a exprima un evenimentviitor, vom enumera doar câtevaperifraze şi expresii relative laviitor: être sur le point de, être enpasse de (nuanţă de admiraţie):Il est sur le point de terminerson ouvrage [6, p. 57]. / El este pecale de a termina lucrarea. = El vatermina lucrarea în curând.Il est en passe de devenir ungrand orateur. (Idem) / El este însituaţia de a deveni un mare orator.= El va deveni un mare orator.Ce n’est pas pour, n’avoir plusqu’à, avoir à + infinitif, avoir l’intentionde, être prêt à, cela risque de +infinitif, à nous (vous) de + infinitif.Aceste construcţii sunt, de asemenea,modalizate:Cela n’est pas pour durer [5,p. 731]. / Aceasta nu va dura.Tu n’as plus qu’à lui expliquerles choses. / Va trebui să-i explicilucrurile.C’est tout ce qu’il y a à faire. /E tot ce va trebui de făcut.Viitorul din limba română este,sub aspect funcţional, echivalent cutoate construcţiile franceze. Fără aface vreo concluzie, constatăm varietateamijloacelor de exprimare aviitorului, pe care le utilizează celedouă limbi.Conjunctivul prezent, infinitivul,imperativul cu valoarede viitorDeşi formele indicativului exprimăîn primul rând viitorul, atât înlimba franceză, cât şi în română,limba Românăprecum şi alte moduri (conjunctivul,infinitivul, imperativul), acesta este,în unele contexte, purtător al ideii deposterioritate. Conjunctivul (le subjonctif)condiţionează deschidereaunui referenţial posibil: Je souhaiteque vous partiez le plus rapidementpossible. / Doresc să plecaţi cât mairepede; Je voudrais avoir terminéla semaine prochaine. / Aş vrea săfi terminat săptămâna viitoare.Imperativul este, în mod natural,„îndreptat spre viitor”, deoareceexecutarea ordinelor se face,desigur, după enunţarea lor, însăun rol important îl au şi deicticele,care plasează acţiunea în viitor [Cf.M. Grevisse, p. 1289, Wagner, Pinchon,p. 339]. Ex.: Allons ce soirau cinéma; Partez demain pourParis. Anume modificatorii ce soirşi demain conferă imperativului valoareade viitor. Această valoare aimperativului este utilizată adeseaîn operele literare:1. – Etudions ce couplelà:je te dirai pourquoi [BPG,p. 135]. / – Împerecherea asta trebuiestudiată. Am să-ţi spun altădată de ce [BMG, p. 348].În exemplul de mai sus semantismulintern al verbului étudierşi întrebuinţarea lui la imperativ exprimăposterioritatea.2. – N’écrivez pas, lui ditEugène, enveloppez les billets,mettez l’adresse, et envoyez-lespar votre femme de chambre [BPG,p. 143]. / – Nu scrie nimic, îi spuseEugen. Pune banii în plic, adresadeasupra şi trimite-i prin cameristă[BMG, p. 358].Considerăm că în variantaromână contextul solicită forma depoliteţe nu scrieţi nimic, deoarece

Gramatică 105tânărul Eugen se adresează uneidoamne, pe care nu o cunoaştedecât de câteva zile. Acţiunile laimperativ se succed în acest caz,ceea ce accentuează o dată în plusvaloarea de viitor.Grammaire Larousse dufrançais contemporain menţionează:„E de remarcat nepotrivirea imperativuluitrecut în limba franceză:Aie fini ton travail avant midi!Soyez partis avant la nuit sinonvous ne pourrez pas prendre la route”[4, p. 314].Afirmaţiile gramaticienilorC. Fuchs şi A.-M. Léonard reprezintăo sinteză a celor expuse maisus:„[…] la limite entre «tempscomposés» stricto sensu et cesformes [il doit avoir finir; il veutpouvoir finir] n’est pas aussi claireque le laisse entendre la grammairetraditionnelle. […] nous pensonsqu’il existe un continuum entre lescompositions avec être et avoir, cellesavec des auxiliaires de modalitécomme pouvoir, devoir et enfin cellesavec des verbes pleins comme:Il pense finir” [3, p. 37].În concluzie, menţionăm că,exceptând formele verbelor la viitor,limba utilizează numeroase altemijloace pentru a reda noţiunea universalăde viitor. Acestea diferă dela o limbă la alta: prezentul, însoţitde deictice, diverse alte construcţiişi perifraze. Exprimarea timpului nueste un apanaj al formei verbale,deşi – pentru interpretarea temporalăa unui enunţ – atât micro- cât şimacrocontextul sunt decisive.Bibliografie1. Benveniste, E., Problèmes delinguistique générale, Paris, Gallimard,1997, v. 2, 356 p.2. Constantinovici, E., Semnificaţialexicală şi valorile sintagmaticeşi aspectual-temporale ale verbului înlimba română, Chişinău, 2001, 183 p.3. Fuchs, C., Léonard, A.-M.,Vers une théorie des aspects. Lesystème du français et de l’anglais,Paris, Mouton, 1979, 423 p.4. Grammaire Larousse dufrançais contemporain, Paris, 1978,496 p.5. Grevisse, M., Le Bon usage,Paris, 1991, 1769 p.6. Imbs, P., „L’emploi des tempsverbaux en français moderne”: Etudede grammaire descriptive, Paris, Klincksieck,1960, 276 p.7. Kronning, H., Modalité, cognitionet polysémie: sémantique du verbemodal „devoir”, Uppsala, 1996, 202 p.8. Leeman-Bouix, D., Grammairedu verbe français. Des formes au sens,Paris, Nathan, 1994, 316 p.9. Touratier, Ch., Le système verbalfrançais (Description morphologiqueet morphématique), Paris, A. Colin,1996, 273 p.10. Wagner, R.L., Pinchon, J.,Grammaire du français classique etmoderne, Paris, 1977, 648 p.Opere literare şi abrevieri1. BPG – Balzac H. de, Le PèreGoriot, Roman, Paris, Garnier-Flammarion,1966, 256 p.2. BMG – Balzac H. de, Moş Goriot,Roman, trad. de C. Petrescu, Bucureşti,Editura Minerva, 1972, 351 p.

106Cristinel MunteanuNU EXISTĂ SINONIMIEINTERLINGVISTICĂ(cu referirela sinonimia frazeologică)În magistralele sale Lecţii delingvistică generală, Eugeniu Coşeriudeclara că „în lingvistica mondialăe dificil să nu-i datorezi nimiclui Saussure” 1 . În contextul actual,aceste cuvinte i se potrivesc şi savantuluiromân, şi operei lui, „fărăcunoaşterea căreia nu se mai poateface astăzi lingvistică, nicăieri înlume”, după cum apreciau şi cei carei-au îngrijit volumul de Prelegeri şiconferinţe (Iaşi, 1994). În aceeaşiordine de idei, ne permitem să anticipămcă lingvistica românească asecolului XXI va fi (şi) coşeriană saunu va fi deloc, fără să înţelegem prinaceasta că cercetătorul viitorului trebuiesă fie un homo unius linguistae(vel linguisticae). Din contra, adevăratulcercetător trebuie să manifesteindependenţă în gândire, valorificândîn mod creator achiziţiile disciplineinoastre. Se impune însă casuportul epistemologic pe care searticulează întregul demers să fieunul solid, altminteri efortul duce laconcluzii eronate.O astfel de eroare poate fi consideratăşi identificarea „sinonimieiinterlingvistice”, care se referă la opretinsă relaţie de sinonimie întrelimba Românăunităţile lingvistice aparţinând unorlimbi diferite, de pildă între rom.casă şi engl. house sau fr. maisonetc. A considera că între termeniimai multor limbi se poate institui orelaţie de sinonimie interlingvisticăconstituie o eroare pe care lingviştii,în general, o resping 2 , dar pe careunii logicieni sau filozofi (începândcu John Locke) o acceptă 3 . Ideeaaceasta ar transforma, de exemplu,un lexicon poliglot de termeni tehniciîntr-un dicţionar de sinonime. Înrealitate, avem de-a face doar cuechivalenţă în desemnare. Suntemde părere că sinonimia se stabileştenumai între unităţile aceleiaşilimbi, în acord şi cu principiul enunţatde J. Lyons: „toate sensurilerecunoscute într-o anumită limbăsunt unice pentru acea limbă şi nuau valabilitate sau relevanţă în afaraei” 4 . Echivalenţa în desemnarereprezintă o condiţie necesară, darinsuficientă pentru sinonimie 5 .O asemenea problemă serezolvă dacă apelăm la o teorielingvistică coerentă şi bine fundamentată,cum este cea a savantuluiEugeniu Coşeriu. De aceea, înpaginile de faţă ne propunem săprezentăm conceptele esenţialeale marelui lingvist referitoare laconţinutul limbajului. Coşeriu întrebuinţează,în limba germană, doartrei termeni, fiecare bine precizat,pentru cele trei concepte privindconţinutul, corespunzătoare celortrei niveluri ale limbajului (niveluluniversal [al vorbirii în general], celistoric [al limbilor] şi cel individual [aldiscursului / textului]): Bezeichnung

Gramatică 107(desemnarea, referinţa sau denotatul6 ), Bedeutung (semnificaţia sausemnificatul) şi Sinn (sensul sauînţelesul) 7 .Desemnarea reprezintă „referinţala faptele extralingvistice şichiar la faptele lingvistice ca aparţinândrealităţii”, „ceea ce e comuntuturor limbilor” 8 . Din perspectivaconţinutului de limbă, limbile nu sepot compara „decât cu tertium comparationisşi acest tertium comparationiseste totdeauna desemnarea” 9 .Nu întotdeauna desemnarea corespundeunui semnificat de limbă,căci uneori poate fi „metaforică” 10 ,de exemplu atunci când indicăm,în glumă, o persoană de culoarecu un calificativ nefiresc „Priveşte,blondul!”. Coincidenţă totală întredesemnare şi semnificaţie nu existădecât „în limbile artificiale sau logice,sau universale” 11 , ori cu privire latermenii tehnici, în ştiinţă.Semnificatul sau semnificaţia„este conţinutul unui semn sau alunei expresii, dat într-o limbă exclusivprin intermediul limbii înseşi” 12 .Într-un text sau discurs semnificaţianu apare ca atare, ci se prezintă cafiind „deja determinată de desemnare”13 , ea nefiind altceva decâtînsumarea tuturor posibilităţilor dedesemnare dintr-o limbă. Când setraduce dintr-o limbă în alta, se traducesensul, şi nu semnificaţia.În concepţia lui E. Coşeriu,sensul (sau înţelesul) este untermen folosit pentru a desemna„conţinutul propriu al unui text,adică ceea ce textul exprimă dincolode (sau prin) desemnare şisemnificat” 14 . Evident că, dupăcum semnificatul uneori poate săcoincidă cu desemnarea, şi sensulpoate să coincidă cu semnificatul,dar în acest caz sensul textului vafi pur „comunicativ”, informativ, şinu artistic 15 . Când, în schimb, seinterpretează textele literare, nuse interpretează semnificaţia (sausemnificatul, dat de limbă), ci seconsideră că „desemnarea şi semnificaţia,împreună sunt din nou unsemn cu un conţinut de ordin superior,conţinutul pe care-l numimsens” 16 . Aceasta face ca planulsensului să fie „dublu semiotic” 17 .Numai limbajul „are aceste două dimensiunisemiotice, adică ceea ceeste semn cu semnificaţie, adică cusignifiant şi signifié, devine din nouun signifiant pentru altă expresie” 18 ,reprezentând, practic, conţinutultextului. Uneori sensul nu se relevăprea uşor, după cum demonstreazăCoşeriu, bunăoară în analizele saleasupra scrierilor lui Kafka.În consecinţă, revenind laproblema sinonimiei interlingvistice,aşa cum a fost concepută dediverşi cercetători, trebuie spuscă aceasta şi-ar găsi locul doar lanivelul universal, unde conţinutulapare ca desemnare, însă a numisinonimie echivalenţa sau coincidenţaîn desemnare reprezintă unabuz. Cu totul alta este situaţia cuvintelorîmprumutate, căci acestease adaptează sistemului şi existădoar prin relaţiile (inclusiv relaţiade sinonimie) şi opoziţiile cu cuvintelecare le sunt asociate, „la fel caoricare semn autohton” 19 . Merită să

108se discute despre sinonimie la niveluniversal numai în măsura în careea reprezintă una dintre universaliilelingvistice 20 . Reiese acest lucru şidin afirmaţia lui M. Bucă: „Sinonimiaface parte din[tre] categoriile semasiologiceproprii tuturor limbilor” 21 .Totodată, având în vedere că E. Coşeriuîmparte universaliile esenţialeîn universalii necesare şi universaliiposibile 22 , se poate susţine că sinonimiaeste una dintre universaliileposibile ale limbajului.Dintr-o altă perspectivă, niveluluniversal interesează sinonimiaintralingvistică cu privire la problemaîmprumuturilor, a calcului frazeologic,în paralel cu fenomenulpoligenezei, şi asta pentru că deseorise întâmplă ca expresii împrumutatesau calchiate să intre în relaţie desinonimie cu altă expresie sau cualte expresii din limba de adopţie.Nivelul universal se caracterizeazăprin „anumite principii ale gândiriivalabile pentru umanitate în generalşi referinţa constantă la fapteleextralingvistice: contexte obiective,situaţii, cunoaşterea generalăa «lumii»” 23 . Astfel se explică dece unele unităţi frazeologice suntîmprumutate cu uşurinţă. De pildă,frazeologismul a i se îneca (cuiva)corăbiile (de provenienţă străină 24 ),ce se spune în legătură cu cinevadeprimat, abătut, a devenit sinonimăîn limba română cu expresiileidiomatice a nu-i fi (cuiva) boii acasăsau a nu fi în apele sale.Aşadar, fenomenul trebuie privitdoar ca posibilitate pentru sinonimia„intralingvistică” (singura culimba Românăadevărat valabilă), numai dacă ounitate frazeologică este adoptatăşi adaptată (calchiată) la structuraunei limbi, în virtutea acestor posibilităţiuniversale ale vorbirii. Este edificator,în acest sens, exemplul oferitde Petru Zugun, pe care ne permitemsă-l cităm aici: „Menţinerea,în echivalare, a expresiilor, cândeste pe deplin motivată prin înţelegereaei şi prin satisfacerea nevoiide expresivitate, îmbogăţeşte limba.Astfel, echivalarea româneascăprin expresia a săpa cu hârleţulîn mare «a irosi timp şi eforturi», aexpresiei corespunzătoare din italiană(în traducerea lui Aurel Covacidin Pentameronul lui GiambatistaBasile), trebuie apreciată ca mai izbutitădecât ar fi fost sinonimizarea[adică echivalarea, n.n. – C.M.] eiprin expresiile specific româneşti atăia frunză la câini sau a umbla defrunza frăsinelului (în limbajul lui IonCreangă)” 25 . Dacă expresia a săpacu hârleţul în mare nu ar rămâneîn stadiul de hapax şi s-ar impuneîn româneşte, atunci ea ar ajungesinonimă cu cele existente în limbanoastră, dintre care ar trebui amintităşi a căra apă la fântână 26 .În continuarea celor expusedeja şi pentru a confirma justeţeaopiniei lui P. Zugun, prezentăm următorulexemplu. Într-o formă identicăexpresiei româneşti, am descoperitsintagma a căra apă la fântânăla scriitorul englez (de origine americană)Henry James: „to espouse aparagon of wisdom would be but tocarry water to the fountain [‘a susţineun model de înţelepciune n-ar

Gramatică 109fi altceva decât să cari apă la fântână’]”27 . Este surprinzător, deoareceaceastă expresie nu există îndicţionarele englezeşti. O lucrarede referinţă în acest domeniu 28 ,dicţionarul lui Apperson, care dăprimele atestări pentru „the Englishproverbs and proverbial phrases”,nu o înregistrează. Singura formăasemănătoare pe care o găsim aici(şi acum începe o mică aventurălexicografică) este, ca imagine ainutilităţii, to cast water into thesea ‘a arunca apă în mare’, cuvarianta ~ into the Thames ‘~ înTamisa’, atestată încă din 1509(cea cu Tamisa apare încă din1377) 29 . Apperson citează şi o formădin Ovidiu: „His qui contentusnon est, in mare fundat aquas” 30 ;vom reţine că o descoperă şi într-otraducere a cărţii lui Cervantes,Don Quijote, de pe la 1654, făcutăde un oarecare Gayton. Expresiaa vărsa / turna / arunca apăîn mare întăreşte ideea de la caream pornit, întrucât nici traducătoriiromâni (nici cei străini) nu s-au sfiitsă o traducă mot à mot. Ea s-ar ficuvenit să figureze în dicţionarelenoastre de expresii. Într-o primă traducereromânească integrală a cărţiilui Cervantes (Don Quijote de laMancha, Bucureşti, 1969), realizatăde Ion Frunzetti şi Edgar Papu, primareplică din capitolul XXIII este:„– Am auzit întotdeauna spunându-se,Sancho, că a face bine unor oamenide nimica e ca şi cum ai turna apăîn mare”. Cu siguranţă, este o traducerefidelă a originalului spaniol,iar englezii procedează la fel într-oclasică traducere: „Sancho, I havealways heard it said, that to do akindness to clowns is like throwingwater into the sea” (Miguel de CervantesSaavedra, Don Quixote,Wordsworth Editions Ltd, 1993,p. 140 [versiunea englezească,aparţinând lui P. A. Motteux, dateazăde pe la 1700-1703]). Cele spusede noi sunt confirmate şi de ceamai recentă traducere româneascăa aceluiaşi roman (Miguel de Cervantes,Don Quijote de la Mancha[traducere din spaniolă, cuvânt înainte,cronologie, note şi comentariide Sorin Mărculescu], Editura Paralela45, Piteşti, 2004): „– Am auzitmereu zicându-se, Sancho, că, defaci bine mojicimii, apă-arunci de-asurda-n mare” (op. cit., p. 223) 31 .Contextul, surprins de Cervantes,era mai larg, căci în Evul Mediuexpresia circula în latină sub formaIn mare fundit aquam qui corrigit insipientes(‘Varsă apă în mare acelacare vrea să-i îndrepte pe cei lipsiţide minte’), dar şi prescurtat, ca secţionarea unui enunţ bimembru, Inmare fundis aquam 32 . Însă expresiavizată a pătruns în limba românăpe cale livrescă mult mai devreme,fiindcă o descoperim în cel maivechi manuscris al cărţii populareFloarea darurilor (datat cam pela 1592-1604, găsit la Putna): „Căcine dă oamenilor ce nu-s şi credincioşişi nu-ţ trebuiesc de vrun lucru,aceaea easte perită, ca şi [= cum]leapedzi apă în mare” (Cărţi populare.I. Floarea darurilor. Sindipa,Editura Minerva, Bucureşti, 1996,p. 136 – textul este îngrijit şi prefaţat

110de cercetătoarea Alexandra Moraru).Pentru a exprima aceeaşi ideeexistă inovaţii stilistice şi în textelealtor scriitori. În romanul lui EugenBarbu, Groapa, naratorul comentează,după ce un părinte îşi ceartăcopilul: „Vorbele cădeau ca ploaiaîn baltă”. O imagine asemănătoareîntâlnim şi la Eminescu, în poeziaEpigonii: „Noi cârpim cerul cu stele,noi mânjim marea cu valuri ”.În încheiere, facem următoareleobservaţii:[1] În lingvistica modernă termenulsinonimie a ajuns să fie utilizatîntr-o accepţie mai largă, extinzându-seşi la celelalte niveluri /compartimente ale limbii, nu doarcu referire la unităţile lexicale. Aajuns, prin urmare, să se vorbeascădespre sinonimie fonetică, morfologică,gramaticală etc., categoriiacceptabile, de vreme ce rămânemîn interiorul aceleiaşi limbi.[2] Termenul de sinonimie interlingvisticăa apărut în limbajul logicienilorşi al traducătorilor. Lingvistulnu-şi permite să-l utilizeze, dupăcum nici nu întrebuinţează termenica antonimie / paronimie / omonimie/ polisemie interlingvistică. Factorulsemantic reprezintă un criteriude organizare a vocabularului, darnumai pentru fiecare limbă în parte,chiar dacă menţionatele categoriisemasiologice caracterizează (cauniversalii) toate limbile.[3] Întrucât nu acceptăm existenţasinonimiei interlingvistice (nicia conceptului şi nici a termenului),sintagma sinonimie intralingvisticădevine tautologică. Există sinonimieşi nimic altceva.limba RomânăNOTE1Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvisticăgenerală, Editura Arc, Chişinău,2000, p. 118.2Totuşi, vezi Mariana Andrei, Sinonimiafrazeologică şi lexico-frazeologicăîn limba română, Editura Universităţiidin Piteşti, 2003, p. 17 şi p. 30.3Vezi Ioan-Lucian Popa, Un modelintegrator al situaţiei de sinonimie(teză de doctorat nepublicată), Iaşi,2003, p. 97-99.4John Lyons, Introducere în lingvisticateoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1995, p. 70.5Cf. Lyons, Introducere, p. 479.Acelaşi lucru îl susţine şi Narcisa Forăscu(vezi Angela Bidu-Vrănceanu,Narcisa Forăscu, Limba română contemporană.Lexicul, Editura HumanitasEducaţional, Bucureşti, 2005, p. 99).6Echivalările în româneşte îiaparţin lui Coşeriu şi uneori traducătorilor.7Termenii reflectă principiul luiCoşeriu în terminologie: „să transformîn termen ceea ce există deja în vorbireacurentă” (Eugeniu Coşeriu, Lingvisticaintegrală, Editura Fundaţiei CulturaleRomâne, Bucureşti, 1996, p. 55).8Ibid., p. 54.9Ibid., p. 59.10Coşeriu, Lecţii..., p. 246.11Eugen Coşeriu, Prelegeri şiconferinţe (1992-1993), Iaşi, 1994,p. 40.12Coşeriu, Lecţii..., p. 246.13Coşeriu, Lingvistica..., p. 56.14Coşeriu, Lecţii..., p. 246. Altfelspus, sensul este „conţinutul specific alunui act de vorbire sau al unui complexde acte de vorbire, adică al unui discurs”(Coşeriu, Lingvistica..., p. 54).15Coşeriu, Lecţii, p. 247.16Coşeriu, Prelegeri..., p. 41.

Gramatică 11117Coşeriu, Lecţii..., p. 247.18Coşeriu, Lingvistica..., p. 58.19Ferdinand de Saussure, Cursde lingvistică generală, Editura Polirom,Iaşi, 1998, p. 46.20Deşi Coşeriu atrage atenţia cănivelul universal nu este acelaşi lucrucu universaliile lingvistice (Coşeriu,Lingvistica..., p. 140).21Marin Bucă, Ivan Evseev, Problemede semasiologie, Editura Facla,Timişoara, 1976, p. 118.22Coşeriu, Lingvistica..., p. 40.23Coşeriu, Lecţii..., p. 239.24Cel mai probabil din turcă, dupăcum ne-a comunicat şi un informator dinBrăila (Iuseim Egevit, 19 ani în 2005):Kara Denizde gemilerin batâmî ‘ţi s-auînecat corăbiile la Marea Neagră’.25Petru Zugun, Lexicologia limbiiromâne, Editura Tehnopress, Iaşi,2000, p. 36. O expresie similară, vizândinutilitatea unei acţiuni, există şi în spaniolă:cavar en el agua.26Pentru care vezi Stelian Dumistrăcel,Până-n pânzele albe. Expresiiromâneşti (ediţia a II-a), Editura InstitutulEuropean, 2001, p. 137.27Cf. The New Penguin EnglishDictionary, Penguin Books, 2001,p. 1010, s.v. paragon.28G. L. Apperson, Dictionary ofProverbs, Wordsworth Editions Ltd.,1993.29Este interesant că, pentru aceeaşiidee a inutilităţii, maghiara arefrazeologismul (redat în româneştead litteram) a căra apă în Dunăre (cf.Ametista Evseev, Structura expresiilorfrazeologice în limbile rusă şi română(rezumatul tezei de doctorat), Universitateadin Bucureşti, 1979, p. 6).30G. L. Apperson, op. cit., p. 84.31Tălmăcirea este cam pleonastică,dar intenţia traducătorului se explicăprin nota 438, de la aceeaşi pagină:„Proverb cunoscut, «echar aguaen la mar», a da cui are sau a faceceva inutil. De remarcat succesiuneaa două octosilabe trohaice”. De altfel,precizările din Nota traducătoruluisunt sugestive: „Foarte numeroaseleproverbe, una din extraordinarele surseale umorului în Don Ouijote, maiales în gura lui Sancho Panza, le-amtradus în înţelesul strict al termenului,nu le-am echivalat, păstrându-le,ori de câte ori a fost cazul, structuraritmică, asonanţele sau rimele […],calchiind uneori chiar expresii idiomaticecare mi s-au părut perfect inteligibile,totul fiind consemnat în note”,p. V-VII.32Eugen Munteanu, Lucia-GabrielaMunteanu, Aeterna latinitas.Mică enciclopedie a gândirii europeneîn expresie latină, Editura Polirom, Iaşi,1996, p. 123.

112Daniela PELIVANRostireavocalelor dinVECINĂTATEADIFTONGILORdescendenţi [ei]şi [au] în limbaromână literarăşi în vorbireaSPONTANĂÎn limba română literară existăcuvinte morfologice (a aduna, auita) şi cuvinte fonetice (şi ei ordonaseră,că ai o oaste) compuse dindiferite forme auxiliare (conjuncţii,articole, prepoziţii). Din punctul devedere al rostirii literare, cuvintelefonetice alcătuiesc un tot ritmomelodicsupus accentului. Spreexemplu: [da şi ei au invitat], [nu auunit]. După cum se poate constataîn LRLC, toţi diftongii şi triftongii auîn vecinătatea lor grupuri vocalice,care în actul rostirii se comportă diferit:unele vocale din componenţaacestor structuri (integrale, silabice)se asimilează sau se diftonghează,fapt ce duce la modificarea structuriicorecte a cuvintelor fonetice.Acest model de rostire vine în contradicţiecu normele de pronunţieale LRLC.Pentru a explica această problemă,am selectat materialul delimbă din literatura clasică şi dincea contemporană şi am dedus călimba Românătoate vocalele şi vocalele în hiaturi(în acelaşi număr) se grupează înjurul diftongilor şi triftongilor, alcătuindanumite microsisteme.Materialul de limbă (cuvinteleşi frazele) a fost rostit de crainiciide la Compania Naţională de Televiziuneşi Radiodifuziune din Moldova:Valeriu Mârza, Sandu Sâtnic,Lucia Popescu şi Maricica Munteanu.Cuvintele înregistrate pe bandamagnetică au fost imprimate apoi laspectrograf şi sonagraf în Laboratorulde Fonetică Experimentală alInstitutului Ţărilor din Asia şi Africade pe lângă Universitatea de Stat„M. V. Lomonosov” din Moscova.Pentru a descrie sistemul vocalicpe plan acustic, am apelatla studiile savanţilor R. Jakobson,G. M. Fant şi M. Halle (a se vedeaNovoe v lingvistike, M., 1962,p. 173-339).Din punctul de vedere al elementelorconstitutive, microsistemelefonetice se clasifică astfel: [şiei intră, şi ei editează, şi ei înving,şi ei adună, şi ei urcă, şi ei ordonă].În exemplele citate diftonguldescendent [ei] este precedat deaceeaşi vocală şi urmat de diferitevocale, toate structurile aflându-seîn poziţie protonică, fapt care, deregulă, determină modificările cantitativeşi calitative ale sunetelor înactul vorbirii spontane.În cele ce urmează vom analizacâteva structuri compuse dinvocală, diftongul [ei] şi altă vocală.Spre exemplu: [ce ei impun, ce eieliberează, şi ei încep, ce ei adună,ce ei urcă, ce ei ocupă].În LRLC toate sunetele vocali-

Gramatică 113ce din componenţa microsistemelorse emit prin trei acte articulatorii:excursia, ţinuta şi recursia. Esteo regulă firească a rostirii îngrijite.Datorită acestui fapt componentelestructurilor îşi menţin trăsăturilevocalice specifice LRLC.O altă realitate constatămîn VRS. Atunci când informatoruleste liber în exprimare, spontan,vocalele se comportă diferit înprocesul de comunicare verbală.De exemplu, în structurile citatesunetul semideschis, anterolingual,nonlabial [e] pierde o trăsăturăvocalică – gradul de deschidere.Rezultă că vocalele literare pierdcalitatea şi melodia lor firească,formată de tradiţia literară, de normeleortologice. Bunăoară: [şi iiimpun, şi ii elibereazî, şî ii înşep, şiii adunî, şi ii urcî, şi ii ocupî]. Prinpierderea gradului de deschidereal anterolingualelor, aceste structurise depărtează de cele literareşi se apropie de rostirea dialectală,nonliterară, nonnormată.Ne propunem să examinămsub aspect experimental structurile(microsistemele) compuse din mediolinguala[ă], diftongul [ei] şi altevocale: [că ei insistă, că ei emit, căei încearcă, că ei admit, că ei urmăresc,că ei ocrotesc].Vocalele din structurile atonese opun prin raportul opoziţional decantitate şi calitate (semideschis –închis şi semideschis – deschis) înLRLC, conferindu-le acestor structuridinamism şi expresivitate în armoniecu configuraţia lor ritmo-melodicătradiţională, fixată pe spectrograme,sonagrame şi intonograme.Cum se comportă vocalele dinmicrosistemele citate în VRS? Caşi în cazul celor examinate anterior,vocalele atone (fără sprijin consonantic)pierd din cantitate şi calitate,prin închidere. Un exemplu: [cîii insistî, cî ii emit, cî ii înşearcî, cîii admit, cî ii urmaresc, cî ii ocrotesc].Deci, vocalele din microsistemepierd, prin închidere, o partedin energie fonică şi din melodie,devenind modele specifice graiurilorVRS.E de observat însă că în microsistemelecitate au loc modificărinu numai în calitatea vocalelordin vecinătatea diftongului, ci şi înstructura acestuia, înfăţişarea foneticătransformându-se din [ei]în [ii].Vom supune analizei şi structuricompuse din cinci vocale, douăsemivocale şi trei consoane: [şiei au arat, ce ei au arat, că ei auarat, da ei au arat, nu ei au arat,o, ei au arat]. Menţionăm că înmicrosistemele citate prevaleazănumărul vocalelor. Pentru a descriecomportamentul vocalelor şi al diftongilor,vom utiliza procesul viu decomunicare verbală. În scopul calificăriiunităţilor fonice, am apelatla analiza auditivă şi am constatatcă toate segmentele sonore diferăcantitativ şi calitativ de modeleleliterare. În toate structurile are locun proces activ de închidere a vocalelorsemideschise [ă], [e], de înlocuirea anterolingualei închise [i]cu mediolinguala [î] şi reducereacompletă a diftongului [au], care semonoftonghează în vocala [o] silabică.A se compara: [şî ii o arat, şi

114limba Românăii o arat, cî ii o arat, da ii o arat, nuii o arat, o, ii o arat].Prin urmare, în VRS apar fenomenefonetice care nu se observăla prima vedere, constituind înrealitate procese fonetice active,întâlnite frecvent în vorbirea spontană.La o analiză spectrală, seobservă că, prin pierderea unortrăsături vocalice din corpul cuvântuluifonetic în actul de vorbirespontană, toate particularităţile articulatoriişi acustice specifice LRLC(ritmul, melodia, tonul şi intensitatea)sunt denaturate. Modelul derostire spontan conferă entităţilorfonice din structura cuvintelor foneticenuanţe şi trăsături ce vin încontradicţie cu normele limbii româneliterare.În concluzie, subliniem cădenaturarea calităţii vocalelor dinvecinătatea diftongilor descendenţiîn VRS reprezintă un proces foneticcare ar trebui cercetat. Acestfenomen ar putea fi stopat princultivarea pronunţiei vorbitorilor şiprin însuşirea temeinică a regulilorortologice.Referinţe bibliografice1. Artiomov, V. A., Experimentalinaiafonetica, M., 1956, 225 p.2. Avanesov, R. I., Sţeniceskaiareci, „R.R.”, nr. 5, 6, M., 168 p.3. Avram, A., Cu privire la raportulfonologic dintre vocalele medialeşi cele anterioare în limba română.Omagiu lui Al. Rosetti, Bucureşti, 1965,1040 p.4. Avram, A., Vocalele româneşti[ă] şi [î] din punct de vedere acustic,SCL, nr. 4, Bucureşti, 1963, 80 p.5. Ciobanu, F., Sfârlea, I., Cumscriem, cum pronunţăm corect, EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1970, 150 p.6. Pospelov, B. V., Glasnâe zvukiv instrumentalinâh i slovarnâh izmereniah,M., 2002, 349 p.

Critică, eseu 115Petre Gheorghe BÂRLEATREPTELE TĂCERII ÎN POEZIALUI LUCIAN BLAGA1.0. Exegeţii operei lui Lucian Blaga sunt de acord, în general, că temacentrală a poeziilor sale este tragedia „marii treceri”, „drama misterioasăcare se joacă între pământ şi cer” 1 .1.1. Spre această temă evoluează şi panteismul din prima etapă aactivităţii sale poetice (cf. Daţi-mi un trup, voi munţilor!), toate elementeleUniversului – natura, stelele, animalele, oamenii – participând „la mareatrecere”, prin „lenta lor procesiune spre moarte”.1.3. În mod implicit, de aici se naşte tonalitatea care îl caracterizeazăcel mai bine pe poetul-filozof: o adâncă melancolie, ale cărei nuanţe seexprimă în sonorităţi ce merg de la strigătul de desperare până la resemnareamută. Ceea ce ne propunem să analizăm este tocmai semnificaţiaacestor nuanţe, pornind de la premisa că ele reflectă cei doi poli ai gândiriifilozofice şi poetice a lui Lucian Blaga, respectiv căutarea, interogaţia dureroasăa începutului de drum şi înţelegerea, răspunsul calm pe care şi-lpoate oferi la sfârşitul actului de reflecţie filozofică şi poetică.2.0. Există în poezia lui Lucian Blaga o întreagă simfonie a esenţelorsunetului, căreia îi corespunde, dacă putem spune aşa, o simfoniede tăceri.Natura emitentului (voce divină, voce umană, sunete emise de animale,sunete / zgomote produse de obiecte, sunetele naturii, sunetele abstractemisterioase născute (percepute) doar în conştiinţa poetului), naturasunetelor, conţinutul sunetelor – adică semnificaţia lor ideatică, contextulemiterii şi receptării lor, receptorul căruia li se adresează, alcătuiesc, toate,un univers poetic bine structurat în opera lui Lucian Blaga. Se poate constata,de la o primă lectură, că raportul „sunet – tăcere” ocupă oarecumacelaşi loc cu raportul „lumină – întuneric” în scrierile acestuia. Rămânesă vedem dacă şi semnificaţiile sunt comparabile.2.1. Se aud, mai întâi, strigătele – treapta cea mai înaltă pe scarasonorităţii reflexiv-poetice din opera lui Blaga. Când este vorba despre strigătulprimordial al „păsării măiestre”, el este „prelung”, neamortizat de niciun gând al zădărniciei, de nici o umbră a conştiinţei dramei umane.(1) Ai trăit cândva în funduri de mareşi focul solar l-ai ocolit pe de-aproapeÎn păduri plutitoare ai strigatprelung deasupra intâielor ape.(Pasărea sfântă).Dar acesta este cazul fericit, unic, pentru că strigătul aparţine, de

116limba Românăfapt, divinităţii. Ea este „pasărea măiastră”, „întruchipată în aur de sculptorulC. Brâncuşi”, de la care Lucian Blaga a preluat simbolul, încercând sădefinească fiinţa supremă 2 .Altminteri, în nemişcarea universală a fiinţelor şi lucrurilor care nu-şipun probleme, care acceptă lucrurile aşa cum sunt, numai omul mai încearcăsă strige şi, de fapt, numai biologul din om, care – marcat de impulsuriletransmise necontrolat din creier – îşi strigă nedumerirea, spaimanecunoaşterii.(2) Nimic nu vrea să fie altfel decât esteNumai sângele meu strigă prin păduridupă îndepărtata-i copilărie,ca un cerb bătrândupă ciuta lui pierdută în moarte.(În marea trecere).Observăm însă că strigătul nu mai este „prelung”. Dimpotrivă, se stinge„prin păduri”, care alcătuiesc, desigur, hăţişul existenţei efemere de pepământ. De altfel, chiar şi strigătul divinităţii se pierdea „în păduri plutitoare…deasupra apelor”. Cu atât mai mult, în ordine umană, strigătul esteatenuat, dacă nu chiar scufundat definitiv în apele începuturilor. Este ceeace în simbolistica creştină va fi „strigătul în pustie”.Pe de altă parte, omul – poet şi gânditor – constată încă de pe acumcă răspunsul pe care îl aşteaptă nu va fi formulat, în nici un caz, prin strigăte;el poate fi aflat mai degrabă în liniştea universului. Dacă toate celelalteelemente ale lumii – astrele, formele de relief, obiectele, animalele, plantele– îşi acceptă destinul, inclusiv sfârşitul (pentru că nici nu sunt conştientecă există un sfârşit), omul trăieşte neliniştit. Încercând să găsească sensulexistenţei sale, ca pe o „ciută pierdută”, ajunge curând la concluzia că nude strigăte are nevoie, ci de linişte, condiţia relevării semnelor şi enigmelordatului vieţii.(3) Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.Cerul se dăruieşte apelor de jos.Cu ochi cuminţi dobitoace în trecereîşi privesc fără de spaime umbra în albii.Frunzare se boltesc adâncipeste o-ntreagă poveste.(În marea trecere).Propoziţiile bine delimitate prin punct constituie o enumerare a acestorelemente, care, prin opoziţie cu omul, îşi împlinesc „cuminţi”, „fără despaimă” şi fără zadarnice aspiraţii, rostul în univers.Când strigătul uman se aude totuşi, chiar şi după matura chibzuinţăimpusă de semnele existenţei ce se apropie de sfârşit, el este unul decăinţă. Este vocea celui ce a cutezat să depăşească, fie şi numai cu vrerea,limitele îngăduite ale cunoaşterii, a celui ce şi-a scufundat mâinileîn apele care spală misterul creaţiei, ape maculate de veninul tăgadei,al trufiei preaplinului raţiunii. În felul acesta, el s-a înălţat deasupra elementelorfără grai, fără conştiinţă – pomii, pietrele etc. –, dar nu a devenitmai fericit.

Critică, eseu 117(4) Cineva a înveninat fântânile omului.Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinileîn apele lor. Şi-acum strig:O, nu mai sunt vrednicsă trăiesc printre pomi şi printre pietre.Lucruri mici,lucruri mari,lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima!(Din cer a venit un cântec de lebădă).Dincolo de acest ultim strigăt – de lebădă, tot ce mai poate fi „strigare”ţine doar de starea apocaliptică. Ţipătul repetat (tot strigă / Tot strigă), al„cocoşilor apocaliptici”, se aude în noapte, purtând veşti cernite, care parele însele nişte păsări misterioase venite din alte zări. Într-un asemeneacontext, de sfârşit de lume, însuşi Isus sângerează, prin cele şapte cuvinteînscrise pe cruce, aşteptând pe malul mării, cu tămâie în păr. Este depresupus că şi marea are culoare „neagră”, pentru că, deloc întâmplător,poetul raportează imaginea apocaliptică ce are drept fond sonor strigătulfinal la „satele româneşti” (cf. Peisaj transcendent).2.2. Pe o treaptă mai jos, şi categoric diferită calitativ, în inventarul sonoral poeziei blagiene, se află cântecul. Ca formă decantată de exprimarea „semnelor”, mai ales a celor „de plecare”, se pare că acesta reprezintă oformă de existenţă, în esenţa ei.(7) Porumbii prooroci îşi scaldăaripi înnegrite de funingineîn ploile de sus.Eu cânt –semne, semne de plecare sunt.(Semne).Ca expresie a existenţei în sine, cântecul caracterizează, din nou,divinitatea – ca izvor al acesteia, universul – ca stare a acesteia şi umanitatea– ca aspect al perisabilităţii acesteia. Să ne reamintim că în poemulPasărea sfântă „cântecul de aur” era una dintre definiţiile din suita deimagini prin care se încerca identificarea ideii de absolut, de divinitate (cf.supra, nota 2). Apoi ideea universului-cântec apare în versurile prin carepoetul îşi defineşte, într-o falsă autobiografie, credinţa în misterele existenţeisemnificate prin cânt.(8) Unde şi când m-am ivit în lumină, nu ştiu,din umbră mă ispitesc singur să credcă lumea e o cântare.(Biografie).Conform acestei convingeri, toate elementele universului suntreprezentate prin cânt, care vine dintru începuturi şi se repetă, în totce are viaţa, cu fiecare ciclu vegetal, în scurgerea ritmică a timpului,marcat de semne calendaristice. Iată, de pildă, natura la ceas de toamnă,cu verdele pădurii pândit de otrăvurile aduse de adierile anotimpului,cu brânduşe de septembrie, cu goruni „în amurg”, totul sugerândapusul vieţii omeneşti, vârsta pragului de dinaintea definitivei treceri.

118limba RomânăAceasta însăşi este percepută ca un cântec vechi, ce aminteşte deiluziile tinereţii.(9) Cântecul vechi vrea înc’o datăVrea şipotul să şi-l înveţe.În jilavul muşchi mi se-mbiepăreri şterse din tinereţe.(Septemvrie).Desigur, cântecul mai are cel puţin încă o semnificaţie, pe aceea depoezie. Şi această ipostază însă (care reia ideea exprimată etimologic printermenul latinesc carmen „cântec”, „poezie”), cântecul-poezie are acelaşirost: descifrarea tainelor existenţei, reflectarea sublimată a acesteia. Deaceea, în autobiografiile reale, poetul se identifică cu cântecul, căci acestaeste rostul poeţilor, prin definiţie, convertirea „graiului pierdut” în cântec(cf. Poeţii).Ca şi în cazul strigătului, cântecul cotidian se stinge, moare odată cusufletul – „pe coarde dulci de linişte”.2.3. Pe o treaptă mai jos, pe portativul exprimării misterelor existenţei,se află vorbirea, respectiv cuvântul. Bineînţeles, coborârea tonului, în ordineasonorităţii fizice, este compensată simetric de sporirea semnificaţiilorcorespunzătoare. O întreagă gamă de uimiri, interogaţii, regrete etc. setransmit prin acest mijloc de comunicare, în ordine divină / umană, supranaturală/ naturală. Cele mai frecvente încercări de „traducere” a semnelorexistenţei pe înţelesul oamenilor sunt vorbele şi nu întâmplător specialiştiiau remarcat faptul că noţiunea de „cuvânt” apare aproape la fel de frecventîn poezia lui Lucian Blaga ca şi noţiunea de „semn” 3 . Dar relativa paritatea frecvenţei nu înseamnă nici pe departe echivalenţa celor două noţiuni.Dimpotrivă, termenii apar în raport logic de excluziune. Desigur, rolul iniţialşi aparent al poetului este acela de a mântui cuvintele, de a le aduce, prinartă, în starea de graţie care le face capabile să transmită o experienţăancestrală. Dar, dacă s-ar limita la a investi cuvintele cu sensuri noi şi la ale încărca cu podoabe suprasaturate (care constituie o maladie, un canceral limbajului) 4 , poetul nu şi-ar justifica rostul pe lume. El trebuie să creezeun sistem de credinţe şi, anume, că tainele existenţei sunt revelate numaiîn starea de linişte – interioară, mai ales. De aceea necuvintele sunt încămai importante decât cuvintele. De aceea vocea umană este estompatăşi ea, în poezia lui Blaga, precum se întâmplă şi cu strigătul sau cântecul,printr-o întreagă strategie a surdinei.Am văzut deja că până şi cuvintele înscrise pe crucea Mântuitoruluitransmit „sângerarea” acestuia. În general, spune poetul, cuvintele exprimăîn mod deformat gândirea şi simţirea noastră, depăşind sau restrângândcontururile eului real.(10) Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.(Biografie).Cuvintele nu pot transmite alt adevăr decât cel al trecutului. La fel şi„cântecul de septemvrie”, vocea poate fi un „semnal de toamnă”, marcândamarul vârstei de dinaintea sfârşitului, „în cercul înşelăciunii”, adică al tre-

Critică, eseu 119cerii noastre pe pământ. Prin acelaşi tip de sinestezii (voce amară), folositeşi în alte contexte, ideea este formulată după cum urmează, în douăcatrene din volumul La cumpăna apelor (1933):(11) O voce ieri din adânc s-a-nălţatamară, amară, amară.Îngeri mulţi murind şi-au lăsatLutul in ţară.Un semn pe sub cer ieri s-a datÎn cercul inşelăciunii.Apoi spre Saturn au plecatVântul, lăstunii.(Semnal de toamnă).Aşadar, vocea este „amară”, foarte amară, vine „din adâncuri”, amintindde iluziile „de ieri”, dar mai ales de realitatea tristă de mâine – adicăde moarte – ale cărei semne apar încă de la începutul înscrierii noastrepe cercul înşelător al „marii treceri” – de nicăieri spre nicăieri (?), din lut înlut, în orice caz, într-o rotire ciclică al cărei capăt nu poate fi stabilit, cumnu poate fi numit prin cuvinte cel al cercului. În aceste condiţii, vorbireanoastră este zadarnică. Noi vorbim – întrebăm sau indicăm ceva –, darcel care ar trebui să ne răspundă tace, pare că nu aude, aşa cum pare cănu vede. El însuşi, Marele Anonim, care nu poate fi depăşit de cuvinte, canoi, se teme de ele, căci pentru el cuvântul înseamnă faptă, ceea ce nueste valabil şi pentru oameni.(12) Zic: Tată, mersul sorilor e bun.El tace – pentru că-i e frică de cuvinte.El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.(De mână cu marele orb).Aşa stând lucrurile, cuvintele se „sting” poetului în gură, după cumvom vedea.2.4. Există apoi, pe scara superioară, în ordinea sonoră a poeziilorlui Lucian Blaga, sunetele şi zgomotele din natură, produse de obiectemai mult sau mai puţin făcute de mâna omului, dar mai ales sunete emisede regnul vegetal, animal, mineral.2.4.1. Clopotul este un simbol important în arsenalul sonorităţilor dinstilul lui L. Blaga. După cum am văzut, clopotul poate fi una dintre întruchipărileAbsolutului însuşi, ale Divinităţii, alături de alte simboluri (cf. supra,Pasărea sfântă, n. 2).(13) Viaţa mea a fost tot ce vrei,câteodată fiară,câteodată floare,câteodată clopot – ce se certa cu cerul.(Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag).Observăm de pe acum că bătrânul călugăr, care se identificase, o clipădin trecătoarea sa viaţă, cu clopotul zgomotos răzvrătit, se află „în prag”când face aceste ultime mărturisiri. Ca şi în cazul strigătului, cântecului,vorbei, clopotul-om îşi (re)analizează modalităţile de comunicare din pers-

120limba Românăpectiva ultimului popas, înaintea saltului în… necunoscut (să zicem doar:în moarte). Tot prin comparaţie cu celelalte „trepte” ale sonorităţii, sunetulclopotului este supus unor grade de atenuare din ce în ce mai pronunţate,fiind asociat, în cele din urmă, cu ideea de zădărnicie. Iată, de exemplu,vechea imagine a toamnei (toamna – prag, preludiul sfârşitului, dar şi momenttrecător într-o rotire ciclică a vremii) – realizată şi prin mijlocirea clopotelor,aşa cum fusese sugerată – în acelaşi context, de altfel, dar şi înaltele – prin cântec, prin glas etc.(14) Mari turme cu clopote vinPrin amurgul gorunilor sferici.(Septemvrie).Pregătindu-se pentru moarte, poetul însuşi, conştient de sfârşitul vieţii(identificată cu un cânt), şi-o imaginează ca pe o încetare /„o cădere” aavântului clopotelor:(15) Poduri vor tăcea.Din clopote avânturi vor cădea.(Semne).Imaginea este reluată mai tranşant în peisajul apocaliptic, deja citatîn aceste pagini, unde strigătele, cuvintele şi, în final, clopotele întruchipeazămoartea însăşi.(16) Clopote sau poate sicriilecântă subt iarbă cu miile.(Peisaj transcendent).Şi, din nou, atitudinea poetului este una de resemnată renunţare, dacăexpresia nu este prea pleonastică. De vreme ce sunetul clopotului – om,animal, obiect – este zadarnic, el însuşi, cel ce formulează întrebări, celce a încercat să afle şi să dezvăluie nepătrunsul, cel ce a vrut să se audăşi să fie auzit, să asculte sunetul înălţimilor, nu poate fi altceva decât clopotarulcare anunţa inevitabilul sfârşit.(17) De ce am râvnit altă menireîn lumea celor şapte ziledecât clopotarul ce petrece morţii la cer?(Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea).2.4.2. Alte sunete sau zgomote reprezintă aceeaşi zadarnică tulburarea unei linişti care nu a putut fi înţeleasă dintru început de cătremuritori. Iată, de exemplu, „osia bolţii” cereşti se aude „scârţâind în viforniţă”,la cercul de miazănoapte, în poezia Ani, pribegie şi somn, iatăvântul, „răsunând veşnic / prin cetini de zadă”, în Cântăreţi bolnavi, iatăpădurea sunând, cu efecte mortale însă, „cu tulnice multe”, în frecventcitatul poem Septemvrie, iată, tot aici, şipotul, izvorul, care încearcă, înamurg, să înveţe din nou vechiul cântec, iată apa care „bate-într-un ţărm”(Un om s-apleacă peste margine). Acestor sunete, mereu superflue, înciuda frumuseţii lor, în ciuda aparenţei rostului bine definit în alcătuireauniversului, li se adaugă: ciocârliile, care cad „ca lacrimi sunătoare aledumnezeirei peste ogor”, în Tăgăduiri, apoi mai jos, dar tot în văzduh,zumzetul de albine, care zboară „prin somnul cristalelor”, dar care, vai,sunt „albinele morţii” (Munte vrăjit) sau, în aceeaşi poezie, vulpea de aur,

Critică, eseu 121care latră ascunsă între ferigi. În Fum căzut, auzim un zbor scurt şi zadarnicde gâşte peste pajişti reci.În sfârşit, în acest concert care ar trebui să redea triumful vieţii, darcare se dovedeşte doar un marş funebru, obiectele produc şi ele sunetebine integrate în nestatornica, inconsistenta compoziţie generală, decirespectivele obiecte aparţin aceleiaşi serii logice de simboluri ale timpuluitrecător, ale rotaţiei stereotipe, ale sfârşitului; în Elegie „tremură aceeaşiapă şi frunză / la bătăile aceluiaşi ceas”.În cele din urmă, avem doar sugestii ale zgomotelor „produse” de diverselucruri: bătăile de ceas (Elegie); o poartă de piatră care se închideîncet (Munte vrăjit); se trag zăvoarele şi se închid fântânile (Noapte extatică)ş.a.m.d. În sfârşit, poetul „închide porţile şi trage cheile” (Încheiere).După cum se observă, aceste imagini sugerează mai degrabă ecourilegesturilor care preced liniştea deplină. Totuşi liniştea nu se înstăpâneştetotal şi dintr-o dată.2.4.6. Există încă, precum în orice act de răzvrătire învinsă, adică înorice resemnată acceptare a datului sorţii, reminiscenţe, zvârcoliri ale uneiconştiinţe luciferice, tresăriri care alcătuiesc treptele cele mai de jos alearpegiului ce a coborât de la strigătul primordial, la scârţâitul osiei cereşti,apoi la dangătul de clopote, la cântec, zumzet de albine, până la punctulzero, al tăcerii absolute.Intră aici, în primul rând, zvonurile, un cumul de sunete nedefinite.Ele vin din depărtări, până în proximitatea poetului, şi pot fi generate, înegală măsură, de oameni, păduri, metale etc., dar mai degrabă de o sursăcolectivă, eterogenă. Ceea ce se remarcă cu certitudine, în versurile luiL. Blaga, este faptul că zvonurile vin totdeauna din trecut, din istorie, dinlegendă chiar.(29) Cu zvonuri surde prin arborise ridică veacuri fierbinţi.(Somn).Zvon legendar se ridică din brazi(Amintire).Altă dată, auzim doar ecourile unor tumulturi care, grave, adânci, vinşi ele tot „din urmă”, din legendă (cf. Legenda noastră). Legenda însăşi serecunoaşte „în sunet de aripi” (Peisaj transcendent).După cum se observă, şi în intervalul sonor al zvonurilor este prezentă,aproape fără excepţie, nota atenuantă – arbori, brazi, codru – care conferătimbrul surd al acestor sunete deja greu de identificat. În contrapunct, zvonuleste asociat, după caz, cu clopotele mai mici de la gâtul mioarelor, cuclopotele mai mari ale bisericilor cu trecut pierdut în negura vremurilor.Deja în aceste tipuri de asocieri sugestiile de sunet iau locul, tot maimult, evocării directe, efectul fiind indistinct, transferat în supranatural, şi înconştiinţa poetului, ca în mai sus-menţionatul Peisaj transcendent.(30) Aripi cu sunet de legendăs-abat înspăimântate peste râu.(Peisaj transcendent).

122limba RomânăSistemul de sinestezii, din ce în ce mai complicat, produce imagineasfârşitului, mai degrabă decât pe cea a liniştii, pentru că termenii care intrăîn aceste combinaţii aparţin din ce în ce mai puţin sferei semantice asonorităţilor şi din ce în ce mai mult sferelor dinamicului, vizualului – toateînsă cu posibile conotaţii acustice.(31) Spre nu ştiu ce sfârşitUn zbor s-a stinsCu pâlpâit de sfeşnicun copac s-a stins.(Cap plecat).Încă mai imaterială este imaginea fâlfâirii duhului satului, într-un tablouformat din umbrele înserării, căderi de fum, morminte, mirosuri delicateetc.Sau, şi mai lipsit de consistenţă sonoră, dar încărcat de sugestii bazatepe tonalităţi este „zumzetul tainelor” (Din cer a venit un cântec de lebădă).3.0. Lăuntricul – liniştea – fâlfâirea semnelor misterioase sunt elementeale unui context mai larg al receptării şi descifrării mesajului transcendent.Există o strategie întreagă a atenuării sunetelor care merge de la unastfel de complex de imagini evocatoare până la un simplu epitet care exprimădegradarea, descreşterea, anularea sunetului.3.1. Contextul este, în principiu, negativ; el exprimă zădărnicia cântecului,cuvântului, zvonului, şoaptei etc. Un întreg complex de adverbe şipronume de negaţie, de propoziţii negative, de termeni cu conotaţii grave,chiar funeste, uneori, învăluie puţinele sonorităţi redate direct, prin miezulcuvintelor şi prin eventualele eufonii corespunzătoare, în repetiţii şi simetriicare evidenţiază retoric refuzul acusticii.(35) pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfârşit.partout règne une tristesse. Une négation. Une fin.Pe urmele mele coaptemoartea îşi pune sărutul galbenşi nici un cânt nu mă îndeamnăsă fiu încă o dată.Fac un pas şi şoptesc spre miazănoapte…………………………………………………Din sângele meu nu mai e nimeni chematsă-şi ia începutul trăirilor,nu, nu mai e nimeni chemat.………………………………………………Dar eu umblu lângă ape cântătoareşi cu faţa îngropată-n palme mă apăr:eu nu ! Amin.(Tăgăduiri).3.2. Apoi, prin sinestezii, prin metafore, personificări, comparaţii,se evocă procesul morţii implacabile, universale, a sunetelor: cuvintele suntamare; talanga este de lut; paşii răsună în umbră, ca nişte poame putrede;

Critică, eseu 123glasul izvorului a răguşit de bătrâneţe; zvonurile sunt surde, zborul este scurtşi părelnic; un fluier seacă, altul nu s-arată; fratele vânt a murit; un fluierpărelnic de vânt, cuvântul se sugrumă; dorul este sugrumat şi el; sufletulmort cântă pe coarde dulci de linişte; frânta bucurie de viaţă se aude peharpă de-ntuneric; zăvoarele se trag în adânc, sub bătrânele zodii; poartade piatră se-nchide încet.Zidurile vechi, pământul, apele (stătute), fântânile, adâncurile puţurilorşi, după cum am văzut, lemnul, mai ales lemnul (arborele, pădurea)sunt elementele prin care vibraţia acustică este redusă până la anularecompletă.Deseori, aceste mijloace ale surdinei puse sunetului se combină întreele, într-o sinteză a sinesteziilor, adică într-o sinestezie de gradul doi, bogatmetamorfizată. Am citat versurile din Pasărea sfântă, care evocă „strigătulpierdut” în „păduri plutitoare”, imagine reprezentativă pentru astfel de mijloace:rosturi egale; tumulturi grave; glas răguşit; cântec vechi; cântăreţileproşi; zvon surd; zvon legendar; zbor stins; fluier părelnic etc.Epitetul atenuator însoţeşte frecvent cuvintele care desemnează diferitelegrade de sonoritate, el făcând parte, de obicei, din arsenalul stilisticmai complex al sinesteziilor metaforice, al contextului evocator etc., dupăcum s-a putut deja remarca din exemplele de mai sus.4.0. Tăcerea – în ordinea lucrurilor, mutismul – în ordinea fiinţelor,dar şi invers, tăcerea – ca act de voinţă, mutismul – ca dat al naturii, suntstarea de graţie spre care trebuie să tindem, în concepţia filozofică şi poeticăa lui Lucian Blaga.Cum spuneam în premisele formulate la începutul acestor pagini, oîntreagă simfonie a tăcerii se înfiripă din poeziile sale. Călugărul bătrân îşidescrie, din prag, tăcerea (Azi tac aici), ca pe o ultimă ipostază înainte dea simţi „răcoarea sfârşitului” ş.a.m.d.Aparent resemnat, în realitate, iluminat, poetul dobândeşte convingereacă tăcerea trebuie să se instaureze peste tot şi peste toate. Drept pentrucare el porunceşte vieţuitoarelor să tacă (Taci câine, care-ncerci vântulcu nările, taci!, cf. Heraclit lângă lac / Heraclit au bord du lac). Obiectele,elementele naturii trebuie să urmeze aceeaşi cale a tăcerii impuse, dar şiasumate, altfel spus, a „gurii învinse”.(41) Poduri vor tăceaDin clopote avântul va cădea.(Semne).şi ca un ucigaş ce-astupă cu năframao gură-nvinsă,închid cu pumnul toate izvoarele,pentru totdeauna să tacă,să tacă.(În marea trecere).Divinitatea însăşi tace, căci este singura conştientă de la început dezădărnicia vorbelor, cf. supra, 2.3; cf. şi Psalm: eşti muta… identitate…Cât despre poet, Lucian Blaga a înţeles destul de curând, în căutările

124limba Românăsale poetico-filozofice, că lumea văzută ca o cercetare a adevărurilor estedoar o ispită „din umbră”; revelaţia vine prin asumarea tăcerii, a mutismului.Am arătat deja mai sus că rostul poetului în lume este acela de a descifrasemnele, nu de a le crea, de aceea mesajul său este alcătuit din vorbire şităcere, din cuvinte şi pauze.(42) Omule, ţi-aş spune mai multdar e-n zadar, –şi-afară de-aceea stele răsarşi-mi fac semne să tac,şi-mi fac semne să tac.(Taina iniţiatului).Prin existenţa sa, prin experienţa sa, prin harul cu care a fost dăruit,poetul reprezintă un depozitar de semne, un mesaj, şi nu poate să se explicepe sine însuşi, căci şi-ar depăşi condiţia.(43) Noi suntem numai purtători de cântecsub glia neagră a tăriilor,noi suntem numai purtători de cântecpe la porţi închise…(Noi, cântăreţii leproşi).În general, oamenii au de câştigat din asumarea tăcerii, chiar dacăsuperioritatea lor declarată constă în raţiunea exprimată prin limbă.(44) Limba nu e vorba ce-o faciSingura limbă, limba ta deplină,Stapâna peste taină si lumină,e-acea-n care ştii să taci.(Catren).În conformitate cu programul său estetic şi cu concepţiile filozoficecare alcătuiesc substanţa eseurilor şi poeziilor sale, deopotrivă, necuvintele„lărgesc în mod misterios câmpul comprehensiunii interne, al acelui spaţiuinterior, necunoscut direct de către cititori, dar totdeauna fertil” 5 .(45) Cuvintele pe care le rostim,Cuvintele ce rămân în noi,Descoperă şi ele, fără de margini, făptura.(Inscripţie).În general, pe măsură ce anii au trecut şi reflecţia filozofică i-adezvăluit aceste adevăruri despre relaţia lumii cu divinitatea, despreîntocmirea universului, în ultimă instanţă, poetul a ajuns să-şi asociezepropria biografie cu mutismul, conchizând că acei primi ani din viaţasa, în care nu a putut să vorbească, au fost ei înşişi un semn. Mărturisirea,făcută direct – într-o scriere memorialistică, Hronicul şi cânteculvârstelor („strania mea detaşare de logos”), apare la fel de explicit, darmai încărcată metaforic, evident, în poeziile care folosesc autobiograficuldoar ca punct de plecare pentru dezvoltarea unor idei cu cuprinderemult mai largă.(46) Lucian Blaga e mut ca o lebădă.În patria sa,zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

Critică, eseu 125Sufletul lui e în căutareÎn muta, seculara căutare…(Autoportret).Existenţa sa strict biografică se confundă cu gândirea sa filozofică şicu activitatea poetică, axul central fiind acest principiu al mutismului.(47) la patruzeci de ani sugrumându-ţi cuvântulte-i pierde în tine – în căutare.Prin ani un vânt o să te tot alunge sub cer,vei mânca miere neagră si aplecat vei tăcea.(Cetire în palmă).Cu cuvinte stinse în gurăam cântat şi mai cânt marea trecere,..........................................................De pe-un umăr pe altultăcând îmi trec steaua ca o povară.(Biografie).5. Ascultarea este, aşadar, starea care trebuie să înlocuiască sonoritateaşi corolarul ei antonimic, tăcerea. Este o consecinţă a faptului cătăcerea, necuvintele, muţenia nu înseamnă, la Lucian Blaga, imposibilitateacomunicării. Pentru a putea percepe semnele transmise de transcendental,pentru a auzi foşnetele misterioase ale universului, pentru a putea tălmăcirezonanţele din conştiinţa noastră, dar mai ales din conştiinţa poetică, ascultareaîncordată este cea care avea nevoie de linişte.(48) o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auziciuta călcând prin moarte.(În marea trecere).Sufletul poetului se înseninează doar atunci când reuşeşte să-şi impunăşi să impună liniştea deplină.(49) Linişte este destulă în cerculce ţine laolaltă doagele bolţii:……………………………..Si iarăşi îmi zic:Nici o larmă nu fac stelele-n cer.Da, ar trebui să fiu mulţumit.(Linişte între lucruri bătrâne).Aceasta este, după cum se înţelege din versurile deja citate ale poemuluifilozofic În marea trecere, condiţia pentru a percepe semnele destinului. Nula rugăminţile sau interpelările formulate prin cuvinte ni se dezvăluie misterulexistenţei, nici din cântec, nici din clopote, ci din ecourile, foşnetele, adierilepe care numai starea de reflexivitate totală, favorizată de o tăcere adâncă, lepoate desluşi. De aceea, viaţa noastră întreagă, fie ea ţipăt, clopot, cântec,cuvânt, şoaptă, se reduce, până la urmă, la tăcere. Timpul însuşi, substanţaimpalpabilă a existenţei noastre, nu este altceva decât un interval, un semnegal, o cumpănă, un val înspumat între sunet şi tăcere.(50) şi-ascult.Apa bate-ntr-un ţărm

126limba RomânăAltceva nimic, nimic,nimic.(Un om s-apleacă peste margini).Cf., în acest sens, şi poezia Ani, pribegie şi somn.Înaintarea noastră, ca o pribegie pe cărările rătăcitoare ale vieţii,trecerea noastră spre „dincolo”, dinspre răsărit spre apus, dinspre luminăspre întuneric, se face pe acest fond al „secării cuvintelor”, al „îmbolnăviriistrunelor”, al căror sunet a însoţit căutarea de zi cu zi a limanuluidin urmă.(51) Purtăm fără lacrimio boală în struneşi mergem de-a pururispre soare apune.(Cântareţi bolnavi).De aici vine încercarea poetului de a vătui toate tonalităţile, de a puneîntre sursele sonore şi spiritul nostru un întreg arsenal care contribuie lapierderea capacităţilor de rezonanţă.6. De aici provine drama poetului, ca tălmăcitor al inaudibilului,despre care am amintit mai sus, în legătură cu incompatibilitatea dintre cuvântulrostit şi semnul primit. Rostul poetului este acela de „a asculta lucrurileîn starea lor originară”, de a încerca să înţeleagă pe cale intuitivă semneleşi enigmele pe care raţiunea şi bunul simţ comun nu le pot revela 6 .O soluţie a ieşirii din impas ar fi să folosească el însuşi semne, în principiu– semnele cuvintelor – lacrimi topite în cristalul metaforelor.(52) Piezişe cad lacrimi din veac.Invoc cu semne uitare şi leac.(Boală).Apoi, căutarea sunetului de argint, a esenţei sunetelor, necesare şisuficiente pentru a transmite semenilor fragmente din enigmele universului,face parte din drama cotidiană, asumată, a oricărui creator autentic de artă.Recunoaştem în versurile blagiene cu sensul unei profesiuni de credinţă,precum Ardere, dureroasa întrebare eminesciană („Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”) 7 ; interogaţia este formulată dintr-o perspectivăîncă mai tragică în poezia lui Lucian Blaga, pentru că este vorba aici nuatât despre relaţia poet – societate, ci despre relaţiile mai profunde „divinitate– poet – umanitate”, „absolut – poezie – existenţă”.(53) Fiinţă tu – găsi-voi cândva cuvântulsunet d-argint, de foc şi ritulunei rostiri egaleîn veci arderii tale?……………………………….unde şi când găsi-voi singurul cuvântîn cercul nopţii să te-ncânt?……………………………….cuvântul unde-i ca un nimbsă te ridice peste timp?……………………………….

Critică, eseu 127Cuvântul unde-i care leagăde nimicire pas şi gând?(Ardere).Dar drama poetului nu se sfârşeşte aici. Tensiunea creaţiei sporeşte cuîncă o treaptă, în sensul invers coborârii spre liniştea deplină, căci filozofia saîl obligă la acest dublu efort. Odată atins nivelul cel mai profund al liniştii revelatoare– dacă a fost atins, o dată găsit cuvântul-lacrimă, cuvântul-foc, cuvântul-nimb– dacă a fost găsit, urmează frământarea stabilirii echivalenţelor întreacest cuvânt – unic, inefabil, esenţial şi mesajul transcendent perceput – dacăa fost perceput. Drama sporeşte nu numai prin treptele mereu suitoare aleinconsistenţei datelor puse în ecuaţie, ale incertitudinii punctelor de reper cugreu dibuite, ci şi prin ceea ce se găseşte la capătul acestui sisific urcuş dinhăul cu abia perceptibile ecouri în care singur s-a coborât: după convingerilesale filozofice şi programul său poetic, formulat, între altele, în binecunoscutapoezie Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, revelaţia poetică nu trebuie sădistrugă misterele universului, ale existenţei, ci să le reliefeze mai bine 8 . Opoziţialumină – întuneric, corespunzătoare conceptelor „înţelegere” – „taină”, dinminunata poezie amintită, se regăseşte peste tot în versurile lui Lucian Blaga,sub aspectul raportului sonoritate – linişte, vorbire – tăcere, cuvinte – necuvinte.Iată, spre exemplu, cum este formulată ideea într-o altă poezie-program:(54) Voi…… aşteptaţi să vorbesc…despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei…………………………………Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voitaşa de mult să plângă şi n-au putut.Amare sunt toate cuvintele,de aceea – lăsaţi-măsă umblu mut printre voi…(Către cititori).De altfel, relaţia antonimică „lumină – întuneric” se suprapune celeiformulate prin noţiunile „sunet – linişte”, în numeroase contexte (sinestezice,metaforice), de tipul „harfei de-ntuneric” dintre cele – mai multe – citateîn aceste pagini. Adăugăm la acestea o aserţiune exprimată astfel:(55) Dacă lumina ar cântavărsându-şi puzderia,noi am vedea cum cânteculconsumă materia.(Suprema ordine).Timpul (viaţa, existenţa) despre care spuneam că este semnul egalîntre lumină şi întuneric sau între sunet şi tăcere poate să apară, cu aceeaşisemnificaţie, în imagini care combină câte un termen din fiecare dintre celedouă serii antonimice, probând astfel relativa lor asociere:(56) Văd anii crescând………………………peste toate clopotele şi toate tăcerile.(Ani, pribegie şi somn).

128limba RomânăRefuzul cunoaşterii directe, al explicitării raţionale a tainelor universului,în favoarea cunoaşterii indirecte, poetice, intuitive, se exprimă mult mai frecventşi mai sugestiv decât se poate crede la o lectură superficială a versurilor,prin paradigmele din seria sonoritate – linişte, care se adaugă celorlalte seriide noţiuni polare în jurul cărora Lucian Blaga îşi formulează ideile-teme cucaracter pragmatic: lumină – întuneric, zi – noapte, transparenţă – opacitate,soare – lună, veghe – somn, acţiune – repaus, materie – spirit, viaţă – moarte,trup – suflet, transcendent – imanent, sinele – alteritatea (eu – noneu) etc.În cazul de faţă însă, relaţia este complicată de faptul că însăşi esenţapoeziei este implicată – materialmente şi ideatic, în egală măsură – în substanţarelaţiei „sunet – linişte”. Ca idee, poetul rămâne fidel atitudinii salede respingere a exprimării directe; ca modalitate concretă de manifestarea acestei atitudini, el caută până în ultima clipă semnele poetice prin caresă tălmăcească semnele misterelor universului: plânsul mut, interior, necuvintele,cântecul murmurat, ca un susur de izvor, simbolurile care sporescfrumuseţea tainelor.(57) Ascultând revelaţii fără cuvinteSubt iarba cerului zborul ţi-l pierzi.(Pasărea sfântă).Oamenii, la fel ca şi stelele, copacii, pietrele, animalele, sunt partecomponentă a acestei taine universale, devenind purtătorii cântecului lăuntrical existenţei în sine şi a mesajelor generate de aceasta.Răni ducem – izvoare –deschise sub haină.Sporim nesfârşireaC-un cântec, c-o taină.(Cântăreţi bolnavi).7.0. Treptele acustice sunt, aşadar, treptele iniţierii poetului întainele universului.7.1. Există mai întâi o lungă cale descendentă, de la sunetele universuluipână la tăcerea absolută, de la ţipătul ieşirii la lumină până la tăcereaintrării în lumea umbrelor. Desigur, coborârea nu este nici dreaptă, nici lină;există numeroase căi întortocheate, întretăiate uneori, paralele alteori, cupopasuri neaşteptate, cu povârnişuri periculoase. Dar, în principiu, treptelepot fi reprezentate grafic, convenţional, astfel:STRIGĂTECÂNTECECUVINTECLOPOTEZGOMOTEZVONURIŞOAPTESUSPINETĂCEREA

Critică, eseu 1297.2. Din punctul cel mai de jos, al tăcerii, treptele se ordonează ascendent,de la liniştea necesară ascultării nepătrunsului până la revelaţiaintuitivă, de la înţelegerea mută a semnelor – ecouri, fâlfâiri de aburi, ritmuriinterioare etc. – până la delicate rezonanţe ale purităţii de argint, de foc,de lacrimă a metaforei-nimb, cu halou de clar-obscur, cu virtuţi de potenţarea intuiţiei. Acest urcuş este, firesc, încă mai dificil, mai dureros decâtcoborâşul; este plin de rătăciri, de umilinţe, de renunţări, de rugăminţi şirevolte, de desperări şi speranţe, de dramatice reluări etc. Dar, în final, elconduce fiinţa umană din adâncul originar, mitic, al neînţelesului în lumeaînţelesurilor cu sclipiri luminoase.REVELAŢIAMETAFORAECOURIFÂLFÂIRIADIERISEMNE NEDESLUŞITEASCULTAREAMUŢENIATĂCEREA7.3. De la zadarnicul strigăt al începutului până la fertila tăcere a sfârşitului,drumul parcurge atât treptele revoltei luciferice, cât şi pe cele aleresemnării filozofice, de la necunoaşterea zgomotoasă la tăcuta înţelegerea rosturilor lumii.NECUNOAŞTERETĂCEREASCULTARECUNOAŞTERE(METAFORICĂ-POETICĂ)Poezia şi întreaga operă a lui Lucian Blaga (scrierile filozofice, proza,teatrul) impun cititorului parcurgerea unui astfel de drum în trepte revelatorii:misterioasă, insondabilă la început, îşi dezvăluie bogăţia de idei şi tezaurulde frumuseţi pe măsură ce cobori, cu liniştea cuvenită, în adâncimile ei,de unde ieşi din nou la lumină, cu sufletul vibrând în acordul rezonanţelorpure ale ideii întrupate în frumos 9 .

130limba Românăp. 7.NOTE1Sanda Stolojan, Lucian Blaga ou l’autre mémoire, în: Lucian Blaga, 1992,2Pasăre eşti? Sau clopot prin lume purtat? / Făptură ţi-am zice, potir fărătoarte / Cântec de aur rotind / peste spaima noastră de enigme moarte (Ib.).3Romul Munteanu, Prefaţă, în: Lucian Blaga, 1978, p. 30.4Idem, ibid., p. 29. Despre poeţii care cred că menirea lor este să creezemetafore inutile pentru definirea unei noţiuni clare, cf. eseul Geneza metaforei şisensul culturii, cu referiri explicite sau lingvistice la parnasienii francezi sau la ermeticiiromâni, precum Ion Barbu.5Romul Munteanu, în: Lucian Blaga, 1978, p. 30.6Sandală Stolojan, op. cit., p. 11.7Mihai Eminescu, Criticilor mei, în: Poezii. Proză literară, 2 vol., Ediţie îngrijităde Petru Creţia, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, I, p. 168.8Pentru concepţia filozofică privind revelarea tainelor universului, cf., întrealtele, Geneza metaforei şi sensul culturii, în vol. Trilogia culturii, precum şi eseuriledin Trilogia cunoaşterii.9Cf. Addenda.BIBLIOGRAFIE1. Blaga, Lucian, 1982-1984, Opere complete, Ediţie îngrijită de GeorgeGană, Bucureşti, Minerva.2. Blaga, Lucian, 1992 a , L’étoile la plus triste, traduit du roumain et présentépar Sanda Stolojan, Paris, Orphée / La Différence.3. Blaga, Lucian, 1992 s , Trilogie de la connaissance, Traduit du roumain parRaoul Marin et G. Piscoci-Danesco avec le concours de Y. Cauchois, Paris, Librairiedu Savoir.4. Blaga, Lucian, 1994, Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Humanitas.5. Blaga, Lucian, 1978, Poemele luminii / Les poèmes de la lumière, Traductionspar Paul Miclău. Préface par Romul Munteanu, Bucarest, Minerva.

Critică, eseu 131Diana VRABIEOriginalitate,AUTENTICITATE,anticalofilieFără autenticitate, se afirmăfrecvent, nu există originalitate.Este o concluzie discutabilă. „Feroceaeroare” a originalităţii, ca potenţarea individului, „este o descoperirea Renaşterii şi a Reformei”, iarscriitorului preocupat de autenticitatenu îi rămâne „decât să renunţela această suprastructură, apărutăîn epoca modernă şi consolidatăde atunci încoace”, afirmă MirceaEliade în Solilocvii. De originalitatear ţine „ceremonialul, tehnica, fonetica”,retorica, emfaza, ipocrizia,ermetismul, tot ceea ce, fiind „dubios”şi „nefertil”, te împiedică „să-ţisurprinzi” şi „să-ţi exprimi” natural„viziunea lăuntrică” 1 .„Este ceva «făcut», silit, exteriorşi oarecum ostil în orice originalitate.În ceea ce mă priveşte,mi-e peste putinţă să citesc pe unom care caută cu orice preţ să spunălucrurile «frumos» sau «adânc».Lumea este astfel făcută încât unsimplu fragment o poate reprezentaesenţial, după cum viaţa este reprezentatăesenţial într-o picătură desânge sau una de sevă”, susţineacelaşi critic. În locul originalităţii cuorice preţ, care de cele mai multe orieste artificială şi neconvingătoare,Eliade propune autenticitatea: „Săfii tu însuţi, să surprinzi perfect şitotal viziunea ta lăuntrică, să exprimidesăvârşit experienţa ta, trăireata. O experienţă autentică, adicănealterată şi neliteraturizată, poatereprezenta întreaga conştiinţăumană a acelui ceas. În timp ce ocarte «făcută», cât de vaste i-ar fibazele şi de universale tendinţele,nu izbuteşte să surprindă aceastăconştiinţă, după cum un muzeu nusurprinde viaţa, oricâte animale arcuprinde împăiate” 2 . Aşadar, MirceaEliade propunea în locul originalităţii,pe care o consideră „o pseudo-problemă”,autenticitatea „carede fapt înseamnă acelaşi lucru”.Identitatea aparent paradoxală, cea provocat intervenţia lui E. Lovinescu,se bazează pe o contiguitatede substanţă: şi o noţiune şi altaau ca trăsătură comună însuşireade a fi tu însuţi, de a-ţi exprimapropria integritate psihică. Or, individualitateaartistică nu poate fidecât autentică, deci originală, unicăşi irepetabilă. Reprezentând un„unicat”, opera autentică se refuzăcontrafacerii, copiei, reproduceriipe scară industrială. Prin raportareapermanentă la fondul creator„propriu”, se elimină din cuprinsulideii de originalitate falsul, ostentaţia,mistificarea, frivolitatea. Un stilîşi păstrează autenticitatea atuncicând rămâne nealterat. Totodată,autenticitatea înseamnă distanţarede nesemnificativ, printr-o experienţă„nealterată” şi „neoriginală”,bazată pe „fapte” trăite. Cu cât experienţade viaţă este mai personală,cu atât se apropie de valoareageneral-umanului. Universalitatea

132autentică, singura ce poate înălţao operă literară alături de celelalteopere ale geniului omenesc, se întâlneştedoar în creaţii individuale,în jurnale intime, pentru că ele auun grad sporit de veridicitate. O ideeasemănătoare exprima şi EugenIonescu, în eseul O falsă cauzalitate.Jurnalul intim rămâne arhetipulliterar, „este genul literar originar”,iar proza, poezia, dramaturgia „suntpervertiri ale jurnalului pur”. Fapteleconsemnate în jurnal, susţine Eliade,sunt atât de personale, încât depăşescpersonalitatea „experimentatorului”.Jurnalul reprezintă pentruautorul Oceanografiei, ca şi pentruîntreaga generaţie existenţialistă,singura modalitate de comunicareneliteraturizată, prin care experienţade „a trăi tu însuţi, a cunoaşte printine, a te exprima pe tine” se transformăîntr-un excepţional documentexistenţial.Aşadar, atât originalitatea, câtşi autenticitatea implică o etică. Cinevapoate fi profund deziluzionat,descoperind că trilurile unei păsăripe care le asculta, crezând că suntale unui privighetori, aparţin unui...ştrengar, ascuns în tufiş. „Ce preţuiescpoeţii mai mult decât cânteculfermecător de frumos al privighetorii,care răsună dintr-un tufiş singuratic,într-o seară liniştită, de vară,în lumină blândă a lunii? Se poateîntâmpla însă ca, acolo unde nuexistă un astfel de cântăreţ, vreunhangiu vesel să-i înşele, spre marealor satisfacţie, pe oaspeţii veniţi lael pentru a se bucura de aerul deţară, ascunzând în tufiş un ştrengarcare ştie să imite perfect cântecullimba Românăprivighetorii (cu un fluier de trestiesau papură). De îndată ce se observăînşelăciunea, nimeni nu vamai suporta să asculte cânteculcare mai înainte era considerat atâtde fermecător. Tot astfel se petreclucrurile cu orice pasăre cântătoare.Pentru a putea avea un interesnemijlocit pentru frumos ca atare,el trebuie să fie natural sau să-lconsiderăm natural” 3 . Deşi exempluleste pus pe seama preferinţeilui Kant pentru frumosul natural,se poate admite, mai degrabă, căprin natural, în acest caz se înţelegeautentic şi original. Aşadar, doarcântecul natural al păsării poateproduce plăcere, iar imitaţia – doaro amară decepţie.Pretenţia originalităţii şi, respectiv,a autenticităţii este consideratădeopotrivă un produs alromantismului şi al modernităţii. Înmodernitate, legea sau natura devinobiectul alegerii, iar ceea ce cândvaera dictat de autoritate, poate fiales de indivizii înşişi. „Libertateamodernă şi autonomia individualăcentrează individul în el însuşi.Idealul autenticităţii cere ca noi sădescoperim şi să articulăm proprianoastră identitate. În modernitate,diferenţele dintre indivizi capătăo valoare morală. Fiinţele umanedevin înzestrate cu sens moral: unsens intuitiv al binelui şi al răului,iar moralitatea e vocea dinăuntru:„a fi în adevăr cu mine însumi” înseamnă„a fi în adevăr faţă de propriamea originalitate, şi acesta eceva pe care doar eu îl pot articulaşi descoperi, în articularea lui mădefinesc pe mine” 4 . Fiinţele morale

Critică, eseu 133trebuie să îşi realizeze potenţialulpropriu în care este ascunsă sursaidealului modern al autenticităţii şiobiectivele autorealizării.Principiul originalităţii presupunecă fiecare este unic, fiecareare de spus ceva unic. Refuzul dea exterioriza această unicitate, refuzulde a fi tu însuţi este, din perspectivaautenticităţii, imorală. Refuzulde a fi tu însuţi poate păreairesponsabil şi chiar imoral, datoritămai vechiului ideal al autenticităţii,chiar dacă acum acest ideal poatepărea uneori vetust, deoareceautenticitatea, într-o accepţie modernă,este considerată o unitateneînsemnată prin care evaluezi oidee, o operă de artă sau o poziţiepolitică. „Autenticitatea e o măsurăa obârşiei, însă obârşia nu are nimicde-a face cu substanţa. O ideepoate să ne aparţină şi totuşi să fiefalsă. O operă de artă poate să neaparţină şi totuşi să fie urâtă. O poziţiepolitică poate să ne aparţină şitotuşi să fie imorală” 5 .Derivată dintr-un sentiment deiritare în faţa convenţionalismului şiartificialităţii excesive, teoria autenticităţiireprezintă, în bună parte, oreacţiune anticalofilă, antiformalistăşi antiretorică. Prin poziţia intimistă,adoptată în Eseuri, Michel de Montaigneîşi releva atitudinea declaratăantiretorică şi antiliterară, din carederivă mult discutata sa modernitate:„Îmi întocmesc scrisul pe crâmpeiedescusute, cum este un lucrucare nu se poate spune legat şi cutoptanul [...]. Las pe seama maeştrilor,şi nu ştiu dacă o s-o scoată lacapăt în lucrul atât de amestecat,atât de amănunt şi furişat ca să puieîn şir această nesfârşită felurime dechipuri şi să oprească nestatornicianoastră şi s-o aşeze cu rost. Nugăsesc eu numai anevoios să legfaptele noastre unele de altele, dargăsesc anevoios a le arăta curat înparte prin vreo însuşire deosebită,atât sunt din două şi învârstate cuosebite luminări”. În spaţiul românesc,cel dintâi teoretician al anticalofilismuluipoate fi descoperit în IonGhica care, prin Scrisorile cătreVasile Alecsandri, se dovedeşteautorul celei mai autentice opere aepocii. „Fii sigur, amice, scria epistolarul,că ar putea să găseascăepistolele mele proaste, nesărate,lipsite de aprecieri adânci, lipsite desimţ politic, fără idei înalte şi patriotice,proză şi stil anevoie de înghiţit,dar niciodată nu le vor putea găsialături cu adevărul”. Inedit în ceeace priveşte problema anticalofilismuluiîn literatura română rămâneşi cazul lui Alexandru Macedonski.Deşi înclinat spre artificiozitate,până la limita alterării autenticităţiioriginare, el combate cu vehemenţă„preţiozitatea”, „dichisirea”, „preocupareade a face frumos”, „poza”.În acest sens, el este, fără îndoială,primul nostru anticalofil declaratpolemic, cu mult înaintea lui CamilPetrescu.Concepţie după care arta şiliteratura au datoria de a căutaexpresia directă, necontrafăcutăa vieţii, renunţând la orice artificiucare ar putea să altereze aceastăpercepţie, fie el de natură estetică,morală sau socială, autenticitateaeste mai degrabă efectul direct al

134sfărâmării iluziilor, al credinţei învechile norme, infirmând la nivelindividual credinţele naive în supremaţiaidealului, a valorilor moraleşi intelectuale ale artei. Literaturacaută să abandoneze aceste falsecredinţe, eliberându-se de „literaturitate”,de elementul contrafăcut alartei, punând în prim-plan expresiadirectă, frustă, brutală a individului,a experienţelor şi a zbuciumului săulăuntric. Una din constantele importanteale literaturii europene va fi, înconsecinţă, tocmai această veşnicăpendulare între literatură şi antiliteratură,între baroc, manierism,estetism, idealizare artistică, literaturizare,pe de o parte, şi „adevăr”,„mimesis”, „realism”, „autentic”, pede alta. La nivelul discursului literar,se vor înregistra mai multe consecinţeimportante ale acestei atitudini,cum ar fi: oroarea de stil şi fraze, deestetism bombastic şi de „scriiturăartistică” în vederea efectelor; fugade compoziţie şi meşteşug şi, ca rezultat,răspândirea şi consolidareaunei stări de spirit antiliterare.Refuzul stilului „frumos” constituieun efect al tendinţei cătrereal. Prozatorii cei mai reprezentativiîşi impun deliberat să scrieevitând artificiile „artistice”, deoareceprocedeele retorice constituieun fard ce alterează autenticitateascriiturii. Considerând stilul, scrisulfrumos, ortografia drept prejudecăţi,adepţii autenticităţii, în frunte cuStendhal, susţin cultul aridităţii, cumari elogii pentru stilul procesuluiverbal.Însuşi Flaubert, obsedat deabsolutul perfecţiunii estetice, detestă„jucărelele” literare („l’art nelimba Românădoit pas faire joujou” 6 ), construindu-şifraza fără înfrumuseţări, fiindpreocupat, în mod exclusiv, doar desurprinderea nuanţei de sens. Operaţiade transcriere, completare,lustruire compromit spontaneitateaşi, implicit, sinceritatea confesiunii.Orice prelucrare pare suspectăcând este vorba de autenticitate.Cine îşi înfrumuseţează opera sacrificăideea de autenticitate. Maimult decât atât, dacă substanţalăuntrică a operei nu se sprijinăpe autenticitatea trăirii, atunci construcţiaverbală este „ca un casteldin cărţi de joc care se surpă la osimplă atingere, ca un frumos balonde săpun, circumscriind doarun vid interior. O simplă aventurăverbală, oricât de izbutită, e ca osimplă aventură istorică, oricât destrălucită: ne ia ochii o clipă, dar piereapoi, înghiţită pentru totdeaunade legile implacabile ale devenirii” 7 .Adversar înaintea lui Camil Petrescual calofiliei, G. Ibrăileanu apreciamult lipsa totală de „literaturism” şinaturalul stilului epic la Panait Istrati.Marcat de idealul flaubertian descriitură, Paul Zarifopol ironizează,în Notă la comemorarea luiRenan, „stilul frumos”, numindu-l„suliman şi înzorzonare”, „emoţiepomădată şi regulat ondulată” 8 . Darcea mai răsunătoare profesiune decredinţă în favoarea întoarcerii la„naturaleţe”, în favoarea unui roman„fără stil”, a unei literaturi caresă nu poarte pecetea „literarităţii”,avea să vină din partea lui CamilPetrescu, marcat de programul esteticgidian. Anticalofilia teoretică aautorului Noii structuri are o dublă

Critică, eseu 135motivaţie psihologică: pe de o parte– teama de a nu falsifica trăireaprintr-o atenţie deosebită acordatăstilului, iar pe de alta – impresiacă stilul „frumos” lasă să se vadăcă ficţiunea romanescă nu e decâtficţiune. Din acest motiv, romanelecare se pretind autentice trebuie săaibă aspectul unor şantiere literare:construcţia ansamblului nu trebuiesă renunţe niciodată „la schelărianotelor de subsol, a parantezelor, areferinţelor directe şi precise la relatareavremii, fiindcă astfel ficţiunease apropie de formal, deşi aparent,de datul viu, real, niciodată încheiat,din a cărui vitalitate actul literar ardori să se împărtăşească” 9 .Scriitor pentru care adevărulse situează deasupra frumosului,Camil Petrescu respinge scrisul ornamentat,folosind termenul calofilie(gr. kalos, „frumos” şi philia, „iubire”),menit să desemneze preocupareade stil, în afara comunicării autenticea faptului trăit ca atare. Termenuleste utilizat de autorul Patuluilui Procust în sens peiorativ, drepttrăsătură a scrisului căutat, „caligrafic”,de o frumuseţe exterioară, darfără substanţă, cu virtuţi formale şicare se opune expresiei directe, autentice.Fiind sinonimă, în accepţiaprozatorului, cu livrescul, inautenticul,falsul, calificată drept „operaţiestearpă” şi „acrobaţie estetică”,calofilia comportă semnificaţia deartă formalistă. „Maimuţa calofilă”,ironiza scriitorul, aruncă miezul nuciişi înghite coaja”. După el, stilul,frumosul, muzicalitatea nu ar fi decâtprejudecăţi şi superstiţii literare.Viciul „dansului în jurul chestiunii”,„sportul de a spune frumos ceea cetoţi gândesc la fel” fac obiectul uneisevere critici din partea lui CamilPetrescu, pentru care calofilia este oatitudine „pseudoclasică, dogmatică,academistă”, care omoară vibraţiainimitabilă a vieţii. Prin aceste idei,Camil Petrescu aderă la pledoariapentru autenticitate a lui Stendhal şia mişcării anticlasiciste care se manifestă,în proza modernă, mai alesdupă Proust. Abordând anticalofilismullui Camil Petrescu, G. Călinescuinsista, în mod deosebit, asuprainfluenţei stendhaliene: „Stendhalfugea de frază, de stil, era adică unanticalofil şi simţea o plăcere (vizibilăîndeosebi în Jurnal) de a-şi notaexact experienţele după ce le trăise.Eroul stendhalian are capacitatea dea se vedea trăind şi în această dedublareel pune voluptate” 10 .Stilul căutat falsifică exprimareaunei trăiri autentice, iar cuvântulalcătuieşte o modalitate imperfectăde comunicare, mai ales atuncicând este vorba de redarea cu maximăautenticitate a frământărilorinterioare. Ideea apare şi la personajulnarator din Ultima noapte dedragoste, întâia noapte de război,determinându-l să revină periodicasupra ei: „Cuvântul e oricând unmijloc imperfect de comunicare. Totce e sens, tot ce e adevăr, tot ce econţinut real, scapă, printre silabeşi propoziţiuni, ca aburul prin ţevileplesnite”. Îndemnându-i la scrispe Fred şi pe doamna T., scriitorulPatului lui Procust le recomandăsă povestească „net, la întâmplare,totul ca într-un proces-verbal”, prolix,„fără ortografie, fără compoziţie,

136fără stil şi chiar fără caligrafie”. Educatăîn spiritul esteticii realismuluiclasic, doamna T. se simte contrariatăîn momentul când aude că stilulfrumos este opus artei, dar autorul îisugerează, drept unică şi esenţialărecomandare, principiul sincerităţiiliminare şi al indiferenţei faţă deconvenţiile literare, cu preocupareadoar pentru exactitate. PentruCamil Petrescu, sinceritatea nu înseamnăînsă declaraţia publică aerorilor şi a defectelor, ci introspecţie,în măsura în care viaţă interioarăîi interesează pe alţii. Conformconcepţiei scriitorului, orice fapt,orice observaţie strecurate într-unastfel de proces-verbal sunt în măsurăsă releve o personalitate sauo atmosferă. Recurgând la naratoriineprofesionişti, Camil Petrescu îşimotivează alegerea printr-un principiual naturaleţei şi al autenticităţiidiscursului: „Am avut întotdeaunaconvingerea – şi azi mai înrădăcinatădecât oricând – că „meseria”,„meşteşugul” sunt potrivnice artei”.Acest scris, ce ar urma să izvorascăgenuin, fără pretenţii de literatură,are ceva din tehnica dicteului automat,propagată de suprarealişti.Deşi susţine reproducerea integralăa fluxului conştiinţei prin fotografiereavieţii interioare, Camil Petrescurespinge totuşi transformarea scrisuluiîn dicteu automat.Un alt adept declarat al anticalofilismuluieste şi autorul Oceanografiei,care şi-a exprimat înrepetate rânduri rezervele faţă de„stil”. În accepţia sa, stilul nu ar reprezentadecât o încercare eşuată„de voită originalitate”. Ceea ce arlimba Românăputea fi relatat „frumos şi simplu”este formulat „retoric şi empaticsau ipocrit şi ermetic”, de aceeaeseistul refuză lectura operei încare scriitorul se exprimă „frumos”.Ceea ce îi scapă autorului esteutilizarea antitetică a adjectivului„frumos”, iniţial în sensul de trăireemoţională, a doua oară – cu semnificaţiade inautentic. Cert estecă, asemenea autorului Patuluilui Procust, care recomanda celuice scrie „o liminară sinceritate”, îndauna „ortografiei”, „compoziţiei”,„stilului”, „caligrafiei”, Mircea Eliadeopunea stilului dichisit scrisul propriu-zis.Dacă stilul are nevoie detimp, de „ameliorare prin tehnică”,de „perfecţiune”, scrisul izvorăşteingenuu. Ca să judeci proaspăt şisă rămâi mereu „viu”, adică autentic,este bine să scrii spontan, sub„imbold”, „aşa cum eşti acum”, „nupeste zece ani”, când nu vei scrie„mai bine”, ci vei scrie „altfel”, pentrucă vei fi „altul”. Un atribut definitoriual autenticităţii ar fi, prin urmare,spontaneitatea, care vine într-ototală contradicţie cu stilul. Într-onotă din Jurnal, datată cu 27 octombrie1949, autorul Solilocviilor„se plânge” de „complexul autenticităţii”care îl împiedică să devinăun adevărat romancier: „Dacă aşavea răbdarea să scriu un romande două ori, sau să-mi pierd multeore filmându-l mental şi alegândepisoadele cele mai semnificative,cele mai intense, aş deveni poateşi eu un „adevărat romancier”. DarEliade se aşază la masa de scrisdoar atunci când „vede” începutulromanului şi personajul principal,

Critică, eseu 137opera urmând să fie scrisă pe măsuraelaborării, de unde ezitările şinumeroasele completări.Teoretic, rolul artei, în viziunealui Eliade, s-ar reduce la redarearealităţii, de aceea el nu se sfiieştesă confirme că nu ştie să scrie.Dar a scrie are, în acest context,semnificaţia de a re-scrie, adică dea transforma („Recunosc că poatefi o carte bine scrisă, o admirabilăoperă literară, susţine prozatorul,dar eu am luat-o în mână nu pentrua citi literatură, ci pentru a evadadin ea. Am cercetat-o pentruautenticul experienţelor de acolo”).Importantă ar fi deci nu perfecţiuneaexpresiei, căci – aşa cum susţineeseistul – „numai cărţile «imperfecte»au sfidat şi sfidează timpul”, cicapacitatea scriitorului de a construidin propriile sale experienţe o realitatedurabilă în conştiinţa altora.Atât Camil Petrescu, cât şi MirceaEliade au perceput independentimperfecţiunea cuvântului şi au intuitimposibilitatea de a atinge perfecţiunea.Cu toate acestea, primula accentuat acţiunea sincronicăa funcţiilor poetică şi expresivă alimbii, iar Eliade a discreditat efortulstilistic şi a refuzat revenirea asupratextului. Refuzul oricărui planschematic se explică prin caracterulartificial, de unde şi un veritabilelogiu în favoarea autenticităţii: „Totce e chibzuit, filtrat, revizuit – mi separe artificial. Va trebui să mă dezbarde acest rest de imaturitate, deaceastă superstiţie a „autenticităţii”cu orice preţ. (Autenticitatea emoţieimele estetice, vreau să spun:nu pot scrie dacă am făcut în prealabil,mental, „repetiţia generală” ascenei care trebuie scrisă. Emoţiaestetică, epuizată de „repetiţia generală”,şi-a pierdut pentru mineautenticitatea, spontaneitatea)”.Pentru a surprinde ritmurile conştiinţei,„datoria scriitorului este săse exprime exact”, să respecte calităţilegenerale ale stilului: claritatea,precizia, corectitudinea. Dar „oricese scrie, fatal, e departe de realitate”,fiindcă „scrisul a slăbit cumplitputerea gândului, depărtând minteade la „cuvânt” şi depărtând-ode la idee”. Scriitorul întruchipează,aşadar, în operă, o realitate fictivă,pe care este la fel de incapabil săo înfăţişeze aidoma, ca şi pe aceeatrăită. „Graficul mă zăpăceşte,opinează Mircea Eliade, pentru căeu ştiu că tot ce se scrie e în parteneadevărat”.Pentru autorul Oceanografiei,stilul este, în fond, semnul unei deficienţede creativitate, un adaos decorativinutil. Lăsând la o parte însăeroarea de a considera stilul drepto deficienţă a creaţiei, pledoaria luiEliade dezvăluie insatisfacţia provocatăde convenţionalismul multoropere literare contemporane.Din primele articole, criticul esteîmpotriva formalismului şi mimării.Scriitorul trebuie să se contopeascăcu opera sa, să scrie „cu sângedin sângele lui, cu suflet din sufletullui” 11 . Recenzând – la 20 de ani – ocarte mediocră a lui Vasile Savel,criticul generalizează, precizând căliteratura nu înseamnă „copia formalăa vieţii, nu reproducerea principalelorfuncţiuni fiziologice, nicicrearea unor personagii arbitrare,

138limba Românăce sunt mişcate prin voinţa autoruluişi autosugestia cititorului. E necesarăo recreare, o adâncire, o luminare,pe care nu o îngăduie viaţa.Artistul vede, simte, pătrunde, asimileazămai intens realitatea imediată”12 . Îndemnul lansat de Eliadeeste „să facem din fiecare pagină anoastră un fapt”, adică să încărcămde semnificaţia trăirii personale oriceîncercare de comunicare directă,orice proces estetic.Calofilia şi tehnica scrisuluiîi displac autorului, după cum, înaceeaşi măsură, erau refuzate şi deCamil Petrescu, Anton Holban sauMihail Sebastian. Opţiunea scriitoruluise îndreaptă cu predilecţiespre „o naraţiune pură, fără balastşi fără stilistică”, de tipul celor alelui John Dos Passos (ManhattanTransfer) în care „creaţia, viaţa, ritmulvital” înving „superstiţia stilului”.Anticalofilia este categoric reafirmatăîn articolul Despre scris şi scriitor(1937): „Ce legătură poate aveascrisul cu «stilul» sau cu «perfecţiunea»,cu «ameliorarea»?”, anunţândcu satisfacţie – „am scăpat desuperstiţiile «stilului», puţin îmi pasăde imperfecţiuni, de contradicţii, deobscurităţi”. Autorul Oceanografieilansează îndemnul – „scrie şi nu tecorecta”, asemănător celui enunţatde naratorul din Patul lui Procust:„Scrisul corect nu e obligatoriu decâtpentru cei care nu sunt scriitori”.Mircea Eliade nu mai este obsedatde imperfecţiunile lexicale şi gramaticale,ci urmăreşte surprindereaomului din scriitor. Scopul său estesă redea vibraţia vieţii, nu fapte consumate.Neistovita căutare a semnificaţiilorascunse ori incomplet cunoscute,străduinţa „de a privi viaţade toate zilele a sufletului, de a dezlegaiarăşi, cu seriozitate, problemesimple – o numesc Oceanografie,motiva Mircea Eliade structura volumuluisău. „Căci ceea ce mă tulburămai mult la contemporanii mei (şiadesea la mine însumi) este aceastăstranie uitare a sensului prim alexistenţei, această dezinteresarefaţă de cele mai urgente nevoi aleinteligenţei noastre”. În scrisul săugrăbit şi dramatic se ghiceşte străduinţade a se cunoaşte şi de a seexprima pe sine, precum şi pasiuneade a releva tainele realităţii. Îndisponibilitatea cu care străbateregistrele trăirilor intelectuale şi aleexperienţelor sufleteşti, se intuieşteatitudinea rimbauldiană a libertăţii,înţeleasă ca autonomie a fiinţeiumane: totul merită a fi cunoscut,oricare act, orice angajare, meditaţiesau experienţă trebuie trăită.În consecinţă, „numai o literaturăce ignoră priceperea «de a povesticum trebuie», interesată în primulrând să reţină vibraţiile intime alefiinţei, care-şi deschide pe propriapiele drumul cunoaşterii [...], o literaturăce nu se sperie de «dezarticulările»gândului, de nebulozitateaexpresiei, de contraziceri şicontradicţii de la o pagină la alta,şi n-are fixaţia integralităţii, cultivândcu dezinvoltură fragmentul,fascinează – cel puţin teoretic – peurmele unui gidianism atroce, preocupărilescriitoriceşti ale lui MirceaEliade şi ale unei întregi generaţiitinere, dominată de expresia trăiriişi terorizată până la ridicol de chinul

Critică, eseu 139autenticităţii existenţiale”, opineazăNicolae Florescu 13 .Astfel, stilul şi scrisul frumosvor fi repudiate în mod constant şicu vehemenţă în favoarea aridităţii,a exprimării eliptice, a frazei neîngrijiteşi a punctuaţiei arbitrare. Sfidândvechile tratate retorice, adepţii„noului roman” vor susţine nouaestetică cu maximă eficacitate înscrierile lor. Astfel, în aspiraţia spreautenticitate, „scriitura” lui ClaudeSimon va face abstracţie de maitoate convenţiile exprimării criptice,lăsând frazele ade seori neîncheiateşi pledând pentru o punctuaţiearbitrară. Impresia de autenticitateeste neîndoielnică la parcurgereaunor secvenţe, care abundă în propoziţiieliptice, deoarece acesteapar a fi scrise sub febra trăirii spontaneşi sincere. Dincolo însă deorice abolire a normelor, nu oricinescrie fără prejudecăţi estetizante,obţine, în mod automat, producţiiliterare valoroase sub raport literar.Astfel, abordând problematicascriiturii diaristice care, se pare,reflectă cel mai pregnant oroareade stil şi fraze, Roland Barthes oconsideră neautentică tocmai pentrucă „este fără verb”, cu „abrevieriinsuportabile, codificată închip inesenţial, contradictoriu şiiritant”. Mai mult decât atât, stilulpatetic şi înflorit poate să funcţionezeuneori ca expresie „sinceră”a unei sensibilităţi, deci ca însemnal autenticităţii.NOTE1Mircea Eliade, Originalitate şiautenticitate, în Fragmentarium, Bucureşti,Editura Humanitas, 1994,p. 176.2Idem, p. 174.3Kant, Critica facultăţii de judecată,trad. de V. Zamfirescu şi A. Surdu,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1981, p. 197-198.4Apud Tamara Cărăuş, EfectulMenard. Rescrierea postmodernă:perspective etice, Piteşti, Editura Paralela45, 2003, p. 11. A se vedea, înacest sens, şi Ch. Taylor, The Ethics ofAuthenticity, Harvard, University Press,1998, p. 29.5Leon Wieseltier, Împotriva identităţii,trad. de Mircea Mihăieş, Iaşi, EdituraPolirom, 1997, p. 83.6Cf. Correspondence, III, Paris,Bibliothéque Charpentier, 1904,p. 376.7Ştefan Aug. Doinaş, Orfeu şitentaţia realului, Bucureşti, Editura Eminescu,1974, p. 21.8Pentru artă literară, Bucureşti,Fundaţia pentru literatură şi artă, 1934,p. 142, 148.9Mircea Zaciu, Marian Papahagi,Aurel Sasu, Dicţionar esenţial al scriitorilorromâni, Bucureşti, Editura Albatros,2000, p. 640.10G. Călinescu, Opere, II, ediţieîngrijită de Al. Rosetti şi L. Călin, Bucureşti,Editura Minerva, 1979, p. 389.11Mircea Eliade, Conspiraţiatăcerii, în „Cuvântul”, an. III, nr. 893,1927, p. 1.12Mircea Eliade, Vasile Savel,„Seara a 13-a”, în „Cuvântul”, an. III(1927), aprilie 20, nr. 740, p. 1.13Nicolae Florescu, Profitabilacondiţie, Bucureşti, Cartea Românească,1983. p. 224.

140Dorina BUTUCIOCDialogDRAMAT(urg)icdublu:Mozart şi Salieri –Puşkin şi... Cheianu„…el a avut nobleţea să renunţe lamulte frumuseţi muzicale, care-ifăceau opera să strălucească,doar pentru că acestea alungeaupiesa şi încetineau acţiunea…”BaumarchaisÎn luna mai a anului 1997, însala principală a Palatului Justiţieidin Milan, a avut loc un proces judiciarneobişnuit: a fost examinatăo crimă cu o vechime de 200 deani. Deşi primele negări publice aleacuzaţiilor la adresa compozitoruluiAntonio Salieri au apărut încă în1824, Salieri a fost achitat, în baza„absenţei datelor infracţiunii”, abiadupă două sute de ani. Din punctde vedere juridic el este nevinovat,dar în memoria posterităţii a rămasşi rămâne un asasin.Mitul despre otrăvirea lui Mozartde către Salieri provine de la o„mărturie” a acestuia, pre(a)luată şidezvoltată de către A. S. Puşkin întragedia Mozart şi Salieri.Aspectul documentar, psihologicşi moral al acestui mit, precumşi importanţa personalităţilor implicateîn „proces” depăşesc limiteleunui simplu caz juridic şi configureazăparametrii unei adevărateepopei. Destinul dramatic al luilimba RomânăMozart şi legenda despre otrăvirealui au intrat în atenţia multor scriitori,compozitori şi regizori datoritămultiplelor enigme care îi însoţeaucelebritatea şi numele. Criticul N. N.Ardens scrie: „Imediat după moarte,în jurul numelui său s-a formatmult mister… Cercetările biograficeşi polemicile referitoare la numelelui continuă până în prezent. Secreează noi romane, nuvele, filmeartistice” 1 .Scriitorul maghiar Béla Balázsa scris o „biografie dramatizată acompozitorului” în limba germană.Multe dintre episoadele acesteipiese amintesc scene din „micatragedie” a lui A. S. Puşkin. Acelaşisubiect l-a determinat şi pe cunoscutuldramaturg Peter Shaffer săscrie piesa Amadeus, care a avutun succes enorm.Un film cu aceeaşi denumire,al regizorului M. Forman, turnat înbaza piesei amintite, a avut, de asemenea,un succes mondial şi a fostdistins cu opt Premii Oscar. În 1971a fost realizat un film-spectacol înbaza Micilor tragedii de A. S. Puşkin.Teatrul de dramă şi comedie„N. Aroneţki” din Tiraspol a montatspectacolul Mozart şi Salieri în regialui Aleksandr Andrienko. Ideea asasinatului(prin otrăvire) a fost vehiculatăşi în opera lui N. A. Rimsky-Korsakov, intitulată Mozart şi Salieri.Constatăm, astfel, că au existat destulde mulţi autori gata să (re)abordezeistoria calomnierii unei persoaneşi a venerării alteia. Puşkin i-a datacestei istorii o formă poetică,N. A. Rimsky-Korsakov a pus-o penote, Shaffer a dramatizat-o, iar Formana ecranizat-o.Drama vieţii şi morţii lui Mo-

Critică, eseu 141zart nu şi-a diminuat nici în prezentatractivitatea. În nuvela antiistoricăMozart, Eduard Radzinski scriecă baronul Van Switen ar fi încercatsă transforme viaţa lui Mozartîntr-un calvar, considerând că pecompozitor geniul îl vizita datorităsuferinţei.Piesa lui C. Cheianu Achitarealui Salieri se înscrie în contextul dialectical reluării acestui subiect supravehiculat,scopul autorului fiindde a-i da Cezarului (în acest caz, luiSalieri) ce este a Cezarului.Avem în faţă aşadar două lucrăricu aceeaşi temă: Mozart şiSalieri de A. S. Puşkin şi Achitarealui Salieri de C. Cheianu. Bineînţeles,acestea diferă, atât din punct devedere valoric, cât şi sub aspectulconcepţiei auctoriale. Însă lecturalor comparată face posibilă revenirea,pe drumuri diferite, la acelaşisubiect, privirea personajelor enface şi en profil, precum şi examinareamai multor variaţii la tema vieţiişi morţii lui Mozart.J. Barth susţine că „autorulpostmodernist ideal nici nu-i respinge,nici nu-i imită pe părinţii săimodernişti din secolul al XX-lea şinici pe bunicii săi premodernişti dinsecolul al XIX-lea”. Parafrazându-l,observăm că Puşkin stabileşte cu„bunicii” săi din secolul al XVIII-lea şicu „părinţii” săi din secolul al XIX-lea,avant la lettre, un dialog literar înspirit postmodernist. Or, el credeaîn necesitatea şi imanenţa unei legăturistrânse a creatorului cu literaturatrecutului, cu cercul „obiectelorcomune” durabile, selectatede timp. Cercetătorul dramaturgieipuşkiniene O. Feldman susţine că„…întregul material acumulat decultura umană precedentă, aceastălume neorganizată, haotică aexperienţei spirituale a generaţiiloranterioare devenea un termen dereferinţă pentru operele lui Puşkin” 2 .Este cunoscut faptul că poetul rusera impresionat de patosul etic şi delaconismul dramelor lui Barry Cornwal,de istorismul şi realismul operelorlui Shakespeare, piesele acestoraconţinând subiecte, motive şitehnici comune. În spiritul „eterneireîntoarceri”, C. Cheianu revine laacest subiect atât prin semnareascenariului piesei Amadeus, montatăla teatrul „M. Eminescu”, câtşi prin scrierea dramei Achitarealui Salieri. El re-absoarbe aceastătemă din monografiile dedicate luiMozart, inclusiv din biografia citatăîn text scrisă de Baronul von Nissenşi soţia sa, Constanse, fosta soţiea lui Mozart, apoi re-interpreteazădrama lui Puşkin Mozart şi Salieriprin trimiterea intertextuală directăîn fraza „Cum poate sălăşlui în acelaşiom un geniu şi un monstru?”şi re-creează o versiune juridicodramaturgicăa circumstanţelormorţii lui Mozart, ascunzându-sedupă o mască gravă / ironică şi critică/ indulgentă. Originale sunt şielementele care amintesc de teatrulabsurdului: scena în care suntprezentaţi soţii von Nissen (cuplul„nedespărţit” sau „pseudocuplul”,parodie a dublului romantic), incursiuneafelină a Doamnei Constansevon Nissen şi jocul „de copii de-apisica şi şoarecele”.Dramaturgii stabilesc un contactinedit nu numai cu trecutulliterar şi cultural, ci şi cu cel istoric,prin abordarea destinului unorpersonalităţi reale, fiecare având

142„a da seama” în faţa acestora înfuncţie de gradul de veracitate aexpunerii faptelor. În ordinea acestoridei, L. Teodorescu scria: „Pizmaşulcare a putut să fluiere DonJuan-ul, a putut să-i otrăvească şicreatorul. Trebuie să recunoaştemcă este un punct de plecare destulde discutabil pentru o piesă careputea să compromită nejustificat unom de o remarcabilă notorietate” 3 .A. S. Puşkin poate fi „condamnat”pentru faptul că a „calomniat” uncontemporan, necunoscând detaliireale din istoria lui Mozart şi Salieri.Dar poate fi „achitat” şi el, în bazafaptului că s-a lăsat cucerit de unelan artistic impetuos şi a creionato parabolă, multe dintre frazele căreiaau devenit aforisme. PentruA. S. Puşkin, istoria este şi pretext,şi patos; pentru C. Cheianu istoriaeste ca o bucată de piatră, debronz sau de aur. Spre deosebirede sculptor, el nu înlătură tot ce ede prisos, ci adună şi selectează,prin forţa imaginaţiei, principalul. Înpiesa Achitarea lui Salieri, principiulistorismului este respectat, actualizându-seproblematica etico-filozoficăa mitului.„Evenimentul istoric în sine,oricare ar fi importanţa lui, nu estereţinut de memoria populară şiamintirea lui nu înflăcărează imaginaţiapoetică decât în măsuraîn care acest eveniment istoric seapropie de un model mitic” 4 , scriaMircea Eliade. Prezumţia asasinăriilui Mozart de către Salieri a „incendiat”imaginaţia lui A. S. Puşkin, acărui piesă a re-lansat mitul despreotrăvirea ilustrului compozitor şi aprovocat apariţia unui şir de legende,interpretări, versiuni, analogii.limba RomânăC. Cheianu şi-a asumat rolul de„pompier” al spiritelor „încinse” demisterul acestui mit, propunându-şica scop eliminarea oricăror nedumeririşi dubii.„Se întâmplă câteodată, foarterar, să se poată surprinde peviu transformarea unui evenimentîn mit” 5 , afirma M. Eliade. În fond,A. S. Puşkin a creat un mit, a exprimatidei generale prin mijloace dramatice.Piesa conţine şi alte motivemitice: al Omului negru, al Requiemuluilui Mozart, al incompatibilităţiigeniului cu crima. În spirit postmodernist,C. Cheianu le re-semnifică,creând un alt mit – al dorinţei omuluitalentat (nu neapărat şi genial) dea rămâne în istorie, fie şi prin asasinareareală sau imaginară a unuigeniu. Este cunoscut faptul că romanticiisecolului al XIX-lea cultivaumitul geniului. Prin replicile lui „Lorenzoda Ponte”, unul dintre personajelepiesei sale, C. Cheianu demitizeazăcultul geniului mozartian,caracterizându-l drept „…un tinerelscund şi şters, lipsit de orice şarmşi distincţie…”, reducându-i notorietateala o „…modă trecătoare…”.Acelaşi personaj real / fictiv al drameiistorice / dramaturgice Mozartşi Salieri enumera următoarelecauze pentru atribuirea calificativuluide geniu lui Mozart: „Pentrucă a murit de tânăr! Şi pentru căl-au înmormântat ca pe un sărac”.În prezent, susţine M. Cărtărescu,„estetica însăşi renunţă la ideeade valoare absolută, la noţiuni ca„geniu”, „capodoperă” 6 . C. Cheianuironizează genialitatea prin repetareainsistentă şi obsedantă a familieilexicale a cuvântului „geniu” decătre personajul „Shubert”, propu-

Critică, eseu 143nând o definiţie „proprie” a geniului,prin intermediul replicilor personajuluiAloizia Lange: „Sunt gravi, auprestanţă, rostesc lucruri inteligenteşi neînţelese, îi farmecă pe toţi…,îmi imaginam întotdeauna că suntînalţi”. Cultul geniului se crea, pe deo parte, prin lupta, cu final tragic,a geniului împotriva mediului ostil,şi, pe de altă parte, prin umilirea şichiar demonizarea unei personalităţiistorice, a unui talent obişnuitdin anturajul geniului. Or, mitul Mozart– Salieri ar fi fost imposibil învarianta Mozart – Beethoven sauMozart – Shubert. Revenim, astfel,la maxima biblică: „…oricui are ise va da, iar de la cel ce nu are şiceea ce are i se va lua” (Luca, 19-26). Este sugestivă în acest sensultima replică a lui Salieri din piesalui C. Cheianu: „Mi-a răpit totul! El aplecat în paradis, iar mie mi-a lăsatinfernul! Mi-a refuzat până şi gloriade a-l fi ucis! Am trăit două vieţi! Înuna am adunat, iar în cealaltă totuls-a risipit! Ce nenorocire! Ce nedreptate!”.Asemeni lui Mozart, Puşkinera „contaminat” de ideea genialităţii.A. Ahmatova susţine, alături dealţi cercetători ai operei puşkiniene,că drama Mozart şi Salieri porneştede la o experienţă personală apoetului, deci – din interior. Modalitateade prezentare a personajuluiMozart reflectă suferinţele reale alelui A. S. Puşkin. Unii cercetători auidentificat chiar o legătură între stărilede spirit ale lui A. S. Puşkin din1830 şi procedeele tehnice ale compoziţiei7 . Privită din exterior, piesalui A. S. Puşkin conţine referinţe laproblemele realităţii istorice concretea acelor ani. Lumea în care aparegeniul este supusă misticismului,este bigotă, arogantă, răzbunătoare.În piesa Achitarea lui Salieri C.Cheianu re-scrie soarta omului deartă. El renunţă la biografism în favoareageneralizărilor. Experienţareflectată în piesă, chiar dacă e ancoratăîn temporalitate, are un caractergeneralizator şi se suprapuneunui prezent continuu. Din punct devedere filozofic, poetic şi dramatic,timpul real este abstractizat, iar spaţiuleste comprimat şi (re)dus (la un)într-un „ospiciu”. Conturarea realităţiişi, în acelaşi timp, abstractizareafilozofică constituie substratul estetical acestei drame. Ca şi în piesapuşkiniană, se recurge la accentuareasemnificaţiei istorico-sociale, laprezentarea moravurilor, a relaţiilorsociale şi a transformărilor colectivecu repercusiuni asupra psihologieiumane.Or, acestea conferă piesei onotă de profund tragism, elementinedit în universul artei puşkinienela acea dată, prefigurând uneleintonaţii angoasante ce se vorface auzite mai bine în teatrul absurduluişi în cel postmodernist.Existenţialismul va dovedi, într-oformulă supremă, că şi conjuncţiadintre tragic şi realitate se supune„eternei reîntoarceri”, dar apogeulacestei demonstraţii îl va atingeteatrul absurdului. Chiar dacă farsatragică deţine monopolul, se poateconstata totuşi că teatrul postmodernistinstituie o nouă poetică atragicului. Piesa lui C. Cheianu (se)impune nu (printr-)o metafizică a„râsu’-plânsu’”-lui stănescian / ionescian,ci (printr-)o filozofie ce setermină întotdeauna cu un fiascopost-becketian. Intensitatea tragi-

144limba Românăcă este potenţată in crescendo prinsuprapunerea destinului unor personajeliterare peste cel al unor persoanereale, abstractizate poetic. Înaceste drame se desfăşoară tablouldublu al răului care acţionează: laPuşkin – 1) Tragedia geniului, naivîn credulitatea sa, şi 2) Tragediatalentului, închis în sine, aducânddistrugere şi moarte; la Cheianu –1) Tragedia geniului într-o societate„in-di-fe-ren-tă” şi 2) Tragedia talentuluicare vrea să devină geniu.Fiecare dintre protagonişti joacă, deasemenea, un dublu rol: de victimăşi de criminal. Investigaţia acestorlucrări este una de ordin moral, relevatăprin abordarea unuia dintrecele mai frecvente motive ale tragediei– crima.Dramatismul interior al personajelorpuşkiniene nu se manifestăîn situaţiile tensionate în care seaflă, ci în dilema morală despre necesitateaalegerii între două hotărâri.Este o re-luare, o re-interpretare acelebrei fraze „A fi sau a nu fi….”,crima fiind prezentată ca o soluţieposibilă. Drama ne afundă mereu înabisul tragicului, unde „…raza vieţiipăleşte mereu în faţa morţii, iar negrulîşi extinde tot mai mult aripilepeste destinele umane” 8 . Totodată,ea emană o lumină a vieţii, sporităde imaginea lui Mozart, de energiasa vitală şi cea creatoare, de muzicarăsunătoare.Ambele piese sunt marcatede tragism. La C. Cheianu, dramarevelează un fel de armonie tragicăşi surprinde echilibrul unui procescu dublu sens: dramatic şi juridic.Schiţând traiectoria posibilă a unuiproces juridic, C. Cheianu caută altecauze ale tragediei şi alte argumenteale unei anti-crime. Prin vocilepersonajelor sale, el răspunde laîntrebările: „Care este cauza morţiilui Mozart?” şi „E adevărat că Salieril-a otrăvit pe Mozart?”. La prima,personajele răspund succesiv:„in-di-fe-ren-ţa”, „moda trecătoare”,„publicul”, la a doua – „fals”, „zvonuri”,„genial”, „absurditate”, „aberant”,„minciuni”, „totul e posibil”. Astfel,piesa lui C. Cheianu se situeazăatât sub semnul deriziunii tragicului,cât şi sub cel al potenţării sentimentuluitragic al existenţei umane.Ceea ce urmăreşte cu precădereautorul este crearea unui tabloudramatic autentic.Plasându-şi personajele într-osituaţie-limită, deci tragică, ambiidramaturgi reexplorează teme, procedeeşi tehnici caracteristice altuigen literar. Or, rezultatul dialoguluiviu (re-constructiv) cu tradiţiaşi inovările ambilor dramaturgi austimulat funcţionarea „impurităţii”,a „heterogenităţii” şi a determinatapariţia unor texte dramatice „hibride”.A. S. Puşkin a amalgamat intuitivgenurile literare, drama sa reprezentândo sinteză lirico-dramatică.El a rămas poet prin felul dea percepe şi interpreta lumea, princrearea unui univers artistic dominatde legea armoniei, a echilibruluişi a simetriei geometrice şi prinfaptul că a scris drama în versuri.Cercetătoarea Leonida Teodorescuafirmă: „Evident, versurile nu reprezintădecât un mod de vorbire (încătradiţional, în acea vreme, pentrudramaturgie), care nu apare neapăratca urmare a dominaţiei poetice aoperei puşkiniene” 9 . Susţinem însăcă nu este aici vorba doar despre

Critică, eseu 145o dominaţie a poeticului, ci de oconsubstanţialitate a acestuia cudramaticul.Rămânând fidel orientărilorestetice ale generaţiei literare postmoderniste,C. Cheianu participădemonstrativ la fenomenul suprimăriifrontierelor dintre genuri. Valenţadefinitorie a textului său este „invazia”epicului şi a juridicului în teritoriuldramaticului. Astfel, piesa poatefi citită din perspectiva următoarelorcombinaţii „de gen”: a) Dramă-povestire;b) Povestire dramatizată;c) Dramă juridică; d) Proces juridicdramatizat.În Mozart şi Salieri motivul viaţă-moarteeste susţinut pe plan real(Mozart bea otrava), dar şi pe plansimbolic (Mozart scrie un Requiempe care i-l comandă „un om negru”).A. S. Puşkin îl (im)pune pe Salierisă-şi deruleze în faţa cititorului viaţa,accentuând motivele care-l (con)duc spre crimă. C. Cheianu, ascunsdupă masca „Procurorului” – „avocat”,dialoghează între patru ochi cu„personajele-martori”. El le îndeamnăsă privească aceeaşi peliculă dela un capăt la altul pentru a demonstrafalsitatea crimei. Moartea esteinvocată în piesă direct, prin „restabilireazilei de 4 decembrie”, şi indirect– prin încercarea lui Mozart „dea cânta pasaje din Requiem”. Autorulintroduce în piesă şi episodul cutentativa de suicid a lui Salieri, caresimbolizează fie dorinţa de a validapseudo-omorul lui Mozart, fie încercareade a asasina Mozart-ul dinsine, adică geniul.În piesa lui A. S. Puşkin, Salieriilustrează incompatibilitateageniului cu crima abia după comitereacrimei monstruoase şi îşidezvăluie propria incapacitate dea fi geniu. Este vorba de faptul călipsa geniului face posibilă crima,iar condiţia de criminal exclude calitateade geniu.Pentru Salieri, Mozart este „unnebun”, „un pierde-vară”, dar şi unzeu, un geniu. I. M. Nusinov susţinecă Salieri, fiind un compozitordeosebit de talentat, este copleşitde „dorul de genialitate” 10 . Belinski,şi mulţi după el, au considerat căideea piesei Mozart şi Salieri sereferă la „esenţa sau relaţiile reciprocedintre talent şi geniu”. Confruntareaprincipală se producedeci între talent şi geniu, în caretalentul (Salieri) îi este superiorgeniului (Mozart) ca inteligenţă şiconştiinţă, dar este net inferior caforţă de creaţie. Dramaturgii supunre-examinării problema sensului şia esenţei actului artistic, valoarea luietică şi formală, tipologia contradictoriea artiştilor. Astfel, ies în scenădouă tipuri de artişti, „doi fii ai armoniei”şi se opun două personalităţiantitetice: personalitatea luminoasă(frizând naivitatea) a lui Mozart, uncopil al naturii şi un geniu natural, şipersonalitatea sumbră şi mediocrăa lui Salieri.Unii cercetători susţin că acestepiese sunt nişte tragedii despreprietenie. Întrebate succesiv „În cerelaţii se aflau Mozart şi Salieri?”,personajele lui C. Cheianu răspund:„Erau amici, nu?”(„Beethoven”),„Erau mari amici” („Lorenzo da Ponte”),„Erau prieteni” („Cavalieri”). Alţicritici afirmă că tema principală a tragedieieste invidia, o maladie „colaterală”a prieteniei, capabilă să contaminezeomul şi să-l impulsionezela comiterea unei crime grave.

146A. S. Puşkin considera cazulotrăvirii lui Mozart de către Salierica fiind posibil din punct de vederepsihologic, motivul crimei constituindu-lpizmuirea geniului de cătretalent. La antipodul ideii puşkiniene,C. Cheianu susţine că geniul estecel care avea motive să invidiezetalentul. Or, „Martorul X” confirmăaceastă supoziţie: „Salieri dispuneade tot ce-şi poate dori un artist şiun muritor: renume, succes, bogăţie.Mozart nu avea nimic din toateastea”. Personajele lui C. Cheianu,ca, de altfel, şi Mozart în piesa luiA. S. Puşkin, îl consideră pe Salierigenial.Invidia, care l-ar fi împins peSalieri la crimă, are o motivaţie psihologicămai complexă. „Problemacentrală este problema puterii înplanul realizării sau aspiraţiilor individuale:Salieri este stăpânit de seteade putere. A impune concepţiasa despre artă şi a o nega pe ceaa lui Mozart, a sacrifica harul spontanşi liber idolului trudei înseamnă,pentru Salieri, a-şi afirma puterea,a fi stăpân, a stabili dreptatea înviaţă” 11 , afirmă T. Nicolescu. Astfel,în piesa lui A. S. Puşkin, crimaca formă de manifestare a puteriicapătă în ochii criminalului o justificaremorală profundă şi o logicăsurprinzătoare. Salieri îşi asumărolul unui instrument al destinuluişi se consideră îndreptăţit să înfăptuiascăun act de justiţie supremă.Anume această calitate artificială,de judecător absolut, constituieimboldul crimei. În planul sugestieidramatice, punctul culminant al ambiţiiloracestui erou reprezintă şi momentulfinal al prăbuşirii sale reale.Cuvintele aruncate întâmplător delimba Românăcătre Mozart („Geniul şi crima suntincompatibile”) îl condamnă pentrutotdeauna pe Salieri la neputinţa dea se ridica mai pre(a)sus de alţii,de a fi „supraom” (nietzschian) şi...geniu. În piesa lui C. Cheianu, nudoar Salieri, ci fiecare erou îşi asumădrepturi şi decizii superioare, incompatibilecu calitatea lor umană.Deci, în baza unor ipoteze „biografice”,autorii re-construiesc un şir deprobleme, tentaţi să extragă conflicteprofunde, reale şi vitale şi săle dea un sens general-uman. Or,aceste piese nu se bazează totuşipe conflictul dintre geniu şi talent /om lipsit de talent, şi nici pe coliziuneapoziţiilor şi a artelor. Rădăcinileconflictului acestor drame seaflă în interiorul omului, în natura luispirituală contradictorie, implicândimpulsuri incontrolabile, dar şi înexterior, în ciocnirea tragică dintredouă tipuri de estetică, dintre douăsisteme culturale, deci – în veşnicaluptă dintre „antici şi moderni” şi înconflictul dintre geniu şi societate.În ambele piese conflictul estedinamic, autorii evitând soluţiilenete şi evaluările morale. Dacă înpiesa lui A. S. Puşkin primul act eunul al întrebărilor, iar al doilea alrăspunsurilor, la C. Cheianu dramaeste constituită dintr-o succesiunelogică de întrebări şi răspunsuri,pe modelul desfăşurării unui procesjuridic. Subiectul este „închis”:coliziunea tragică, anunţată la deschidereacortinei, este valabilă şipentru finalul piesei.Autorii analizează punctul culminantal conflictelor dramatice şi alpasiunilor. Ei întrevăd viaţa interioarăa sufletului omenesc în exploziile„pasiunilor adevărate” şi în „furtuni-

Critică, eseu 147le” critice violente. Personajele sunt(sur)prinse în actele cele mai intime,tainice, contradictorii şi sunt plasate,în momentele cele mai tragice,la graniţa dintre viaţă şi moarte. „Aldoilea plan”, intern, al vieţii eroilor,este mai important decât „primulplan”, extern, al comportamentuluilor. Autorii analizează natura pasiunilornu în ascensiunea acestora,ci în punctul de maximă tensiune.Aprofundând unele modalităţi deanaliză psihologică, ambii suntinteresaţi mai mult de „adevărul”şi de „logica” pasiunilor decât deevoluţia lor.Pentru A. S. Puşkin, esenţialăeste depistarea sursei unor stări despirit. Prin urmare, nu-l intereseazăatât mecanismul fabulativ al crimei,cât identificarea „patimilor” şipătrunderea „în adâncurile inimii”,după propria lui expresie, în „microcosmosul”sufletului omenesc. Elcoboară în subteranele sufletului,dezvăluind zbuciumul mistuitor şipasiunile patologice ale acestuia.A. S. Puşkin tran-scrie o dramă aunor caractere de o reală forţă lăuntrică,marcate de contradicţii. Piesalui C. Cheianu este una a situaţiilorbazate pe antagonismul „veridic”al caracterelor complexe, autorulconfigurând o analiză profundă afirii umane în diverse situaţii.În drama lui A. S. Puşkin personajelesunt şi co-autori: Mozart poatefi transpus în ipostaza persoanei Isau a III-a singular, iar Salieri este un„tu”, participantul unui dialog în careîşi expune părerea şi este ascultatde către autor. Pentru C. Cheianu,Salieri este un „el”, supus unor adevărate„probe” atât de către personaje,cât şi de către autor.În centrul atenţiei dramaturgilor(şi al cititorilor) se află nu atâtMozart, cât Salieri. La A. S. Puşkin,geniul joacă un rol secundar, în timpce lui Salieri i se atribuie rolul principalşi i se permite să se confeseze.Monologurile sale sunt gânduriinterioare adresate unei lumi care leaude, dar care le înţelege şi le interpreteazădiferit. Exclamaţiile lui suntsecundate de remarca-ecou: „IntrăMozart”, apariţia şi funcţia personajuluiservind drept dovadă a justeţeigândurilor lui Salieri şi drept argumentpentru sentinţa finală. Mozartnu intră în scenă ca un erou capabilsă schimbe sau să introducă cevanou în subiect.La C. Cheianu ambele personajesunt „principale”, doar căSalieri este personajul principal inprezentia, iar Mozart – un personajprincipal in absentia. Or, aceastătehnică de plasare a „greutăţii”operei pe umerii a doi „atlanţi” tangenteazăcu tehnica de multiplicarea eu-lui. Mozart îşi poate însuşicelebra formulă a lui Rimbaud, fiindpersonaj principal in absentia sau /şi Umbră, sau / şi „Procuror”, sau /şi „Judecător” etc. Dacă la A. S.Puşkin „istoria are timp” să-l ascultepe Salieri, la C. Cheianu „istoria segrăbeşte”, iar monologul lui Saliericonţine doar câteva fraze iniţiale,câteva puncte de suspensie şi câtevafraze finale „deschise”. Teatrulpostmodernist re-utilizează tehnicade reducere a limbajului personajuluila gradul zero, propunând spre„ascultare” un monolog al tăcerii.Or, la C. Cheianu Salieri este privatatât de dreptul la cuvânt, cât şi dedreptul de „autor” al crimei. Aceastăidee trebuie citită ca „în oglin-

148dă”, adică: Omul care nu a pututdemonstra că este vinovat, nu vaputea demonstra nici că nu estevinovat. „Tu însuţi îţi eşti judecatasupremă”, îi insufla Poetului (sieşi)A. S. Puşkin. Salieri se considerăjudecător suprem nu numai al proprieipersoane, ci şi al lui Mozart. Înpiesa lui C. Cheianu acest personajnu-şi mai asumă rolul de judecător,deşi se vrea, indirect, judecător,fiind judecat el însuşi, în mod direct,de alţii. La începutul piesei Salierieste obsedat de „dorinţa firească şinobilă” de a se „elibera de povaracelui mai greu păcat al vieţii”, iarla finele dramei este deconspiratăadevărata lui intenţie – aceea de aavea „gloria de a-l fi ucis” pe Mozart.Asemeni personajului din Divinacomedie, A. S. Puşkin şi C. Cheianuse aventurează într-o călătorieprin Infernul, Purgatoriul şi Paradisulvieţii şi morţii lui Mozart şi ale luiSalieri, fiind ghidaţi de o atitudine deveneraţie dublată de ironie.Disoluţia limbajului determină,în piesa lui C. Cheianu, negareapersonalităţii personajelor, acesteaintrând într-o criză de identitate şi,în final, într-un „vid de identitate”.Ambiţios să re-interpreteze crizaidentităţii, teatrul postmodernistdefineşte „eul de gradul zero” prinînvestirea lui cu o personalitateconfuză şi opacă. Pentru a potenţadepersonalizarea personajelor,C. Cheianu recurge la tehnica negăriiduble a identităţii, luând întreghilimele numele acestora, la rândullor – ubicue. Personajele „secundare”sunt şi nu sunt reale, suntşi nu sunt nişte remarcabile generalizări,sunt şi nu sunt purtătoare aleunei mari idei filozofice.limba Română„Geniul şi crima sunt incompatibile”,gândeşte, în glas, Mozart,dar nu pronunţă nici o sentinţă, cine invită la reflecţii: „Nu-i aşa?”.Puşkin răspunde „da”, Cheianu –„nu”. Ideea principală a dramei luiA. S. Puşkin se conţine în primeledouă rânduri, în care Salieri conchidefilozofic: „Все говорят: нетправды на земле. / Но правдынет – и выше”. În piesa lui C. Cheianu,Salieri justifică acest postulat,exclamând: „…El a plecat în paradis,iar mie mi-a lăsat infernul!… Cenedreptate!”.Caracterul verosimil al drameilui A. S. Puşkin se materializeazăîntr-o viziune profundă asupra ecuaţieiexistenţiale, expusă în termenicu valoare de simbol. În piesa lui,Violonistul orb reprezintă simbolulstrăzii care atentează la arta geniuluişi o denaturează. În sens artisticobiectiv, Omul negru con-figureazăamintirea fantomatică a nelibertăţii,reprezentând, totodată, simbolulputerii inevitabile a răului ce se opuneînceputului constructiv şi aducemoarte, iar în sens artistic subiectiv-romanticel este simbolul singurătăţii(ca şi la Alfred de Musset).În piesa Achitarea lui Salieri,motivul (in)existenţei „crimei” dobândeştefuncţie simbolică, care(se) cere a fi descifrată.Cert este că, prin valoarea lorsimbolică şi stilistică, ambele pieseîncifrează şi codifică textul şi propunnoi rezolvări dramatice.A. S. Puşkin îşi denumeştepiesele scurte „încercări de studiidramatice”, „experienţe dramatice”,„studii dramatice”, acestea evidenţiindu-seprin inedit, armonie, laconism.Drama Mozart şi Salieri de-

Critică, eseu 149notă noi posibilităţi structurale, unnumăr limitat de scene şi de personajeşi re-aplică regula „unităţilor”teatrului clasicist: de timp, de loc şide acţiune.Piesa lui C. Cheianu abundăîn puncte de suspensie, fragmentări,echivocuri şi ambiguităţi,alogisme şi şarade, confuzii şi aluzii.Autorul uzitează de procedeulrepetării aceleiaşi replici de cătremai multe personaje, de referireaintertextuală la opera puşkiniană,de citarea haotică a unor fraze dinprogramul francmason, de tehnicaunor pseudo-dialoguri în stilulteatrului absurdului. Discursul luiC. Cheianu se în-scrie, deopotrivă,atât în registrul savant (academicşi enciclopedic), cât şi în cel ironic.Autorul postmodern revizuieşteradical modul de implicare în text,stabilind o „dublă enunţare” a discursuluidramatic: a) mediat, prinintermediul personajelor care devinpurtătoare de cuvânt; b) direct, prindidascalii. C. Cheianu în-scrie atâtdidascalii obişnuite, cât şi didascaliileautonome, care se adreseazăfie unui personaj, suprapunându-secu aparteurile, fie cititorului (avândo funcţie identică cu cea a comentariilormetanarative), fie regizorului,sugerându-i acestuia noi posibilităţide interpretare a textului şi de transpunereîn scenă.Ambii dramaturgi utilizeazădeci mijloace teatrale de sugestieartistică şi introduc în drame muzica,evidenţiind polifonia pieselor.„…Muzica din Mozart şi Salieri, carereprezintă afinităţi cu caracterizareaşi obţine rolul principal în dezvoltareasubiectului şi a personajelor, nueste doar un efect scenic extern,ci un element autentic al acţiuniidramatice, aprofundând conţinutulsău tematic” 12 . În această „micătragedie” muzica răsună de trei ori.Falsificarea profanatoare a muziciilui Mozart de către Violonistul orb şireacţia blândă-veselă a compozitoruluiîi sporeşte lui Salieri dispreţulfaţă de acesta şi serveşte drept argumental meditaţiilor sale. A douaoară Mozart cântă el însuşi, muzicalui denotând multă clarviziune şi geniu,stimulându-l pe Salieri să comităcrima. A treia oară muzica răsunădupă săvârşirea crimei, Mozart cântându-şi(sieşi) genialul Requiem.Dacă în drama lui A. S. Puşkin funcţiade element dramatic semnificantîi revine doar muzicii lui Mozart, încea a lui C. Cheianu sunt re-aduseîn scenă atât muzica acestuia, subdirijarea şi la îndemnul lui „Shubert”,cât şi compoziţiile reprezentativeale lui Salieri, fredonate fragmentarde către „Procuror”.Finalul piesei lui C. Cheianuare valoarea unei culminaţii duble(achitarea şi decorarea lui AntonioSalieri) şi a unui deznodământ neordinar,moartea lui Antonio Salieridenotând şi accentuând ironia (sorţii)şi absurditatea (atât a gestului,cât şi a vieţii). Piesa lui A. S. Puşkinse termină în momentul în carecrima este fixată, iar mecanismulei – desăvârşit. Dat fiind faptul cămoralitatea profundă a piesei salenu putea să susţină triumful amoralităţiişi finalul trebuia să aibă asupracontemporanilor efectul unui şoc,dramaturgul a recurs la tehnicaunui final... „neîncheiat”, ca semnal conştiinţei artistului care nu sepoate limita la formularea unor întrebărigeneral-umane şi al integri-

150tăţii omului care nu îndrăzneşte sădea un răspuns pripit. Astfel, unadintre „micile tragedii” din Boldinoale lui Puşkin s-a transformat în una„mare”. Prin această dramă începede fapt literatura întrebărilor retorice,adresate posterităţii.Directorul Fondului Internaţionalal lui Mozart cu sediul la Zaltzburg,Stefan Pauli, a declarat căuna dintre principalele enigme alemorţii genialului compozitor avea săfie descoperită în anul 2005. Estevorba despre o analiză ADN a craniuluicare îi aparţine, după toateprobabilităţile, lui Mozart, o probăţinută în ascuns mai mult de o sutăde ani. Proiectul are un dublu scop:să aducă un omagiu genialului compozitorla cei 250 de ani de la naşterece vor fi celebraţi în anul 2006şi să pună punct disputelor şi dubiilorprivind moartea sa. Numeroasecercetări istorice serioase, oglinditeîn / prin multiple documente, au validatabsurditatea tuturor acuzaţiilorlui Salieri.Numele lui Salieri a devenitsimbolul invidiei duşmănoase şi almediocrităţii. În terminologia juridicăşi în cea psihologică a apărut noţiuneade „sindromul Salieri” – crimăcomisă din cauza invidiei profesionale.Încercând să provocăm cititoruluiscepticismul faţă de mituri şifetişuri, sperăm că am reuşit să-llimba Română„achităm” pe Salieri şi să trezim admiraţiafaţă de muzica adevărată.NOTE1Ardens, N. N., Dramaturghia iteatr A. S. Puşkina, Moskva: Sovetskiipisateli, 1939.2Feldman, O., Sudiba dramaturghiiPuşkina, Moskva, Iskusstvo, 1975,pag. 169.3Teodorescu, Leonida, Dramaturgialui Puşkin, în Studii despre Puşkin,Bucureşti, Editura Univers, 1974,pag. 69-70.4Eliade, Mircea, Eseuri. Mituleternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere,Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1991, pag. 41.5Ibidem, pag. 42.6Cărtărescu, Mircea, Postmodernismulromânesc, Bucureşti, Humanitas,1999, pag. 65.7Feldman, O., Sudiba dramaturghiiPuşkina, Moskva, Iskusstvo,1975.8Nicolescu, T., A. S. Puşkin, EdituraAlbatros, 1978, pag. 140.9Teodorescu, L., Dramaturgia luiPuşkin, în Studii despre Puşkin, Bucureşti,Editura Univers, 1974, pag. 55.10Nusinov, I. M., Vekovâie obrazî,Literaturnaia entziclopedia, vol. 2,Moskva, 1930, pag. 135.11Nicolescu, T., A. S. Puşkin, EdituraAlbatros, 1978.12Bondi, M., Dramaticeskie proizvedeniaPuşkina, Moskva, Gosudarstvennoeizdatelistvo HudojestvennoiLiteraturî, 1960.

Critică, eseu 151Ofelia ICHIMPetru Manoliu:PASIUNEA pentruISTORIEPuţin cunoscută astăzi înperimetrul literaturii române,creaţia lui Petru-Virgil Manoliu(28.VI.1903, Mihăileni, judeţulBotoşani, – 29.I.1976, Bucureşti)a fost bine receptată în anii interbelici,însă o parte din scrierile lui auvăzut foarte târziu lumina tiparuluisau se mai găsesc, încă, în manuscris,urmând să fie recuperate deistoria literară. Semnătura sa conţineadoar primul prenume, al doilea,Virgil, fiind înregistrat pe actul dedeces; astfel, s-a putut reconstituinumele complet al scriitorului. PetruManoliu a fost publicist, romancier,dramaturg şi traducător. În timpulstudiilor universitare la Facultateade Litere şi Filozofie a Universităţiidin Bucureşti, P. P. Negulescu l-aangajat la Biblioteca Academiei Române.Licenţa şi-a susţinut-o târziu,în 1940. În 1941 a devenit membrual S.S.R. Efervescenta sa activitatepublicistică, dublată de interogaţiileexistenţiale din romane, a încetatcând, în 1945, i s-a interzis să maipublice, pe o perioadă de cinci ani,fiind acuzat că a scris „articole cucaracter antidemocratic”. Arestatşi condamnat, victimă a represiuniicomuniste, suportând, apoi, şirestricţiile domiciliului obligatoriu laCostişa, în judeţul Bacău, Petru Manoliuredactează, în această perioadă,pagini de jurnal, de eseu, lucrăridramatice, rămase, cele mai multe,în manuscris. După aceşti ani deprivaţiuni şi sacrificii, a abordat traducerileliterare, impunându-se, şiîn acest domeniu, ca un nume dereferinţă. Ultimii trei ani de viaţă i-apetrecut la Mogoşoaia, într-o izolarevoită faţă de familie, consecinţă aimpactului emoţional suferit în urmasinuciderii soţiei.În publicistica interbelică, textelelui apăreau şi sub semnăturileArhiman, Pet. Man, M. Erasm,Dr. Nicolai, Petru M., Flamel. A făcutparte dintr-o generaţie care a impulsionatviaţa culturală românească,sincronizând-o tot mai mult cu spirituleuropean, dar, în acelaşi timp,conturându-i identitatea naţională:Mircea Eliade, Emil Cioran, MihailSebastian, Anton Holban, C. Noica,Mircea Vulcănescu, N. Steinhardt,Petru Comarnescu, Petre Pandrea,Edgar Papu ş.a.Abordarea elegantă şi plinăde firesc a filozofiei lui Nietzsche,Heidegger şi a altor gânditori relevăcalităţile eseistului de mare rafinamentcare a fost Petru Manoliu, atâtîn paginile articolelor sale, cât şi înnenumăratele scrisori adresate luiCamil Petrescu, Emil Cioran, ca săamintim doar câţiva dintre prieteniicărora le-a împărtăşit entuziasmullecturii unei cărţi ori cu care a polemizat.Este semnificativă replicadată lui Mircea Eliade, sub titlul Alte„Soliloquii”, dovadă a dialogului deidei, productiv în plan intelectual,deşi izbucneşte din contrazicerea

152unor aserţiuni zidite ca o literă delege în conştiinţa generaţiei tinerede autorul lui Isabel şi apele diavolului.Comentariul are în vederechiar fraza de incipit a cărţii lui Eliade,găsind-o vulnerabilă: „Singurulsens al existenţei este de a-i găsiun sens”. Însă, pe tot parcursuleseului său, Petru Manoliu dovedeşteadevărate calităţi de vizionar,intuind impactul şi valoarea greude egalat a operei ce urma să fiescrisă de Eliade. Ca romancier, adebutat în 1935 cu Rabbi HaiesReful, urmat de Tezaur bolnav(1936), Moartea nimănui (1939),Domniţa Ralu Caragea (1939) şimonografia de popularizare Creangă,publicată în seria Cartea cuvieţi ilustre (1944). Dualitatea conştiinţei,luciditatea interogaţiilor întruautocunoaştere, adâncind, defapt, prăpastia dintre eurile carebântuie fiinţa umană, sunt tot atâtea„fapte” care alcătuiesc subiectulromanelor. Acestea se înscriu întrecoordonatele experimentalismului,ale autenticismului, ale soliloquiilor,integrându-se normelor asumate deliteratura anilor ’30-’40. DomniţaRalu Caragea oferă reconstituireaunor vremuri demult apuse, trădândapetenţa pentru amănuntul istoricce se regăseşte şi în piesa de teatruIo, Ştefan Voievod, ca şi în ceadedicată poetului Ovidiu, intitulatăOvidiu la Tomis.limba Română* * *După cum relevă titlul Io, ŞtefanVoievod, această piesă are înprim-plan personalitatea domnitoruluimoldovean. Ceea ce reuşeştePetru Manoliu este să conturezedimensiunile sufleteşti ale omuluicare a fost voievodul Moldovei,bântuit de povara singurătăţii, carestrişte a fiinţei umane, contopităcu destinul istoric al Moldovei – ţarăfără prieteni, înconjurată de duşmani.Uneltirile se plămădesc prinvicleşug, oamenii meniţi tămăduiriisufleteşti şi celei medicale îl trădează,astfel încât doar sabia îi rămânecruce şi mântuire. Întrebărileşi neliniştea existenţială îl chinuiepe domnitor; tulburat de asprimeaşi grozăviile istoriei, el încearcă săpătrundă în miezul lucrurilor pentrua dovedi adevărul, pentru a luminaîntunericul din conştiinţele celorcare ar fi trebuit să-l înţeleagăşi să-l ajute. Biruinţa de la Vaslui,din 1475, îi trezeşte îndoieli, chibzuinţai se transformă în iscodire adestinului, ca şi cum şi-ar provocapropria soartă pentru a privi cu dârzenieadevărul, oricât de crunt ar fi.Cea care i se pare hărăzită, sincerăşi desăvârşită în iubirea ei, Mariadin Hârlău, viitoarea mamă a luiPetru Rareş, îi veghează bucuriileşi întristările, căutând să răspundăneliniştilor domnitorului. „Marie, ştiitu ce este nedumerirea de dupăbiruinţă?”, încearcă Ştefan să-şipriceapă soarta. Dar el ştie că destinullui se numeşte ţară, că oameniitrebuie înţeleşi şi respectaţi chiardacă sunt mai săraci decât alte seminţii.În schimbul de replici pe careîl are cu doctorul Muriano, venit dela Universitatea din Bologna să-i tămăduiascărana de la picior, Ştefancaracterizează cu demnitate stareade lucruri din ţară, răspunzând,

Critică, eseu 153astfel, vorbelor viclene ale străinului:„Meştere, în ţara mea nu-i cala voi... Noi ştim că viaţa e atât degrea, încât n-o poţi birui decât dacăîntreci măsura. Aici, şi bucuria e maiscurtă, şi moartea mai nebănuită,şi întâmplările mai năpraznice...(Interiorizat): În ţara mea se petrecşi minuni, iar oamenii nu se mirăca la voi...”. Personajele dramei seadună în jurul domnitorului, dar scopurilepentru care o fac diferă: Murianounelteşte să schimbe credinţamoldovenilor, astfel încât Papa săle devină suveran. Prin vicleşug şivorbe măiestre o atrage pe Mariaîn conspiraţia lui. Din prea multădragoste pentru Ştefan, femeia încearcăsă-l convingă să accepteuneltirile doctorului. De cealaltăparte sunt boierii – unii credincioşivoievodului, alţii urzindu-i mişeleştemoartea, precum şi oştenii caredejoacă planul nesăbuit. Ştefan dominăprin credinţa faţă de ţară, prinzbaterea şi îndoielile din suflet, priniubire, dar şi prin sacrificiu.Doctorul Muriano îşi ascundeintenţiile iscoditoare, explicându-iMariei că tot ceea ce are ea de făcuteste să-l înduplece pe voievodsă semneze un act prin care alfabetulchirilic să fie înlocuit cu cellatin: „De aceea vreau să vă atragfoarte insistent atenţia, că acum eprilejul cel mai potrivit să smulgemhotărârea Alteţii Sale... (...) Şi doarnu-i cerem un lucru prea mare...Săreintroducă literele latine în locul celorslavone...”. Profitând de faptul căvoievodul se întoarce biruitor de laVaslui, şi poposeşte la Hârlău, înaintede a se îndrepta spre cetateaSucevei, Muriano devine autoritar,zugrăvindu-i Mariei intenţia lui cafiind unica şansă a domnitorului dea consolida relaţiile Moldovei cuApusul: „Doamnă, îngăduiţi-mi săinsist şi să repet din nou, că aceastăneînsemnată schimbare va îngăduiŢării Moldoveneşti să intre înlegături mai strânse cu cultura ţăriimele... Moldova va înflori în artă, înfilozofie... (...) E destul să vă spuncă, în primul rând, introducerea literelorlatine va aduce Alteţii Salealiaţi puternici şi amici credincioşi...O simplă pecetie, pusă pe actulacesta...”.Ştefan este îndrăgostit de Mariaşi crede în spusele ei. Boierii-sfătuitoriai săi nu văd cu ochi buniaceastă relaţie; femeia îi discrediteazăîn faţa voievodului, insuflându-iacestuia temerea că nu îi suntloiali. „Marie, răspunde Ştefan, înţara Moldovei vor mai fi mulţi Mitropoliţişi Logofeţi, însă o dragoste caa noastră ştiu şi simt că nu va maifi niciodată... Boierii sunt nişte vicleni...(...) Maria, te iubesc atât demult, încât dacă ai şti, ai vedea cănu de boieri, ci de dragostea meatrebuie să-ţi fie frică...”.Faţă de doctorul Muriano voievoduleste intransigent, îi critică pestrăinii care nu înţeleg locul şi rolulpoporului său în istorie: „Când oameniiaduc laude vor să se acopereşi ei cu strălucirea celui lăudat...Ce vor pricepe cei din ţara ta şi dinalte părţi, din crâncena noastră încordarede-a ne măsura cu o puterecare a sfărâmat imperiul de la Constantinopol?(...) Ce vor înţelege toţidin tristeţea care vine să întunece

154cu îndoielile sale orice bucurie debiruinţă?”. Îndoiala îl chinuie pedomnitor, realitatea este relativă şiincertă: „Niciodată nu vom şti dacăceea ce am înţeles este adevărul şinici dacă n-am împins prea departemândria...”.Dramaturgul revine, de maimulte ori, asupra rolului decisivpe care l-a avut Ştefan cel Mareîn apărarea credinţei, subliniind,totodată, singurătatea voievodului,lipsa de implicare a celorlalţi principiai Europei, care l-ar fi putut ajuta:„Şi totuşi, de jur împrejurul meu numai este nimeni... (...) Nici poloniişi nici ungurii nu vor să stea alăturide noi... Ei nu înţeleg că eu nu luptpentru faima numelui meu, ci pentruCruce şi oameni... (Mâhnit) Cesoartă smintită a orânduit ca neamulacesta să stea veşnic în caleacelor mai cumplite furtuni? (...) Suntdureri pe care nu vorbele meşteşugitele pot rosti, ci mâna încleştatăpe spadă... Uite, acum, când vădcă toţi mă părăsesc, aş vrea să măiau la luptă cu soarta potrivnică, singurnumai eu cu ea, ca să aflu odatădacă neamul acesta mai are sau nudreptul să trăiască...”.Vornicul Isaia, cumnatul voievodului,unelteşte laolaltă cu doctorulitalian pentru a schimba credinţaŢării Moldovei. Trădarea din minteasa îşi găseşte aliat în doctorulMuriano, care îi prezintă viitorul înculori ademenitoare: „SanctitateaSa Papa va avea toate motivele săvă întărească şi să vă binecuvânteze...Devenită catolică, Moldova arsta sub ocrotirea Sanctităţii Sale...Polonia v-ar fi prietenă, Ungaria delimba Românăasemenea. Cât priveşte pe necredincioşi,Sanctitatea Sa ar porni imediato cruciadă menită să vă apere...”.Sub aceste cuvinte meşteşugite şiinsinuante se ascunde, de fapt, unpamflet a cărui ţintă o constituie intrigilesăvârşite de-a lungul istoriei.Prilej de contestare a instituţiei papaleeste şi o scrisoare cumpăratăde unul dintre sfetnicii voievodului,scrisoare adresată de SanctitateaSa Papa sultanului Mahomed: „Dacăte botezi, Ungaria va trebui să ţise-nchine din porunca noastră. Boemiaîţi va reveni de drept, iar Poloniava fi silită să-ţi plătească tribut”. Laauzul acestor uluitoare cuvinte Ştefanrăspunde: „Ţara asta pe carepărinţii noştri au apărat-o, pentruviaţa căreia noi ne muncim şi luptăm,e atât de neînsemnată în ochiischizmatecului de la Roma, încât odăruieşte păgânităţii fără s-o pomeneascămăcar...”.Convingându-se că Maria l-asprijinit pe doctor în uneltirile acestuiaîmpotriva credinţei ţării sale, osurghiuneşte la mănăstirea Bistriţa.Planul vornicului Isaia de a-l ucidepe voievod este dat în vileag deunul dintre ostaşii care ar fi trebuitsă-l omoare pentru o pungă cu aur.Ştefan îl ucide pe vornic, curmândtrădarea plănuită de oamenii încare avusese deplină încredere.Omul Ştefan se mistuie, punândmai presus credinţa în destinul voievoduluiŞtefan: „Am dreptul să iauviaţa oricui, deoarece şi eu mi-amluat-o pe a mea!... Mi-am ucis-o!...Nu mi-a fost milă (...) Nici chiar eunu am voie să stau în calea MărieiSale căruia îi sunt slujitor...”.

Critică, eseu 155Spre deosebire de piesa deteatru Apus de soare a lui BarbuŞtefănescu Delavrancea, personajulŞtefan cel Mare creat de PetruManoliu se distinge prin reacţiile însituaţiile-limită, când este impus săaleagă între dăruirea faţă de poporşi dragostea pentru femeia iubită,între vorbe meşteşugite, viclene, şidârzenia oştenilor devotaţi domnitorului.Omul Ştefan se supune domnitoruluiŞtefan, după o lungă luptăcu sine. Contrastul dintre lumini şiumbre, dintre pasiune şi devotamentulfaţă de credinţa străvechefac din piesa dramaturgului PetruManoliu o creaţie incitantă. Esteanalizată cu subtilitate situaţia politicăinternaţională, lupta mocnitădintre reprezentanţii marilor cultereligioase pentru dominaţie, rolulavut de micul stat al Moldovei prinstrategia domnitorului Ştefan întruzăgăzuirea dorinţei de supremaţiea altor neamuri.Intriga bine gradată, exprimareadesperării de care este cuprins,uneori, domnitorul, conturareacaracterelor individualizate aledoctorului şi boierilor din preajmavoievodului, evocarea iubirii Mariei,precum şi a trădării ei, dau măsuraunui text dramatic de mare amplitudine.Bibliografie1. Petru Manoliu, Alte „Soliloquii”,„Jurnalul literar”, XIII, 2002, nr. 11-12,p. 9; ibidem, nr. 13-20, p. 2.2. Petru Manoliu, Io, ŞtefanVoievod, „Jurnalul literar”, XV, 2004,nr. 1-6, p. 18, 19, 21; ibidem, nr. 7-12,p. 16, 17.

156Vasile CUCERESCUDublinulca personajîn creaţialui James JoyceIniţial, culegerea de schiţeOameni din Dublin de James Joycetrebuia să poarte titlul Dublin.Atenţia prozatorului se îndreptasecătre un oraş pustiu care se întrezăreaîntr-un loc al „paraliziei generaleprogresive” [6, p. 9]. Titlul ciclului deschiţe face însă trimitere la locuitoriioraşului. Pe Joyce îl interesa totuşiDublinul în ansamblu, ca totalitate:„Chiar în vremurile în care oraşulsecolului al XIX-lea începea să-şicapete fizionomia proprie, el provocaşi un nou demers de observaţieşi reflecţie. Deodată, oraşul apăreaca un fenomen exterior indivizilorcare-l locuiesc” [2, p. 16]. Viaţa oraşuluidenotă, în viziunea specifică aautorului, sentimentul de abandonal locuitorilor săi în faţa vitregiilorurbane la care sunt supuşi.Prin urmare, Dublinul funcţionează,deopotrivă, ca un catalizatoral acţiunilor, dar şi ca spaţiu alconturării entităţilor umane: „DacăBloom şi Stephen sunt reduşi lastatutul obişnuit al oricărui concetăţeande-al lor, atunci se reveleazăexistenţa unui spiritus loci. Conştiinţacare dă contur lucrurilor şioamenilor din Stâncile rătăcitoaree, într-un sens, conştiinţa Dublinuluilimba Românăînsuşi, a unui personaj cu un portretferm desenat” [3, p. 329]. Ţinem săsubliniem că imaginea oraşului nueste una fragmentară, ci integră,această capitală fiind indescriptibilăfără conştiinţele care o populează(„Sentimentul, separat de oraş,rămâne expus, vulnerabil. Oraşul,separat de sentiment, rămâne undecor schimbător şi nediferenţiatcare poate deveni străin şi ostil”[1, p. 160]). În peregrinările lor prinDublin, Bloom şi Dedalus traverseazăcartiere, străzi, miriade dealei, poduri, cheiuri, merg pe lângămonumente, clădiri, magazine; Joycele descrie pe toate cu exactitatemaximă.Dublinul se conturează şi princonexiunile dintre structurile, formele,elementele determinante:„Dublinul se autodefineşte prin relaţiiconcrete, fizice, observabile şiconsemnate la timpul prezent. Unitateaoraşului nu e dată de o bazăconceptuală comună, ci de o reţeade conexiuni, formate înăuntrul texturilorde la suprafaţă” [3, p. 332].O „radiografie” a oraşului înregistraurmătoarele „simptome”interioare: provincialismul, colonialismul,deprimarea, mizeria, monotonia,solitudinea, dar şi dinamismul,religiozitatea – toate acesteareflectându-se într-un anumit tip deconştiinţă specifică Dublinului.Imaginea provincială a Dublinuluimarchează situaţiile cu carese confruntă personajele. Ies în vileag„vieţile netede şi lucioase alepatricienilor Irlandei. Ăştia se gândeaula înalte ranguri militare şi laintendenţi de moşii; (…) cunoşteau

Critică, eseu 157numele unor mâncăruri franţuzeştişi porunceau vizitiilor cu voci stridentede provinciali care răzbăteausub pronunţarea lor ultracorectă” [7,p. 331]. Joyce sugerează, prin antitezăşi ironie, provincialismul generalizat.Jimmy (din După cursă)reprezintă, în acest sens, un exempluelocvent. În schiţă se profileazăo identitate irlandeză periferică înraport cu cea a centrelor culturaleeuropene. Aceasta e însuşită, printransfer, şi de către cetăţenii oraşului.Statutul de care beneficiazăaceştia nu le permite să gândeascăindependent, ceea ce îi şi face să fieneputincioşi, obedienţi, dispensabili.Menajarea familiei Sègouin decătre familia Doyle denotă acestetare. Joyce ironizează provincialismulcultural irlandez, arătând căefectele amestecului naţionalismuluicu arta pot fi imprevizibile (Omamă).Capitala Irlandei e victima colonialismuluienglez. Asemenea referinţejoyciene apar pentru primadată în Irlanda: insulă a sfinţilor – unarticol despre care R. Bush afirmăcă abordează o problematică multmai complexă. Versurile Cetăţeanuluisunt, în acest sens, elocvente:„Dumnezeu de sus din cer / Să netrimită un străjer / Cu dinţii ca briciul/ Să le taie tot şoriciul / Porcilorăştia de englezi / Care-i spânzurăpe irlandezi” [6, p. 224]. PersonajeleDublinului sunt frustrate, apăsatede atmosfera oraşului-închisoare,a întregii insule. Grandomania colonizatorilorîntunecă, deopotrivă,minţile oamenilor şi imaginea oraşului.O semnificaţie aparte o arecareta viceregală a lui W. Humble(„cel umil”), Conte de Dudley şi reprezentantal ocupaţiei britanice. El,doamna Dudley şi întreg alaiul lorfac o călătorie prin Dublin. Unii irlandeziîi salută, alţii îi scuipă, caretaviceregală simbolizând hegemoniabritanică. Fastul caretei eclipseazătot ceea ce este irlandez. Toţi orăşeniisunt expuşi influenţei nocivea luxului acestei carete. Ea le răpeşteprivirea. În mod ironic, cel cenu cade în mrejele umbrei caretei eBloom. El este fie singurul cetăţeanindependent, fie e atât de „absent”(marginalizat), încât eşecul lupteiirlandeze pentru suveranitate şi independenţănu-l afectează.Modelul uman al emancipatuluie determinat de contextul acţiunilormişcării de renaştere naţională.Evreul rătăcitor reflectează asupraspiritului poporului irlandez, considerândcă marginalizatul poateîntruchipa cu succes tipul oportunistuluiori al individului cu creieriispălaţi.Dublinul este oraşul irlandezpatriarhal, tradiţional, în care„spaţiul şi timpul sunt divizate prinintermediul unor practici socialespecifice; (…) regionalul nu areconotaţii geografice, ci (…) sociale”[8, p. 26]. Dublinul e urbea încare, de fapt, nu se întâmplă nimicimportant (cf. M. Sadoveanu). Incapacitatealui de a evolua nu edeterminată de tradiţionalism, ci deimobilitatea, monotonia, paralizia,alienarea halucinantă şi morbiditateaintelectuală. Joyce deconspirăaceste vicii nu pentru a-şi satirizaconaţionalii, ci pentru a le sugera

158imperativul renunţării la acestea,pentru că aduc prejudicii morale şipolitice poporului.Dublinul e un oraş deprimant,mizerabil şi sărac. Joyce cunoşteafoarte bine „cartierele sărace şi promiscueale Dublinului” [3, p. 90], ignoratede alţi scriitori (W. B. Yeats).Fabienii, apostolii gradualismului,au luat atitudine, prin pana luiG. B. Shaw, faţă de ameninţărilecare ar fi venit din partea mizerieişi sărăciei: „Oraşul însuşi este văzutdin nou ca un loc al decăderii,sărăciei, maladiilor sociale, nesupuneriicivile şi chiar al insurecţiei”[4, p. 49]. Drept consecinţă acondiţiilor precare de viaţă, o partesemnificativă de irlandezi emigreazăîn SUA. Dublinul e văzut, iarăşi,ca un loc al degradării, al sărăcieişi al maladiilor sociale: Mahony şinaratorul întâlnesc fetiţe cu hainezdrenţuroase. Diferenţele de clasăsunt evidente.Murdăria este mediul în carepersonajele Dublinului se simt înapele lor. De exemplu, Ignatius Gallaherdeclară: „Mă simt ca un peşteîn apă de când am pus piciorul îndrăguţul, murdarul acesta de Dublin”[5, p. 125].Singurătatea şi monotoniatransformă oraşul lui Joyce într-ourbe obscură. Individualităţile însingurateaccentuează solitudinea urbei.Dedalus suferă de o melancolietipică artistului modern. Stephen şi,în special, Bloom îşi etalează sentimentulînstrăinării. Reproşurile şiasperităţile din partea cunoscuţilordemonstrează o extindere generalăa alienării. Joyce descrie cu umorlimba Românăstatutul marginal al lui Bloom (înspecial, în scena în care BantanLyons nu depune eforturi în a-l ascultape Bloom). Asemenea tratamentconstituie un moment dintr-oserie lungă de episoade similarecare vor continua în Hades şi vorculmina în Ciclopii (Ulise).Stephen revine întotdeaunala ideea că este totuşi singur. Conştiinţasingurătăţii ajunge la coteinsuportabile către sfârşitul capitoluluiProteu (Ulise), în scena în careStephen se reazemă de stâncile tarişi oftează, dorindu-şi ca în locul pietrelorsă fie un om.Oraşul halucinant contamineazăpersonajele. În căutarea fantomeimamei sale decedate, Stephenare un comportament confundabilcu „nebunia” prinţului Hamlet. Audeîn jurul său numai versiuni corupteale cântecelor de dragoste pe carei le cânta mamei sale. La fel cumse dispensase odată de afecţiuneapaternă, acum trebuie să se lase şide mama sa.Dublinul e şi un oraş al morbidităţii,al morţilor, al neantului:„Moartea este un produs al cotidianuluiurban” [8, p. 149]. În Hadesoraşul reflectă imaginea unei lumide dincolo: o procesiune funerarătraversează patru râuri (care divizeazăteritoriul lumii subpământene).Prin analogie, Elpenor eDignam a cărui moarte este provocatăde alcoolism, iar Martin Cunninghame un corespondent al luiSisif. Acesta îşi consumă energiile,depunând eforturi de a agonisi baniîn vederea recuperării mobilei amanetatede nevasta lui bolnavă.

Critică, eseu 159Conform principiului paralelismuluitematic, Părintele Coffey seaseamănă uimitor cu Cerberus, uncâine-gardian cu trei capete al lumiisubterane. Jocul de cuvinte D-O-G(câine) şi G-O-D (Dumnezeu) denotăanalogia ludică dintre câinele cutrei capete şi trinitatea creştină.Casele sunt descrise astfel încâtamintesc de lăcaşurile morţilor.Atmosfera sumbră a Dublinului estepotenţată prin evocarea drenajelorcelor mai sărace cartiere. Drenajeledeschise sunt insalubre, reprezintăun pericol, marcând deschidereaportalurilor spre lumea subpământeană.Una dintre scenele memorabileîn Ulise e aceea în care Bloommeditează asupra destinului dublinezilorcatolici care se lasă prinşiîn capcana fantomelor celor morţi,pregătindu-se pentru viaţa de dupămoarte.Moartea cetăţii irlandeze eprecedată de descrierea unor imaginiapocaliptice: „O ţară golaşă,pustiu arid. Lac vulcanic, mareamoartă; nici un peşte, fără ierburi,adâncită în pământ. Nici un vânt să-istârnească valurile, metal cenuşiu,ape înceţoşate, otrăvite, ploaia depucioasă, i-au spus, căzând pesteei, cetăţile din câmpie: Sodoma,Gomora, Edom. Toate, numemoarte. O mare moartă într-o ţarămoartă, cenuşie, bătrână. Bătrânăacum. A născut cea mai veche stirpe,cea dintâi. (...) Oameni cei maibătrâni. Au rătăcit departe-departepe întreg pământul, captivitate dupăcaptivitate, înmulţindu-se, murind,născându-se pretutindeni. Şi acumuite cum zace mort pământul acesta.Acum nu mai poate să nască.Mort; ale unei bătrâne, mitra cenuşieîntru adâncuri alunecând a lumii”[6, p. 71]. M. French considerăcă experienţa particulară a oraşuluiDublin depăşeşte frontierele Irlandeişi se identifică cu cea a întregiiumanităţi.Câteva imagini fulgurante aleDublinului îi imprimă acestuia dimensiuneailuzorie de oraş dinamic:„Imaginea Dublinului ca organismbolnav de paralizie, imagine dominantăîn Oameni din Dublin şi înPortretul artistului, e înlocuită aici(Stâncile rătăcitoare – n.n.) cu unadinamică a unei comportări mereuimprevizibile” [3, p. 332]. Rătăcirileprin oraş, activităţile oamenilorsunt iluzorii; se acţionează doaremoţional.Dublinul este şi un oraş religios,„Dumnezeu şi religia înainte deorice! (…) Dumnezeu şi religia înaintealumii!” [7, p. 49], catolic: „Suntemun neam dominat de preoţi, artrebui să ne mândrim cu asta! Eisunt lumina ochilor lui Dumnezeu.Nu te atinge de vreunul din ei – aspus Isus – căci ei sunt luminaochilor mei” [7, p. 48]. Catolicismulface parte din identitatea naţionalăirlandeză. Pe de altă parte, bisericanu împărtăşeşte întotdeauna ideeade emancipare naţională. Ea ocupăînsă un loc important în opera luiJoyce, deşi se spune că scriitorulera un anticatolic care ar fi urmăritsă submineze autoritatea bisericii.Joyce era uluit de puterea cu careerau învestiţi preoţii catolici: domnulKiernan (în Graţia divină), fiindmăcinat de alcoolism, are nevoie

160de ajutor. Titlul schiţei se referă ladarul lăsat de divinitate fiinţelor raţionaleîn vederea mântuirii sufletului.Prietenii lui Kiernan – dl Power,dl Cunningham şi dl M’Coy – reacţioneazăîn maniera catolicismuluiirlandez. Ei îi promit dnei Kiernancă religia va rezolva problemele dluiKiernan. Mesajul lui Joyce este deo aciditate cinică. Confuzia voită şiparalizia morală sunt, în viziunealui, produsul inconsecvenţei doctrineicatolice.Capitala apare în text ca unoraş cu o conştiinţă proprie. Scriitorulprezintă Dublinul drept o victimăa agresiunii britanice şi a opresiuniibisericii romano-catolice. El pare sădemonstreze că biserica a susţinutcorupţia şi a contribuit la decădereaspirituală. Dublinul e oraşul în carediscuţiile înflăcărate despre independenţă,violenţa ca răspuns laocupaţia britanică şi veneraţia eroilorcăzuţi evoluează în paralel cuvorbăria academică despre renaşterealimbii irlandeze şi respingereaculturii anglofile. Joyce îi acuză peirlandezi de starea în care au ajuns.Ţara e comparată cu o scroafă ce-şidevorează progeniturile. Paraliziagenerală cauzează rătăcirile fărărost ale indivizilor. Imaginea pietrelorrătăcitoare reprezintă, în Stâncilerătăcitoare, dublinezii rătăcindfără a avea conştiinţa proprietăţii şisentimentul apartenenţei (stăpâniisunt alţii). Rătăcirile orăşenilor pestrăzile urbei, indiferenţa lor, energia„pulverizată” sugerează că eilimba Românătrăiesc exclusiv emoţional. Tineriifără un scop definit în viaţă (consecinţăa colonialismului şi a provincialismului)sunt împinşi spre o lumeîn care toate aspiraţiile sunt reductibilela obţinerea de venituri uşoare,băutură şi femei (Doi cavaleri).Într-o scrisoare către fratelesău Stanislaus, Joyce regretă faptulcă nu a putut să descrie nici una dintrecalităţile atractive ale Dublinului,candida izolare (în sens pozitiv) şiospitalitatea, recunoscând că a fostaspru şi crud cu frumuseţile acestuioraş, în Oameni din Dublin.Referinţe bibliografice1. Benevolo, Leonardo, Oraşul înistoria Europei, Iaşi, Polirom, 2003.2. Choay, Françoise, Urbanismul,utopii şi realităţi, Bucureşti, Paideia,2002.3. Grigorescu, dan, Realitate,mit, simbol: un portret al lui James Joyce,Bucureşti, Univers, 1984.4. Hall, Peter, Oraşele de mâine:o istorie intelectuală a urbanismului însecolul XX, Bucureşti, All Educational,1999.5. Joyce, James, Oameni din Dublin,Bucureşti, Univers, 1966.6. Joyce, James, Ulise, 2 vol.,Bucureşti, Univers, 1984.7. Joyce, James, Portret al artistuluiîn tinereţe, Bucureşti, Univers,1987.8. Panea, Nicolae, Zeii de asfalt:antropologie a urbanului, Craiova, CarteaRomânească, 2001.

Aniversări 161Vladimir BESLEAGA – 75,)Stimate domnule Vladimir Beşleagă,Vă adresăm, cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani, urări debine şi de viaţă lungă.Ne exprimăm, împreună cu cei dragi inimii Dumneavoastră,admiraţia şi mândria de a vă şti unul dintre scriitorii noştri integraţiîn circuitul valorilor româneşti autentice.Vă dorim multă sănătate, inspiraţie şi să vă bucuraţi de apreciereaconstantă a cititorilor.La mulţi ani!Colegiul de redacţieal revistei Limba Română

162limba RomânăUn destin în bătaia săgeţiiRomancier, eseist, traducător şi om politic.S-a născut la 25 iulie 1931, în satul Mălăieşti, Dubăsari, în familia lui Vasileşi a Eugeniei Beşleagă. Din anul 1938 până în 1941 urmează primele treiclase primare cu program de învăţământ sovietic în şcoala din satul Mălăieşti.În perioada anilor 1941-1944, odată cu începerea războiului şi cu instalarea înTransnistria a administraţiei civile româneşti, viitorul scriitor face clasa a patraprimară şi clasele I şi II de liceu cu program de învăţământ românesc. În anul1949, împreună cu alţi colegi, fondează un cenaclu literar şcolar în cadrul căruiase iniţiază în probleme de teorie literară: versificaţie, noţiuni de esteticăetc. Compune poezii, începe să scrie proză, dramaturgie... Publică în presaraională, trimite versuri la ziarele şi revistele din Chişinău, la Uniunea Scriitorilor.În 1955 absolveşte facultatea şi face doctoratul cu teza Liviu Rebreanu,romancier. În 1956 îi apare cartea de debut Zbânţuilă care cuprinde câtevapovestioare pentru cei mici. În 1958 este angajat colaborator literar la revistade satiră şi umor Chipăruş. (În anii precedenţi colaborase sporadic la TinerimeaMoldovei şi Scânteia leninistă.) După apariţia cărţilor pentru copii, V. Beşleagăeditează culegerea de proze pentru adulţi La fântâna Leahului. Hotărăşte săse consacre scrisului... Deşi avea publicate deja câteva cărţi, nu fusese primitîn Uniunea Scriitorilor din cauza blamului pentru publicarea în 1959, în revistaChipăruş, a unor materiale „...de nuanţă antisovietică şi naţionalistă”. În 1965abandonează proiectul unei cărţi la care lucra şi, copleşit de durerea pierderiimamei, revine la subiectul unei povestiri mai vechi. În cursul lunilor aprilie-iunieredactează romanul Ţipătul lăstunilor care apare în anul următor (1966)cu titlul Zbor frânt. În acelaşi an (1965) devine membru al Uniunii Scriitorilordin Moldova. În 1969-1970 redactează romanul Noaptea a treia, titlu ce aretangenţe „secrete” cu textul Zborului frânt. Propusă revistei Nistru (un manuscris,pentru a deveni carte, trebuia să fie publicat întâi la revistă, primul filtrual cenzurii totalitariste), lucrarea este respinsă de colegiul de redacţie condusde poetul ilegalist Em. Bucov, hotărându-i-se astfel destinul pentru mulţi ani...În 1970 apare, în traducerea lui V. Beşleagă, celebrul roman antic pastoralDafnis şi Cloe de Longos. În 1973 V. Beşleagă revine la subiectul abandonatîn 1965, îl completează cu un al doilea plan, prezentul, şi realizează cartea Nepotul,o cronică de familie care se publică peste doi ani, cu titlul schimbat decătre redactorii cenzori: Acasă. În 1976 apare, în traducerea lui V. Beşleagă,nemuritoarea operă a lui Erasm din Rotterdam Laudă Prostiei (Elogiul Nebuniei).În 1978 scrie romanul pentru adolescenţi Durere care apare în volumîn anul 1979. În acelaşi an este publicat manuscrisul Prima ninsoare cu titlulIgnat şi Ana. În 1985 apare la Editura Cartea Moldovenească prima parte aromanului istoric: Sânge pe zăpadă. În 1987, luna mai, V. Beşleagă participă laistorica adunare generală a scriitorilor din Republica Moldova, care a însemnatun moment crucial în mişcarea de renaştere şi în lupta de eliberare naţionalăa românilor de la est de Prut. În 1988, după 18 ani, apare în volum romanulNoaptea a treia cu titlul modificat Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sauanevoioasa cale a cunoaşterii de sine.În 1990-1993 activează ca deputat în Parlamentul Republicii Moldova,primul legislativ ales în mod democratic. Timp de un an şi jumătate este lideral fracţiunii parlamentare a Frontului Popular Creştin-Democrat, din parteacăruia a fost ales...

Aniversări 163Vladimir Beşleagă şi Anatol Codru la Casa Limbii Române

164limba Română„Atâtea cărţifrumoase,VISATE de mine,au fost ASASINATEde vitregiiletimpului...”Dialog:Alexandru Bantoş –Vladimir BEŞLEAGĂ– Stimate domnule VladimirBeşleagă, în Oglinda magică – olucrare despre şi pentru tineret,dar nu numai – afirmaţi că „universullimbii este cel mai maredar pe care l-a făcut Dumnezeuomului”. Cum s-a deschis acest„univers” pentru Dumneavoastră?Care sunt circumstanţelece V-au determinat să rămâneţipe orbita cuvântului? A fost dificilăpregătirea transnistreanuluiVladimir Beşleagă pentru acestcurajos şi neînfrânt zbor în misteriosul„univers al limbii”?– Adevărat: „La început a fostCuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu,şi Dumnezeu era Cuvântul”,spune Evanghelia după Ioan. E unlucru arhicunoscut, n-am descoperitnimic nou. Dar cum am înţeles euacest adevăr? Deşi, târziu de tot...Omul se separă de celelalte vieţuitoaredoar odată cu naşterea / darullimbii. Cum s-a produs asta, nimeninu ştie cu certitudine, rămâne unmiracol. La fel ca şi limba, cel maimare miracol pentru om. Cu adevăratdivin!... Iar despre mine ce aşputea să spun? Citesc de la cincişaseani – m-a învăţat maică-mea.Şi aşa toată viaţa, citesc... Adică

Aniversări 165mă aflu mereu în lumea cărţilor, înlumea cuvintelor. Dar... Am avut odramă în adolescenţă: am constatatla un moment dat că, deşi citisemmult şi ştiam multe, nu eram în staresă mă exprim, să vorbesc. Suntmut! mi-a fulgerat prin minte. Mut!Mut! Mut! Şi cu adevărat aşa era:de cum încercam să intervin într-oconversaţie cu sămaşii mei, aveamtrac, mă bâlbâiam... La lecţii abia deexpuneam tema, dar şi atunci princuvintele din carte. Este ştiut însăcă prima misiune a unei limbi estecomunicarea vie, apoi cea scrisă...Atunci am început cu toată îndârjireasă învăţ a mă exprima... Mi-aminventat metodele şi procedeelemele, unele nostime de tot, cum arfi: a delira vorbind sau a vorbi delirând.De unul singur... Dar asta-i ochestiune prea personală ca să maiintereseze pe cineva. În procesulde însuşire a unei limbi, începândtotdeauna cu limba maternă, se potevidenţia cel puţin trei etape. Primaeste perioada celor cinci ani, adicăpruncia, când asimilăm inconştientbazele limbii de la cei din jur: părinţi,fraţi şi surori mai mari, alţi copii,stradă etc. Vine apoi şcoala şicartea, care te conduc spre imensulcâmp al limbii literare, scrise,normate. Dacă ai o bază lingvisticăbună, acumulată în primii ani deviaţă, care să susţină pe ea întreguledificiu al limbii literare, normate,atunci evoluţia se produce firesc,fără rupturi. Eu am avut acea bazăgraţie faptului că la acea vremeîn mediul în care m-am născut sevorbea o limbă curată, frumoasă,melodioasă, cu multe nuanţe poetice,refractară la imixtiunile violenteruseşti, pe care le ironiza. Aş puteaaduce şi exemple, dar nu e locul şicazul. Da, era o limbă aparent arhaică,da, existau în vocabularul eiturcisme şi tătărisme, chiar şi polonisme,aşa fusese destinul istorical provinciei, dar baza era neaoşromânească...– Şi această limbă neaoşăa fost punctul de pornire pentruviitorul scriitor...– Da! Atunci când am începutsă scriu, foloseam multe expresiispecifice vorbirii de acasă. Şi aici iarăşise pot distinge câteva aspecte:vocabularul, dar şi sintaxa, punereacuvintelor în frază, în fine – melodiasau, cum am denumit-o eu, muzicalimbii. Poţi să aduni şi să cunoştimii şi zeci de mii de cuvinte dintr-olimbă, dar dacă nu ştii să le plaseziîn context conform ritmului intern,specific respectivei limbi, n-ai făcutnimic... În fine, să rezum: ca autoram început cu texte mici, de o pagină,lucrând la fiecare frază, la fiecaresintagmă, revenind de mai multeori. Am făcut traduceri, destule, înanii de ucenicie literară. Am fost mereunesatisfăcut de scrisul meu. Autrecut aproape două decenii până sămă simt în stare şi să am curajul dea aşterne pe hârtie fraze de, uneori,o pagină întreagă, cum se întâmplăîn scriitura modernă... Poate căaceasta nu era decât transpunereaîn scris a acelui delir verbal? Oricum,limba are şi ea stihia ei, viaţa şi legileei, pe care prea puţin le percepem,iar calea spre tainele ei o constituiefirea ei interioară, care se numeştemuzica limbii...– Memoria obârşiei, istoriaautentică a poporului nostru, continuitateafirească a generaţiilor,rezistenţa în faţa intemperiilor detot soiul – sunt teme predilectepentru Vladimir Beşleagă. Perso-

166limba Română• Luca (subofiţer reangajat în CetateaTighina, 1917) şi Natalia Beşleagă(şezând), buneii scriitorului• Copil, cu tatăl Vasile Beşleagă• 1951. Student la Universitatea dinChişinău, în mantaua soldăţească atatei în loc de paltonul pe care nu-lavea • 1934. Cu mama Eugenia şitatăl Vasile Beşleagă

Aniversări 167najele plăsmuite de dumneavoastrăîşi trăiesc cu patimă propriuldestin, îşi caută şi-şi apără cu înfrigurareidentitatea (morală, naţionalăetc.), vor să fie şi sunt overigă durabilă în lanţul deveniriisinuoase şi al dăinuirii neamului.Care dintre eroii lucrărilor Dumneavoastrăilustrează mai deplin,mai profund, mai exact expresiaalter ego-ului scriitoricesc?– Ziceam în una din cărţilemele, prin vocea unui personaj,că, mai ştii, poate anume memoriaeste viaţa veşnică la care viseazămereu omul pe acest pământ. Iaristoria ce este, dacă nu memoriaumanităţii? Dacă mă gândesc binela cele câteva cărţi ale mele, toatear putea fi încadrate la capitolul prozeistorice. Fie privind evenimentemai îndepărtate, fie mai apropiatede timpurile noastre. Dintre ele, indubitabil,romanul Cumplite vremi,dar... care, dus până la jumătate, arămas să zacă aşa, mai bine de undeceniu, după ce că am lucrat la eldouă decenii... Sper să mă rup dinplasa nimicurilor vieţii şi să-l finisez,cu atât mai mult cu cât a fost scris,la vremea lui, într-o primă redacţie,rămâne doar să-l pun la punct, cumse zice. Un personaj care-mi estedrag în acea carte este Gurie, băiatulîn care mă regăsesc. Dar de cenu m-aş regăsi şi în marele învăţatşi om de stat logofătul Miron? Or,câte ceva din mine se află în fiecarepersonaj dintre cele ce trăiesc(aşa vreau să cred că trăiesc şi nufigurează doar!) în paginile scrisede mine. De Isai din Zbor frântnici nu face să mai amintesc, estede la sine înţeles că... am investitîn substanţa care îl constituie multdin destinul meu personal şi al meleaguluipe care m-am născut şimi-a fost dat a mă zbuciuma o viaţăde om. Fie că ne gândim la Transnistria,fie că trecem cu gândul lachinuita Basarabie, ba chiar la întregulneam românesc... Mai am ocarte, care se numeşte Noaptea atreia, publicată abia după 18 ani dela vremea când a fost scrisă, cu titlulViaţa şi moartea nefericitului Filimonsau anevoioasa cale a cunoaşterii,pe care au citit-o foartepuţini, au descifrat-o şi mai puţini,pentru că e una dificilă, pe alocurichiar obscură. Când vreau să măînţeleg pe mine însumi în anumiteipostaze, recitesc acel text şi el măajută. Nu-mi clarifică totul, doar îmisugerează o posibilă pistă... Acolo,în acea carte, există mult, atât demult din mine, încât nici eu însuminu pot să ştiu... Ceva mai accesibileste un mic roman... nu, nu scris în2004, ci vorbit, pentru că se vrea ocarte vorbită, nu l-am dat publicităţiiîncă, zace între hârtiile mele... dinlipsă de... sponsori... Acel text, cred,mă reprezintă integral, cel puţin laaceastă oră. Se intitulează destulde neobişnuit, în spiritul timpurilorce le trăim, trăsnite de-a binelea,Dublul suicid din Zona Lacurilor.Formal vorbind, este un experimentpe care am visat să-l întreprind odatăîn viaţă, şi, iată, s-a produs, dar,vai, rămâne în sertarul meu, pe carenici nu-l am – manuscrisul e aruncatpe undeva, prin cele colţuri cu păianjeni...Cine are nevoie astăzi de ocarte, chiar dacă e vorbită? Nici celescrise nu se citesc! Va sta cinevasă asculte ore în şir o istorie a uneivieţi? Căci asta este: istoria scurtă,dar foarte scurtă, a unei vieţi, a unuiautor de cărţi... Iar experimentul înce constă? În inversarea naraţiunii

168limba Română1950. La absolvirea şcolii medii din satul natal Mălăieşti, cu colegii declasă şi profesorii. Rândul doi, al treilea din stângatradiţionale, adică a mimesisului.Toată cartea e scrisă la timpul viitor,or, nu ceea ce s-a întâmplat exprimeu acolo, ci ceea ce urmează a seîntâmpla! Acolo se află alter ego-ulmeu... Iar în germene, ideea acesteiultime cărţi se află, dacă stau sămă gândesc bine, în scurta nuveletăumoristică, Pălăria lui Sofronie,scrisă în 1974.– Domnule Vladimir Beşleagă,care sunt scriitorii ce au influenţatformarea Dumneavoastrăca literat?– Am reflectat la acest lucrude mai multe ori. Odată cu trecereatimpului, răspunsul îmi vine cu anumitenuanţe, variabile oarecum.Asta, pentru mine. Dar la o anchetăe musai să răspunzi ca la judecată,nu? Răspund: la fel ca şi în cazullimbii, lumea imaginară ţi se deschideîn fragedă copilărie, pentru căun literat, oricât ar fi de cultivat, totde acolo se trage. Basmele suntprimele care te formează / modelează.Şi eu am avut parte de o bunică,pre numele ei Natalia, care,împreună cu fiicele ei, două, m-apurtat prin cele mai frumoase, uneorideşucheate, poveşti cu balauri, cufeţi frumoşi, cu flăcăi viteji, cu mamevitrege, cu şoareci care vorbesc,cu... cu... cu... Astfel, îmi stimulauimaginaţia, făcându-mi totodatăeducaţie, iar imaginaţia este, ca şilimba, darul suprem al omului. Omulfără imaginaţie este un lemn, dintre

Aniversări 169acelea din care nu că nu poţi facebarem o masă, nici de foc nu-i bun –un putregai!... Au venit apoi cărţile,printre primele – Robinson Crusoede Defoe şi Dersu Uzala de Arseniev...Aventura existenţei umane şiexoticul lumilor îndepărtate... Apoi,în anii binecuvântaţi ai administraţieiromâne în Transnistria, m-amscăldat într-o mare de literatură românească,printre care basmele,potrivite pentru vârsta mea de atunci,Petre Ispirescu cu Tinereţe fărăbătrâneţe şi viaţă fără de moarte,apoi Vieţile sfinţilor, dintre care m-acutremurat şi marcat pentru toatăviaţa cea a lui Simion Stâlpnicul...După război, în seceta generală decarte, mi-a fost dat norocul să ajungîn biblioteca unui profesor din Congaz,care se numea domnul Sofian,acolo l-am descoperit pe Alecsandri,şi asta tocmai la vârsta cândîncepusem eu însumi să compunversuri... Ţin minte că mi-a copiatîntr-un carnet pastelul Secerişul, lacare mă uitam ca la o minune, pentrucă era scris româneşte, nu culitere ruseşti, cum eram obligaţi noisă scriem în şcoală, devenită iarsovietică, rusească. În aceiaşi aniam scotocit prin podurile caselor dinsat, pentru a descoperi cărţi româneşti,dar toate au fost arse de soldaţiicare au cantonat trei luni la noi.Deşi oamenii, fiind evacuaţi, au distrustotul, totuşi am găsit câteceva. Printre acestea, un manualde geografie de Mehedinţi, în carela o pagină era o notă despre româniidin afara graniţelor, şi în aceanotă figura numele lui Filimon Marian,om cu carte din satul meu, darşi părinte al unui fost vecin. AcelFilimon Marian îi trimitea scrisori luiPan Halippa la Chişinău în 1917,rugându-l să trimită în sat „preotmoldovan, să facă la biserică slujbape moldoveneşte, că avem preotrus şi norodul nu înţelege cuvântulDomnului...”. Am mai descoperit lao bătrână, pe numele ei Dosia (Teodosia),nora lui Filimon Marian, unDicţionar Şăineanu, ediţie de prinanii 1926-’28, în care la fel am găsitun alineat despre românii transnistreni,despre teroarea bolşevică acomuniştilor în părţile noastre... Săvedeţi ce mucalită era acea mamăDosie! Când am început să publiccâte ceva şi mi-a mers buhul de literat,vin odată în sat şi cineva îmitransmite spusa ei: „Aista a lu’ VasileBeşleagă a ajuns scriitor! Darcine l-o făcut scriitor? Eu l-am făcut,că i-am dat o carte de-a lui Laşu”...Laşu, Mihail, Mihăilaş, era feciorulei mai mic, care a fost învăţător laCimişlia. După război, n-a mai revenitîn sat de la front, de teamarepresiunilor... Avea dreptate mamaDosia: în acel Dicţionar Şăineanuse aflau nu doar toate cuvintele pecare le foloseam eu în textele mele,ci infinit mai multe, ceea ce înseamnăcă mai am atâtea a învăţa, pentrucare treabă, alături de noua ediţiea Dicţionarului Şăineanu, apărutla Editura Litera, îl păstrez cugrijă pe vechiul Şăineanu, ambele– comori de nepreţuit!... Au venitalte timpuri, s-au iscat alte problemeîn evoluţia mea de scriitor... Noroculmeu şi al generaţiei mele a fost căîn perioada formării ca oameni delitere am avut parte de relativa liberalizarea climatului cultural şi social,intervenit după moartea tiranului– dezgheţul hruşciovist, perioadăîn care a fost permis accesul la cărţiromâneşti şi s-a deschis la Chişinăuo librărie, unde puteai să procuri

170cărţi din Ţară. Astfel ne-am adunatbiblioteci de toată frumuseţea. Atunciam citit nu doar clasicii români, cişi, în traduceri, literatură universală,autori din secolele trecute, dar şimoderni... Eram la curent cu tot cese întâmpla în proza şi poezia română,citeam toate ziarele şi revisteleliterare şi de cultură... S-a produsun reviriment miraculos al literaturiiîn fosta R.S.S.M. Atunci, înacele condiţii, au apărut o serie decărţi care au supravieţuit timpuluinecruţător şi mai prezintă interes şiastăzi. Dar a venit iarăşi tăvălugulîntunericului totalitar – Brejnev, cuajutorul satrapului său Bodiul, a purcesla deznaţionalizarea noastră,făcând-o în numele unei himere –„poporul sovietic unic”, adică rus...Iar dacă e să revenim la întrebare,adică să răspundem ca la judecată,cu mâna pe inimă, vom recunoaştecă cel care a spart primul clişeeleproletcultiste dominante în epocă şia adus o nouă, mai adevărată, viaţăîn literatura de la noi a fost IonDruţă, cu nuveletele sale de începutşi cu povestirile de proporţii Frunzede dor şi Ultima lună de toamnă...Acestea au stabilit o nouă ştachetăa scrisului în această zonă, au impusnoi criterii valorice şi ale adevăruluiartistic... Asta s-a produsexact în acei ani, ai dezgheţului...Un mare talent, un scriitor autenticare efecte contrarii în spaţiul uneiliteraturi. O ridică la un nou nivel,dar impune, în acelaşi timp, o modăcare e şi ea un fel de teroare. Or,foarte mulţi autori de la noi au încercatsă meargă pe calea deschisăde Druţă, dar se ştie că treabaasta nu duce decât la epigonism. Înacest fel s-au pierdut destule talente,care, din lipsă de cultură, dar şilimba Românăde caracter, au eşuat în cariera lorscriitoricească... S-au salvat ceicare au avut conştiinţa propriei vocaţii,dar şi a propriei valori... Printreaceştia i-aş numi pe Vasile Vasilache,Aureliu Busuioc, Serafim Sakaşi... cam atât. Tustrei, aş cuteza aspune, m-au stimulat în eforturilemele de autor, ca să nu zic că...m-au „influenţat”. Cu „influenţatul”problema e ceva mai complicată,iar ca să ne dăm seama ce o mai fisă însemne această mâncare depeşte e destul să ne amintim câtevacazuri ruşinoase de plagiat, care s-auîntâmplat în literatura noastră...Acum chiar revin la întrebare: marelemiracol pentru mine a fost lecturaşi descoperirea unor autori cumsunt Faulkner, Proust, Kafka, maitârziu Beckett, Buzzati, adică literaturamodernă care venea să-mispună că... Nu, nu să-mi descopereceva magistral nou, necunoscut demine, sub aspectul problematiciiexistenţiale, nu, ci că se poate scrieşi altfel decât în mod tradiţional, înşirândevenimentele mecanic într-oordine cronologică... De altfel, celemai multe descoperiri ale vieţii (adicăadevărurile şi intuiţiile desprelegile existenţei) le-am făcut pe contpropriu, prin propria frământare şiardere... Vorba e că atunci când încercamsă le exprim, mă simţeamîncorsetat de modele şi procedeetradiţionale şi aveam impresia căsunt un ratat dacă nu le pot aşternepe hârtie... Autorii numiţi m-au ajutatsă mă debarasez de clişee şi şabloanevechi şi să adopt o scrieredescătuşată, liberă. Eu n-am imitat,scriam dintr-o profundă necesitateinterioară, aşa cum o fac şi astăzi...Or, atunci când spune cineva dintrecritici că aş fi... proustian sau faulk-

Aniversări 171• Şcoala medie în care a învăţat scriitorul• La terminarea şcolii• 1952. Student,după un examen • 1956. Rude, prieteni şicolegi de studii, printre care: profesor dr.Vitalie Marin şi dr. etnolog Nicolae Demcenco,invitaţi la nunta scriitorului care aavut loc în satul natal

172nerian, mă umflă râsul de-a binelea.Eu scriu ca mine însumi, nu mi-ampropus niciodată să scriu ca unautor celebru... Dar mai e ceva lamijloc, ceva foarte important. Începândelaborarea unui nou text, cautpentru fiecare forma, stilul şi procedeelecele mai adecvate. Că le găsescsau nu, e altă gâscă, dar, pentrumai multă certitudine, pornescde la a mă analiza cu un ochi rece,imparţial, văd dacă mi se potriveştecutare gen / modalitate de expresie,dacă este conform firii mele profunde,şi abia atunci purced la realizareaaventurii. Orice creaţie nu estedecât o aventură, nu? Cu alte cuvinte,un experiment. Dar şi viaţaluată în ansamblu este o aventură.Adică tot un experiment. Dar numaipentru cine trăieşte conştient, nu şipentru cei ce duc o viaţă vegetală...Ca exemplu, aş putea să mărturisescfaptul că nu am încercat să măproduc ca autor dramatic. M-amconsiderat întotdeauna o fire antidramatică.Ori de câte ori am căzutîn situaţii tensionate, m-am retrasşi am aşteptat. Ce am aşteptat?Poate momentul oportun pentru amă produce? Da, cam aşa ar fi, darnu neapărat pentru a fi în câştig, cipentru a ieşi mai puţin traumatizat.Dar despre asta voi vorbi ceva maiîncolo. Vă pot mărturisi în secret căîn iarna ce a trecut am schiţat textulunei fantasmagorii scenice pe tema„Dosarele securităţii sau morţi misterioaseale unor intelectuali de lanoi”..., care text zace şi el într-uncolţ cu păianjeni, desigur – din aceeaşilipsă de... sponsori... La ce bunsă mai textuiezi, mai bine tescuieşte!Dar şi asta numai până îţi vinerândul să încapi şi tu în şirul celor...morţi în împrejurări misterioase,limba Românăcăci de faptul că dosarele nu vor fidesecretizate curând, sau cel puţinpe parcursul unei întregi generaţii,putem fi mai mult ca siguri...Apropo, anul acesta se împlinescpatru decenii de la apariţiaenigmaticei şi fascinantei cărţi careeste Povestea cu cocoşul roşu deVasile Vasilache, carte care, privitădin perspectiva timpului, devineuna profetică, una care ne dezvăluiesau, poate din contra, învăluieîn mai mult mister destinul nostru,al celor din acest colţ de lume românească,şi... M-am gândit să propunautorului, dar şi altor colegi de generaţie,să marcăm acest evenimentprintr-o manifestare literară de amploare,cum nu s-a mai produs pemeleagurile noastre. Cum? Foartesimplu: să adresăm publicului, adicăcelor care au citit Povestea...,dar şi celor care nu au citit-o, dar pots-o citească acum, întrebarea: „Cereprezintă în opinia voastră romanullui Vasilache azi în comparaţiecu ceea ce a fost el pe parcursulanilor trecuţi? Scrieţi un text de-ojumătate de pagină sau o pagină şitrimiteţi-l pe cutare adresă sau veniţiîn luna septembrie la Universitatea„I. Creangă” din Chişinău şi citiţi-lîn faţa publicului ce se va adunaacolo, pentru ca un juriu special săselecteze cea mai interesantă şi ingenioasăopinie şi să acorde titlulonorific de «Cavaler al CocoşuluiRoşu pe viaţă»! Participă persoanede la... până la... toţi cei ce pot săcitească – alfabetizaţii!”.– Pentru un scriitor autenticviaţa e un continuu naufragiu.Numai pus în situaţii-limită, numaisupus unor încercări ieşitedin comun ajungi „să întrevezi…toată drama şi tragedia existenţei

Aniversări 173La Uniunea Scriitorilor din Moldova între colegi, prieteni şi... tineri cititoriomului pe pământ…”. Care suntîntâmplările-cheie ale destinuluiDumneavoastră şi în ce măsurăacestea V-au influenţat soarta deom şi de scriitor?– Iată o întrebare cu rezonanţeextrem de profunde şi dureroase.Am mai făcut în această privinţă, cualte ocazii, mărturisiri şi nu mi-a fostdeloc uşor... Când îţi aminteşti marileşocuri ale vieţii, „naufragiile”,cum le-am numit eu însumi într-oserie de texte, e ca şi cum le-ai trăia doua oară, poate cu o mai mareintensitate. Dar... Îmi amintesc acumaun adagiu, ca să zic aşa, desprece face destinul unui scriitor. Ziceaun scriitor aşa: „Să-şi dorească toatenenorocirile posibile ale lumii şidoar atunci va fi să fie ceea ce tindesă fie...”. Cu mine s-a întâmplat,fără să vreau şi s-o caut anume, căam fost mereu lovit şi izbit de toţipereţii, şi cu capul, şi cu fundul, denu apucam a-mi reveni din una şimă pocnea alta. Astfel, pot afirmacă le-am gustat pe toate sau, ca săfiu mai modest, am suferit destule...Mai întâi, asta se referă la chiar actulnaşterii mele care s-a produs în

174vremuri extrem de vitrege – perioadacolectivizării staliniste şi a deportărilor,la care au fost supuşi cei maibuni şi harnici gospodari... Bunelulmeu Andrei Ciocârlan şi fiul săuAlexandru, cu soţia-maşteră, aufost duşi în pădurile îngheţate aleRusiei, unde tatăl şi fiul au murit laun an, iar bătrâna s-a întors abiadupă război... Am descris acesteîntâmplări în cartea Nepotul...Când m-am ridicat ca vârstă şi amconştientizat faptul că am venit pelume cu preţul morţii bunelului meuşi a fiului său (maică-mea s-a măritatca să scăpe de deportare – erafoarte tânără), am decis că nu maiam dreptul la viaţă şi am hotărât cătrebuie... să mor. Da, să mor!... Şiam murit. Simbolic, desigur... Cumam înţeles să găsesc o justificare aexistenţei mele mai departe? Cumintea mea de copil – aveam şaisprezeceani – mi-am zis că datoriavieţii mele, cea mai mare datorie,este să fac cunoscută lumii nedreptateace i-a fost făcută bunicului meuşi altor oameni nevinovaţi, să denunţmarile crime ale sistemului socialdin acea vreme, să aduc în faţaochilor dovezile cele mai grele...Tocmai de aceea, cred, cărţile melepot fi calificate în primul rând camărturii ale unei epoci crude şi sângeroaseşi abia apoi ca având oanumită valoare estetică... Un altmoment crucial în existenţa mea arfi ziua când am mers pentru primadată la şcoală. Aveam doar 7 ani,dar copiii erau pe atunci luaţi laşcoală de 8 ani. În acel an plecauverişorul meu şi prietena mea dejoacă, eu rămăsesem singur şi plângeamsă mă dea părinţii şi pe minela şcoală. Până la urmă, mama azis către tata: „Du-l, măi, că tot n-olimba Românăsă-l primească şi va veni înapoiacasă”. Eu însă, dus de mânuţă detata, când am auzit că directorulşcolii într-adevăr nu mă ia, ci îi zicetatei: „Lasă-l să se mai joace un anşi la ceea toamnă va veni la noi”,am început să urlu ca un apucat,m-am agăţat cu ambele mâini deuşa cancelariei, n-a avut încotro directorulşi m-a trimis într-o clasă de„a întâia”... Să vedeţi, toţi doisprezeceani cât am şcolărit (la cei zece,s-au mai adăugat doi, repetaţi dincauza războiului), numai note înalteam luat, fiind primul medaliat cuaur din satul nostru... Îmi amintescun moment elocvent: deşi cunoşteammulte din lecturi şi lecţiile eraupentru mine o joacă, s-a întâmplatodată, era în clasa a doua, să nupot găsi rezolvarea unei problemela aritmetică... A fost ca un şoc pentrumine: cum? eu să nu rezolv? eusă mă duc cu problema aşa, nerezolvată?M-au podidit lacrimile denecaz... Iar încerc, aşa, cu ochii tulburi...După nu ştiu cât timp hop!găsesc soluţia. Atunci, pesemne,s-a manifestat firea mea îndârjităde a nu da înapoi în faţa dificultăţilorvieţii, mai exact – de a duce cuorice preţ un lucru la capăt. Daracestea sunt doar nişte întâmplăridin copilărie şi adolescenţă... Marileşi cele mai grele lovituri mi le-adat destinul odată cu plecarea dinsat la studii... Era anul 1950... Annefast... Eu, bucuros că am ajunsstudent, că voi face filologie, că voicunoaşte marea literatură a lumii şicea naţională... Pe dracu! În chiartoamna aceea tatăl meu, care eracontabil în cooperativa de consuma satului, este arestat împreună cuşeful acelei cooperative şi cu o lucrătoare,pentru nişte lipsuri oare-

Aniversări 175• 1991. În timpul unei discuţii cu colegi de Parlament • 15 februarie 2006. LaCasa Limbii Române • 2004. Cu Vasile Vasilache şi Dumitru Crudu în faţa sediuluiUniunii Scriitorilor

176care, dar pe atunci funcţionau niştelegi staliniste draconice (pentru unştiulete de porumb luat din lanulcolhozului omul încasa până la şapteani de închisoare!). A fost condamnatla douăzeci de ani de privaţiunede libertate şi dus în Ural,la muncă în păduri... Mama – datăafară din casă, în locul ei e pus miliţianulde sector cu familia lui. Dartrebuie să vă spun că atunci cânda fost deportat bunicul, casa a fostconfiscată de stat şi vândută altuisătean... Părinţii mei, când s-au căsătoritşi am venit eu pe lume, autot umblat din gazdă în gazdă, pânăşi-au cumpărat şi ei o casă. Eraaceea de peste drum de FilimonMarian, de care aminteam maisus – fosta casă a primului învăţătordin sat Cozma T. Grebencea. Fiullui, Mihail, a ajuns mare matematicianla Moscova, a avut manualecunoscute în toată Uniunea Sovietică.Or, când aveam mai mult ajutorde acasă, ca student, pentru că bursaca bursa, niciodată nu-ţi ajunge,mi s-a întâmplat catastrofa – naufragiul...Am început să lucrez peunde se putea, să fac un ban şi să-itrimit şi mamei, ca să adunăm sumanecesară pentru a ne recupera...Casa, sărmana noastră casă...Avea să fie distrusă de troica deactivişti încă atunci când l-au „ridicat”pe bunelul, dar... a scăpat...Acuma, când a căzut şi tata la închisoare,aceiaşi activişti din troicăstrigau: să dărâmăm casa! s-o dărâmăm!Şi aici vreau să mai explicun moment: cum, noi, cei cu casăla fostul învăţător, am ajuns să venimîn casa bunelului Andrei Ciocârlan?Să vedeţi ce surprize îţi faceistoria, destinul! Când începu războiul,ruşii s-au retras în adâncullimba Românăţării lor, iar la noi se instalase administraţiacivilă română. La noi, înTransnistria, a fost ales primar alsatului Ignat Ciocârlan, unul dintregospodarii care au avut de suferitîn urma deportărilor bolşevice. Şitatăl meu, întors din război după încercuireade la Odesa, face cuacesta schimb de case. GospodarulIftode Bârnaz, care locuia în casalui bunelu, trece în casa cumpăratăde părinţi, pentru că era a unei rudede-a lor, astfel lucrurile reintrau înnormal... Că am reuşit să salvămîmpreună cu mama casa de distrugere,de cea de-a doua ameninţarecu distrugerea, este cum este: amrestituit suma de peste şase mii deruble, atunci, la vreo doi ani dupăce-a fost confiscată... Mulţumităomului de omenie care a fost preşedintelecooperativei Toader I.Grebencea... Dar vin anii ’70, cândambii părinţi sunt călătoriţi din viaţă.Eu, rămas stăpân moştenitor, darcu traiul la Chişinău, vin în sat, cândmai des, când mai rar, caut de gospodărieşi de pământ cum pot, darîn 1986 mă întâlneşte capul satului,mă opreşte şi-mi spune răspicat:„Mata să vinzi casa, că de nu – ţi-oluăm noi şi ţi-o vindem...”. Parcăm-ar fi trăsnit cu o bâtă drept încreştet! Să vând casa... Cum săvând casa? Doar asta-i viaţa mea,asta-i toată istoria neamului meu...Ce voi fi eu fără casa asta a noastrăcare acuma a rămas pe seama şirăspunderea mea?! Aici s-au născutînaintaşii mei, aici au trăit ei marilelor bucurii şi nenorociri, aici mi-ampetrecut eu anii adolescenţei şi amîncropit primele texte, aici am făcutnunta când mi-a sunat ceasul însurătoriişi părinţii mei mai erau în viaţă...Aici vreau să mor, de aici vreau

Aniversări 177să fiu dus pe drumul fără de întoarcere...Nu am lăsat-o – nici să fievândută, nici s-o vând... S-a întâmplatca şi în anul 1941, când amrecăpătat-o datorită administraţieiromâne, aşa şi acum, a venit vremeade s-a dărâmat imperiul răului,iar casa a rezistat. Şocurile destinuluiînsă au urmat... Mi-am pierdutpărinţii, unul după altul, la numaicâţiva ani. Biata mamă, femeie de-orară puritate morală şi înţelepciunenativă, s-a stins la numai 52 de ani,după o grea suferinţă adusă de oboală incurabilă. Tatăl s-a petrecutsubit, după un atac de cord... Darcea mai grea lovitură, după ce în1971 mi-a fost îngropată pentruaproape două decenii poate ceamai rezistentă carte a mea, Noapteaa treia, a fost că destinul mi l-arăpit pe fiul Alexandru în floareavârstei, la 24 de ani, el, căruia lanaştere i-am dat numele acelui unchial meu, sfâşiat de lupi în pădurileunde a fost dus la numai 12 ani cutaică-său, bunelul meu... Pierderi,şocuri, nenorociri una după alta...Dacă ar fi să le amintesc pe toate,ar rezulta că viaţa mi-a fost marcatănumai de expereinţe dintr-acestea,dar nu este aşa... Au fost şi momentefrumoase, senine, iar cel mai maredar pe care mi l-a oferit destinul estecă am ajuns la această vârstă, căam ajuns să trăiesc timpurile noi,oricât de dificile ar fi ele, să văd cumse spun marile adevăruri despre toatecâte le-am trăit, să ne bucurăm delibertate, de accesul liber la marilecomori ale culturii naţionale şi universale...Cât despre mine personal,de peste un deceniu şi jumătate suntpreocupat intens de a mă regăsi celdin junie, de a încerca să recuperezviaţa aceea de care am fost atuncilipsit pe nedrept şi să încerc a trăi caşi cum una nouă, dar nu pentru anumeplăceri de care am fost privat, cipentru a plăsmui acele cărţi pe caream fost împiedicat să le scriu... Atâteacărţi frumoase, visate de mine,au fost asasinate de vitregiile timpului...Ajută-mă, Doamne, să le renascdin cenuşă...– O seamă de critici şi istoriciliterari, mulţi colegi de breaslăVă consideră drept „vârfulierarhiei în proza basarabeană”,subliniind că sunteţi „unul dintrecei mai reprezentativi scriitoribasarabeni”. Care sunt alţi „maireprezentativi scriitori basarabeni”?După ce criterii, principiiar trebui declarată şi recunoscutăo „autoritate literară”? Careeste impactul „reprezentativităţii”scriitorilor basarabeni în contextulliteraturii române?– Ce spun criticii şi istoricii literariîi priveşte. Eu ştiu mai bineşi mai exact propria-mi valoare cascriitor. Am scris mult, dar am publicatpuţin, relativ puţin, din care doarvreo două cărţi bune, nu mai mult.Acestea o să reziste timpului... Pescriitorii reprezentativi i-am numitceva mai sus, l-aş mai aminti peNicolae Vieru, dacă e să mă referla prozatori, care e un autor încăinsuficient de cunoscut şi apreciat.Din generaţia mai nouă îl voi numipe Vasile Gârneţ, cu romanul săuMartorul, a cărui ediţie revăzută oaştept cu multă nerăbdare. Acestscriitor, care ne-a dat şi câteva cărţide poeme, e dintre cei mai serioşi,exigenţi şi profunzi autori de la noi.Vin apoi postmoderniştii, aşa cumsunt ei numiţi şi precum se autointitulează,cu texte de proză carear fi fost imposibil să apară în ace-

178le negre vremuri din trecut. Este oexplozie de romane sui generis,aproape toate experimentale: AştepTaţiifiului sau carte pentrucăruţaşi de Dumitru Dan Maxim,Rondul de Ghenadie Postolache,Totul despre mine de ConstantinCheianu, Pizdeţ de Alexandru Vaculovschi,Negrissimo de LilianaCorobca, Printre vagoane de MihaelaPerciun, Karlik de Pavel Păduraru,Avionul mirosea a peşte (încurs de apariţie) de Nicolae Popa,la care aş adăuga seria de romane,de-o vigoare aparte, a veteranuluiscrisului basarabean Aureliu Busuioc:Lătrând la lună, Pactizând cu diavolul,Spune-mi Gioni şi HroniculGăinarilor (în curs de apariţie)...Din seria de prozatori ai generaţiei’80 s-ar cuveni să le amintim şi peSilvia Celac şi Lidia Istrati, douăautoare remarcabile, dar şi pe HaralambieMoraru, un autor de o originalitateincontestabilă, care neva mai oferi surprize, zic eu... Câtdespre aşa-zisa „autoritate literară”,eu i-aş zice altfel: priză la cititor sau,sub alt aspect, „noutate literară”,care sunt oarecum în contradicţie,dar de fapt se completează în timp.Or, un criteriu de evaluare a uneicărţi constă în faptul dacă este citită,gustată, asta pe de-o parte, iarpe de altă parte, gustul comun nupoate servi drept criteriu de apreciereşi atunci se pronunţă experţiiîn materie, criticii literari. Dar aşacum critică literară nu prea avem,apar multe cărţi, unele bune, însălipseşte consemnarea lor în presă.Nu avem o presă culturală aici, lanoi, ceea ce face să se consume învan multe fenomene literare demnede toată atenţia... Ăsta-i blestemulnostru. Deci să ne bucurăm că aparlimba Românătot mai multe cărţi noi, critica va venimai pe urmă, dacă va veni... Criticao fac criticii, iar aceştia întârziesă apară, pentru că pentru a facecritică e musai să citeşti cărţile, iarastă treabă nu e prea agreată la noi.Dacă nu sunteţi de acord cu mine,enumeraţi-mi recenziile pozitive /negative la romanele apărute în ultimiiani, pe care le-am înşirat maisus... Şi nu-s toate, mi-a mai scăpatcâte ceva...„Impactul reprezentativităţii”scriitorilor basarabeni în contextulliteraturii române? Foarte aproximativ/ confuz. De altfel, ca şi cel alliteraturii române, luată în ansamblu,asupra literaturii europene şiuniversale... Nul! De ce? O literaturăse propagă în lume adeseorisincron cu imaginea ţării de origine.Excepţia o fac latino-americanii, darexcepţia confirmă regula. Marileculturi, dar şi literaturi, s-au produsîn cadrul unor imperii în ascensiune,nu în declin... Mai depinde multşi de limba în care este scrisă acealiteratură, de aria de circulaţie aacelei limbi... Zicea în cadrul uneireuniuni literare de la Chişinău expreşedinteleUniunii Scriitorilor dinRomânia, Eugen Uricaru: „Credeamcă după deschiderea ce a adus-orevoluţia, literatura basarabeanăva călări literatura română cel puţintimp de vreo patru ani!”. Auzit-aţi cepremoniţie exprima dumnealui? „Nus-a întâmplat!” – constata acelaşiUricaru. Şi a spus un adevăr: nu s-aîntâmplat. De ce? Eu la rândul meumă întreb: dar de ce ar fi trebuit s-o„călărească”? Noi, într-o comunicaredin 1990, am numit necesara „călăreală-împerechere”sincronizare,apropiere, unificare... Acest fenomense produce totuşi lent, dar se produ-

Aniversări 179Mai 1980. O întâlnire cu colegii de studii şi profesorii, printre care acad.Nicolae Corlăteanu, prof. dr. Vasile Coroban, Ion Racul, Ion Osadcencoce... Altfel nici nu avea cum să seîntâmple, dat fiind că ambele ramuriale literaturii române ieşeau dintr-unmediu defavorabil creaţiei, cel dictatorial,chiar dacă pentru literaturadin Ţară existau condiţii mai favorabiledecât pentru cea din Basarabia,care era supusă la asimilare şi deznaţionalizare...Pe scurt: antologiaLiteratura română din Basarabia,secolul XX, apărută prin efortul comunal editurilor Ştiinţa şi Arc, este uneveniment epocal, căruia i-am dorinoroc şi un cât mai mare „impact”asupra literelor româneşti. Iar seriade eseuri despre literatura de la noi,semnate de strălucitul critic şi istoricliterar de la Oradea Ion Simuţ, vinesă dea o nouă respiraţie receptării înŢară a literaţilor basarabeni... Laudăacestui om, care a ştiut să-şi învingăpropriile reticenţe şi să se aplece cumultă dragoste şi înţelegere asupraprocesului literar basarabean... Iaro seamă de tineri autori de la noi semanifestă activ în spaţiul larg al literelorromâneşti, astfel că impactul doritîşi va spori, în anii ce vin, intensitatea,fără nici o îndoială...– Apropo, Ion Simuţ afirmăcă volumul Dumneavoastră Patriasovietică (1971) este „un bizartribut conjunctural”. Cum, înce context, în ce condiţii a fost,de fapt, concepută lucrarea respectivă?– Vai, „lucrare”! Vai, „volum”!Totul se trage de la o notă bibliografică,apărută în Dicţionarul generalal scriitorilor români, careprecede textul respectiv semnatde... (vezi, te rog, Dicţionarul).

180Acel semnatar a ţinut să indice titlulunei cărţulii pentru copii, carecărţulie / text nu avea decât câtevapropoziţii, în total nici jumătate depagină scrisă la maşină. Stimatulnostru critic a citit şi a conchis căe vorba de „un volum” (sic!). Nu evina domniei sale, s-au scris destulecărţi de conjunctură pe vremuri. S-auscris din interes sau din convingere,asta e musai să se analizezeîn cazul fiecărui autor în parte. Cumine problema a fost următoarea:în 1971 îmi este respins manuscrisulromanului Noaptea a treia (ulterior:Viaţa şi moartea...). În aceavreme, lucrau la Editura LiteraturaArtistică doi scriitori, colegi de-aimei. Aveau ei, acolo, planurile şiprogramele lor de editare a literaturiipentru copii, inclusiv pentru cei maimici. Într-una din zile îmi telefoneazăunul şi-mi spune că şefii le cersă editeze pentru cei mici cărţi deeducaţie a patriotismului sovieticşi că ei nu ştiu pe unde să scoatăcămaşa. Mă roagă: „Scrie-ne ceva,că altfel...” Ştiind că acel coleg aveacasa plină de copii şi că va fi rău deel dacă rămâne fără salariu, mă frământeu cât mă frământ (dar trebuiesă mărturisesc cu mâna pe inimă căsunt foarte sensibil la rugăminţileoamenilor, mai ales când e vorbade colegi scriitori) şi, până la urmă,sclipuiesc un textuleţ de câteva propoziţii.Când îl am gata, îi dau un telefonrespectivului coleg / editor şi-ispun că nu mi-a ieşit decât un textminuscul şi i-l şi citesc pe loc. El ascultăşi, la urmă, în loc să zică: „Nu,noi ne-am aşteptat la ceva mai seriosdin partea matale!” (în felul ăstaaş fi scăpat de belea!), el exclamăîmbucurat: „E taman ceea ce secere! I-o dăm unui pictor, face o sutălimba Românăde desene, înşirăm textul dumitale,atâta cât este, şi – cartea-i gata! Edoar pentru cei mici-micuţi, careîncă nu ştiu să citească...”. A apărutcartea, un fel de carte pliantă, cevanou în practica de atunci a editurii,am avut şi neplăceri cu acea apariţie,de se revoltase întreaga secţiede cultură a C.C.-ului: cum, adicătelea,despre Patria Sovietică să sescoată o carte cu asemenea prozesuprarealiste? Şi încă pliantă? Nucumva s-ar face aluzia că UniuneaSovietică ar trebui... să se plieze?Da, da, nu vă miraţi de asemeneasuspiciuni, pentru că atunci anumesuspiciunea domina peste tot...Reproduc acum, rezumativ, textul,care avea să facă aparenţa de „unbizar tribut conjunctural”. Iată-l: „Uncopil întreabă: Pasăre, spune-mi,cât e de mare ţara sovietică? Pasărearăspunde: Întreabă... avionul,căci eu niciodată nu am ajuns pânăla marginea ei... Copilul: Avionule,spune-mi, cât de întinsă este ţarasovietelor? Avionul: Întreabă maibine sputnicul, el ştie, pentru că eunu am zburat până la capătul ei. Copilul:Sputnicule, spune-mi, cât îi demare ţara sovietică? Sputnicul răspunde:De aici până la marginea lumii...E mare ţara sovietică, cum nue alta în lume şi în ea locuiesc multepopoare şi toţi trăiesc ca prieteni, cafraţi...”. Era un text de cea mai veritabilăprobă de „patriotism sovietic”,care, desigur, punea accentulpe imensitatea teritoriului, fapt ştiut,adevărat, dar şi pe prietenia dintrepopoarele uriaşei ţări, care prieteniea dat chix până la urmă, dar asta nudin vina popoarelor, ci a sistemuluicare le-a acaparat, la vremea fiecăruia,cu forţa armelor... Pentru acestpăcat sunt gata să răspund oricând

Aniversări 181şi oricum, numai cu calificativul de„volum” nu sunt de acord şi de aceeaam ţinut să aduc precizările derigoare. Merci mult pentru întrebare:răspunzând, mi-am uşurat sufletul,cum s-ar zice...– În eseul Conştiinţa naţionalăsub regimul comunist totalitar– R.S.S.M., 1956-1963 faceţio radiografie a mişcării naţionaledin această perioadă şi evocaţinumele mai multor personalităţide excepţie ce au alcătuit nucleulrezistenţei noastre de atunci, întrecare V. Coroban, N. Romanencoşi G. Meniuc, scriitori şi cetăţenide mare curaj şi rară demnitatemorală. Cuvinte aparte aveţipentru George Meniuc, autor allucrării Eseuri literare – o Dedicaţietinerilor literaţi – publicată înrevista Nistru, în care temerarulcompatriot afirmă: „Poetul coboarăîn mijlocul neamului şi dezgroapămitul naţional, fenomenultipic, structura internă…”. În cemăsură această aserţiune estevalabilă şi pentru tinerii scriitoride astăzi? Au ei vigoarea, forţa,în fine, competenţa profesionalăpentru a depăşi ceea ce GeorgeMeniuc numea „redarea facilă azilei de totdeauna”?– Vasile Coroban, NicolaeRomanenco şi George Meniuc, intelectualiformaţi în perioada interbelică,au fost figurile emblematiceale rezistenţei culturii române înfaţa tăvălugului asimilator rusesc lasfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor’60 în Basarabia. Oricine vreasă cunoască acel strălucit momentîn evoluţia conştiinţei naţionale dinzona noastră se poate informa citindacel eseu, publicat în revistaContrafort în perioada anului2005 – începutul anului 2006. Câtdespre George Meniuc în particular,dar şi despre eseul lui Dedicaţietinerilor literaţi aş putea să spun,pe scurt, următoarele: G. Meniuca fost unul dintre puţinii scriitori aigeneraţiei sale care poseda o vastăcultură, atât literară, cât şi filozofică.A fost omul care a trăit mereuîn lumea miraculoasă a cărţilor,dar a coborât şi în tumultul vieţii,unde l-au interesat în primul rândcomorile creaţiei populare, basmele,baladele, cântecele şi descântecele...Mi-a mărturisit odată căsubiectul poemului-basm Andrieşel i l-a sugerat lui Em. Bucov, şi amai adăugat că acesta era singurultext viabil din toată maculaturaclasicului sovietic moldovean... Aavut o evoluţie sinuoasă creaţia luiMeniuc, dar a fost singurul scriitordin generaţia sa care, spre sfârşitulvieţii, a renăscut precum pasăreaFenix din propria cenuşă, revenindla uneltele din tinereţe... Originalulsău roman Disc a fost selectatpentru Antologia Literaturii Românedin Basarabia, sec. XX, cauna dintre cele mai bune realizăriîn proza acestui segment de timpistoric... Iar Eseurile literare şi citatelepe care le aduceţi din ele aufost scrise în anii tinereţii scriitorului,reproduse în paginile revistei Nistrupe când era redactor-şef şi vizează,într-adevăr, misiunea „poetului carecoboară în mijlocul neamului”...Scriitorii de astăzi au o altă formaţieculturală. Contextul literar este altul,net deosebit de cel din timpul cândîşi scria eseurile G. Meniuc. Dardacă stai mai bine să te gândeşti,se pot depista anumite similitudiniîntre procesul literar din prezent şicel interbelic. Prima ar fi efortul de

182încadrare în procesul literar unicromânesc (sincronizarea), care aşi înregistrat în ultimii ani anumitesuccese. Cărţi ale autorilor dinBasarabia apar la Bucureşti, Iaşi,Timişoara, Constanţa, iar ale autorilordin Ţară – la Chişinău. Carteanu cunoaşte frontiere, ca şi pasărea.Al doilea moment pe care aşvrea să-l menţionez aici ar fi acelacă fenomenul unificării literare, casă-i zic aşa, este realizat anumede tinerii scriitori, parte dintre ei custudii făcute în Ţară, care s-au formatca oameni de cultură în sânulmarii culturi româneşti... „Redareafacilă a zilei...”, sintagma pe care odesprinzi din textul lui G. Meniuc,nu vrea decât să-i cheme pe „condeieri”la aprofundarea problematiciicreaţiei, nu la lunecarea pesuprafaţe netede. A face artă, nugazetărie, asta vrea să spună autorul...Tinerii scriitori de astăzi numai fac o literatură cu o problematicădirect sau frontal socială, aşacum erau obligaţi predecesorii lorde către regim şi ideologie. Scrisullor investighează lumea interioarăa omului contemporan, făcând-o cumijloacele şi procedeele pe carele pune la dispoziţie practica literarăa secolului al XX-lea. DupăProust, Faulkner, Kafka, Beckett,Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu,Gheorghe Crăciun,Bujor Nedelcovici şi atâţia alţii numai poţi să scrii ca... Or, scriitura,dar şi problematica tinerilor autoride astăzi, este modernă şi postmodernă,oricum ar fi ea, eterneleteme ale existenţei umane rămânsă fie esenţa lor: viaţa, dragostea,adevărul, minciuna, binele, răul,frumosul, urâtul şi tot aşa... pânăla implacabila moarte. Procedeelelimba Românăse schimbă, se reînnoiesc, temelerămân aceleaşi... Ca să aduc în discuţielucruri concrete, mă voi referidoar la miraculosul fenomen carese produce sub ochii noştri şi pecare mulţi, ca adevăraţii orbi, nu-lobservă. Este ceea ce eu numescexplozia dramaturgiei, alături decea a unei proze de înaltă ţinutăartistică. Avem autori dramatici cares-au consacrat acestui gen şi activeazăcu mult succes. Piesele lorsunt jucate şi la noi, şi în teatre dinalte ţări: Val. Butnaru, ConstantinCheianu, Nicolae Negru, Irina Nechitş.a., printre care ţin să-l remarcpe poetul scenic (aşa l-am numitîntr-un mic eseu) Dumitru Crudu.Teatrul lui D. Crudu aduce pe sceneledin Basarabia şi din România,dar şi din unele ţări occidentale,frumuseţea şi mizeria existenţeinoastre, a celor de pe această palmăde pământ mereu năpăstuit, daratât de binecuvântat cu talente autentice...Tinerii scriitori, zic eu, îşifac datoria faţă de popor şi culturalui cu maximum de dăruire.– Să abordăm un alt subiect„delicat”: rolul folclorului, în specialal cântecului şi al dansuluipopular, în conservarea identităţiinoastre româneşti. Se parecă rezistenţa românilor din afaraŢării are la temelie patrimoniulcultural creat de-a lungul secolelor.Or, românii, pomenindu-se,fără voia lor, în împrejurări istoricenefaste, într-o cruntă izolarefaţă de patria lor istorică şi faţăde lumea în continuă primenireşi modernizare, au supravieţuitca entitate datorită, paradoxal,tocmai acestei îngrădiri impusede către străini. În lipsa accesuluila valorile spirituale naţionale şi

Aniversări 183universale, strămoşii noştri „aubătut” pasul pe loc, limitându-sela „averea” autohtonă, pe care aupăstrat-o şi au perpetuat-o cumau putut. Transnistria e un caz cutotul special în acest sens…– Folclorul şi rolul lui în conservareaidentităţii noastre e o problemăatât de complexă şi complicată,încât în câteva cuvinte nu poţidecât s-o încurci şi s-o compromiţi.Voi încerca să schiţez doar anumiteaspecte în această privinţă. Sud-estulEuropei, ţările slave, mai trăiesc,în comparaţie cu Europa occidentală,într-o lume arhaică. Nu am învedere că aici nu ar fi prezente atributelecivilizaţiei moderne – automobil,televiziune, apă caldă etc.,deşi despre apa caldă s-ar mai puteadiscuta! –, ci spiritul dominantşi mentalitatea. Acestea sunt desorginte veche-străveche, în celmai bun caz – feudală. Iar folcloruleste expresia acelui spirit şi a aceleimentalităţi. În ţările din Occident folclorula murit de cel puţin două secole,odată cu aprofundarea revoluţieiindustriale. Sate, acolo, ca şiîn America de Nord, nu mai există.La noi, în această parte a lumii, maimult de jumătate din totalul populaţieilocuieşte în aşezări rurale. Faptcare explică persistenţa mentalităţilorşi a culturii folclorice. E bine, erău? Şi, şi, mai exact: nici, nici. Pentrucă nu se poate pune întrebareaîn acest mod. Nu putem decât săfacem o constatare şi atât. Folclorule o comoară nepreţuită. Dar dacă îlcomparăm cu o comoară, nu suntemprea departe de a ne gândi labani. Iar banii se schimbă cu timpulşi atunci cei vechi devin inoperanţi.E bine dacă avuţia o deţii în aur! Darde unde aur în locurile noastre? Audcă România are nu ştiu câte zeci detone de aur în lingouri, dar pe care2003. Cu soţia Alexandra, fiica Stela şi profesorul dr. Vasile Şoimaru lacasa părintească din Mălăieşti

184nu le păstrează acasă, ci într-o bancădin Elveţia sau Germania, nu seştie cu certitudine; mă rog, hoţii...Să revenim: tocmai datorită acesteimentalităţi folclorice, arhaice, amajorităţii populaţiei, se şi întâmplăîn această zonă a lumii ceea ce seîntâmplă: revenirea comuniştilorla putere, dominaţia corupţiei, unlux nebun al celor puţini şi o teribilămizerie a celor mulţi... De aicipână la Europa civilizată... Iar avuţiafolclorului trebuie să rămână caatare, o moştenire preţioasă, dar sănu determine spiritul şi mentalitateade azi... De altfel, supraapreciereafolclorului în conservarea identităţiinoastre este, după mine, una dintrereminiscenţele, mai exact, diversiuniledefunctului regim totalitar, careera interesat ca noi să rămânemîn feudalism prin gândire, spre afi mai uşor manipulaţi, asimilaţi canaţiune... Ni se serveau binefacerilecivilizaţiei şi ale progresului cu marcărusească, lăsaţi fiind să ne cântămdoinele de jale, de fapt, nici peacelea nu le acceptau, vroiau doine„optimiste” şi cântece de bucurie laînmormântări, pentru că trebuiausă fie „înmormântări sovietice”, caşi „nunţile comsomoliste”... Amintiţi-văde Jocul lui Curbet, care, stilizândstângaci dansurile populare,le prezenta lumii întregi ca să obţinăcât mai multă valută străină pentrubugetul statului criminal... Asta erasoarta pervertită a folclorului nostrusecular, atât de bogat. Astăzi? Astăzialtă făină se macină la moară.Apropo, pe timpul satrapului Bodiuls-au publicat mai multe volume defolclor. Dar ce şi cât a intrat în acelevolume din întreaga avuţie adunată?Ştiu de la alcătuitori că au fostexcluse nenumărate texte care nulimba Românăconveneau ideologiei totalitariste.De ce Academia de astăzi, zisă democratică,nu ar reedita integral, da,integral, textele adunate din zonanoastră, inclusiv cele care reflectălupta poporului împotriva împilăriiocupanţilor şi calvarului deportărilorstaliniste?...Transnistria? E vai de ea...Dar se mai ţine. În curând arputea să-şi dea duhul... Şi atunci vaveni rândul Basarabiei...– În societate se discută dinnou contradictoriu despre istorianoastră: sunt expuse puncte devedere diametral opuse despreaceleaşi evenimente, fenomeneşi chiar epoci. Unii uită că adevărataistorie a acestui neam sescrie şi astăzi. Ce condiţii trebuiesă întrunească un autentic cronicaral timpului, care are obligaţiasă lase „documente”, pecare „se vor sprijini” cei care vindupă noi?– Înainte de a fi scrisă, istoriase cuvine să fie făurită. Iar cumneamul nostru, în virtutea destinuluisău ingrat, dar şi a firii sale extremde maleabile, a fugit de multe ori dinfaţa istoriei, retrăgându-se în a-istorie,rămâne de văzut ce le rămânesă facă acelor cronicari. Istoria la românie o treabă extrem de delicată,dar şi foarte neobişnuită. Româniiau avut mereu simţul istoriei, numaică n-au avut decât foarte rar posibilitateade a o influenţa şi a şi-o faceei înşişi. Mereu au fost împinşi la oparte, iar uneori şi din spate, aşa cămajoritatea evenimentelor lor istoriceau depins de alţii. Au fost maicurând obiect decât subiect al istoriei.E bine, e rău? Şi, şi, sau, maiexact: nici, nici, ca şi în cazul folclorului.A te situa în afara istoriei, care

Aniversări 185nu e decât un lung şir de crime şirăzboaie sângeroase, este, aş zice,semn de oarecare înţelepciune. Darşi de atitudine (cum să-i zic?) poetică,dacă nu chiar metafizică... Aş fiînclinat să spun că suntem un poporcu dominantă metafizică, ceea cese mulează foarte bine pe dogmacreştină ortodoxă, care domină şi vadomina încă mult timp mentalitatearomânească şi după aderarea laUE... „Documente”, zici... Da, pânăacuma istoria a fost scrisă pe bazăde documente. Şi a fost în mareparte o istorie falsă. De ce? Pentrucă cei care au lăsat acele documenteau pus în ele doar ceea ce le-aconvenit lor. Dar câte lucruri şi câteadevăruri au rămas nereflectate îndocumente? În ele sunt fixate domniileşi războaiele, dar adevărata istoriefierbe şi se coace în adâncurilevieţii unui popor. Doar scriitorii apucăsă le surprindă întrucâtva, daraceştia au fost mereu sub pressingulideologilor, al necazurilor de totfelul, astăzi la cheremul sponsorilorş.a.m.d. Vreau să spun că în ultimaperioadă a scrierii istoriei a apărut,dar cred că a existat dintotdeauna,doar că acuma a fost recunoscutăde specialiştii în materie, aşa-numitaistorie vie. Sau: istoria orală. Adicăcea care nu a fost fixată în acte şidocumente. Omul stă în faţa ta şi îţipovesteşte întreaga lui viaţă: tu o înregistrezişi astfel ea devine parte aistoriei mari... Pe parcursul ultimuluideceniu am utilizat această metodă,am adunat mai multe dialoguri,care ar face o carte interesantă şivaloroasă, dar cine să ţi-o editeze?Nu aveţi cumva un sponsor în plus,domnilor?– Problema denumirii limbiinoastre rămâne deschisă şi după17 ani de argumentări, discuţii,dezbateri. Chestiunea în cauzăriscă să genereze noi exploziisociale – dovadă sunt ultimeleevenimente, cauzate de extirpareadin titulatura liceelor a cuvântuluiromân – întrucât nu maipot fi acceptate două denumiripentru aceeaşi limbă. Când, cumvom scăpa (dacă vom scăpa!) deaceastă tristă moştenire a ideologieisovietice care stipula că pecele două maluri ale Prutului locuiescdouă popoare diferite carevorbesc două limbi diferite?– Este exact confirmarea celorspuse de mine mai sus: nu noi amdecis cum să fie denumită în Constituţielimba noastră, ci... străinii.Ei au dominat viaţa noastră socialpolitică,ei au hotărât să ne lasela acea falsă denumire a limbii, însperanţa că ea nu va mai ieşi de labucătărie şi că, până la urmă, vaşi sucomba. Dar ştii dumneata căexistă pe lumea asta şi un războial limbilor? Neamul nostru de aicia avut, vreau să zic, o intuiţie genialăcând a pornit, în condiţiile ce ile oferea perestroika gorbaciovistă,lupta pentru limbă şi alfabet. Da, afost ceva colosal, deşi unii, ba chiarmulţi, au luat şi mai iau în derâdereacele evenimente... Or, cum poţipăşi pe calea libertăţii, chiar dacăfragile şi anevoioase, fără a te simţiîn adâncul sufletului tău om liber,vorbind şi gândind în limba opresoruluitău de ieri (şi, de altfel, deazi)? Când şi cum vom scăpa, şidacă vom scăpa, nu pot să ştiu, nusunt un profet, dar ştiu atât: vine onouă generaţie care nu va suportaminciuna la infinit şi va repune adevărulistoric şi ştiinţific în drepturilelui. La fel e şi cu naţiunea, care a

186fost şi este una singură, pentru căare acelaşi suflet şi aceeaşi limbă,oricum ar denumi-o străinii...– Primul Parlament al R.M.a încercat să impună noi dimensiunivieţii sociale, politice şi economicea tânărului stat, apărutdin ruinele imperiului sovietic,rezultatele activităţii deputaţilordemocraţi însă, acum se vedeacest lucru, s-au dovedit modeste.Care sunt greşelile, rătăcirile,erorile parlamentarilor de acum15 ani? Ce ar fi trebuit să întreprindăei pentru a justifica aspiraţiilepopulaţiei ce credea la 1989că, în sfârşit, survine schimbareaîn destinul moldovenilor din estulPrutului?– Greşeli, erori şi rătăciri aleprimului parlament? Ca unul caream făcut parte din el, vă pot aducela cunoştinţă următoarele, deşi,poate, sunt lucruri ştiute de unii. Înprimul parlament, ales în mod democratic,al fostei R.S.S.M., devenităpe parcurs Republica Moldova,suverană şi independentă, au fostaleşi în 1990 380 de deputaţi, inclusivcei din Transnistria. La scurttimp, aceştia din urmă s-au retrasîn mare parte, rămânând vreo 350.Atenţie: din aceşti 350 abia dacă120-130 erau aleşi din partea FrontuluiPopular, partea reformatoarea legislativului. Cam o treime. Ceilalţiau fost preşedinţi de colhozurişi sovhozuri, directori de fabrici şiuzine, preşedinţi de executiveraionale şi primi secretari raionalide partid, dar şi secretari ai fostului,în „lege” pe atunci, C.C. al P.C.M.Altfel spus, două treimi din totaluldeputaţilor erau nomenclaturişti.Şi doar o treime frontişti! În primulan au mers lucrurile cum au mers,limba Românădar în al doilea, la comanda centruluimoscovit, a început procesulde frânare a reformelor, boicotarealor, ca şi a şedinţelor de parlament.Până la urmă, fracţiunea reformatoares-a văzut nevoită să-şi deademisia – amintiţi-vă „revoltătoarea”demisie a „celor patru” din conducereaparlamentului! – iar instituţiaca atare să se autodizolve înaintede termen... Un fapt pe care aş vreasă-l consemnez aici – pentru istoriaistorie!– dacă am tot vorbit despreadevărul pe care trebuie să-l consemnezecronicarii timpului. Iată-l:cu puţin înainte de alegeri, adus înfruntea P.C.M., domnul Petru Lucinschia convocat în mod expresnomenclatura republicană şi le-aordonat tuturora să se facă deputaţi.Şi s-au făcut. Au constituit 2/3 dinlegislativ. Şi au executat ordinelesale în continuare, domnia sa fiindatunci ambasador al R.M. la Moscova...Să mai cauţi greşeli, erori,rătăciri? La cine? La nomenclaturişti?Ce-au putut, frontiştii au făcut.Agrarienii comunişti i-au marginalizatşi au executat în continuareordinele de la „Centru”. Aşa a fostadoptată Constituţia, de către agraro-comunişti,aşa a ajuns fostul primsecretar al comuniştilor preşedinteal Republicii Moldova, asta pe lângăfaptul că şi primul preşedinte totsecretar al C.C. fusese; tot aşa aunetezit şi asfaltat ei calea pentru unpreşedinte-general de miliţie... Să fifost ales în fruntea acestui aşa-zisstat un fost disident, un om care asuferit şi a făcut puşcărie, luptândpentru libertatea neamului său! Altăfăină s-ar fi măcinat la moară...– Afirmaţi direct că „RepublicaMoldova este singura (formaţiunestatală din lume – n.n.) care

Aniversări 187îşi reclamă originea de la foştiicolonizatori” şi că în prezent, ca şipe timpul regimului sovietic, populaţiatitulară abia de este toleratăde către reprezentaţii minorităţilornaţionale care, de fapt, suntla cârma Republicii Moldova. Dece un fost legislator nu crede înviitorul statului pentru a cărui independenţă,presupun, a votat?– Adevărat, Republica Moldovase reclamă ca succesoarea R.S.S.M., care a fost o creaturăstalinistă. La fel cum aceea se reclamade la fosta R.A.S.S.M. La primeleşedinţe ale primului parlamentde după declararea independenţeiRepublicii Moldova s-a făcut o nobilăîncercare de a nu continua numărătoareasesiunilor Legislativuluidupă cele din perioada sovietică, cia se începe de la evenimentul dinaugust 1991: Parlamentul RepubliciiMoldova de legislatura I, apoi IIş.a.m.d., dar propunerea a întâlnit orezistenţă furibundă şi deci a rămassă... La fel cum noi, toţi cetăţeniiacestei republici, ne ducem traiulîntr-un stat care a fost fondat de tiranulStalin. Vă place?... Ceea ce amspus în acel eseu este ferma meaconvingere, de când a fost publicatşi până astăzi nu s-a schimbat nimicîn substanţa şi firea acestui statartificial şi străin majorităţii populaţieiromâneşti de bază, ca să-mi retractezafirmaţia... Cât despre faptulcă aş fi votat pentru independenţaacestui stat şi că nu aş crede în viabilitatealui – şi e adevărat că nucred! – pot să vă mărturisesc că nuam votat, fiind la acea oră în afarateritoriului. La revenire, am încercatsă-mi pun şi eu semnătura, dar secretarulde atunci al parlamentuluimi-a spus, cu un anume zâmbet:„Asta nu are nici o importanţă!”, şinu mi-a oferit catastiful ca să semnez.Ulterior a mai apărut o ocazie:în una din şedinţe au fost invitaţi toţicei care, dintr-un motiv sau altul, nusemnaseră pentru independenţă,toţi au coborât să iscălească, euînsă am rămas la locul meu şi – bineam făcut! Poate sunt singurul, nuştiu, dar asta, vorba respectivuluisecretar, nu are nici o importanţă...Şi fără semnătura mea statul numitRepublica Moldova prosperă, iarcam pe la Paştele Cailor va intra şiîn Uniunea Europeană.La ce ne trebuie nouă UniuneaEuropeană, dacă nu demultam scăpat din Uniunea Sovieticăşi, băgaţi fiind de domnul Snegurîn CSI, aşteptăm şi azi ca, prin„voinţa” clasei noastre politice, sărevenim Back in the USSR, dupăcum cheamă un tablou publicitar,amplasat pe toate străzile capitaleiruseşti de pe Bâc!...– Stimate domnule VladimirBeşleagă, vă mulţumesc pentrucă aţi binevoit să zăboviţi asupraîntrebărilor noastre. Răspunsurilesper să ofere cititorilor un prilej înplus pentru a cunoaşte lumea (literară,cotidiană etc.) unuia dintrescriitorii noştri de frunte. La mulţiani, maestre, şi sănătate!

188Alexandru BURLACUvladimir beşleagă:DRAMAZBORULUI FRÂNTI. LUMEA ARTISTICĂ, PER-SONAJE, TEHNICI NARATIVEUn scriitor se impune în conştiinţacititorului prin lumea artistică,prin personajele lui. Lumea artisticăşi personajele lui Vladimir Beşleagăsunt oarecum stranii, diferite de altelumi şi alte personaje ale prozatorilorbasarabeni. De unde şi nedumeririlefireşti: Un scriitor atât de puţinliric, atât de dificil şi tragic în contextulunei proze lirice, baladesc-mioritice?Şi ce „o fi însemnând” osârdialui de a crea o galerie întreagăde suciţi, inadaptaţi, învinşi? Saupoate Isai nu este un învins? La cebun strategiile şi tehnicile narativeneobişnuit de complexe pentru cititorulde romane clasice, tradiţionale,structurile cu nenumărate puneriîn abis? Dar stilul contorsionat, fărăeleganţă, cu înflorituri baroce? Carear fi raţiunea plăsmuirii orăşenizatuluiFilimon, a altor protagonişti dinromanele sale?Toate personajele lui Beşleagăau ceva comun, sunt înruditegenetic, sunt introvertite şi reflexive,trăind în subteranele timpuluiistoric.În contextul euforiilor şi utopiiloranilor ’60 ai secolului trecut,când U.R.S.S. se luase la întrecerelimba Românăcu America, era dificilă înţelegereaunei lumi bizare, centrate pe existenţamăruntă, banală, cu dramesubiective ale cunoaşterii şi revelăriale unor adevăruri care nu maiputeau fi escamotate. Fără cunoaştereaistoriei societăţii şi a regimuluitotalitar, a background-ului anilor’60-’80, este imposibilă receptareaadecvată a operei lui Beşleagă.Ion Simuţ, în articolul Vârfulierarhiei în proza basarabeană (Românialiterară, 2005, nr. 20, 25-31mai), conchide cu multă competenţă:„În complexitatea sintactică a frazeinarative, Vladimir Beşleagă concureazăcu D. R. Popescu, N. Brebansau Aug. Buzura. E parcă maiapropiat de cel dintâi, în caracteruldifuz şi oral al exprimării, în amesteculde timpuri şi senzaţii, avândîn comun, fără îndoială, o originefaulkneriană. Sensurile multiple alenarativităţii creează complexitatela toate nivelurile (sintactic, psihologic,existenţial, moral). Dinamicasensurilor e susţinută de densitateaverbală, repudierea adjectivului,mişcarea asociativă în două-treiplanuri, jocul suprapunerilor dintreprezent şi trecut, investigaţia deprofunzime a unei conştiinţe moralerăscolită de reacţii negative faţă deo greşită înţelegere socială a individuluiultragiat”.Beşleagă este unul dintre puţiniiscriitori basarabeni care se integreazăfiresc în literatura română,cu cel puţin două romane. În acestsens, criticul de la România literarăremarcă: „Dificil la lectură pentrucă e dificil ca scriitură, elaborat cuefort apreciabil şi cu voinţă de concentrarea intensităţilor afective,Zbor frânt e un roman de virtuo-

Aniversări 189zitate narativă, cu o bună tehnicăa analizei psihologice”. Şi distingecu exactitate: „Ionicul basarabean(aici şi în continuare sublinierile neaparţin – A.B.) nu are un exemplumai bun decât, poate, un alt romanal aceluiaşi autor : Viaţa şi moarteanefericitului Filimon sau anevoioasacale a cunoaşterii de sine(de acesta îmi rezerv plăcerea sămă ocup separat altă dată). Zborfrânt este, din punctul meu devedere, unul dintre primele patrucinciromane care pot reprezentaconvingător literatura basarabeanăafară. Mihai Cimpoi l-a selectat înantologia sa de şapte romane dinliteratura basarabeană a secoluluiXX...”.În opinia lui Ion Simuţ „...VladimirBeşleagă este cel mai importantprozator basarabean al secoluluiXX, mai important pentru că emodern, mai tehnic şi mai complexdecât Ion Druţă şi decât oricare altscriitor al provinciei noastre de est”.Romanul lui Beşleagă este unul experimentalşi se sincronizează cunoul roman francez, aspect la careva reflecta, mai târziu, scriitorulînsuşi. Desigur, Zbor frânt este,din perspectiva zilei de astăzi, unroman vulnerabil, cu anumite neadevăruriprin care autorul a încercatpe ici, pe colo să-i facă mai„raţionali” pe ai noştri, de pe malulnostru. Nu întâmplător a fost interpretatca o operă despre război, iarprotagonistul – văzut ca cercetaş.Spaţiul acordat acestei viziuni parea fi covârşitor. Dar numai la primavedere, căci motivele „păţaniei”lui Isai sunt mult mai profunde şimai intime decât cele evocate îninterpretările din critica timpului,fascinată de aparenţe. Altfel spus,gândirea captivă, operând cu concepteleoficiale de atunci, avea afaziela valorile etern-umane, iar înlimbajul de lemn al epocii acesteaerau calificate prin aberantul „umanismabstract”. Miza prozei desprerăzboi, în sistemul de convenţiial canonului romanului istoric, oconstituie, cum spune N. Manolescu,evenimentul, cronica, fresca,preponderenţa moralului asuprapsihologicului, continuitatea, tipicitatea.Dar – nimic din acestea înromanul lui Beşleagă.Complexitatea tehnicilor narativee condiţionată în cazul luiBeşleagă nu atât de un mimetismartistic, cât de o intuiţie exactă –dacă e să ne referim la contextulsocial-politic – a microcosmosuluiuman, a sufletelor unor învinşi, rataţi,dezrădăcinaţi. Numai raportatla epoca redactării, romanul luiBeşleagă devine mai limpede înstructura lui adâncă, mai accesibilîn explicarea performanţelor tehnice,în (re)ontologizarea discursuluinarativ şi a imaginii unei societăţiîn derivă.1.1. ZBORUL FRÂNT FAŢĂÎN FAŢĂ CU DOGMAConştiinţa schimbării a acceleratşi procesul de democratizarea literaturii române care, refuzânddogmele realismului socialist şi stilulproletcultist, redescoperă formelemoderniste, iar metamorfoza romanuluibasarabean începe odată cu adoua jumătate a anilor ’60 ai sec. XXşi cuprinde, în termenii lui Nicolae Manolescu,tipurile doric şi ionic, în timp

190ce corinticul este ca şi cum inexistent,manifestându-se prefigurativ şi indecisdoar în Povestea cu cocoşul roşu(1966) de Vasile Vasilache.Zbor frânt (1966), alături deSingur în faţa dragostei (1966)de Aureliu Busuioc, urmate de Disc(1969) de George Meniuc şi Vămile(1972) de Serafim Saka, înfăţişeazăfoarte nesigur tipul de roman ionic înliteratura din Basarabia, cu întârzierede trei-patru decenii de la apariţiaromanelor semnate de HortensiaPapadat-Bengescu, Camil Petrescu,Garabet Ibrăileanu, Anton Holban,Mircea Eliade, dar contemporanecu În absenţa stăpânilor (1966) deNicolae Breban, Vestibul (1967) deAlexandru Ivasiuc, Absenţii (1970),Feţele tăcerii (1974) de AugustinBuzura ş.a., scrieri care preiau elementeşi convenţii ale romanuluiionic, formulă afirmată şi exploratăplenar în anii treizeci ai secoluluitrecut. Pot fi amintite şi alte mostre,inclusiv din poezia şaizeciştilor, care,într-o literatură cu o evoluţie anormală,revine, după cum considerăM. Cărtărescu, la canonul modernistinterbelic, la un soi de „neo-modernism”.Dintre romanele lui VladimirBeşleagă poate doar Zbor frântşi Viaţa şi moartea nefericituluiFilimon sau anevoioasa cale acunoaşterii de sine sunt reprezentativepentru proza basarabeanădin secolul trecut. Sunt opere caretrebuie interpretate, dimpreună, caexpresie artistică, fie şi uşor confuză,a intuirii unei concepţii asupra vieţiişi destinului istoric al neamului, darşi ca o concepţie artistică diferită şichiar potrivnică celei oficiale, cu obsesiacelor trei nopţi (cenzura a fostlimba Românătotuşi vigilentă!) care ilustrează, pecât admitea / respingea (cu voie dela partid) cenzura, tipul subversivde roman, în bună măsură – ionic,dar, să recunoaştem, uşor asincroncu canonul postmodernist dominantîn literatura occidentală din a douajumătate a secolului al XX-lea. Suntrevelatoare în acest sens destăinuirilescriitorului dintr-o anchetă (De cescriu? În ce cred? / Revistă de istorieşi teorie literară, 1987, nr. 3-4): „Adevăratuldebut în literatură a venit...pe la treizeci de ani. Parcursesem olungă perioadă de ucenicie, în careau încăput anii de studenţie, cei dedoctorantură (am lucrat la teza: LiviuRebreanu şi arta romanului), anii deziaristică…”. Beşleagă este conştientde faptul că romanul „întârzie” înformele depăşite: „Am fost totdeaunaun întârziat şi când zic aşa am în vederenu doar faptul că am cunoscutpe clasicii noştri abia pe la douăzecişi cinci de ani (atunci au fost editaţi),ci şi pentru că tot ce am acumulatşi asimilat – cultură lingvistică şi literară– s-a depozitat în mine încet,greu, suprapunându-se peste nenumărateleşi dureroasele experienţeale vieţii personale: tatăl judecat şicondamnat la 20 de ani închisoare,mama secerată de o boală incurabilă.Loviturile destinului veneau săamplifice o rană mai veche, aceeape care o aveam din tinereţe, cânddescopeream că nu numai eu unulsunt mut, ci întreg neamul meu estelipsit de frumoasa lui limbă literară,fagure de miere, cum a numit-o poetul.Pe atunci impostorii vremii dezlănţuiserăo adevărată vânătoarede… cuvinte, iar marii înaintaşi aispiritualităţii noaste erau ţinuţi ca şisub lacăt…”.

Aniversări 1911.2. DESPRE GENEZA RO-MANULUIAproape nimic din scrierile deînceput ale lui Vladimir Beşleagănu anunţă metamorfozele narativeulterioare din romanul care l-aconsacrat. Criticii autohtoni au insistatmult asupra anticipării unorsubiecte de roman în prozele scurtedin volumul La fântâna Leahului(1963). E adevărat, unele tehnici potfi atestate în Drumul visurilor, Lafântâna Leahului, Glas de frunze,dar acestea sunt utilizate cu inocenţăşi cu o simplitate dezarmantă.Simplu de tot e şi fondul propriu-zisal volumului, care, alături de Zbânţuilă(1959), Vacanţa mea (1959),Buftea (1962), Găluşca lui Iluşca(1963), dar şi de Vrei să zborila lună? (1964), sunt cărţi pentrucopii, marcate puternic de spiritultimpului şi care ar mai putea prezentainteres doar pentru un istoricliterar.Zbor frânt, redactat în treiluni, în aprilie-iunie 1965, este editatîn anno Domini 1966, în perioadaapariţiei altor romane: Povara bunătăţiinoastre (1961-1967) de IonDruţă, Povestea cu cocoşul roşu(1966) de Vasile Vasilache, Singurîn faţa dragostei (1966) de AureliuBusuioc, Podurile (1966) de IonConstantin Ciobanu; ultimul – unroman mai puţin românesc, dar cumare trecere în epocă. Explicaţiaacestei „rodnicii” trebuie căutatăîntr-un complex de fenomene, specificeperioadei dezgheţului hruşciovist,care venise cu întârziere într-olume totalitară dominată de dogme,orice noutate fiind privită cu mefienţă.Noutatea romanelor (desigur, cuo anumită defazare temporală) ereductibilă, într-o ultimă analiză, laevitarea mai multor clişee, poncifuriale literaturii oficiale, suprapopulatăde personaje „tipice”, „pozitive”,pătrunse până în măduva oaselorde „optimismul ideologic”.Se pare că prima consemnaredespre geneza romanului VladimirBeşleagă o face într-o anchetă(Revista Moldova, 1968, nr. 8.pag. 11): „Ca orice autor la apariţiaprimei sale cărţi (şi eu consider căLa fântâna Leahului este primamea carte serioasă) se cuveneasă am o bucurie. Vai, n-am avut-o,poate de aceea că manuscrisul azăbovit prea mult prin fel de fel desertare sau că procesul de editarea durat prea mult... Din contra, amprins imediat ură pe ea. Aşadar...,căutările mele s-au desfăşurat subsemnul negării, distrugerii tuturorprincipiilor şi dexterităţilor pe caremi le formasem lucrând asupra acelorpovestiri ”.Reţinem şi alte câteva specificări,extrem de importante pentruînţelegerea efortului său de radicalizarea scriiturii: „Primul lucru pecare l-am neglijat a fost deprindereade a ciocăni, de a cizela fiecarefrază, fiecare cuvânt. Am optatdeci pentru spontan, pentru firesc.Simţeam că pot mai mult, dar nuîndrăzneam. Şi iată că, intervenindanumite împrejurări de ordin biografic,pomenindu-mă într-o starepsihică de mare tensiune, am pornitla scrierea romanului Zbor frânt(care, de altfel, are la bază un episod,un subiect la care revenisemîn câteva rânduri cu ani în urmă,dar de realizarea căruia nu eram

192limba Românăsatisfăcut, bănuind, pesemne, înel surse mai bogate decât cele valorificatede mine)”.Subiectul romanului a fost anticipatîntr-o proză scurtă şi de maimulte ori. E un episod conştientizatmult mai târziu. Aflăm dintr-un dialogcu Serafim Saka şi alte detaliişocante despre modul în care afost conceput Zborul frânt: „N-amştiut şi nu m-am gândit niciodatăsă-l scriu”.Romanul ca specie presupunefie o arhitectonică bine armonizată,fie un „haos” regizat. Asupra construcţieiromaneşti, un novator alunei structuri centrate pe diferenţadintre durata timpului cronologic şidurata timpului psihologic, cum esteVladimir Beşleagă, a meditat, cusiguranţă, îndelung. Şi ne-o spuneindirect, în următorul fragment: „Afost o idee schiţată într-o povestirede vreo câteva pagini, pe care ampierdut-o. Odată însă, fiind într-unmoment de mare durere sufletească,am început să scriu ca să scapde ea. Ieşea sau nu ieşea, astanu avea nici o importanţă. Era unmoment de descărcare a sufletului.Cam acesta a fost contextulpsihologic interior. De multe ori nuimportă subiectul pe care ţi-l alegi,ci propria ta stare sufletească interioară,în care te afli în momentulscrisului. Cineva spunea că unartist trebuie să-şi dorească toatenenorocirile care pot exista în viaţaasta. E o idee crudă, dar ce să-ifaci, asta e. Uneori nenorocirile îlocolesc pe om şi atunci te pomeneştică le caută”.Este o aluzie la propria biografie?Un semn că s-a „cuminţit”scriitorul (în limbajul tranzitiv, naţionalistul,unionistul) Beşleagă?Ideea cu „nenorocirile” (rămas pedrumuri fără mijloace de subzistenţă)trebuie înţeleasă ca fiind expusăîn limbaj esopic? Fiind în conflict cusistemul, cu cenzura, cum puteaispune ceva? Din aceste raţionamentevine probabil şi următoareaaserţiune: „ Creaţia merge mânăîn mână, aş zice, se sincronizeazăcu durerea. Într-o atmosferă decalm, linişte sau, cum spuneau grecii– ataraxie, – nu se naşte nimicde seamă, valoros. Şi întrucât amfăcut aici uz de erudiţie, aş vrea săspun că şi Platon susţinea o tezăpotrivit căreia operele celor posedaţivor avea parte de viaţă mai lungă,vor cuceri sufletele în timp şi spaţiu,ca să folosesc un termen maiapropiat nouă. Pe când scrierilecalculate, reci, lipsite de frământărileşi zbuciumul vieţii, au, dacă au,o viaţă scurtă”.Renunţarea la experienţelestilistice anterioare nu a însemnatşi „lepădarea” de trecutul literar,acesta fiind metamorfozat şi asimilatîn prezentul romanesc. Psihologiacreaţiei ne oferă multe exemplefoarte ciudate în acest sens. Corelaţiadintre emoţional şi raţional esteexplicabilă în acest caz. Lesne explicabilădevine şi reluarea în romana unor tehnici şi strategii narativepredilecte, cum este tehnica puneriiîn abis, principiul teleologic, structurainelară etc. Oricum, prozatorul(după 16 ani de suplicii literare) aresenzaţia că şi-a redactat romanulîn stare de transă, fapt firesc, menţionatşi mai târziu, de repetate ori.Mai mult, Beşleagă nu recunoaşte(se pare, din anumite considerentedeloc neglijabile într-un regim totali-

Aniversări 193tar) nici substratul (auto)biografic alromanului, chiar ironizează uşor peseama unor cititori care au văzut înroman o lucrare mimetică, nu unade imaginaţie. Mult mai târziu, aflămdetalii revelatorii pentru înţelegereaacestui roman, dificil şi neobişnuitpentru cititorul basarabean.Într-un alt interviu, acordat AntonineiCallo, prozatorul insistă asuprastării de inconştienţă cu care afost redactat Zborul frânt: „A fost ocarte, pe care nici eu însumi nu-midau seama cum am scris-o. A fostca o revelaţie. Cred că aşa ceva i sepoate întâmpla unui autor o singurădată. În orice caz, unuia ca mine.Deşi, mai târziu, am putut descoperiîn ea unele locuri mai puţin realizate.Însă fuziunea totală dintre idee,sau concept, şi formă o face vie,vibrantă, de viaţă lungă”.Pe parcursul anilor, autorulrevine, nu o dată, cu precizări despregeneza romanului, dezvăluind noidetalii. Într-un interviu cu AndreiHropotinschi (Tiparele prozei moderne),romancierul afirmă: „În 1963m-am retras de la Cultura Moldovei,după ce am fost luat la armatăpe trei luni... M-am dus la mine însat – mama era în viaţă, trăia şi tatălmeu, şi am început să lucrez la carte.Am lucrat câteva luni, dar în timpulacesta se îmbolnăveşte mamămea.Am încercat să continuu lucrulla acea carte, dar n-am reuşit. Avenit în viaţa mea momentul acesta,boala mamei, foarte gravă şi...tragică până la sfârşit. Am începutsă umblu cu ea pe la spitale. S-adovedit că boala este incurabilă. Afost o perioadă complicată, desprecare îmi vine greu să-mi dau seama”.Starea de spirit a fost exprimatămai nuanţat, mai elocvent, înurmătoarea confesiune: „În perioadaaceea aveam un subiect de povestire,o mică povestire despre un băiatcare, în timpul războiului, aflându-sepe malul Nistrului, unde s-aoprit frontul, a făcut câteva trecerila nemţi, la inamic, şi înapoi. Într-unfel, s-a inclus în luptă, în acţiunilemilitare, în pregătirea operaţiei dela Nistru. Episodul acesta îmi fuseserelatat de o persoană concretă,o rudă de-a soţiei, un bărbat cu familie.Era într-o toamnă ploioasă.Îmi povestea el despre tot felul delucruri, şi, ca printre altele, mi-a vorbitşi despre întâmplarea asta care,căzând în memoria mea, s-a dusîn adâncuri. Pe urmă, a apărut lasuprafaţă. M-am agăţat de ea şi amscris o mică povestire. Apoi m-aupreocupat alte subiecte. Şi iată căîn situaţia psihologică foarte grea,când maică-mea s-a stins din viaţă,am simţit că trebuie să aflu ieşire casă nu mă desfiinţez. Maică-mea afost pentru mine şi a rămas cel maiscump om de pe pământ. A fost unom de o rară puritate sufletească”.Despre durata scrierii romanuluiaflăm tot aici: „În câteva săptămânidupă moartea mamei amelaborat subiectul acestei cărţi, întrei luni a fost scrisă. Dintr-odată,cu foarte mici redactări. S-a cristalizatîn mine uimitor de repede şiclar”. Modelul este – şi sub acestaspect – Rebreanu, care îşi datamanuscrisele: „Lucram în fiecarezi. Manuscrisele s-au păstrat, acolosunt datate toate zilele”. Cu privirela uşurinţa cu care a fost redactatmanuscrisul, prozatorul ne mărturiseşte:„Cartea s-a născut, cum sezice, dintr-o răsuflare. Desigur că

194starea mea sufletească s-a răsfrântîn textura cărţii, în pânza ei, în frazeleei, în tot. Acesta a fost momentulbiografic...Dincolo de acestmoment, cred că mai sunt mulţi alţifactori care vin să lumineze faptulapariţiei ei. Eram la vârsta când trebuiasă încerc de ce sunt în stareşi, uite, a coincis această pierdere amamei cu apariţia acestei cărţi. Sejustifică încă o dată adevărul MeşteruluiManole, că pentru a realizaceva frumos, superior în măsuraîn care-ţi este dat, pentru a duraceva, viaţa, firea, natura ne cerejertfe, niciodată şi nimic nu ni se dăfără jertfă... Dacă n-ar fi fost acestmoment al pierderii unui om atât deapropiat pentru mine, poate că aşfi scris o altă carte, aceea pe careo începusem, şi ar fi fost altfel...Caorice scriere, cartea mea cuprindeevenimentele oglindite, subiectul şiacţiunea ei are, deci, aşa-zisa partevizibilă, adică ceea ce ne influenţeazăprin ochi, prin imagini. Dar eşi ceva care este invizibil, aşa-zisulmetafizic, ceea ce este dincolo,ceea ce constituie suflarea acesteicărţi, trăirea mesajului ei profund...Partea aceea văzută s-a adunat dinobservaţii de război, căci copilăriamea a coincis cu perioada aceeade război, foarte agitată...”.În contextul unor învinuiri de„umanism abstract”, prozatorul lerespinge, în surdină, pledând pentruacel ceva care este invizibil, pentruceea ce constituie suflarea cărţii:„...În cartea mea eroul caută, umblă,se zbuciumă... Plecările lui, trecerileerau îndreptate spre căutarea şilimba Românăgăsirea fratelui său. Probabil, aicis-au răsfrânt şi propriile mele căutări,căutările mele din adolescenţăde a găsi frumuseţea limbii, de adescoperi literatura înaintaşilor, dea căuta pe fraţii mei, pe colegii, peprietenii mei, cu care să mă adunşi să fac ceva pe lumea asta... Deunul singur nu poţi să faci nimic pelume, trebuie să cauţi pe ai tăi, cucare să mergi umăr la umăr ”.Retorica şi demagogia sistemuluitotalitar, bine cunoscute, darjucate pe muchia ambiguităţilor,toarnă, într-o altă lectură, apă lamoara unei idei inocente, dar carela Moscova era privită ca una foartepericuloasă (mai ales pe fundalulcongresului naţionalist din 1965 alscriitorilor din Moldova). Parcă timoratde eventualele consecinţe,prozatorul se grăbeşte să dezmintăorice bănuieli: „Deşi cititorii din satulmeu au făcut paralele între relaţiiledintre tatăl meu şi fratele luicu cele dintre Isai şi Ilie, eu nu dela asta am pornit. Accentul, dupăpărerea mea, cade pe mărturisireatatălui în faţa fiului, care abiacreşte şi căruia tatăl e dator să-itransmită experienţa sa de viaţă,trăirea acelor vremi de foc, să i-otoarne în suflet, ca fiul, crescândmare, să-l înţeleagă”.Mereu nemulţumit de receptarearomanului, Vladimir Beşleagădeschide şi închide, adeseori, anumiteperspective, orientând / dezorientândcritica / cenzura. Examinarea atentă ainterviurilor acordate pe parcursul anilorpune în lumină mai mult semioticaromanului decât geneza lui.Va urma.

Aniversări 195Vladimir BEŞLEAGĂRecent, scriitorul Vladimir Beşleagă a publicat volumul de versuri Ţipătullăstunului (Editura Cartier, Chişinău, 2006), carte despre care, într-un scurt interviuacordat cu ocazia acestei apariţii editoriale, criticul literar Andrei Ţurcanu spunea:„Ţipătul lăstunului cuprinde nişte fulguraţii poetice care sunt mai degrabă niştefulguraţii epice, ele concentrează stări de conştiinţă şi de spirit, senzaţii şi emoţii înforma lor de naştere şi de manifestare spontană, atunci când natura se conţine şise exprimă în ele, în generalitatea ei frustă, nemijlocită. Beşleagă este, înainte detoate, un romancier şi un cercetător şi uite că din romanele şi din cercetările saleau rămas aceste scântei poetice – ele sunt ca un abur ce pluteşte deasupra munciisale de-o viaţă” (Jurnal de Chişinău, 25 iulie 2006).Publicăm în continuare câteva poezii semnate de Vladimir Beşleagă.* * *constat consternat – aşa s-a întâmplat:m-a dat Dumnezeu cu capul în jos...mă căţărasem să tai şi să bat o scândură sub streaşinăo aveam într-o mână, în alta cuţitoaia –şi-am început s-o tai:hârş-hârş-hârş!(imaginaţi-vă: stau sus, pe o scară de aluminiu,în formă de A şi retez scândura)scara se clatină –caaaad!(eram pe pragul nalt din faţa uşii,în spatele meu prispa de beton)„Sari!» – am auzit?şi m-am izbit, împingându-mă cu putere îndărătaruncând şi scândură şi cuţitoaie din mâinişi-i-i – răsucindu-mă în aer(cum fac pisicile – ca să cadă pe labe)am aterizat (cam stângaci, o, da, nu avui agilitatea unei feline),plonjând cu toată greutatea trupului, pe piciorulstâng, în călcâi,pe cel drept, în genunchida, în genunchi...Acum – de ce toate acestea?Simplu de tot:am descoperit (la vârsta bătrâneţii) că am un trup...Da, un trup!Eu, care toată viaţa l-am ignoratmi-am bătut joc de elde parcă nu ar fi fost al meu...

196limba RomânăBrusc am conştientizat că-l amşi e numai unulşi eu nu m-am îngrijit câtuşi de puţin de el în viaţa mea.Ajuns infirm, beteag de un piciorm-am pomenit că nu am cu ce să portpropriul trup, acesta, singurul pe care-l am...Vezi ce bine mi-a făcut Dumnezeu, ajutându-mă să cad?Mi-am regăsit trupul!De care uitasem...De care nu-mi păsa... De care... de care... de care...Aşa, suferind zile, săptămâni la rând,reflectam:Trupul? Da, trupul...Dar pentru ce am nevoie de el?Că, de nu l-aş avea, nici picioare nu mi-ar trebuica să-l port.Acum, iată, sunt imobilizat.Vai, ce rău e când omul nu e în stare să-şi poartepropriul trup!Trupul? Dar ce e, la urma urmei, acest trup?La ce-ţi foloseşte?Dacă te uiţi la el, din faţă, şi-i vezi gura,numaidecât îţi vine-n ochi asemănarea luicu un vierme:toată viaţa înghite mâncareprecum o râmă pământul, trecându-l / o printubul digestiv...Nu e un vierme trupul nostru?Iar de-l priveşti din spateîţi vin analogii şi mai deşucheate...Am să apelez la o comparaţiedin civilizaţia noastră supratehnicizată:E o rachetă trupul omului!Ceea ce bagă pe gură, arde în el şi... iese cu forţăpe... partea opusă...De ce? Pentru ce?Ca să se poată mişca înainte, nu?Ei, să ziceţi acum că nu se aseamănă trupul omuluicu cea mai sofisticată maşinărie,care năzuieşte spre înălţimi, spre Cosmos?Da, adevărat, numai că, vai! nu ajunge acolo niciodată.Aici, jos, rămâne.Din ţărână se naşte, în ţărână se întoarce (Eccl.)Cu viermele se aseamănă şi, până la urmă,

Aniversări 197pradă viermilor ajunge... (Psm. X)La asta, deci, m-a adus Căderea?Halal descoperire!Răbdare! Puţintică răbdare (n. Iancu).Mai există o variantă:să-l priveşti din...de la o parte.Aşa cum îl arată o planşă anatomică,în care se văd toate organeleadunate în torace şi abdomen.O imagine magnifică!Atâtea măruntaie înghesuite într-o încăpereîngustă:inimă, plămâni, ficat etc. ...Apropo de Cap.M-o fi dat, poate, Dumnezeu cu capul în jos,de pe scară (om prost! să tai tu scândurasus, în loc s-o retezi jos!),dar se afla alături de El Sfântul Pantelimon,care s-a milostivit şi mi-a strigat:„Sari!”şi am sărit. Şi mi-am stâlcit numai piciorul.Sfântul marele mucenic (greceşte: megalomartiros)Pantelimon, căci de ziua lui mi-a fost Căderea.El, carele, medic fiind, s-a îndurat de mine,păcătosul...26 august 2003, Mălăieşti* * *...ce idee genială!să-l invit la mine pe măiestrul Busuiocpentru trei zile şi trei nopţidesigur cu consoarta!să-i găzduiesc ca pe cei mai doriţi şi scumpioaspeţiei să fie stăpânii eu – robul lorcasa mea să fie casa lorgrădina mea grădina lorbucatele mele cele mai alesepuse pe masă pentru eieu să stau şi să privescca un adevărat serv...

198limba Românăam trăit cu acest vis minunat zile la rândşi eram nespus de fericitcum demult nu am mai fost...dar astăzi...astăzi, o, ce nenorocire...astăzi m-am pomenit pe neaşteptatecu visul meu făcut ţăndări!vai! nu pot să am de oaspete pe măiestrul Busuioc!cum de nu m-am gândit de la bun început?o, nerodul de mine!unde am să-l culc? în care pat?dânsul şi doamna lui sunt de două ori mailungi ca mine şi doamna mea!că doar n-o să doarmă încovrigiţi!ori cu trunchiul în patşi cu picioarele pe podea...vai! ce nenorocire, vai ce nenorocire!ce mă fac? ce mă fac? ce mă fac?doar n-o să le cer să-şi scurteze picioarele,ar fi să mă comport aidoma lui Procust, nu?mai bine am să mă duc eu la domnia sa şi am să-mi ceriertare pentru prostia meaam să zic aşa: Măiestre, am avut o idee genială:să te invit la mine cu doamna să vă găzduiesctrei zile şi trei nopţidomnia ta să fii stăpân, eu – robul...La care... parcă-l aud pe spiritualul, cinicul,mereu pornitul pe glume Aureliu Busuioc:„Spune-mi Gioni... şi am terminat palavrele”...Aşa s-a spulberat unul dintre cele mai frumoase visuri ale mele –înainte de a se... naşte...5 mai 2005, Mălăieşti* * *Vasile, avem noi socotelile noastre, multeLe ştii prea binedar!eu la casa ta din Unţeşti am fostcum am văzut-o cumaşa am văzut-onu vreau să zicmai bine n-aş fi văzut-o

Aniversări 199o chichineaţă cum la mine-n sat nu se aflădar fie!nu tu ai sclipuit-o,acolo te-ai născut şi-i locul tău sfântmă închindar iată ce vreau să te rog, Vasile!vino de vezi şi tu casa meaştiu că-ţi pregăteşti un loc de vecila Chişinău,dar ce-i Chişinăul?Unţeştii ţi-e matca ta!dar fie!aşa a vrut-o şi Creangă:la Iaşi, nu la Humuleşti...Vino Vasile de-mi vezi casacă dacă nu mi-ai văzut-odegeaba am fost prietenide-o viaţă...21 ianuarie 2005, Mălăieşti* * *...a ars cimitirule negru cimitirulcineva i-a pus focşi a ars toată iarba din cimitirşi acum e negru cimitiruldar e primăvarăva creşte altă iarbăşi va fi iar verde cimitirulvor înflori vişiniiva înflori liliaculcrucile vor fi vopsitepietrele văruiteşi va fi iar frumos cimitirul...am venit să îngrijesc mormintele părinţilorşi mi-am văzut loculunde mă voi odihni şi eualături de mamada alături de mamala început am tresăritvăzând o moviliţă de pământcare să fi... cine să-mi fi ocupat locul?pe dată mi-am amintit că eu însumi am aruncat acel pământ

200limba Românăcând am pus monumentul mameimi-am adus aminteşi m-am bucuratdar pe loc am observatîntre nişte pomi de vişincare ar fi să crească la picioarelemeledoi salcâmi boiereştidin cei cu ghimpi de-o şchioapăascuţiţide pot să-ţi ajungă până la inimăau împânzit cimitiruldar care să vezinu au ars odată cu iarbaam luat cuţitoaiaşi deşi eram obosit de-a bineleai-am retezatmi-am şters fruntea de năduşealăşi-n clipa aceea am avut o revelaţieda adevărat estefrumuseţea va salva lumeadar nu acea frumuseţe banalăla care ne gândim mereupurtaţi de deşertăciunici profundul, inexplicabilul simţ al frumosuluicare stă la baza existenţei noastreşi care ne dicteazăaruncă la o parte copacul cu spiniaruncă-l dintre pomii cu flori şi fructefă să triumfe pe lume frumuseţeaaltfel nu vei aveanici viaţă demnăşi nici moarte împăcată...28 martie 2006, Mălăieşti

Aniversări 201Anatol codru – 70Un poet al esenţelorStimate domnule Anatol Codru,La apariţia cărţii Dumneavoastră Piatra de Citire (un titlu deexcepţie), critica literară a reacţionat cu mult discernământ, considerând-o,aproape unanim, drept unul dintre cele mai valoroase volumede poezie care s-au scris vreodată în Basarabia.Au trecut anii...Între timp au apărut şi alte cărţi semnate de Dumneavoastră.A evoluat şi literatura.În prezent, am ajuns să ne bucurăm şi de procesul sincronizăriifireşti a literaturii de la noi cu cea din România; suntem, de fapt, mar-

202limba Românăo orăcupoetul

Aniversări 203torii devenirii ei întru acel „tot” – unic şi indivizibil – de care vorbeaGeorge Călinescu. Dumneavoastră nu sunteţi însă un simplu „martor”,sunteţi unul dintre actorii de frunte ai acestui proces, or, „grăind”la ceas aniversar, adevărul e că sunteţi – prin ingeniozitatea unghiuluide investigaţie artistică, prin amestecul surprinzător de tradiţionalismşi modernitate a convenţiilor, prin inventivitatea creatoare – şi unuldintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.Ajuns la o vârstă numită, în mod tradiţional, a împlinirilor, a cugetuluiasupra întregului destin, Dumneavoastră urmaţi, şi astăzi, cuaceeaşi osârdie, drumul căutărilor, continuaţi să săpaţi în „piatra decitire” a Adevărului şi să cântaţi, simbolic – într-o savuroasă limbă„poezească” (de la Stănescu citire!) –, esenţele, însuşirile profundeşi datele ontologice adânci ale omului.Iubite coleg, truda întru dăinuirea cuvântului şi multe din filmeletale au intrat în patrimoniul culturii noastre naţionale! Cu atâtmai onorant pentru noi e a te şti şi a te avea alături – şi la bine, şi lagreu – în componenţa colegiului de redacţie al revistei de ştiinţă şicultură Limba Română.Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, îţi dorim multă sănătate,inspiraţie şi tărie în credinţa că frumosul poetic va salva... LimbaRomână.Şi lumea în care trăim.La mulţi ani!Colegiul de redacţieal revistei Limba Română

204Ana BANTOŞAnatol Codru:recuperareaautenticuluilimba RomânăSe ştie că literatura modernă,începând cu primele decenii ale secoluluial XX-lea, are drept obiectivprincipal recuperarea autenticului.În ce măsură putem vorbi despreacest aspect, referindu-ne la literaturaromână din spaţiul pruto-nistrean, în adoua jumătate a secolului al XX-lea,perioadă în care s-a afirmat şi poetulAnatol Codru, este o întrebare nu tocmaisimplă. Căci drumul parcurs descriitorii basarabeni este unul sinuos,foarte complex şi complicat. Anumeîn acest context Anatol Codru a creatşi continuă să creeze.Născut în Transnistria, în satulMalovata Nouă, astăzi ComisarovcaNouă, el a parcurs o cale de creaţiesimilară cu cea a confraţilor săi VladIoviţă, Vladimir Beşleagă, GrigoreVieru, Gheorghe Vodă, Victor Teleucă,Serafim Saka, Liviu Damian ş.a.Poetul poate fi considerat însă unavantajat faţă de congenerii săi, prinfaptul că s-a afirmat la confluenţa dintreliteratură şi cinematografie (fiindşi deţinătorul funcţiei de preşedinteal Uniunii Cineaştilor din Moldovatimp de 12 ani). Activitatea cinematograficăi-a favorizat implicarea, într-omăsură mai mare, şi în procesul demodernizare a poeziei. Poate anumedin această cauză mai tinerii săi confraţi,cel puţin într-o anumită perioadă,şi-l revendicau ca „model”.Reamintim, în context, că despremodernizarea poeziei române îngeneral au scris Eugen Lovinescu,Tudor Vianu, Vladimir Streinu. Iardespre modernizarea poeziei basarabenes-a scris mai puţin. Aicitrebuie căutată probabil şi explicaţiaunui anumit decalaj dintre generaţii.Consider că cel mai rezonabilar fi să examinăm modernizarealiteraturii basarabene din perspectivareafirmării autenticului. Doar înacest fel vom putea despărţi apeletradiţionalismului de cele ale modernismuluide dragul modernismului,vom putea nuanţa lucrurile pentrua le aprecia la justa lor valoare.În primul rând, nu trebuie să omitemopinia lui Camil Petrescu, celscriind despre Marcel Proust, autorcare a revoluţionat proza secoluluial XX-lea. Astfel, pentru prozatorulromân esenţa autenticităţii poate fidedusă din următoarea afirmaţie:„nu putem cunoaşte nimic absolut,decât răsfrângându-ne în noi înşine,decât întorcând privirea asuprapropriului nostru conţinut sufletesc” 1 .De asemenea, nu trebuie omisăideea lui Ortega y Gasset potrivitcăreia „există un adevăr teoretic,ştiinţific, intelectual şi un adevărcare aparţine unei categorii distincteşi mai decisive, anume un adevăral destinului. Adevărurile teoretice,scrie autorul hispanic, sunt mai discutabile,dar întregul înţeles şi toatăforţa lor constau tocmai în faptul căsunt discutate; ele se zămislesc dindiscuţii, trăiesc atâta cât sunt discutateşi sunt făcute exclusiv pentru

Aniversări 205discuţie. Destinul însă – ceea ce înmod vital trebuie sau nu trebuie săfie – nu se discută, ci se acceptăsau nu. Dacă îl acceptăm, suntemautentici, dacă nu-l acceptăm, suntemînsăşi negarea, falsificarea propriuluinostru eu. Destinul nu constăîn ceea ce am avea chef să facem;el se recunoaşte şi îşi arată profilulsău evident şi viguros în conştiinţanecesităţii de a face ceea ce nu neconvine” 2 .Prin urmare, şi modernizareatrebuie raportată la condiţiilespecifice ale unui context culturalconcret. Trebuie să ţinem cont şi defaptul că promotorii cei mai fervenţiai modernismului, precum au fostApollinaire în Franţa şi T. S. Eliotîn spaţiul englez, puneau problemacorelării modernismului cu valorileconsacrate şi cu tradiţia. Deciautenticitatea, pentru care pledeazăautorii moderni, nu contrazicetradiţia. Revenind la poezia basarabeanăşi la Anatol Codru, trebuiesă precizăm că aici accederea lamodernitate este în relaţie directăcu nevoia stringentă de recuperarea autenticului şi, în acelaşi timp, cunevoia de recuperare, oricât ar păreade paradoxal, a tradiţiei. De ce?Deoarece literatura a fost jertfa politiciide creare artificială a două naţiuni,a două limbi, când, de fapt, există osingură rădăcină şi un singur trunchidin care creşte coroana impunătoarea literaturii române care se extindepână peste Nistru. Eminescu, actualşi azi, susţinea că identitatea naţionalăeste determinată de cultură.Atâta doar că accederea la culturăîn spaţiul pruto-nistrean din perioadasovietică a fost excesiv de ideologizată.Deci – autenticitatea, sprecare tindeau scriitorii basarabeni, nuputea fi atinsă decât printr-o cursăde învingere a unor obstacole inimaginabile.Se pare că anume dinaceastă cauză literatura din Basarabia,în special poezia, este atât deimpregnată de sentimentul sacrului,fără de care recuperarea autenticuluirămâne o iluzie.Cu mai mulţi ani în urmă amaudiat prelegerile despre fantasticşi real în literatura română, susţinutede doamna Roxana Sorescula Universitatea de Stat din Moldova.Eram în perioada elaborăriitezei de doctorat şi am rugat-o să-micitească primul capitol, despre sacruşi profan în creaţia lui LucianBlaga, poet care i-a influenţat şi peautorii basarabeni. După ce l-a citit,am întrebat-o dacă este justificatăinvestigarea poeziei basarabenedin perspectiva sacrului. Am întrebat-o,ştiind că în ajun participasela omagierea unui poet de la noi.Era poetul Anatol Codru. Şi doamnaSorescu mi-a spus, cu multăînsufleţire, că am dreptate şi cădânsa s-a convins de acest lucrucitind poezia lui Anatol Codru. Iar laultima prelegere distinsa profesoarăşi-a încheiat cursul subliniind căliteratura din Basarabia trebuie cercetatăanume prin prisma sacrului.În teza pe care, între timp, ampublicat-o nu i-am acordat acestuipoet spaţiul cuvenit. O fac acum,susţinând că este unul dintre autoriicei mai marcaţi de sacralizare,prin faptul că îşi concepe poeziaca pe un ritual. Rostirea ritualică

206este preferată de poeţii basarabenigraţie voinţei de reabilitare a arteiscrisului, a cuvântului artistic caretrebuie eliberat de opresiunea ideologică.Imanenţa şi transcendenţa(realul şi fantasticul) sunt la AnatolCodru de natură să întregeascăforţa scrisului şi autenticitatea.Raportarea la dimensiunea divinăeste un prim pas spre transformareabiograficului în sentiment, aşacum acesta se regăseşte în poeziatradiţională şi în cea modernă.De aici încolo, de la transformareabiograficului în material al poeziei,începe fragmentarea viziunii. Notaţiilefulgurante, reminiscenţele memorieiafective fac parte din fluviulviziunilor arborescente ale lui AnatolCodru. Trecutul şi prezentul seîmpletesc ca din întâmplare, poeziafiind construită la modul modernist.Însă ordinea este determinatădin interior: memoria este cea careguvernează. Este o memorie apersonajului reintegrată în memoriacolectivă, poetul fiind conştiinţacea mai înaltă a colectivităţii dincare face parte. Or, în Basarabiaun poet nu poate fi autentic decâtaşa cum este, de fapt, în toatălumea, chiar dacă în alţi termeni.Memoria este la Anatol Codru unagrea ca lutul, ca piatra, sporindsubstanţa versului; este ceea ceîl determină pe poet să exersezejocurile expresive de limbaj. În felulacesta, în poezia lui Anatol Codruîşi găsesc loc manierismul şi,uneori, preţiozitatea. Acestea însănu prevalează, metafora savantelaborată nu se ridică deasuprascrisului lucid. Realul la care facelimba Românătrimitere poetul este supus, subinfluenţa artei cinematografice cuaccente neorealiste, transfigurăriiartistice prin intermediul inventivităţiilexicale. Inventivitatea lexicalăvizează mai ales straturile vechi,arhaice ale limbii române, conservatăîn mod miraculos şi aproapestraniu în zona transnistreană.„Volubilitatea” lui Anatol Codru euna specifică. La el cuvintele suntgrele, aidoma pietrelor şi cărămizilorzidite în temelii. Temeiul, în-temeiereaşi teama de a nu da greşsunt datele esenţiale ale scrisuluiacestui autor. Există un specificromânesc caracteristic zonelor dehotar, pus în valoare de o sensibilitatetraumatizată. La fel ca şiîn proza lui Vladimir Beşleagă, înpoezia lui Anatol Codru căile adevăruluisunt întortocheate, greu desurprins, dar stăpânite cu dârzenie.În acest context, limbajul ca formăde afiliere la mişcarea de modernizarea literaturii este relevant.Anatol Codru a învăţat arta de reconstruirea lumii prin limbaj de laNichita Stănescu. Însă ceea ce încazul poeziei lui Nichita Stănescueste mişcare perpetuă, la Anatol Codrue o cascadă de cuvinte, o izbucnirea energiilor creatoare. Există lael, dincolo de rafinamentul scontat,o duritate izvorâtă din dorinţa de anu ceda, de a fi învingător. AnatolCodru rămâne fidel construcţiilor clasiceşi chiar arhaice de cuvinte şi, înmod paradoxal, accede la modernitatetocmai datorită acestui fapt, mizândpe forţa expresivităţii. Dar oarealtfel arăta viitorul poeziei anticipatde către americanul Ezra Pound, de

Aniversări 207la care se revendică modernismul şipostmodernismul de astăzi?Energică, de factură uneoriexpresionistă, poezia sa este axatăpe dragostea de viaţă ce topeştegheaţa incomunicabilităţii veaculuiasprit. Ea exprimă un sentiment alsolidarităţii constructive, întemeietoare,ce se naşte din voinţa de aizbândi. Există în poezia lui AnatolCodru un soare de acasă, pasărea,floarea de tei, „grâul ce mi-i de eroi”,pâinea, fântâna, moartea, aripa,laptele, mielul, roata – toate fiindsemne „c-am izbândit în timp”.S-a spus despre Anatol Codru,pe bună dreptate, că este unexcelent constructor de metafore.Urmând exemplul înaintemergătoruluiNichita Stănescu, el extragedin cuvinte valoarea semanticămaximă. Felul lui de a scrie este oluptă aprigă pentru stăpânirea materialuluilingvistic. E de menţionatcă jocurile lingvistice ale lui AnatolCodru se situează, după cum aobservat şi criticul literar TheodorCodreanu, pe propriul teren. Asociindpiatra cu necuvântul, criticulconsideră că poetul basarabeana înţeles perfect condiţia poetuluimodern, de explorator, de „savant”.În acelaşi context, Theodor Codreanusugerează că poezia lui AnatolCodru nu poate fi înţeleasă cuadevărat fără „raportarea la gradulzero al crizei spiritului european” 3 .Depăşirea crizei prin „pogorâreasacrului asupra pietrei”, sacrul fiindo trăsătură generală a literaturii dinBasarabia, ţine de nevoia reabilităriiautenticului în plan artistic, dar şi înplan ontologic. Din efortul acesteireabilitări face parte şi concepereapoeziei ca explorare a motivelor folclorice,şi popularizarea motivelorculese din realitatea istorică. Estecazul să amintim aici că scriitorulRamón Menéndez Pidal evidenţia,într-o referinţă la literatura naţională,un cadru al popularităţii artei spaniole,în care spunea că mulţi autorise prăbuşesc în uitare, dar că, pede altă parte, „spiritul popular sepoate mulţumi secole de-a rândulcu acelaşi cânt, povestire, costum,obicei din bătrâni, independent demodă şi gustul aristocraţiei”. Anumede aici, consideră autorul citat,vine persistenţa seculară a temelorpoetice. Dar tocmai această continuitate,„în pofida schimbărilor inspiraţieipoetice, înalţă, scrie Pidal,de la planul popular la cel cu adevăratnaţional, totdeauna când temelemai răspândite au fost cele alepoeziei eroice” 4 . Poezia lui A. Codruse îndreaptă către spiritul popularînţeles anume în acest sens, autorulrememorând experienţele dureale secetei, războiului, deportărilor,deznaţionalizării. A înţelege poezialui Anatol Codru înseamnă a străbateorizontul unei metafore situată lalimita dintre arta folclorică şi cea cultă(modernă şi postmodernă). Aici,la interferenţa diferitelor straturilingvistice, autorul caută noi semnificaţiiale ludicului, dar şi ale meniriiomului. Or, în timp ce literatura universalăera axată pe problema condiţieiumane (la Franz Kafka, JamesJoyce, Thomas Mann, T. S. Eliot),în spaţiul îngust dintre Prut şi Nistrulirica meditativă (cum se obişnuiasă fie numită) viza rostul omului pe

208pământ, într-un context specific unuitimp ideologizat. Iată de ce pământulare, la Anatol Codru, semnificaţiimultiple, incluzând şi ecouri rebreniene.Poetul se deosebeşte însăde confraţii săi, care au cântat pământulîn mod diferit, atingând demulte ori culmile expresiei artistice(aşa cum se întâmplă în creaţia luiGrigore Vieru, bunăoară). La AnatolCodru pământul are consistenţapietrei. În raport cu pământul, piatracomportă o doză mai mare de„agresivitate”, autorul propunându-şisă o „îmblânzească”, să-şi supunălimbajul, cuvântul – acestea fiindmai puţin maleabile şi mai greu desupus lucrării artistice în condiţiileizolării brutale a culturii şi literaturiiromâne din Basarabia. Motivul pietreireflectă nu doar problema limbajului,ci şi pe cea a limbii româneîn spaţiul cultural pruto-nistrean.Limbajul este de fapt limba, devenitămaterial de construcţie, „piatrăde citire” şi de zidire a literaturii. Deaici şi senzaţia zdrumicării limbajuluiîn poezia sa. Am putea faceo paralelă între personajul liric dinpoezia lui Anatol Codru în raport cucel din poezia lui Nichita Stănescu,pornind de la felul în care se raportaSamuel Beckett, cunoscutul scriitorirlandez, la James Joyce, pe care îlcaracteriza drept „un artist ce tindeaspre omniştiinţă şi omnipotenţă” şide la care se revendica. Astfel, înDestăinuirile sale, Samuel Beckettmărturisea următoarele: „Eu lucrezîn neputinţă şi ignoranţă” 5 . Aceastascria Beckett, cel care a scos înrelief un limbaj rezidual, un limbajcare vorbeşte despre degradarealimba Românăumană. La Anatol Codru situaţia ealta: autorul scrie în condiţiile degradăriilimbii, „piatra” fiind o metaforăa condiţiei austere în care seaflă limba. Amintim aici de o situaţiesimilară descrisă de către acelaşiscriitor Ramón Menéndez Pidal,în care punea simplitatea versuluihispanic, preferinţa pentru formelemai puţin artificioase pe seamacondiţiilor în care s-a format limbaspaniolă: Limba spaniolă s-a născutîntr-un mediu aspru; nu atât devitreg ca acel în care s-a născut depildă limba română, dar fără îndoialăcă în condiţii mai defavorabiledecât cele pe care le-au avut surorilesale mari, franceza şi italiana... 6 .Destinul este plasat la Anatol Codrula limitele geografice şi ontologice,determină, pe de o parte, condensareaemoţiei, iar pe de altă parte,o formulă poetică simplă, autentică.În aceste condiţii, este interesantsă constatăm omniprezenţa unuimotiv special: nunta. La nunta detaină din poezia lui Anatol Codrucoboară străbunul baci Manole „dinspremunţi, peste munţi, prin luncicu trifoi”. Nunta, cu implicaţii adânciîn folclor, în balada Mioriţa, are laAnatol Codru o expresie sui-generis:„nunţi prădate”, „mirii surzi”,„casa e mireasa răbdătorului, pragului”.Universul poetic este ordonatîn funcţie de nevoia de rezistenţă şide apărare:O, mielor tineri, grăbeşte-lecoarneÎn burta măicuţei lorsă se apere!(La nunta de taină).Nunta este, din perspectiva

Aniversări 209poeziei lui Anatol Codru, jubilare,jubilarea disimulând o stare exasperată:din punct de vedere lingvistic,poeţii basarabeni sunt un felde gladiatori defavorizaţi de soartă.Explorarea cu ardoare a straturilorarhaice ale limbii române o mai întâlnim,în poezia basarabeană, laPavel Boţu, cel care căuta să redescopere„parfumul” limbii vechi.Anatol Codru caută, răscoleşte altcumvadepozitarul monetar al limbiiromâne în care se găsesc monedecu efigii în piatră. Valoarea lor decumpărare nu este mare, inestimabilă,însă este cea de răscumpărarea nedreptăţilor ce li s-au făcut şi li sefac românilor basarabeni – iată cevrea să deconspire poetul. De aceease avântă în jocurile îndrăzneţede limbaj. Jocurile lingvistice ale luiAnatol Codru au credibilitate şi suntîn unison cu cele ale moderniştilor şipostmoderniştilor. Inventarea cuvintelorface parte din strategiile poeticemenite să valorifice destinul uman înaceastă parte a Europei. Iar destinulse află aici, mai mult decât în altăparte, în strânsă legătură cu situaţialingvistică: condiţiile aspre în carefuncţionează limba (completa ei izolareşi restricţiile impuse pătrunderiineologismelor timp de patru deceniipostbelice) au avut, fără îndoială,anumite repercusiuni şi asupra literaturii.Iată de ce personajul liric dinpoezia lui Anatol Codru ni se relevăca un Sfarmă-Piatră al limbajului, caun luptător cu inerţiile expresiei comodeşi ale expresiei-şablon. Poeziaconcepută ca „probă de austeritate”(este şi titlul unei poezii consacratelui Theodor Codreanu) mizeazăpe dăinuirea eului artistic în „spusanoastră”, adică în memoria colectivă.De acolo, din memoria colectivă,readuce poetul la lumină cuvinte precumcopârşeu (coşciug sau sicriu, îngrai ardelenesc), plugure (în loc deplug), străţară, olmaz, a grăi, deşti(în loc de „degete”) ş.a. Pe acesteaautorul le explorează în zicerilesale „în răspăr”, concepute ca opinii„contra-clişeu”. Zicerea în răspăreste echivalentă cu spunerea „maipe nou, mai îndrăcit, mai cu risc şimai cu sorţi, mai altfel, cum n-o spuntoţi”. Desfacerea şi refacerea viziuniiartistice, uneori spectaculoasă, areimplicaţiile cele mai variate: la elcoexistă paşnic elementul arhaic,clasic, romantic, expresionist, modernşi postmodern:...Dar toate acestea nu vorfi văzute,Decât de unul – un actorde dramă,Ce-a sesizat în rolul lui doarlacrimiPentru fântâna MeşteruluiManole,Aplaudată sus, la robineteDe meşterii ce nu-şi cunoscunealta.(A zidi).Deci afirmarea autenticului trece,în poezia lui Anatol Codru, prinrostirea ritualică, prin recucerirea sacrului,depăşind spaţiul arid al interstiţiuluidatorită metaforei elaborateşi asumării diverselor straturi ale artisticuluiconvertit într-o ascensiunede la planul popular la cel cu adevăratnaţional. Lucrarea în cuvânt esteechivalentă cu „explorarea mea încuvânt” (după cum scrie autorul), cu

210„riscul de a inventa piatra la modulpasăre”, cu tendinţa spre simplitate şibucurie, cu reflecţia şi cugetarea:Cugetată, piatra este modulconcret al materiei primeîn punctul ei maxim de ase umaniza.(Aşadar...);cu transfigurarea pietrei înconcept:Imprimându-i fizionomiasentimentelor noastrePiatra devine unghide vedere,ConceptŞi atitudine şi poate fi citităcu inima – latoatetimpurile...(Aşadar...).Concluzia autorului („eu nicicândnu scriu cuvinte, / eu gândescaceste pietre...”) trebuie raportată ladorinţa lui de schimbare a concepţieidespre discursul poetic.În strană îşi răstoarnă cerulTalazul orgilor de-argintŞi luna rupe noaptea-n coarne,Şi noaptea cade la pământ.(Pietrarii).„Metafizica pietrei” se bazeazăpe motivul „împietritelor lacrimi de Moldova”şi pe nevoia de rezistenţă:Doamne, câtîmi e de bineLa-ntâlnirea mea cu mine,Cu tot sufletul de-odatăIes din piatră.(Pietrarii).Tentaţia expresiei spontane,limba Românăpopulare se explică, în primul rând,prin „asprimea” experimentelor lacare este supusă limba, materia primăa poeziei. Aşa se explică luptapoetului împotriva pierderii memorieişi a identităţii:Trăim o stare în sinede umiliri oculte...E tras cerul într-o parte –Cineva îl trage-n moarteŞi ne lasă-n nicăieriSă fim pururi fără soarteCu pustiul în cămări.(Cerşetorul de la poartă).La Anatol Codru tăcerea,care poate fi înţeleasă şi ca unultim act de rezistenţă, este „demolată”:Pentru comodele tăceri,Ce munţi să dau de dinamită?(Cerşetorul de la poartă).Deconstruit, mecanismul metaforeilui Anatol Codru ar putea săne pună în faţa unei refulări a realităţilorsufleteşti, precum şi a nepăsăriice ne consumă, la fel ca şi a„gheizerelor lacrimii”.În poezia sa piatra şi muntelerespiră.Analiza lucidă, învăluită în horbotailuzorie a metaforei, stă la bazaunei „filozofii” a existenţei în care setraduce condiţia umană modernăşi, în particular, condiţia supravieţuiriicu demnitate în această partea Europei:Pe mine, domnule, nu mă poţiscoateCu una, cu două din Durere.Uite că am intrat până la sorţi,Uite, cu tot trupul,Uite, cu tot sufletul,

Aniversări 211Să-ţi demonstrezi minuneamaximăA îndurării de Tine.Tu crezi, domnule, că e o glumăMoartea continuă a învieriinoastre pe tot cuprinsul,Pe toată singura datăa timpului,Să ne aducem amintecă suntemLegaţi unul de altul prinplăcereaDeosebirii ce existăîntre noi?Avantajul meu, domnule,e doară că bănuiescPosibilitatea că ai putea săfii convinsCă datu-m-am ţie, să trăiescplenarConştiinţa de sine a răniicare eşti,Să mă doară mereuÎntâmplarea mirării.Aşadar, e cu totul alta aceastădeosebire, domnule...(Întâmplarea mirării).Expresia „cu totul alta” conţinesensul adânc al acestei poezii.Autenticul este reabilitat prin reactivareascrisului înaintaşilor, aşa cumse întâmplă şi în poezia Aparţinemtimpului, locului..., care poate fi citităşi dintr-o perspectivă eminescianăsau populară:Toate într-un fel sunt alealtcuivaToate ale altui aparţin oricuiCum şi dumneata îmi aparţiimie prin cineva,Cum şi eu vă aparţin vouăprin dumnealui.La Anatol Codru, poeziaînscenează un sine al cărui zid deapărare este certitudinea. Sineleeste echivalent, de fapt, cu MareleDoi, „fără minus şi foarte cu plus”.Aşteptările noastre se aştern, cao mătase putredă a lumii, pestedezastrul „clocind şi piaza rea asurpării în neant, la cutremurul casei;peste veşnicia ce se micşoreazătreptat”.Viziunea halucinantă a surpăriiveşniciei este asociată uităriide sine....Se pare că anume în acestfel reabilitează autenticul împătimitulpoet transnistrean AnatolCodru.Note bibliografice1Petrescu, Camil, Noua structurăşi opera lui Marcel Proust, în vol. CamilPetrescu, Teze şi antiteze, Eseuri alese,Editura Minerva, Bucureşti, 1972.2Gasset, Ortega y, Revolta maselor,Editura Humanitas, Bucureşti,1994, pag. 126.3Codreanu, Theodor, Anatol Codru– poezia pietrei, în vol. Codreanu,Theodor, Basarabia sau drama sfâşierii,Editura Scorpion, Galaţi, 2003,pag. 225.4Pidal, Ramón Menéndez, Câtevacaractere particulare ale literaturiispaniole, în vol. Eseişti spanioli, EdituraUnivers, Bucureşti, 1982, p. 106-107.5Beckett, Samuel, Destăinuiri, înrevista Secolul 20, nr. 3, 1968, pag. 5.6Pidal, Ramón Menéndez, Câtevacaractere particulare ale literaturiispaniole, în vol. Eseişti spanioli, EdituraUnivers, Bucureşti, 1982, pag. 38.

212limba RomânăAnatol CODRUÎntrezăririNimic acum n-o să mai steeInert şi hibernând pe loc –Copacii s-au urnit în blocŞi-mping spre noi cu ferestree,Dar parcă munţii la un locNu vor sări ca din tranşee,Nu vor miza pe o idee,Să pună oamenilor foc?Dară congresele ad-hoc,Dară aceste asamblee,Nu sunt un fel de melopee,Nu sunt distrugerii-un drog?Cum?! Nu pricepeţi chiar deloc,Că vor şi moartea să ne-o ee?...Sie de prisos...Nelimitat, nisipul este lucrarea Mării,Să nu se isprăvească niciodatăSfârşitul timpului la numărat.Atâta nisip, Doamne,Ca până la urmă să constatăm,Că timpul există doar o jumătate,Din cât trebuie că-şi este sie de prisos...Acest nimicDoamne,El, acest nimic,Să fie şi totulŞi eu, lângă el,Să mă-nghesui,Să-mpingNimicul cu cotul?...

Poesis 213Uitat pe de rostDe la unghii, în sus, începe a mi se face târziu,De la lacrimi, spre mare – antichitate,Deşi trebuia mai întâi să mă nasc şi să vin,Să vă spun toate acestea, că n-am fost niciodată.E oribil de greu să nu te mai ştii,Că umbra ţi-ar fi fără ea,Că pleci şi revii la starea dintâiA celui de apă şi care te bea.Că toate sunt rostul tău fără rost,Nicicând să mai fii în memorie,Pe tot necuprinsul, uitat pe de rost,Un Herodot înghiţit de istorie...Sper, desigur că nu sperCâtă-aducere-aminte,Câte stări, câte uitări.Toate-n spate şi-nainte,Toate pururi nicăieri.Câte nemărturisitePătimiri, câte dureri,Toate-n spate şi-nainte,Toate pururi nicăieri.Moartea vieţii netrăităŞi cât strigăt şi tăceri,Toate-n spate şi-nainte,Toate pururi nicăieri.Sper, desigur că nu sperÎn ce-i adevăr şi minte...

214limba RomânăUn timp cândva acum...Cum mă trezesc, deodată mă surprind,Că sunt prădat de timp. Că astă-noapteDe pe cadran e smulsă ora şapte,Că ceasul spart vomită-un fel de vid.Că tot ce-a fost acuma-i nefiindDe timp-netimp, să fie niciodatăUn timp cândva, acum, că se mai poate,Să ai senzaţia că timpul e nicicândÎn nicăieri, spre care veşnic tindAceste ore-ntruna număratePe degetele mâinii amputateDe minutaru-ntors spre infinit,Unde-ndărăt merg toate revenindLa ce n-au fost, să fie încă-o dată.Eşti obligatFiind parteaÎntregului tău univers,Fiind parteaÎntregii tale existenţe,Fiind umilireaFiind genunchiŞi intoxicarea propriei-tale voinţe,Eşti obligatSă înalţiÎn văzul întregii tale stirpeStatuia viermelui universal,Statuia târâtului tău nemuritor.* * *Se aude din departe:Timpul latrăFel de piatră.Se aude din aproape:

Poesis 215Vremea urlăFel de ape.Se audeDin neunde:Nime,Nime,Puncte,Puncte...Lacrimi care-s îndurate...Vlaga toată pân’ la sângeSeceta din noi o stoarse.Doamne, fă măcar să plângemPeste-aceste holde arse.Mai fă, Doamne, ale meleLacrimi, care-s îndurate,Lumea asta să o speleDe urât şi de păcate.Nu lăsa astă ţărânăÎntru rău să se usuce,Stoarce-mă pân’ voi rămâneDin ce-am fost un lemn de cruce –Urcă-o sus, cât e MoldovaBolţilor înlăcrimate,La soroc când o să plouăCeru-n ţară cu găleata.Hai, nenaşte-te odatăMai urăşte-te, i-am spus,Neagă-te, fii contradictoriu,Sieşi jertfă într-ascuns,Frânt de cumpăna ororii.Hai, dezice-te-te-te,Vino contra firii tale,Urcă deal şi zi că-i vale,Spune nu, că da, că ce.

216limba RomânăHai, mai află-te în treabă,Gaură de stea ciumată,Hai, nu mai muri degeaba,Hai, nenaşte-te odată!Numele ascunsTimp şi SpaţiuLa un locSe devorăReciproc.Guri se cască,Se închid,Se mănâncăHău cu VidŞi nu eCe sunt,Că nu-s,DecâtNimeleAscuns...O întrebare foarte simplăDe din ceruri,De din timpuri,Din departe,Din trecut,O-ntrebare foarte simplăstăruie neabătut:„Da cu piatra ce se-ntâmplă,Da cu iarba ce-aţi făcut?”...Lumea-i surdăOmu-i mut...Nefiind, dar care e...Ca să ştiu,să am,să pot,Dă-mi din toatece etot,

Poesis 217Şi din totun fie ce.Nefiind,dar care eUn ceva,ce launloc,E ce e,că nu-ideloc...* * *Auzi tu, Stea?Auzi tu, laptele Stelei?Auzi tu, mamă a ideii de mine?Auziţi voi, care vreţi să mă nasc,Iar eu nu voi fi,Nu voi fi,Decât lumina soarelui,Când va fi că a muritCă-a murit...Egoregres(fiziologia denaşterii)ÎnrămatŞi îmbrăcatÎn smalţurile conservării –E portretul meu.Îl contemplu îndelung,Ca până la urmăSă constatCă treptat-treptatÎntineresc,Înfăşurându-măAsemeni larveiÎn gogoaşa ei,DesluşindŢipătulNaşterii mele,Apoi sângele părinţilor mei,Apoi o lină intrare-n uitare,

218limba RomânăApoi cândva,Apoi necândva,Apoi n-am mai fost...Timpul niciodatăTotu-i nimic pe lumea cealaltă,Dacă murirea lumii e în toi,Şi nici o veste n-avem despre noi,Şi nici un semn, că fost-am altă dată,Căci timpul, care e că-i niciodatăE timp-netimp şi e că-i neaflatÎn timpul lui, să fie timp uitatCare n-a fost şi este-un fel de baltă.Un fel-nefel, că lume-ar fi alta,Care nu e, că e să-mi fie frigŞi din neunde, nefiind, să strig,Că viaţa e cu moartea laolaltă.Acolo, unde totul e nimic,Acel nimic mai marele pe toate...* * *Ei sunt ce nu-s şi îmi displac,Căci sunt fiinţa nefiinţei,Grei de păcate-i fac pe sfinţii,Ei strigă, dară parcă tac.Căci tot ce pot, e neputinţa.Şi tot ce fac, că se prefac,C-ar fi nicicând şi sunt căinţaAcelora ce nu-s în veac.Nici vii, nici morţi şi nici măcarUn cineva, care şi cum.Că ar putea să fie acumMai alţii, de cum cred că par.În nicăieri, nişte fugari,Duşi şi întorşi pe nici un drum...

Poesis 219Nedânsul tău...Dar parcă te prepun cu cineva,Dar parcă te-ai mai vrea acel ce strigăÎn urma ta şi care-ţi poartă pică,Că nu-l accepţi cum el te-ar refuza,Să nu fii tu ce este el un rigă,Un peste tot lipsit de sinea saCea care de la sinea ei abdică,Să-şi fie sie sinea altcuiva,Ce-i lipsa lui, şi-i timpul altcândva.Şi-s toate la un loc, că sunt nimicaŞi tu nu-ţi eşti, ce-şi este altcevaNedânsul tău, fiinţa lui adică...Care nu poate fi şi nici să-şi deaMăsura-ntreagă a sinei lui de pică.Aracan de aşa soartăSuntem mulţi, străini ca spinii,Sărăcuţi cu pungi deşarte,Iar din noi apucă câinii,Şi ni-i dor parcă de moarte.Aracan de aşa soartă,De tot jugul săptămânii,Robi ai milei şi ai vinii,Doar de rele s-avem parte.Noi muncim şi unu-mparte,Ce-i al nostru-l au străinii,Ei, cei adulaţi, ne ceartăEi pe noi, de răul sinei.Doamne, ţine-i mai departePe-acei care-s răi şi-s nimii...

220limba RomânăŞi cum e, că nu-i defel...De bătrân şi de mult vechi,Ceara-i colcăia-n urechi,Şi cum pare de mult ieri,Noaptea-i umblă-n lumânări,Şi cum vrea şi nu e chip,Trupu-i leapădă nisip,Şi cum e, că nu-i defel,Curge, nefiind, din el...* * *În Parlament,Pe coridor –O voce de copil:– Mă, alesule, mă!Nu mai înjura, mă,De mamă şi grijaniaCui te are,Că te ista, mă,Că înfund ţara, mă, cu tine,Mă demagogule!Coroce:Întoarce-mi chiar acum ţigările,Chiar acum seringa,Chiar acum pistolul,Mă, deputatule,Mă, burienosule,Mă, fericitule!...Veşnica îndoialăMă sfiesc: parcă-aş fi mire,Ruşinat şi nu ştiu cum...Parcă aş cerşi în drumPartea mea de nemurire.Parcă debutez postumNechemat întru râvnireaCeluia ce nu-s acumNici măcar în amintire.

Poesis 221Eu, acel ce mă sugrum,Şi-mi duc crucea pătimiriiMai altfel şi mai altcumDecât toţi hristoşii FiriiNenăscuţi, dar mai nicicum,Decât cei din nicăierea...* * *Poate că mi s-a părut,Că-avui viaţă şi-a trecut.Poate că am bănuit,Că-avui zile de trăit,Poate că-i adevărat,Că-avui moarte de-achitat,Poate-aşa, întâmplătorDatu-mi-i să nu mai mor?...Doamne, parcă te-ai gânditDintr-un capăt în celălalt,Trec pământu-n lung şi-n lat,Trec pământu-n curmeziş –Numai deal şi povârniş,Numai gropi şi poticniri,Numai larg de răstigniri,Numai zdrunciun, numai scrum,Numai cale fără drum,Numai lacrimi fără ploi,Numai umbra fără noi.Doamne, parcă ţi-ai fost scrisNumai partea care-i vis,Doamne, parcă ţi-ai juratNumai om, de îndurat.Doamne, parcă ţi-ai gânditNumai viaţă de murit.Toate-aevea şi de-ajuns,Toate-n calea mea le-ai pusNumai moartea pe de-ascunsSă mă ia, să fiu că nu-s...

222„procesulrenaşteriinaţionale aIMPULSIONAT muncade valorificarea patrimoniuluionomastic”– Anul 2006 este pentruDumneavoastră un an remarcabil,un an de popas, pentru aface o retrospectivă, un bilanţ alcelor trăite şi realizate: 75 de anide la naştere, 45 de ani de activitateştiinţifică, din cei 60 deani de existenţă a instituţiei academiceîn cadrul căreia activaţi.Important este că toţi aceşti 45de ani i-aţi consacrat unui singurdomeniu – lingvistica, în speciallimba RomânăAnatol EREMIA.Lingvist, specialist în onomastică,autor de studii monografice,dicţionare,ghiduri ortografice, doctorhabilitat în filologie, cercetătorştiinţific coordonator la Institutulde Filologie al Academiei deŞtiinţe din Moldova. Eminent alÎnvăţământului Public.Om Emerit în Ştiinţă.S-a născut în or. Cahul, la 3 iulie1931, într-o familie de intelectuali.A absolvit Universitatea de Statdin Moldova, Facultatea deLitere (1957), şi-a susţinut apoidoctoratul la Academia de Ştiinţedin Moldova (1960).În cadrul Institutului de Filologieactivează din anul 1960, înfuncţiile de cercetător ştiinţificinferior, superior, director-adjunctal Institutului, coordonator dedirecţie ştiinţifică, şef sector„Onomastică”.Este membru al unor consilii,comisii de specialitate, societăţifilologice: Grupul de Experţi ONUîn Standardizarea DenumirilorGeografice, Consiliul ştiinţificpentru conferirea gradelor dedoctor şi doctor habilitat înfilologie, Consiliul ştiinţific alInstitutului de Lingvistică, Consiliulştiinţific al Centrului Naţional deTerminologie, Comisia republicanăpentru reglementarea şi ocrotireaonomasticii naţionale, SocietateaRomână de Onomastică(copreşedinte) ş.a.Participant activ la evenimenteledin anii 1989-1990 din Basarabia,militant pentru renaştereanaţională, pentru revenirea lagrafia latină şi legiferarea limbiiromâne ca limbă de stat înRepublica Moldova.

Aniversări 223onomasticii, aflându-Vă în cadrulaceleiaşi instituţii – Academia deŞtiinţe a Moldovei. Cu ce V-a captivatacest domeniu şi această instituţie?A fost just preţuită muncaDvs. de atâtea decenii, au fostapreciate după merit realizările şirezultatele cercetărilor?– Preţul muncii mele constăîn valoarea lucrărilor publicate, iarmeritul meu urmează să-l determineurmaşii, viitorii specialişti. Instituţiam-a captivat prin prestigiul său, mierevenindu-mi să o răsplătesc şi săo onorez prin muncă, în corespunderecu unele calităţi ale caracteruluimeu: statornicia, perseverenţa,fidelitatea faţă de ceea ce mi-a fostdrag să fac. Domeniul m-a vrăjit printainele necunoscutului, prin farmeculdescoperirilor şi, bineînţeles, prinvastul material de fapte, prin diversitateainformaţiilor pe care le punela dispoziţia cercetătorilor din diferitedomenii ale ştiinţei: lingvistică, istorie,etnologie, geografie etc., precumşi prin faptul că acestea constituie lanoi un teren încă puţin explorat.– În Basarabia, când au fostpuse bazele ştiinţifice de cercetareîn onomastică?– În anii ’60-’70 ai secoluluitrecut. Pe atunci au apărut primelearticole cu caracter teoretic şiaplicativ-practic în toponimie şi antroponimie,principalele ramuri aleonomasticii. Publicaţiile academiceşi universitare, analele ştiinţifice,culegerile de articole conţineau rubricispeciale sau cuprindeau studiişi materiale de onomastică. La facultăţilede filologie, în cadrul cursurilorde istorie a limbii, lexicologie şidialectologie, se abordau şi problemede toponimie actuală şi istorică.Studenţii scriau teze anuale şi de licenţăîn toponimie şi antroponimie.Iniţiatorii şi susţinătorii acestor preocupăriştiinţifice au fost profesoriiuniversitari N. Corlăteanu, A. Ciobanu,V. Marin ş.a. De ajutorul şisusţinerea lor, pe vremea aceea şimai târziu, am beneficiat şi eu.Din 1991 cercetările în onomasticăs-au desfăşurat, în fond, încadrul Academiei de Ştiinţe. Grupulde toponimişti, creat pe lângă Institutulde Lingvistică, şi-a concentratactivitatea în câteva direcţii: (1) inventariereanumelor topice prinanchete pe teren şi din surse documentare;(2) publicarea materialelorşi studiilor de toponimie; (3) valorificareapatrimoniului toponimic naţionalşi propagarea ştiinţei onomastice.Anterior, cercetările ştiinţifice dinacest domeniu purtau un caractersporadic, nesistematic.– Aţi efectuat cercetări toponimicepe teren, decenii la rând,şi aceasta nu numai pe teritoriuldin stânga Prutului, ci şi în uneleregiuni de la vest de Prut. Când şicum V-a reuşit lucrul acesta?– Timp de aproape 45 de ani,cât am activat în cadrul Institutuluide Lingvistică. Singur, iar în ultimiiani împreună cu colegii mei de echipă,am făcut cercetări pe teren înmai toate satele şi oraşele din Basarabia,inclusiv din fostele judeţeHotin, Cetatea Albă, Ismail, precumşi din Transnistria. În aproximativ2000 de localităţi în total.– Fenomen rarisim pe planmondial. Unde, în ce ţară, un om,

224o echipă de specialişti entuziaşti,au reuşit să acopere prin cercetărilelor întregul teritoriu, toate comunităţileurbane şi rurale? Caresunt obiectivele de investigaţie şice aţi realizat până acum? Aţi colaboratşi cu lingviştii din centreleştiinţifice din străinătate?– Au fost colectate, cu ajutorulunui chestionar special (Chestionartoponimic, Chişinău, 1967), în localităţileanchetate, toate categoriilede nume topice, majore şi minore:oiconimele, hidronimele, oronimele,floronimele, faunonimele etc., precumşi întreaga terminologie entopică,sursa principală de îmbogăţirea nomenclaturii topice. Denumirileşi termenii geografici au fost apoiclasificaţi şi sistematizaţi tematic şialfabetic.În baza materialelor toponimicecolectate au fost fondate celedouă tezaure: Fişierul toponimicgeneral şi Cartoteca termenilorentopici. Acestea fac parte astăzidin patrimoniul lexicografic al Institutuluide Filologie. Şi Fişierul,şi Cartoteca sunt în permanenţăcompletate cu unităţi onimice şiapelative topice excerptate din sursedocumentare (hrisoave, cronici,catagrafii, recensământuri, note decălătorie, hărţi vechi etc.), precum şidin literatura artistică veche şi contemporană,din publicaţiile periodice.Materialul de fapte acumulat astat la baza elaborării unor lucrăride proporţii – Dicţionarul entopical limbii române şi Toponimia zoneihidrografice Prut, lucrări deprestigiu naţional, realizate la sugestiaşi cu susţinerea instituţiilorlimba Românăacademice şi universitare din România(Bucureşti, Iaşi, Cluj, Galaţi,Suceava).– Cu care instituţii şi cu cinedintre lingviştii români aţi colaborat?– Au fost realizate prevederileconvenţiilor de colaborare cu Institutulde Lingvistică „Iorgu Iordan”din Bucureşti, cu Institutul de FilologieRomână „A. Philippide” din Iaşi,cu Universitatea de Stat „Dunăreade Jos” din Galaţi ş.a. Împreună cucercetătorii onomasticieni ieşeni şigălăţeni (Dr. Moldovan, I. Florea,V. Ţurlan, V. Cârâcu ş.a.) am efectuatanchete toponimice în localităţiledin raioanele Cahul, Leova, Cantemir,Nisporeni. Cercetări similareau fost întreprinse şi pe teritoriulRomâniei, în judeţele Iaşi, Suceava,Galaţi (participanţi: Dr. Moldovan,I. Florea, M. Ciubotaru, V. Ţurlan,N. Răchieru, V. Cojocaru ş.a.). Înurma acestor investigaţii s-au precizatariile de răspândire a unor toponimeşi termeni entopici, formele lorde circulaţie în uzul local, precum şisemnificaţia unor entopice (anafor,arămoi, arcaci, ceair, japcă, odmăt,podmol, prihodişte, rănie, răniş, rediu,rojină, scruntar, şvor ş.a.).S-a stabilit, între altele, că limitelede răspândire a acestor unităţientopice nu urmează cursurilerâurilor Siret, Prut şi Nistru, ci, dincontra, intersectează pe perpendicularăaceste ape, care niciodată nuau reprezentat frontiere lingvistice,obstacole în calea circulaţiei cuvintelorşi a funcţionării limbii române,ariile entopice şi toponimice respectivefiind condiţionate de factori de

Aniversări 225ordin dialectal, de specificul vorbiriipopulare locale şi de împrejurări istoriceşi etnolingvistice mai vechi.– Ce reprezintă şi ce tip demateriale cuprinde Dicţionarulentopic?– Este o lucrare lexicograficăde specialitate onomastică, dar şide lingvistică propriu-zisă. Ea cuprindeatât entopicele cu caracterregional, utilizate în limbajul popularla est de Prut, cât şi termeniigeografici literari de largă circulaţieîn limba română, fixaţi în dicţionarecu sensurile lor de bază, cunoscutede majoritatea vorbitorilor, dar carediferă de cele înregistrate pe teren,în vorbirea curentă a localnicilor.Pentru fiecare termen şi sens seindică aria de răspândire (zona, localitatea),formele de utilizare localăa entopicelor, sinonimele, etimologia,caracteristicile gramaticale şicorespondentele lor în toponimie.Rezultatele cercetării vor contribuila elucidarea multor probleme şiaspecte ce ţin de lingvistica generală,istoria limbii, lexicologie, dialectologieetc.– În plan lingvistic general,care sunt problemele abordate înonomastică?– În plan teoretic şi lingvisticgeneral au fost abordate chestiunireferitoare la bazele fundamentaleale onomasticii ca ştiinţă: corelaţiadintre onomastică şi alte domenii(istorie, etnologie, geografie etc.);specificul numelor proprii în raportcu apelativele din lexicul comun;modalităţile de tratare a fenomeneloronimice (sincronică şi diacronică);metodele de cercetare în toponimieşi antroponimie etc. Ca obiectde studiu al toponimiei au servit şialte aspecte: stratigrafia etimologicăa toponimiei basarabene; componenţalexicală şi structura derivaţionalăa numelor topice, repartiţiateritorială a diverselor categorii denume şi formaţii onimice; descriereasurselor de cercetare a numelorde locuri şi localităţi.– În domeniul onomasticii lanoi au văzut lumina tiparului maimulte studii monografice, broşuri,dicţionare, ghiduri normative.Menţionaţi câteva dintre ele.– Da, avem apariţii şi maivechi, şi mai noi: Nume de localităţi.Studiu de toponimie moldovenească(1970), Contribuţiila studiul formării cuvintelor înlimba română (pe bază de materialtoponimic, 1969), Tainele numelorgeografice (1986), Unitatea patrimoniuluionomastic românesc(2001), Dicţionar de nume geografice(2004) – autor A. Eremia; Studiuasupra numelor de persoane(1973), Reflecţii asupra numelor(1986), Nume de familie (2004) –autor M. Cosniceanu; Antroponimiadialectală moldovenească (înlimba rusă, 1982), Mic dicţionar deprenume dialectale moldoveneşti(1983) – autor A. Dumbrăveanu; Toponimieistorică în documentelevechi (1998), Din toponimia istoricăa Transnistriei (1998) – autorM. Lungu ş.a.– Se vorbeşte în cercurileoamenilor de ştiinţă că fără studiilepe care le-aţi menţionat arfi fost imposibilă reglementareaonomasticii noastre.

226– Aşa este. Procesul renaşteriinaţionale a impulsionat muncaştiinţifică de revalorificare a patrimoniuluionomastic, aceasta manifestându-seprin acţiuni concreteîn vederea restabilirii nomenclaturiitopice tradiţionale. Revenirea lagrafia latină şi adoptarea normelorortografice unice ale limbii românea avut drept rezultat reglementareatoponimiei noastre pe baza unorprincipii noi. Au fost elaborate reguliprivind scrierea corectă a numelortopice în româneşte şi transcrierealor în alte limbi.Legiferarea toponimelor înformele lor tradiţionale şi corecteconstituie o realizare importantă încondiţiile actuale locale. În acestsens, au fost obţinute hotărâri specialedin partea forurilor de conduceresuperioare, după care auurmat implementarea lucrărilor cucaracter practic şi propagarea înmediul public a normelor privindcorectitudinea numelor de locurişi localităţi specifice şi fireşti limbiinoastre. În acest mod, pentru uneleoraşe şi sate s-a revenit la denumirilelor vechi, în locul celor impusede autorităţile regimului comunist:Cupcini, Hânceşti, Ialoveni, Sângerei,Şoldăneşti, Târgul-Vertiujeni,în locul celor străine: Kalininsk,Kotovsk, Kutuzovo, Lazovsk, Cernenko,Pridnestrovskoe. Astfel neamdebarasat şi de monstruoaseledenumiri şi forme intenţionat denaturateîn transcrierea rusă de cătreoblăduitorii de odinioară: Бричеаны,Валеаны, Вулканешты,Карпинеаны, Кагул, Криганы,Олонешты, Оргеев, Слободзеа,limba RomânăСороки, Фалешты, Флорешты,pentru denumirile istorice, tradiţionale:Briceni, Văleni, Vulcăneşti,Cărpineni, Cahul, Crihana, Olăneşti,Orhei, Slobozia, Soroca, Făleşti,Floreşti. Denumirile multor localităţiau fost precizate, scrierea lor fiindconformată normelor ortografice învigoare.Reglementarea numelor topicenaţionale s-a realizat în urmacercetărilor minuţioase ale surselordocumentare şi ale materialelor colectatepe teren prin anchete directe.Cum am fi putut altfel să le demonstrămautorităţilor că, de exemplu,Атаки, Кислица, Кирганы,Погорничаны, Четыряны ş.a.prezintă forme denaturate de transcriereîn limba rusă, faţă de celeautentice, originale Otaci (< apel.pl. reg. otace, sing. otac „loc fortificat”,„aşezare păstorească”), Câşliţa< apel. câşliţă, diminutiv al luicâşlă „aşezare păstorească”, „cătun”),Crihana (< antrop. Crihan),Păhărniceni (< antrop. Păharnicu),Citereni (< antrop. Citereanu)? Prinargumente concrete, mărturii documentares-a demonstrat incorectitudineaunor denumiri ca Antonovca,Belavinţi, Ciolacovca, Goluboe,Leontevo, Stepanovca, Volontirovcaş.a., pentru cele tradiţionale şicorecte: Antoneşti, Ghilavăţ, Ciolacu,Huluboaia, Leuntea, Ştefăneşti,Volintiri.– Frecvent Vi se atribuie unsupranume – naşul urbonimicelordin Chişinău. Ştiaţi de asta?– Am auzit. Aceasta, probabil,pentru că, la îndemnul primaruluidemocrat Nicolae Costin,

Aniversări 227am coordonat lucrările de reglementarea microtoponimiei oraşuluinostru. Da, au fost revăzuteşi urbonimicele Chişinăului. Pentruunele străzi, bulevarde, pieţe,stradele s-a revenit la denumirilelor anterioare, existente până la1940: N. Bălcescu, G. Bănulescu-Bodoni, Bucureşti, Calea Ieşilor,Calea Orheiului, Drumul Taberei,N. Iorga, Ion Pelivan, Tăbăcăria,Gr. Ureche, Valea Crucii ş.a. Şi-aurecăpătat dreptul la existenţă şi liberăutilizare vechile nume de cartiereşi suburbii: Buiucani, Ciocana,Munceşti, Otovasca, Poşta Veche,Râşcani, Schinoasa, Visterniceni.Pentru altele s-au precizat numeleşi formele acestora de scriereşi transcriere. Unor obiective urbaneli s-au dat denumiri noi, încorespundere cu tradiţiile istoriceşi culturale, ţinându-se cont departicularităţile fizico-geograficeşi naturale locale. Şi-au adusaportul la restabilirea şi renovareanomenclaturii topice urbane atâttoponimişti consacraţi, cât şi mulţialţi specialişti care şi-au exprimatdragostea, respectul pentru limba,istoria şi cultura naţională: I. Coşanu,M. Banaga, A. Dumbrăveanu,M. Cosniceanu, V. Culev ş.a. Aucontribuit la edificarea acestei operede cultură şi spiritualitate româneascăsavanţi, scriitori, profesoriuniversitari, ziarişti.– Ştiu că aţi elaborat şi normespeciale şi aţi publicat maimulte dicţionare, nomenclatoare,îndreptare ortografice privindscrierea şi transcrierea numelorgeografice.– Aceste norme şi recomandăriau fost publicate în diferite reviste,culegeri, periodice, precum şiîn dicţionarele şi ghidurile normativerespective: Statele Lumii. Dicţionarenciclopedic (de A. Eremia,T. Constantinov, St. Vieru, ed. I,2000 şi ed. II, 2004), Dicţionar denume geografice (de A. Eremia,2005), Nomenclatorul localităţilordin Republica Moldova (de A. Eremia,V. Răileanu, ed. I, 1996, ed. II,2001, ed. III, 2005), Chişinău: străzileoraşului (de A. Eremia, 1993),Chişinău: ghidul străzilor (Idem,2000) ş.a.– Activitatea Direcţiei deonomastică presupune anumitecolaborări cu instituţiile şi organizaţiileinteresate, de asemeneafuncţionarea unui serviciu permanentcare să se ocupe de studiereaacestor probleme.– Împreună cu colegii mei, amparticipat la elaborarea unor principiide întocmire şi la redactarearepertoriilor de nume de localităţipentru Legile cu privire la împărţireaadministrativ-teritorială a RepubliciiMoldova, la redactarea şi editareaatlaselor şi hărţilor geografice aleRepublicii Moldova, a hărţilor şiplanurilor oraşelor Chişinău, Bălţi,Cahul ş.a. Pentru diferite ministere,departamente, pentru instituţiile destat şi organele administraţiei publicelocale s-au efectuat lucrări deexpertiză şi recenzare a unor materialeşi documente oficiale, au fostexecutate comenzi şi oferte, li s-auoferit consultaţii şi recomandări înprobleme de toponimie şi nomenclaturăgeografică.

228Toponimiştii de la Institutul deLingvistică au colaborat cu specialiştiiinstituţiilor şi organizaţiilor destat şi publice: Departamentul deStat pentru Standardizare şi Metrologie,Centrul Naţional de Terminologie,Institutul de Geografieal A.Ş.M., Comisia republicanăpentru reglementarea şi ocrotireaonomasticii naţionale, Casa LimbiiRomâne din Chişinău, SocietateaLimba noastră cea română, Consiliileraionale, primării. În paginilerevistelor şi ziarelor, la radio şi televiziuneau susţinut rubrici şi emisiunipermanente: Onomastica şinormele limbii (1993-1995), Vetrelenoastre strămoşeşti (1992-1996),Localităţile Moldovei în toponimieşi documente istorice (1993-1996),Plai natal (1995-1996), Prin Chişinăulde ieri şi de azi (1991-1996),Toponime şi istorie (1995-2006).– Care sunt cele mai noi realizăriîn onomastica autohtonă,la ce lucraţi acum şi care suntproiectele Dvs.?– În stadiu de elaborare se aflămonografiile: Formarea şi evoluţiaistorică a toponimiei româneştidin spaţiul pruto-nistrean (executorA. Eremia), Toponimia Transnistriei:restabilirea sistemuluionimic românesc (executor V. Răileanu).A fost definitivat şi pregătitpentru tipar Dicţionarul entopical limbii române (de A. Eremia).Urmează să fie duse la bun sfârşitşi alte câteva lucrări: LocalităţileMoldovei. Ghid geografic, istoric,toponimic; Catalogul apelor dinRepublica Moldova. Ghid hidronimicş.a.limba Română– Dle Eremia, avem specialiştide înaltă calificare în acestdomeniu, cu grade şi titluri ştiinţifice,unii dintre ei, sub conducereaDvs., şi-au susţinut şi tezelede doctor în filologie, dispunemde studii numeroase şi de valoare,în plan teoretic general şiaplicativ-practic, investigaţiileştiinţifice se efectuează deceniila rând, planificat şi sistematic,într-o instituţie academică – Institutulde Filologie, sectorul„Onomastică”. În consecinţă,putem spune că la Chişinău existăo şcoală de onomastică. Cinecredeţi că ar putea fi consideratfondatorul acestei şcoli?– Faptul că la Chişinău existăo şcoală de onomastică este demultrecunoscut, şi s-a scris despreaceasta în lucrările de specialitate,aducându-se aceleaşi dovezi şi argumentepe care le-aţi menţionat.În ceea ce priveşte persoana carear putea fi considerată fondatorulacestei şcoli, va decide timpul, timpulşi urmaşii, viitorii specialişti.– Fie aşa cum ziceţi, deşi lucrurilesunt clare de pe acum. Ştimcu toţii însă că Dvs. Vă trăiţi viaţadin plin, interesant, contribuindprin muncă şi participare activăla afirmarea şi dezvoltarea de maideparte a unei importante ramuria lingvisticii – onomastica.Vă dorim mulţi ani înainte,cu sănătate, bucurii şi noi performanţepe tărâm ştiinţific.A consemnat:Eleonora DAVID

Toponimie şi istorie 229Anatol EREMIAORAŞUL CAHUL:PAGINI DE ISTORIEOraşul Cahul este situat însud-vestul Republicii Moldova, peun platou din preajma Prutului, brăzdatde văile câtorva râuri şi râuleţe,străjuit de mai multe culmi şi piscuricolinare. Coordonate geografice:45º54’ lat. N, 28º11’20” long. E.Suprafaţa: 11 km 2 . Altitudini marcante:179 m (E), 144 m (SE), 90 m(S). Apartamente, case individuale:7900. Populaţia: 42500 loc. (2003).Biserici: Marele Mucenic Dumitru(1899), Acoperământul MaiciiDomnului (sec. XIX), Catedrala Sf.Arhanghel Mihail (1850). Aeroport.Staţie de c.f. Distanţe până la: Chişinău– 173 km, punctele vamaleCahul-Oancea (România) – 6 km,Giurgiuleşti-Galaţi (România) –63 km, Vulcăneşti-Bolgrad (Ucraina)– 45 km. Lungimea străzilor dinoraş – 461 km.Valea Mărănzii, Valea Cotihănii,Frumoasa sunt văi şi vâlcele curâuri şi râuleţe deosebit de pitoreşti,ademenitoare prin gama cromaticănaturală a crângurilor, livezilor, viilorşi ogoarelor, ce suie şi coboară pecostişe domoale de dealuri. Dintrecoline mai înalt e Dealul Mărănzii(179 m altitudine), situat la răsăritde oraş, cu mulţimea de văgăuni,hârtoape şi ierugi, cu rediuri şi rariştide pădure, reminiscenţe alecodrilor Tigheciului, care odinioarăîşi aşterneau covorul verde până laDunăre, deal pe culmea căruia îşifăcuse loc de trecere vechiul şleahal Baimacliei. Pe aici îşi croiaudrum spre pieţele şi iarmaroacelede la Baimaclia şi Comrat produse-Casă ţărănească, sec. XIX

230limba RomânăTribunalul judeţului Cahulle agricole, mărfurile fabricate printârgurile şi oraşele sudice, uneltelede gospodărit, obiectele de uz casnicmeşteşugite de oamenii de princomune şi sate.Bălacea, Gârla Mare, BaltaFlorilor, Strafida, Roşul Mare, RoşulMic... Sunt lacuri din lunca Prutului,unde pescuiau şi mic, şi mare, locuride agrement, adevărate oaze alecopilăriei cahulenilor de altă dată.Frumoasa este nu numai osimplă vâlcea, un reper topografic,ci însuşi locul întemeierii şi existenţeide mai apoi a oraşului Cahul. În1835 această urbe sudică a luatfiinţă pe locul satului de la gura vâlcelei,denumit şi el Frumoasa.Cu acest nume, satul aparemenţionat documentar în sec. alXVIII-lea. Sursele mai vechi ne informeazăcă şi până la Frumoasaaici a existat o aşezare rurală, carese numea Şcheia, existentă încăpe timpul domniei lui Alexandru celBun, însăşi denumirea Şcheia fiindfoarte veche. Toponimul Şcheiareproduce, într-o formă modificată,antroponimul Şcheau, acesta fiindadaptat la modelul onimic derivaţionalcu formantul -a / -ea. Numelede persoană Şcheau, la rândulsău, provine de la apelativul şcheau„bulgar; sârb”, care îşi trage origineadin lat. sclavus „slav”, „bulgar,sărb”. Deci, Şcheia va fi însemnatla origine locul de aşezare a unuioarecare Şcheau, satul descendenţilorsau moşia celor care formau ocomunitate de oameni, numită întrecut obşte sătească, avându-l înfrunte pe un vătăman sau jude cunumele Şcheau.Cea mai veche mărturie despreexistenţa satului Şcheia este ceadin 2 iulie 1502. În suretul de pe unispisoc al lui Ştefan cel Mare de laacea dată se arată că domnitorul acumpărat de la nepoţii logofătuluiNeagoia, pentru 30 de zloţi tătăreşti,„trei sate peste Prut, pe Frumoasa,anume Fărcenii, din gios

Toponimie şi istorie 231de Troian, şi cu moară, şi Şcheia,în gura Frumoasei, şi Fântâna luiMăceş, ce-i în capul celui din gios aliezerului Cerlenul, şi cu toate gârlele,ce sunt în dreptul acelor sate, şipână la Prut”. Asupra acestor satelogofătul Neagoia avea ispisoc deîntărire de la Alexandru cel Bun(1399-1432). Din acelaşi documentşi din altul, de la 2 februarie 1503,aflăm că domnul Moldovei a dăruitsatul Frumoasa, împreună cu multealtele, Mănăstirii Putna, pe care octitorise după una din victorioaselebătălii cu turcii.Cu numele latinizat Formoza,localitatea apare menţionatăpe harta lui Dimitrie Cantemir dela 1716. Despre moşia satului Frumoasaaflăm mai întâi că la 1742ea se găsea în cuprinsul olatuluiGrecenilor. La 24 octombrie 1756,Constantin Racoviţă trimite pe Arghire,fost mare şetrar, la Greceni,ca împreună „cu oameni bătrânide prin sate să măsoare mai întâimoşia Frumoasa, a Mănăstirii Putna”,iar lui Toma Luca medelnicer,ispravnicului de Greceni, îi porunceştesă „orânduiască oamenii bătrânide prin sate” ca să hotărascăaceastă moşie. Documentele din 18şi din 31 iulie 1785 conţin informaţiacă în 1783-1784 moşia Frumoasaa fost zălogită episcopului de Huşipentru suma de 2000 de lei, împrumutatăde călugării de la Putna„pentru construirea unui turn caresă adăpostească clopotele” de laporţile mănăstirii.Recensământul din 1772 neinformează că satul Frumoasa dinţinutul Grecenilor avea 95 de gospodăriişi că moşia aparţinea aceleiaşimănăstiri Putna. Datele statistice din1774 sunt mult mai complete: 115case, dintre care 103 aparţineaubirnicilor, iar 12 – rufetaşilor, adicăbreslaşilor, persoanelor cu o anumităfuncţie, slujbă sau meserie.La 1803, moşia Frumoasa

232limba RomânăMoară de vânt

Toponimie şi istorie 233din ţinutul Grecenilor, cu bir anualîn sumă de 1499 lei, aparţinea clirosuluidin Bucovina, adică tot MănăstiriiPutna. Dintr-un document dela 21 martie 1809 aflăm că moşiasatului Frumoasa fusese cumpăratăde vistiernicul Iordache Balş, care,conform testamentului, o lasă moştenirefiului său Iancu (Ioan) Balş.Recensământul din 1817 confirmăapartenenţa moşiei Frumoasa luiIoan Balş, moşie care pe atunci includeaşi ocinele satelor din vecinătate:Roşu şi Crihana, măsurândîn total 15 350 de fălci. Mai târziu,pământurile de la Frumoasa ajungîn proprietatea lui Gheorghe Balş,fiul lui Alecu, cel de-al doilea fecioral lui Iordache Balş. Acest Gheorghe,zis şi Egor, în 1835 vinde satulşi moşia Frumoasa, care avea aproximativ4 000 desetine de pământ,guvernatorului Basarabiei PavelIvanovici Fiodorov.Printr-un decret imperial din18 decembrie 1835, târgului Frumoasai s-a atribuit statut de oraş.Tot atunci i-a fost schimbată denumireaîn Cahul. Motivele redenumiriilocalităţii au fost, după unii,comemorarea celor 65 de ani dinziua de 21 iulie 1770, când armatarusă, sub conducerea lui P. A. Rumeanţev,a înfrânt oştirile turceştiîn lupta de pe râul Cahul, iar, dupăalţii – factorul geografic, pentru cărâul Cahul izvorăşte din pădurile dela nord-est de localitate. De fapt,ambele momente au putut servi capunct de plecare la schimbarea denumiriilocalităţii.Curând Cahulul deveni unuldintre principalele centre economiceşi comerciale din sudul Basarabiei.Oraşul, planificat în formă de cartierepatrulatere, cu străzi drepte, orientatede la est spre vest şi de la nordspre sud, ocupa teritorii tot mai maridin preajma vechiului sat Frumoasa,parte a urbei care şi până în prezenteste străbătută de uliţe şi ulicioareînguste şi întortocheate, odinioarăconcentrate în jurul unei biserici delemn foarte vechi.După pacea de la Paris, încheiatăla 30 martie 1856, în urmarăzboiului dintre ruşi şi turci, Rusiase vede nevoită să retrocedezePrincipatului Moldovei partea desud-vest a provinciei, care cuprindeacele trei judeţe – Cahul, Bolgradşi Ismail. Noul proprietar almoşiei locale Dimitrie Caravasile seîngriji să asigure oraşului perspectivaunei dezvoltări continue. Dupăautorizarea statutului de reşedinţăjudeţeană, la Cahul încep lucrări deedificare a oraşului, se înfiripă viaţaculturală a cahulenilor, îşi fac apariţiamici întreprinderi industriale, seinstalează organele şi instituţiile administraţieiromâneşti. Se constatăo intensă activitate de culturalizareşi instruire a populaţiei. În 1858 iafiinţă şcoala urbană de băieţi, având36 de elevi, apoi se deschide şi ceadintâi şcoală urbană de fete, acesteape lângă prima şcoală parohialădin localitate (din 1842).Recensământul din 1864 fixeazăpentru oraşul Cahul 926 decase, 1146 de familii, 2 biserici. CatedralaSf. Arhanghel Mihail, construităîn 1837-1850, este ctitoriafamiliei Fiodorov. Biserica rusă dinmahalaua Lipovanca a fost ridicatăîn anii 1856-1857. Sursele documentareatestă pe teritoriul oraşuluila vreo 20 de mori de vânt, câtevaoloiniţe, ateliere de fierărie şi lem-

234limba RomânăCentrul administrativnărie, mici fabrici de olane şi cărămizi,o topitorie de seu, o instalaţiede prelucrare a lânii, o boiangerieetc. Principala ocupaţie a locuitorilorera, bineînţeles, agricultura şicreşterea animalelor.Cahulenii, împreună cu ţăraniisatelor, au participat în 1859 laalegerea lui Alexandru Ioan Cuzaca domnitor, înfăptuind prin aceastaunirea Principatului Moldova cuŢara Românească. Şi românii basarabeni,şi coloniştii bulgari, găgăuzi,germani, ruşi, ucraineni etc.au beneficiat de aceleaşi drepturide împroprietărire în timpul reformeiagrare din 1864, efectuată deînţeleptul domn. Şi intelectualii, şiţăranii au profitat de pe urma introduceriiprin lege a învăţământuluielementar obligatoriu, general şigratuit. Tot în acea perioadă, grafiachirilică a fost înlocuită prin scrierealatină, traducându-se în fapt aspiraţiilegeneraţiei de la 1848.În 1878, la 19 februarie / 3 martie,în conformitate cu Tratatul de paceruso-turc de la San Stefano, judeţeleCahul, Bolgrad şi Ismail sunt reanexatela Imperiul Rus. Pe teritoriul de laest de Prutul inferior se reinstaureazăregimul administraţiei ţariste.Documentele vremii fixeazăîn analele urbei numeroase evenimente,fapte, întâmplări:1878. Oraşul avea 992 decase, 4474 de locuitori, 2 biserici, 2sinagogi, 2 şcoli elementare, 69 deprăvălii, 4 100 desetine de pământ,460 de cai, 1 402 vite cornute mari,5 066 de oi, prisăci, grădini, livezietc. (PNM – 1870/1878, p. 123).1897. Localitatea e menţionatăcu 7 077 de locuitori, inclusiv3 599 bărbaţi şi 3 478 femei (R –1897, p. 6).

Toponimie şi istorie 2351920. La reforma agrară din1918-1924 aproximativ 1670 de ţăranidin Cahul au fost împroprietăriţicu 11 233 ha de pământ arabil şi depăşune (RAB, p. 117).1923. Oraşul avea 2 000 declădiri şi menaje, 12 000 de locuitoristabili şi aproximativ 3 000 delocuitori flotanţi, suprafaţa oraşuluifiind de 262 ha, segmentată în 5sectoare, cu 45 de străzi, un parcşi 4 pieţe, poştă, telefon, telegraf,liceu de băieţi, liceu de fete (DSB,p. 119).1934-1940. În centrul oraşuluieste înălţat monumentul lui IoanVodă cel Viteaz, se pavează trotuarele,la tipografia „Rapoport” seeditează revista Cahulul literar.1945-1975. În perioada postbelicăse deschid mai multe instituţiide învăţământ: Şcoala pedagogică(1945), Şcoala de medicină (1946),Şcoala-internat nr. 1 (1961), şcolitehnice şi de meserii (1969). Începsă activeze Fabrica de bere (1957),Combinatul industrial (1966), Fabricade produse lactate (1968), Fabricade conserve (1971), Tipografiaorăşenească (1972). Se construieştelinia de cale ferată Basarabeasca– Cahul, cu primul tren sosit îngara locală în 1971.1987. Este inaugurat Teatrulmuzical-dramatic „B.P.Hasdeu”.1990. Podul de la Cahul-Oanceagăzduieşte primul „Pod de flori”peste Prut.1994. Oraş-reşedinţă al raionuluiCahul, 10.377 apartamenteşi case individuale, 42.904 loc.,dintre care 21.085 români, 9.794ruşi, 6.728 ucraineni, 2.572 bulgari,1.245 găgăuzi, 1.479 persoane dealte etnii. Infrastructura economicăşi socială a oraşului: 6 întreprinderişi organizaţii din sfera materială(AP „Tricon”, fabricile de conserve,brânzeturi, de băuturi fără alcool, depanificaţie ş.a.), 9 unităţi de prestăriservicii, policlinică, spital, 12 instituţiide învăţământ superior, mediuşi tehnico-profesional, 15 grădiniţede copii, teatru, 2 cinematografe, 5case de cultură, 8 biblioteci, 9 oficiide telecomunicaţii, 3 bănci, 6 casede economii, 34 cantine şi cafenele,68 magazine, 2 hoteluri, bază turisticăş.a. (DSM, I, p. 144).1998. Municipiu, reşedinţăa judeţului Cahul (până în 2003).Centru economic şi cultural. Nodde comunicaţii (feroviar, rutier).Aeroport. Pod peste Prut. Centruvamal de frontieră. Teatrul „B. P.Hasdeu”. Muzee. Monumente istorice.Staţiunea balneoclimaterică„Nufărul Alb”.2005. Economie. În raza urbeiactivează 2 665 agenţi economici,inclusiv 44 în industrie, 37 înconstrucţii, 67 în transport, 1690 încomerţ, 650 în agricultură ş.a. Întreprinderiindustriale mari: SA Combinatulde Panificaţie, cu capacitateade 39 tone produse de panificaţie în24 de ore; SA Fabrica de conserve„Provit” cu capacitatea de 119 mil.borcane convenţionale pe an; SA„Agrofirma Cahul”, cu capacitateade prelucrare de 20 mii tone struguripe an; SA Fabrica de brânzeturi, cucapacitatea de 69 de tone de produselactate în 24 de ore; SA „Tricon”,fabrică de producere a articolelortricotate, care sunt comercializateatât pe piaţa internă, cât şi pe ceaexternă, distinsă cu premii şi menţiuniinternaţionale, participantă lanumeroase expoziţii-târguri din di-

236verse oraşe europene; SA „Zidarul”,cu capacitatea de producere de3500 m 2 de locuinţe pe an ş.a.Cultură, învăţământ, sport.În oraş activează 35 de instituţiide învăţământ: 2 universităţi, 4 licee,10 şcoli de cultură generală,2 şcoli polivalente, 1 colegiu demedicină, 11 instituţii preşcolareetc. O activitate culturală intensădesfăşoară Palatul de Cultură (cu800 de locuri), 5 biblioteci, Teatrulmuzical-dramatic „B. P. Hasdeu”,Muzeul de Istorie, Ansamblul popularde dansuri şi cântece „Izvoraş”ş.a. Oraşul dispune deun complex sportiv modern, cuşcoală şi cluburi sportive, cu osală de jocuri sportive şi o salăde gimnastică, 2 bazine de înot.Manifestări importante: FestivalulInternaţional Folcloric „Nufărulalb”, Festivalul de muzică uşoară„Cântecele tinereţii noastre”, Festivalulobiceiurilor şi tradiţiilor deiarnă „Florile dalbe”.Muzeul de Istorie din Cahul.Muzeul, fondat în anul 1958, dispunede cca 15 mii de piese ce ţin deistoria naturală, arheologie, etnografie,artă. Este amplasat într-unedificiu istoric, construit la mijloculsec. al XIX-lea, pe timpuri reşedinţăa tribunalului judeţean. Aici, în1858, a activat în calitate de judecătorBogdan Petriceicu Hasdeu.Colecţia naturală a muzeuluiconţine exponate ce reprezintă floraşi fauna a trei ecosisteme, specificezonei de sud a Moldovei: câmpie,pădure, baltă. Colecţia istorică prezintăexponate ce provin din siturilearheologice din zonă. Unelteledin piatră, bronz şi fier, ceramica,fragmentele de statuete, bijuteria,limba Românămonedele etc. ilustrează evoluţiaculturii materiale şi a modului deviaţă începând cu perioada paleoliticuluipână în epoca modernă. Unadin săli adăposteşte expoziţia ambulantă„Şcheia-Frumoasa-Cahul”,aceasta redând istoria localităţii depe râuleţul Frumoasa, începânddin cele mai vechi timpuri până înprezent.Complexul „Gospodăria ţărănească”include o casă, un şopronşi o fierărie de la finele sec. alXIX-lea – începutul sec. al XX-leaspecifice zonei. Aici sunt expusepiese unice: covoare, îmbrăcăminte,obiecte casnice – opere de artăpopulară de valoare indubitabilă(MC, p. 7-9).Personalităţi. La Cahul s-aunăscut sau au activat mulţi oamenide ştiinţă şi cultură, fruntaşi ai vieţiipublice: B. P. Hasdeu (1836-1907), judecător al oraşului (1858),construieşte cu mijloace proprii oşcoală de fete, transformată maitârziu în Liceul „Iulia Hasdeu”;D. Crăciunescu (1840-1908), avocat,prefect de judeţ, membru alsocietăţii „Junimea” (Iaşi); V. Hondrilă(1902-1974), revizor şcolar,redactor şi editor al ziarului Graiulsatelor; L. Şeptiţchi (1919-1970),scriitor, publicist, profesor în şcoliledin oraş; C. Reabţov (1920-1997),scriitor, publicist, autor de manuale,profesor în şcolile din oraş, Eminental Învăţământului Public; A. Ciurunga,născut la Cahul (1920),scriitor, publicist, editor al revisteiCahulul literar; P. Dimitriu (1925-1996), doctor în istorie, autor destudii, manuale şi colecţii de documente;I. Osadcenco (1929-1994),născut la Cahul, doctor în filologie,

Toponimie şi istorie 237profesor universitar, scriitor, autoral unor studii despre creaţia clasicilorliteraturii române; V. Lanciu(1931-2006), fost primar al oraşuluiCahul (1975-1980), director generalal Asociaţiei Poligrafice dinCahul, apoi director al ComplexuluiPoligrafic din Chişinău „Universul”;E. Grebenicov (n. 1932), absolvental Şcolii medii nr. 2 din oraş, savantde talie internaţională, specialist înproblemele dinamicii cosmice şi alefizicii nucleare, profesor universitar,academician, stabilit cu traiul la Moscova;S. Mocanu (n. 1932), artistemerit, dansator în formaţia „Joc”;E. Hrişcev (n. 1942), absolvent alŞcolii medii nr. 2, doctor habilitat înştiinţe economice, profesor şi ex-rectoral Academiei de Studii Economice;Gh. Reabţov (n. 1946), profesoruniversitar (Universitatea Tehnicădin Chişinău), scriitor, publicist; Gh.Vodă (n. 1934), absolvent al Şcoliimedii nr. 2, poet, scriitor, publicist,regizor; I. Bostan (n. 1949), absolvental Şcolii-internat nr. 1, profesoruniversitar, academician, rector alUniversităţii Tehnice din Moldova;M. Sarabaş (n. 1948), absolventăa Şcolii pedagogice din Cahul, interpretăde muzică populară; Iur.Grecov (n. 1934), scriitor, publicist,traducător, redactor al revistei LiteraturnaiaMoldova; Svetlana Strezev(n. 1951), absolventă a Şcoliipedagogice din Cahul, soprană, interpretăde muzică clasică, artistăemerită, ş.a.Toponime: Balta Florilor, Bălacea,Budăiele, Cahul (râul), Cardonul,Dealul Mărănzii, Dracile,Focşa, Foltanele, Frumoasa, GârlaMare, Izvoarele, Lapaievca, Lipovanca,Maranda, Movila Tătărească,Nucarii, Podul Oancei, RoşulMare, Roşul Mic, Strafida (Stafida),Şleahul Baimacliei, Valea Cotihănii,Sanatoriul „Nufărul alb”

238limba RomânăValea Crihănii, Valincea, Viile luiBorcea, Zăvoiul.Antroponime: Ababei, Acciu,Aconi, Acriş, Adămiţă, Adochiţei,Aftene, Albu, Alexa, Ajder, Alună,Anastas, Andrieş, Andriuţă, Andronic,Antohi, Anton, Antoniu, Apostol,Arabagi, Aramă, Arcan, Arcuş,Arhip, Armanu, Arnăutu, Arsene,Artene, Babanu, Babici, Bacalu,Baciu, Bagrin, Bairac, Bairam, Balabanu,Balan, Bantuş, Banu, Baraboi,Barbă, Bardă, Baron, Basarab,Baschin, Batâr, Băbănuţă, Bălănel,Bălănici, Băltag, Bejan, Bejenaru,Benu, Berbec, Berdilă,Beşliu, Bezman,Bichir, Bivol, Bâlea, Blacşu,Bânzar, Bârlea, Blănaru, Bobeică,Boboc, Boca, Bogdan, Boghean,Boicenco, Boicu, Boieru, Boinegri,Boişteanu, Boitan, Boldur, Bolocan,Botica, Botnaru, Bragu, Bratu, Brăgaru,Brăilă, Brăileanu, Breţcanu,Bria, Bucur, Budan, Budu, Buga,Buiuc, Bujor, Bulat, Bunea, Burciu,Burlacu, Burlea, Busuioc, Butuc,Buzu, Cadî, Calancea, Calcatinge,Cambur, Capră, Cara, Caraghiaur,Caranfil, Carasic, Carp, Cartofeanu,Casapu, Casiadi, Caşu, Caţ, Cazacu,Cazangi, Căpraru, Cătană,Cernega, Cernica, Certan, Cevdar,Cheptene, Chersac, Chetroi,Chihai, Chiorpeac, Chiosa, Chiper,Chiriac, Chiricuţă, Chirigiu, Chirilă,Chiriţă, Chiziţchi, Ciobanu, Ciocoi,Ciolacu, Ciubăr, Ciubotaru, Ciutu,Cociu, Codreanu, Cojan, Cojocaru,Colibă, Colomieţ, Comanici,Comerzan, Condrea, Condurache,Coroi, Coşeru, Coşuleanu, Coteţ,Covalgi, Covaliu, Craiu, Crăciun,Creangă, Creţu, Crintea, Cristea,Croitoru, Crudu, Cucu, Cuculescu,Cujbă, Culbeci, Curdov, Cuţencu,Dabija, Dandeş, Darie, David,Dănilă, Delescu, Deli, Dermengi,Diminescu, Dimineţ, Dimitriu, Dobrea,Demencu, Donea, Donici,Dragomir, Drumea, Drăghici, Duca,Dulgheru, Duminică, Duţu, Echim,Enciu, Epureanu, Eremia, Erhan,Eşanu, Fabian, Făuraş, Flioştor,Florea, Forţu, Frunză, Fulger, Furnică,Furtună, Hagi, Hagioglu, Hajdău,Hantea, Hârcâială, Hotnog,Gaju, Gaidargi, Gaidarlî, Gaidău,Gaivaz, Gavrilaş, Gavriliţă, Gavriloi,Găluşcă, Gărgăun, Ghencea, Gheţu,Ghionea, Gheorghiu, Ghimpu,Gârneţ, Ghioc, Goldur, Goncear,Gorea, Grădinaru, Grebenicov,Greţu, Grigoriu, Grigoriţă, Grosu,Gruia, Guglea, Guţu, Iabangi, Iaconi,Ianuş, Ignat, Iordache, Iordan,Iorga, Irimia, Ispas, Istrate, Itu, Iuraşcu,Juncu, Juzu, Jalbă, Jantâc,Jelescu, Jicol, Jitcu, Jolea, Josanu,Jumate, Jurea, Jurju, Lazăr, Lanciu,Lascăr, Latu, Laur, Leahu, Lefter,Lemnaru, Lepădatu, Liulea, Luca,Luncă, Lungu, Lupaşcu, Lupu, Maidan,Maistru, Malai, Malancă, Maldur,Maleş, Manciu, Manole, Marcu,Margine, Marin, Mătcaşu, Medeleanu,Medoi, Melentie, Melnic, Mereuţă,Migali, Mihai, Mihalcea, Mircea,Mircos, Mironescu, Mîndru, Mocanu,Moga, Moraru, Moruz, Muscalu,Munteanu, Munteniţă, Musteaţă,Nanie, Nărea, Nebunu, Neagu,Nedelcu, Negară, Negru, Negruţă,Neniceasa, Nicu, Niculiţă, Nistor,Niţă, Nucă, Oboroceanu, Obreja,Ojog, Olaru, Olărescu, Olteanu, Onciu,Onofrei, Onos, Onuţă, Oprea,Osadcenco, Ostaşu, Oţel, Palade,Palea, Panait, Papana, Papuc, Parfene,Parii, Pasat, Pascal, Păcuraru,Păduraru, Păscaru, Peiu, Pelin,

Toponimie şi istorie 239Între tradiţie şi modernitatePerju, Petcov, Petroae, Petrunea,Petruţă, Piscunov, Pârvu, Platon,Pleşu, Pletosu, Plugaru, Popa, Popovici,Porumb, Postu, Pralea, Preuteasă,Proca, Pruteanu, Putină,Racu, Radu, Raru, Răileanu, Răţoi,Resteu, Reşulschi, Reuţchi, Robu,Rogozencu, Roman, Roşanu, Roşca,Rotaru, Rusandu, Rusu, Sacalî,Sava, Savciuc, Scurtu, Secăreanu,Serafim, Socor, Spinei, Spoitoru,Stancu, Stanciu, Sterpu, Stoian,Stoica, Strătuţă, Stuparu, Surdu,Suruceanu, Tănase, Tătaru, Tecuci,Terzi, Todorov, Todos, Tofan, Talmaci,Toma, Topală, Tornea, Trifan,Tudoran, Tulceanu, Turcu, Ţăranu,Ţepordei, Ţâu, Ţugui, Ţurcanu, Ţuţuianu,Ungureanu, Ursache, Ursu,Urum, Uscatu, Uşurelu, Zagorodni,Zaharia, Zahu, Zamăneagră, Zapoojrenco,Zavati, Zbierea, Zgârcibabă,Zlati, Zlatu, Zorilă.Surse bibliograficeDSB = Giurgea E., Dicţionarulstatistic al Basarabiei, Chişinău,1923.DSM = Dicţionarul statistic alRepublicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.MC = Muzeul municipal Cahul,Cahul, 2002.PNM – 170/1878 = Переченьнаселенных мест (1870-1978).Бесарабская Губерния, Chişinău,1912.R – 1897 = Первая всеобщаяперепись Российской Империи 1897года. Бессарабская губерния, Sankt-Petersburg, 1905.RAB = Reforma agrară din Basarabia(1918-1922). Date statistice,Chişinău, 1930 (Extras).SNA = Sanatoriul „Nufărul alb”,Cahul, 2003.T – 1864 = Tabloul de toate comunelerurale din ţară (Ediţie oficială),Bucureşti, 1864.

240limba Română110 ANI DE LA NAŞTEREA PROFESORULUIGHEORGHE I. NĂSTASEÎn zilele de 3 şi 4 martie 2006, în Republica Moldova a avut loc o suităde acţiuni prilejuite de împlinirea a 110 ani de la naşterea profesoruluiGheorghe I. Năstase, în 1918 membru al Sfatului Ţării.Prima manifestare de omagiere publică, în Basarabia, a distinsului omde ştiinţă şi patriot al neamului românesc a fost organizată la Catedra deŞtiinţe ale Solului, Geologie şi Geografie, cu sprijinul Societăţii de Geografie,al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova, al Casei Limbii Române„Nichita Stănescu” şi al profesorilor din satul Hristici, raionul Soroca, undes-a născut Gh. I. Năstase.Evocarea ilustrului înaintaş a demarat cu o masă rotundă desfăşuratăla Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Moderator: Alexandru Bantoş,directorul instituţiei. La dialog au participat: invitaţii de onoare DumitruNăstase, fiul lui Gheorghe I. Năstase, profesor universitar, care a susţinutdoctoratul la Sorbona, Ioan Donisă, doctor în geografie, profesor la Universitatea„Al. I. Cuza” din Iaşi, academicianul Silviu Berejan, scriitorii Vladimir

Simpozion 241Beşleagă şi Ion Hadârcă, conf. doctor în filologie Ana Bantoş, profesoruluniversitar Nicolae Felecan, prorector al Universităţii de Nord din BaiaMare, istoricul literar Pavel Balmuş, cercetători ştiinţifici din alte domenii,precum şi un grup de profesori de română din diferite zone ale RepubliciiMoldova. În context, au fost nuanţate mai multe aspecte necunoscute dinviaţa şi activitatea profesorului Gh. I. Năstase şi s-a accentuat necesitateavalorificării moştenirii sale ştiinţifice şi pedagogice.A urmat o şedinţă de comunicări la Universitatea de Stat din Moldova.Simpozionul ştiinţific a fost moderat de doctorul în geografie Mihai Coşcodanşi doctorul habilitat în istorie Anatol Petrencu. Deosebit de emoţionantă afost, şi aici, comunicarea profesorului Dumitru Năstase despre tatăl său, aprofesorului Ioan Donisă, unul dintre discipolii apropiaţi ai lui Gheorghe I.Năstase, precum şi decernarea premiului „Gheorghe I. Năstase” de cătreSocietatea de Genealogie, Heraldică şi Arhivistică (preşedinte – Silviu Tabac)doctorului în geografie Mihai Hachi de la Academia de Studii Economicedin Republica Moldova. Cu mult interes au fost audiate comunicăriledoctorilor în istorie Gheorghe Paladi şi Ion Negrei, a academicianei TatianaConstantinov, a doctorului în geografie Nicolae Boboc, a cunoscutuluiistoric literar şi editor Iurie Colesnic, care a pus în lumină aspecte inediteale activităţii celui care a fost Gheorghe I. Năstase.În ziua de 4 martie participanţii la simpozion s-au deplasat la Hristici,Soroca, satul de baştină al lui Gheorghe I. Năstase, unde s-au bucurat deospitalitatea deosebită a locuitorilor, a colectivului gimnaziului din localitate,condus de doamna director Margareta Năstase, şi a numeroşilor reprezentanţiai dinastiei Năstase.Acţiunile au constituit un omagiu adus unui înaintaş din „generaţia deaur” a Basarabiei, care a contribuit la făurirea Marii Uniri.Conf. dr. Vitalie Sochircă

242limba Română3 martie 2006. GheorgheNăstase omagiat la CasaLimbii Române. DumitruNăstase (stânga) şi IoanDonisă (dreapta) în calitatede oaspeţi de onoare

Simpozion 243Ioan DONISĂPROFESORUL GHEORGHE I. NĂSTASE –O VIAŢĂ ÎNCHINATĂ NEAMULUI ROMÂNESCŞI ŞTIINŢEI GEOGRAFICEÎn satul Hristici din ţinutul Sorocii, într-o veche familie răzăşească,la 3/16 februarie 1896, se năştea cel care avea să devină un geograf deseamă şi un mare patriot, cel care avea să spere, să lupte, să se bucure,apoi să şi sufere, pentru cauza unităţii naţionale a românilor.Copilăria şi-a petrecut-o în satul neaoş românesc, păstrător al străvechilortradiţii, pe care nu reuşise să le distrugă silnicia ocupaţiei ruseşti şicare s-au incrustat pentru totdeauna în sufletul fraged de copil, încât şcolileruseşti nu au putut sa le estompeze.După şcoala primară, pe care a urmat-o în satul natal, şi-a continuatstudiile Ia Gimnaziul din Soroca şi apoi la Şcoala Normală din Cetatea Albă,obţinând astfel calificarea de învăţător.Înrolat în infanteria rusească, din anul 1915 până în anul 1917, aparticipat Ia campaniile din Dobrogea (1916) şi la cea de pe Siret (1916-1917), fiind ataşat la un comandament rusesc de divizie, având gradul delocotenent.Anul 1917 a marcat însă o răscruce în viaţa tânărului Gheorghe Năstase.Prin răsturnarea ţarismului, revoluţia rusă a creat condiţii pentru afirmareaconştiinţei naţionale a basarabenilor.Revenit la Chişinău, Gheorghe Năstase se încadrează activ în luptapolitică pentru apărarea drepturilor naţionale, culturale şi economice alemoldovenilor. În mod firesc, s-a orientat spre ziarul Cuvânt Moldovenesc,condus de Pan Halippa şi care era exponentul intereselor românilor dinBasarabia. Militanţii grupaţi în jurul acestui ziar au fondat, la 12 martie1917, Partidul Naţional Moldovenesc. La 22 ianuarie 1918 s-a votat proclamareaRepublicii Democrate Moldoveneşti, anunţată prin declaraţiadin 24 ianuarie 1918. Participând la Congresul general al învăţătorilor, din10-13 aprilie 1917, a fost indignat de afirmaţiile lui Sikomentnikov despresărăcia limbii româneşti şi a publicat un articol de răspuns în ziarul CuvântMoldovenesc, la care a colaborat cu articole prin care cheamă la lupta deeliberare naţională.În articolul Despre moldovenii înstăriţi, din 23 aprilie 1917, deplângeaînstrăinarea unor compatrioţi care, deşi intraţi în rândurile intelectualităţii, nuîşi îndeplineau datoria faţă de poporul lor: „Ieşiţi din poporul moldovenesc,hrăniţi şi învăţaţi din munca şi sudoarea lui, aceşti oameni sunt datori să-şiridice glasul şi să ceară pentru poporul care le-a dat viaţă drepturile care ise cuvin. Unde sunt aceşti oameni? De ce nu se aude glasul lor? Ei tac, ei

244limba Românăsunt nepăsători de soarta neamului din care au ieşit, ei nu simt durerea şinecazurile pe care le-a îndurat şi le îndură neamul nostru...Astăzi a sunat ceasul când aceşti fii rătăciţi trebuie să se întoarcă însânul poporului moldovenesc şi să-şi puie toate puterile pentru a-l ajutasă-şi croiască altă soartă”.Programul Partidului Naţional Moldovenesc a fost adoptat de cătrediferite adunări populare şi organizaţii profesionale, ducând Ia trezirea conştiinţeinaţionale, astfel încât, în împrejurările din vara şi toamna anului 1917,s-a ajuns la crearea Sfatului Ţării, inaugurat la 21 noiembrie 1917.Pentru convingerile sale patriotice ferme şi pentru activitatea sa la CuvântulMoldovenesc şi în cadrul Partidului Naţional Moldovenesc, GheorgheNăstase a fost ales membru al Sfatului Ţării şi a contribuit în cea maimare măsură la redactarea legii reformei agrare.La 22 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat constituirea RepubliciiMoldoveneşti Independentă şi Suverană, emiţând, în acest sens, declaraţiadin 24 ianuarie 1918. A fost astfel deschisă calea desprinderii de Rusiaşi a apropierii de România.Gheorghe Năstase a militat activ pentru unirea cu România şi a votat-oIa 27 martie 1918. În anul 1919 a făcut parte, alături de Ion Codreanu, SergiuV. Cujbă şi Ion Pelivan, din delegaţia Sfatului Ţării la Conferinţa de Pacede la Paris. Ca membru al acestei delegaţii, el a contribuit la redactareaProfesorii Ioan Donisă, Vitalie Sochircă şi Dumitru Năstase pe urmelestrămoşilor

Simpozion 245memoriului „La question de la Bessarabie”, adresat Conferinţei şi în carese demonstra legitimitatea unirii cu România. A publicat apoi, în anul 1920,articolul Basarabia la conferinţa de pace, în revista Arhiva pentru ştiinţă şireforma socială, în care menţiona necesitatea studiilor istorice şi geograficecare să aducă la cunoştinţa lumii europene realităţile Basarabiei.Unirea cu România a deschis tinerilor basarabeni posibilitatea de aurma cursurile universităţilor româneşti. Împreună cu alţii, Gheorghe Năstases-a îndreptat în anul 1919 către Universitatea din Iaşi unde s-a înscrisca student al secţiei de Istorie şi Geografie a Facultăţii de Litere şi Filozofie,luându-şi licenţa în anul 1923.Evidenţiindu-se prin calităţi intelectuale deosebite şi prin dragoste demuncă, fiind încă student, la 1 noiembrie 1920 a fost numit asistent suplinitorla Catedra de Geografie a Universităţii ieşene, pe atunci suplinită decătre Mihai David.Numirea aceasta l-a orientat definitiv către geografie şi de aceea şi-aluat şi licenţa în geografie la Facultatea de Ştiinţe, în anul 1924.Încadrarea lui Gh. Năstase la Catedra de Geografie a avut o mare importanţă.Până atunci Catedra de Geografie fusese ocupată sau suplinităefectiv de către un geograf cu baze matematice (Ştefan Popescu), de geologi(Ion Simionescu, M. David) şi de un biolog (Ion Borcea). Pentru primadată, la Catedra de Geografie venea şi un specialist cu pregătire istorică.Faptul deschidea calea unei armonioase îmbinări între direcţia naturalistăşi cea umanistă în geografia ieşeană, asigurând premisele unui învăţământşi ale unei cercetări geografice de o valoare deosebită.La l iunie 1923, Gheorghe Năstase s-a căsătorit cu poeta Olga Vrabie,originară din Chişinău, care era studentă la secţia de Română a Facultăţiide Litere şi Filozofie din laşi. Din această căsnicie, la 7 martie 1924, s-anăscut Dumitru Năstase.Pentru desăvârşirea pregătirii sale geografice, Gheorghe Năstase aprimit o bursă şi, în anul 1925, a plecat la Paris, unde a lucrat sub îndrumarealui Emm. de Martonne. Din cauza agravării bolii soţiei sale, s-a întorsîn ţară în anul 1926.Între timp, la 1 ianuarie 1925, a fost numit conferenţiar suplinitor deAntropogeografie, iar la 1 februarie a fost numit şi asistent provizoriu la Laboratorulde studii geografice de la Facultatea de Ştiinţe. La 1 mai 1929,devine titular pe acest post pe care l-a ocupat până în martie 1933.La 14 august 1928, soţia sa s-a stins din viaţă la Agapia, profesorulGheorghe Năstase rămânând cu un copil de patru ani pe care trebuia să-lcrească. S-a recăsătorit în anul 1930 şi din noua căsnicie au mai rezultatîncă doi copii: Elena, născută în anul 1932, şi Aurel, născut în anul 1936.Profesorul şi-a continuat însă munca asiduă de cercetare pe teren şi în laborator,pentru a-şi termina teza de doctorat cu titlul „Peuce. Contribuţii lacunoaşterea geografică, fizică şi omenească a Deltei Dunării în antichitate”,pe care a susţinut-o la 24 mai 1932, obţinând astfel primul titlu de doctorîn geografie conferit la Universitatea din Iaşi.Titlul ştiinţific a făcut posibilă numirea lui în funcţia de conferenţiar titulardefinitiv de Antropogeografie, cu începere de la 1 iunie 1932.

246limba RomânăPagina de titlu a cursului de Etnografie, litografiat după manuscrisul luiGh. I. Năstase

Simpozion 247Locul unde sunt înmormântaţi străbunii Olgăi Vrabie, mama ilustruluicărturar Dumitru Năstase

248limba RomânăPrin legea din 4 noiembrie 1938, la Universitatea din Iaşi s-a înfiinţato a doua catedră de geografie, denumită Catedra de Geografie generalăşi Geografie umană, al cărei suplinitor a fost numit Gheorghe Năstase, cuîncepere de la 1 decembrie.Deschizându-se concurs, Gheorghe Năstase a devenit profesor titularal acestei catedre la 1 octombrie 1939, statut pe care l-a onorat pânăîn anul 1948.În cariera sa didactică Gh. I. Năstase a predat cursurile: Geografiaomenească a României, Principii de geografie umană, Populaţiile Africii şiale Americii şi Geografie generală. În anul 1937 a litografiat cursul de Etnografie,pe care l-a scris cu mâna lui în forma în care a fost multiplicat. Acondus lucrări practice de Geografie umană, Morfologie terestră, Antropogeografie.A îndrumat elaborarea multor lucrări de licenţă şi unele teze dedoctorat în geografie. A organizat şi condus numeroase excursii de studiigeografice.Profesorul Gh. Năstase avea un adevărat cult pentru concizia şi claritateaexpunerilor. Despre calitatea cursurilor sale, fostul său student, NicolaePoni, scria următoarele, în revista Viaţa Basarabiei: „Am asistat la cursulprofesorului Năstase şi de la primele vorbe am fost impresionat de simplitateaexpunerii. Redă subiectul scurt şi cuprinzător, în cuvinte pe care le-arputea înţelege şi un ascultător nepregătit, îţi povesteşte bogăţiile Românieinoastre aşa cum ar fi vorbit un ţăran moldovean despre gospodăria lui. Înochii savantului se aprinde scânteia umorului nesecat al ţăranului basarabean,iar gluma sănătoasă a unei întâmplări trăite vine să-ţi întăreascămai adânc amănuntul ştiinţific”.Prin calitatea superioară a întregii sale activităţi didactice şi de cercetare,a orientat pe calea ştiinţifică dezvoltarea geografiei umane şi economicela Universitatea ieşeană. Foarte exigent cu el însuşi, a căutat să imprimeelevilor săi acelaşi spirit riguros, aceeaşi conştiinţă a datoriei pentru careera gata de orice sacrificiu. A ştiut să rămână fidel idealurilor sale şi nu le-arenegat niciodată, chiar dacă a avut de suferit pentru ele.Astfel, în anul 1948 a fost dat afară din învăţământ pentru activitateasa politică şi pentru rolul jucat în unirea Basarabiei cu România. A fostarestat la 15.VIII.1948 şi ţinut în detenţie 11 luni, fără proces.După ce a fost eliberat, pentru a-şi întreţine familia, făcea traduceridin lucrările ştiinţifice ruseşti pentru profesorii din universitate.În anul 1955 a fost încadrat ca şef de sector la Institutul de Geologie şiGeografie al Academiei Române. De altfel, numărându-se printre fondatoriiInstitutului de Cercetări Geografice al României, în anul 1944, el fusesenumit membru permanent al acestui Institut, participând în această calitatela elaborarea Monografiei geografice a R.P. Române. Deşi nu a fost trecutîntre autori, profesorul Gheorghe Năstase a luat parte la toate expediţiile deobservaţii pe teren şi la discutarea tuturor textelor, asigurând şi traducerealor în ruseşte sau româneşte. El a combătut cu argumente puternice ideileeronate ale unor geografi ruşi, îndeosebi în discuţiile materialelor pentruvolumul al doilea, de geografie umană. Făcea aceasta nu numai din spiritpatriotic, dar şi din respect faţă de adevărul ştiinţific.

Simpozion 249Gheorghe Năstase (centru) între prieteni şi colegi de lucruÎn toată opera ştiinţifică a profesorului Gh. Năstase se evidenţiază grijapentru precizie, atenţia acordată celui mai mărunt aspect, care, uneori,poate deveni relevant. Stilul lucrărilor, formularea titlurilor vădesc aceeaşipreocupare pentru claritate, pentru evitarea echivocului sau confuziei. Meticulozitatealui în lucru era expresia unui spirit analitic acut, dar şi a cultuluipentru adevărul ştiinţific.După pensionarea de la Institutul de Geologie-Geografie, profesorulGheorghe I. Năstase a continuat să vina zilnic la Secţia de Geografie aUniversităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, lucrând la elaborarea unui studiu de toponimiea Basarabiei, dar, cu regret, nu ştim ce s-a întâmplat cu caietelerespective.Prezenţa profesorului Gheorghe I. Năstase în Secţia de Geografie afost benefică pentru toţi geografii ieşeni, îndeosebi pentru cei tineri, pe carei-a îndrumat şi i-a sprijinit prin examinarea critică a studiilor şi prin traducerealor în limbi străine.La 28 decembrie 1985 profesorul Gheorghe I. Năstase şi-a dat obştesculsfârşit, fiind înmormântat în cimitirul bisericii ctitorită de către VasileLupu în podgoria Copou.Decesul profesorului Gheorghe I. Năstase a însemnat dispariţia unuimare patriot român, dar şi a unui mare geograf, care a realizat o îmbinareexcepţională între geografia fizică, geografia umană şi geografia istorică.

250Dumitru NĂSTASEGânduri despreGheorghe I. Năstase,TATĂL meuÎn ţinutul Sorocii, întreagazonă din preajma Nistrului, largă depeste 20 km, e ocupată de aşezărirăzeşeşti. Locuitorii acestora asigurauîn trecut apărarea satelor denăvălitorii din stepă, fiind organizaţiîn căpitănii, situate la vadurile fluviului,dintre care cel mai însemnat erastrăjuit de cetatea Sorocii.Printre satele mai apropiatede cetate se numără şi Hristicii. Aicis-a născut la 3/16 februarie 1896Gheorghe I. Năstase, într-o familiede răzeşi, în care aproape toţibărbaţii purtau, prin tradiţie, numede sfinţi militari: semn că stirpealor urca până în vremile de glorieale Ţării Moldovei, când credinţaîn acei sfinţi îi însufleţea pe strămoşiilor în lupta cu „păgânii” turcişi tătari.Spre sfârşitul secolului alXIX-lea, stăpânirea rusească aînfiinţat şcoli elementare la sate,în regiunile cu populaţii autohtoneale împărăţiei, cu scopul de ale rusifica. În Basarabia, cei vizaţide această politică erau, bineînţeles,ţăranii moldoveni. Rezultatulpunerii ei în aplicare a fost însă...deşteptarea sentimentului naţionalromânesc la copiii lor, luminaţi princarte, fie şi rusească! Este ceea ces-a „întâmplat” şi cu Gheorghe Năstase,în cadrul unui proces mai larg,specific tinerei generaţii de românibasarabeni din acea vreme.limba RomânăPentru el, deşteptarea a începutfoarte devreme, în anii deşcoală, datorită învăţătorului său,Vasile Săcară, figură proeminentăprintre luptătorii unirii Basarabiei cupatria-mamă, apoi prefect de Sorocaîn România Mare. În copilăriamea, când venea la Iaşi, „domnulSăcară” ne vizita şi mi-a rămas înamintire ca musafir binevenit, îmbrăcatcu îngrijire şi plăcut la înfăţişare,cu bărbuţă scurtă argintie,zâmbitor. La îndemnul şi cu sprijinulsău, „Gheorghieş” şi-a continuatînvăţătura la gimnaziul din Soroca,apoi, în pofida greutăţilor materiale(îi muriseră părinţii), – la şcoalanormală din Cetatea Albă, pe carea absolvit-o în 1915.Încorporat tot atunci în armatarusă, Gheorghe I. Năstase a luatparte la Primul Război Mondial caofiţer de rezervă. Trimis, la intrareaRomâniei în conflagraţie, pe frontulromânesc, a intrat în contact nemijlocitcu realităţile şi conaţionaliisăi din ţara liberă. Revoluţia rusădin februarie 1917 l-a găsit, astfel,pregătit pentru cauza Unirii, în cares-a angajat cu trup şi suflet, alăturide mai vârstnicii şi mentorii săi PanHalippa, Ion Pelivan, moş Ion Codreanuş.a.Participă activ la primul congresal învăţătorilor basarabeni(aprilie 1917), reuniune crucială,marcând, în fapt, începutul acesteilupte; e secretarul congresuluiostaşilor moldoveni – adunare ceproclamă autonomia Basarabiei(octombrie 1917); deputat în SfatulŢării, autor al raportului Comisieipentru reforma agrară (prin careau fost împroprietăriţi ţăranii basarabenide orice naţionalitate), însfârşit – membru (cel mai tânăr) algrupului basarabean inclus în dele-

Simpozion 251gaţia română la convorbirile pentrupace de la Paris, în 1919.În acelaşi an, Gheorghe I.Năstase începe, la Iaşi, studiile universitarepe care le încheie strălucit,cu două diplome de licenţă, una înistorie, alta în geografie. Specializatla Paris, la Sorbona, cu un maregeograf şi prieten al României, Emmanuelde Martonne, susţine tezade doctor în geografie, devenind, în1939, profesor de geografie umanăla Universitatea ieşeană, undeparcursese anterior toate celelaltetrepte ale carierei universitare.Lăsând pe cei în drept să-iaprecieze activitatea didactică şi pecea de cercetare, subliniez totuşi importanţape care a acordat-o – sistematic– geografiei istorice, atât depreţuite azi, precum şi, primul la Iaşi,etnografiei. Activitatea de cercetareşi-a dedicat-o, în cea mai mareparte, Basarabiei. An de an, varăde vară a străbătut provincia natalăcu pasionată râvnă, sat cu sat,studiind-o până în colţurile cele maiuitate. Parte din materialul recoltatl-a folosit în lucrările publicate, darfoarte mult n-a mai putut să slujeascăla alcătuirea altor lucrări plănuite,dintre care cea mai însemnată,opera vieţii sale, urma să fie o maremonografie geografică şi geopoliticăa Bugeacului, ce s-ar fi adăugat celeiclasice, a maestrului său Emm. deMartonne, La Valachie.Altfel spus, noua răpire a Basarabieinu i-a îngăduit să-şi ducăopera la bun sfârşit. „Ce pot să maiscriu – m-a întrebat odată, făcândşi gestul respectiv, – când mi s-auretezat degetele de la mâini?”Închis de puterea comunistă,scos de la Universitate şi lăsat pedrumuri, trăind ani de mizerie crâncenă,reangajat pe un moment cacercetător, pentru a fi repede scosla pensie cu sila, Gheorghe Năstasen-a acceptat niciodată compromisulcu un regim a cărui legalitate n-arecunoscut-o şi împotriva căruia aprotestat toată viaţa. „Eu nu pactizezcu inamicul”, era răspunsulobişnuit – şi nu cel mai tare! – pecare îl dădea celor ce-l sfătuiau săse acomodeze cu „noua” situaţie.Iar în privinţa „marelui vecin de larăsărit”, replica tăioasă nu se lăsaaşteptată: „Mie să nu-mi vorbiţi deruşi, că eu am trăit 106 ani cu ei şi-icunosc destul”.Gheorghe I. Năstase a ştiutsă-şi păstreze cu dârzenie răzeşeascăceea ce a avut mai preţios:cinstea şi demnitatea de cărturar şide român basarabean, dintre aceibasarabeni care făuriseră Unirea.P.S.Simpozionul organizat la Universitateade Stat din Chişinău cuocazia împlinirii a 110 ani de la naştereatatălui meu, profesorul GheorgheI. Năstase, mi-a prilejuit clipe deneuitat.Mulţumesc organizatorilor acesteireuniuni ştiinţifice, în special tânăruluiprofesor Vitalie Sochircă, pentru solicitudineape care au manifestat-o.Deosebit de emoţionantă a fost,pentru mine, dar şi pentru ceilalţi participanţi,vizita care a urmat, la Hristici,satul de baştină al tatălui meu, sat răzeşescdin ţinutul Sorocii, iar acolo, revederea,peste ani, cu neamurile mele.Mulţumesc, de asemenea, CaseiLimbii Române pentru frumoasaîntâlnire cu confraţii, oameni de ştiinţăşi de cultură, profesori de română dinmai multe zone ale Basarabiei, întruniţicu aceeaşi ocazie în plăcuta şi prietenoasaatmosferă din sediul acesteiimportante instituţii româneşti.D.N.

252Gheorghe I. NĂSTASEŢinutul Sorocii*(Un ţinut românescde la hotarul răsăriteanal neamului nostru)Suntem obişnuiţi, noi cei carelocuim înlăuntrul ţării, să credem căjudeţele periferice ale României suntnişte ţinuturi poliglote şi înstrăinate,în care elementul românesc se aflăîn minoritate faţă de cel străin. Înmulte cazuri această părere curentăeste o realitate, ea însă nu este nicipe departe o regulă, ci mai curând oexcepţie. În Basarabia numai parteanistreană a Hotinului este ocupatăde elementul rutean, toată porţiuneavăii fluviului de la Secureni şi până laLiman este viguros stăpânită de elementulromânesc; şi doar în preajmaCetăţii Albe acest element este aziînlăturat de la graniţa noastră etnicădin Răsărit. Numai în Nord şi în Sudgraniţa noastră etnică de pe Nistrua fost ştirbită în cursul secolului dedominaţie rusească.Vreau să împărtăşesc câtevalucruri despre ţinutul Sorocii, unuldin cele mai tipice ţinuturi de la graniţanoastră răsăriteană şi totodatăunul dintre cele mai româneşti dinîntreaga ţară.Românimea din ţinutul Sorociiare rădăcini străvechi şi adânci. Dacăar fi neştiinţific să se afirme o continuitatea elementului Daco-Romanlimba Românăpe aceste meleaguri, – ar fi tot aşa deneştiinţific să se creadă că Româniiau ajuns aici, de-a lungul Nistrului,abia după legendarul „Descălecat dinMaramureş”. În realitate neamul nostrueste cu mult mai vechiu în acestepărţi. Când elementul românesc, subnumele de Vlahi, Volohi, Bolohovenişi Brodnici apare în cronicile sec. XIIşi XIII la Răsărit şi Nord de Nistru,trebue să admitem că Românii dejaîn aceste secole locuiau şi întreg cuprinsulMoldovei istorice, chiar dacăaci nu exista o formaţie politică unitarăromânească. Se ştie însă că StatulCumaniei din stepele de la Marea Neagrăse întindeau în Apus până în ţărileromâneşti, cuprinzând şi teritoriuldintre Nistru şi Carpaţi. Se cunoaşteiarăşi precis, că în unele din ţinuturilemoldoveneşti Românii conlocuiau înacele secole cu Cumanii. Noi avemtemeiuri să afirmăm că şi în ţinuturilede pe Nistru, în acel al Sorocii înspecial, Românii existau deja subCumani în secolele XII şi XIII. De laaceşti Cumani, cari dispar de pe scenaistoriei ca stat, la anul 1224, neaurămas până azi în părţile Sorociinumiri toponimice, cari au trecut înpatrimoniul toponimic moldovenescşi se păstrează şi până azi în uzul populaţieiromâneşti a ţinutului. Acesteelemente toponimice Cumane suntnumirile a două văi din ţinutul Sorociişi anume: Valea Căinarului şi ValeaCiuhurului; prima înseamnă în limbacumană valea caldă, a doua – valeaadâncă, numiri care corespund perfectcaracterelor acestor văi.Numai de la o populaţie cucare a conlocuit pe acelaşi sol însec. XII şi XIII puteau Românii din* Reproducem acest studiu, păstrând – parţial – ortografia originalului.

Simpozion 253ţinutul Sorocii să împrumute acestedenumiri, pe care le-au perpetuat întoponimie până azi.Stăpânirea tătărască n-a atinsdecât în treacăt teritoriul moldovenescşi în orice caz – după cumreiese din cronicile noastre – n-acuprins ca aşezare decât câmpiilemoldoveneşti şi anume pe cele dinSud, viitorul Bugeac. Populaţia româneascădin regiunea Nistrului vafi continuat să trăiască şi sub Tătariinomazi, aşa cum a trăit aici şi subCumanii nomazi. Mai ales că se ştiecă Tătarii lăsau populaţiile cuceritesedentare neturburate, cu condiţiasupunerii şi a plăţii regulate a birului.Aşa a fost în Rusia cucerită, deciaşa va fi fost desigur şi în Moldovaviitoare. Nici invazia Tătarilor înMoldova, nici retragerea acestorapeste Nistru în sec. al XIV-lea n-aputut să dezrădăcineze elementulromânesc din regiunea Nistrului.Astfel atunci când noua formaţie politicăromânească, cristalizată modest,dar trainic la poalele CarpaţiiorBucovineni, îşi începe expansiuneaspre Răsărit şi Miază-zi, ea ajungerepede şi se fixează temeinic pânăla Nistru şi până la mare. Căci ease extinde aici politiceşte la o populaţiepreexistentă românească,aşezată de secole: pe Nistru stăpânireapolitică moldovenească erala ea acasă, într-o ambianţă etnicăromânească străveche.Nu exoduri de populaţie româneascădinspre Maramureş şiBucovina veneau să colonizezeţinuturile nistrene, ci numai cadrepolitice şi militare veneau să organizezepoliticeşte şi milităreşte acesteţinuturi de la marginea răsariteană aStatului şi poporului moldovenesc.Iată prin ce cauze trebuie săne explicăm, credem noi, rapida şisolida organizare a vieţii politice,militare şi economice moldoveneştidin bazinul Nistrului deja la începutulsec. al XV-lea. De pe acum ţinuturileHotinului, Sorocii, Orheiului şiCetăţii Albe apar în actele moldoveneşti;de pe acum la Nistru şi înapropiere străjuiesc cetăţile moldoveneşti,păzind vaduri şi drumuri decomerţ, de pe acum actele istoricenu ne vorbesc în lungul Nistruluidecât de populaţie românească; totce va fi fost relict etnic strein – Slavi,Cumani, Tătari chiar – acum erauasimilaţi de masa românească. Şitrebuie să fi fost foarte puternicăaceastă masă, dacă a putut săvârşiacest proces.Despre ţinutul Sorocii documenteleistorice ale secolelor XVşi XVI vorbesc cu aceeaşi bogăţiesau zgârcenie – după împrejurări,după cum e şi soarta obişnuită ahrisoavelor şi uricelor – ca şi despreoricare alt ţinut moldovenesc dinacele vremuri – de sub munte saudin cuprinsul dealurilor acoperite decodri moldoveneşti. „Personalitateaistorică şi geografică” a ţinutuluiapare deja definitiv fixată; ea rezultă:a) din necesitatea organizăriiunei frontiere politice; b) din necesitateaorganizării unei circulaţii şivieţi comerciale şi c) din necesitateaorganizării economice a teritoriuluidin care-şi trăgea existenţa populaţiaromânească a ţinutului. Elementelefizice ale cadrului geografic aufost utilizate la organizarea ţinutuluicu o intuiţie a realităţilor, care nestârneşte şi azi admiraţia, şi operageopolitică creată acum 500 şimai bine de ani a rămas trainică şi

254persistă peste toate contingenteleistorice.a) Grupul românesc al ţinutuluisorocean avea în paza lui hotarulNistrului pe porţiunea râului dintreOtaci şi Rezina cu cele patru vaduriprincipale de pe ea: Otaci, Soroca-Iampol,Vadu-Raşcu şi Rezina.Vechi căpitănii de hotar moldoveneştidin timpuri străvechi au fostaşezate la aceste trecători. CetăţuiaSorocii a fost aşezată pentru pazacelei mai de seamă. Aşezările importantes-au ridicat la aceste vadurişi ele trăiesc şi până azi: Otaci, Soroca,Vadu-Raşcu, Rezina, fiecaredin aceste târguri stimulând apariţiaunor aşezări urbane – dublate şi înstânga Nistrului: Movilău, Iampol,Rasco, Râbniţa, – toate apărute cumult mai târziu decât aşezările sorocene.Sub protecţia aşezărilor dehotar versantul moldovenesc al văiiNistrului şi-a întărit şi şi-a menţinutîn cursul secolelor neştirbit populaţiaromânească.b) Drumuri importante treceaualtădată ca şi azi pe la aceste vaduri,legând ţinutul Sorocii cu regiunilede peste Nistru, cu celelalte ţinuturimoldoveneşti şi cu centrul political ţării, unul din aceste drumuri îndeosebiera important: drumul dela pragurile Nistrului – Iampol – Cosăuţi– Soroca – Bălţi – Făleşti – Tutova– Iaşi; cheia acestui drum eraţinută de cetatea Sorocii; pe el şiazi tinde să se organizeze circulaţiadintre Soroca şi Iaşi; calea feratăazi şi-a însuşit traseul vechilordrumuri de la vadurile Otacilor şiRezinei. Calea navigabilă a Nistruluiatrăgea spre aceste vaduri mănunchiuride tei uscat, pe unde întrecut se scurgea spre schelele delimba Românăaici grâul regiunilor riverane; tot aicierau şi staţiile de cherestea, venitedin părţile Galiţiei şi ale Bucovinei.Soroca, situată imediat în jos depraguri, era punctul de legătură întrecele două trunchiuri de navigaţieale râului; ea deţinea deci acest„punct critic” al navigaţiei nistrenedin vechime.c) Întinderea vechiului ţinutal Sorocii şi formaţia lui teritorialăarată că el era o unitate geopoliticăfoarte bine plăsmuită, graţie uneisănătoase intuiţii a complexului deviaţă economică din cuprinsul lui. Încondiţiile naturale ale cadrului fizic,în condiţiile economice izvorâte dinacest cadru şi cu grupul omenescde pe teritoriul dat, – vechiul statmoldovenesc a realizat aici o unitateadministrativă cât se poate dedurabilă, care trăieşte de mai binede jumătate de mileniu şi va trăi câtneamul românesc. Ţinutul se razimăcu o bază largă de cca. 120 kmpe Nistru, între Valea Securenilorîn Nord-Vest şi Valea Ciornei înSud-Est. Şi una, şi alta sunt văi îngusteşi adânci – canoane aproapede netrecut, prima hotărnicind ţinutulde acel al Hotinului, a doua deacel al Orheiului. Exact la mijloculdistanţei dintre gurile acestor douăvăi-limite este situat oraşul Soroca.Dacă fixăm pe hartă piciorulcompasului la Soroca şi ducem însemicerc spre apus plecând de laSecureni şi revenind iar la Nistrula Ciorna, vom constata că aceastăfigură geometrică înscrie în eaaproape ideal vechiul ţinut al Sorocii.Ori în ce direcţie am pleca dinSoroca spre marginea ţinutului ei,distanţa va fi de 50-60 km – calede 10-12 „ceasuri” vechi moldove-

Simpozion 255neşti sau de două poşte. Raţiunilecirculaţiei cu mijloacele timpului(posibilitatea de a face drumul dela Soroca până la marginea ţinutuluiîntr-o singură zi) se vede clar căau prezidat la origine la formareateritorială a ţinutului. Dar distanţelen-au fost singurul considerentde organizare teritorială. Condiţiileeconomice create de sol au cântăritşi ele foarte mult la această organizare.Viaţa economică a vechilorţinuturi extracarpatice moldoveneştise bizuia pe produsele solului, obţinuteprin agricultură si podgorie,prin creşterea vitelor în regiunile decâmp, prin exploatarea lemnului dinpăduri şi prin albinărit.Era o viaţă quasi autarhică,fiecare ţinut mulţumindu-se aproapenumai cu produsele lui proprii.Ţinutul Sorocii corespundea în chipoptim acestor forme economice arhaicede autarhie. În cuprinsul semicerculuiarătat, de-a lungul Nistruluise întinde o fâşie cu lăţimi variindîntre 15 şi 25 km, un platou mairidicat cu „holmuri” şi măguri înaltepână la 350 metri şi cu podişurilargi, împădurite, pe care şi astăziîncă se mai păstrează păduri, dumbrăvifrumoase de stejar şi rediuri.Aici a fost în trecut şi mai este şiazi încă sursa unică de aprovizionarecu lemn de construcţie pentrupopulaţia ţinutului. Afluenţii scurţiai Nistrului şi Răutul Mijlociu taie înformă de jgheaburi adânci straturilepietroase ale podişului sorocean,creând locuri prielnice pentru piveşi mori de apă, aşa de numeroaseîn trecut, încă destul de multe şiazi. În luminişurile dintre păduri, înmarginea dumbrăvilor, în poiene, pelocuri înalte, unde apa nu lipseşteaici niciodată, s-au fixat din timpuristrăvechi aşezările omeneşti subforma de sate de răzeşi, cătune şiodăi, înconjurate de verdeaţa pomilorroditori şi a viilor. Căci în reliefulvariat şi pe solurile cucerite de lapădure din podişul sorocean pomiifructiferi merg minunat, iar viţa devie, deşi aproape la limita ei nordicăde creştere, mai poate da podgoriifrumoase, cum e cea din juruloraşului Soroca sau cele din Sudulpodişului. Albinăritul este o ocupaţiestrăveche pe aceste meleagurişi se mai practică din plin şi azi înforme arhaice, în ştiubee săpate întrunchiuri de salcie sau tei, la marginide rediuri sau în grădinile cupometuri care au luat locul vechilorpăduri şi dumbrăvi.Agricultura are aici mari întinderide teren arabil pentru a se dezvoltaîn voie, obţinând recolte îmbelşugateşi sigure în fiecare an.Dar ţinutul acesta înalt cu văiadânci şi păduri a mai avut şi unalt rost în viaţa ţinutului Sorocii: întimpul invaziilor prădalnice şi al războaielorcu Turcii, Tătarii şi Poloniiaici se refugia populaţia ţinutuluidin regiunile deschise de la Apus.Sunt nenumărate amintirile acestorvremuri în satele sorocene, cândoamenii se bejeneau în păduri şiîn văgăunile ascunse ale Nistruluişi în valea acestuia a fost zona derefugiu a populaţiei, ceea ce a avutpentru conservarea elementului românescsorocean o importanţă capitală.Şi până azi satele cele maivechi răzeşeşti aici s-au păstrat,populaţia cea mai deasă a ţinutuluiaici şi-a îndesit rândurile.Dincolo de podişul Sorocii, încuprinsul văilor afluente ale Răutu-

256lui superior, între Căinari, Cubolta,Răut, Copăceanca, se află o întinsăregiune de câmp deluros, stepic,mai coborât decât regiunea nistreană,mai sărac în umezeală şi în apăcurgătoare şi freatică, lipsit completde pădure. Vechiul ţinut al Sorociişi-a anexat, pornind dinspre Nistru,această regiune care mult timp –aproape până la sfârşitul secoluluitrecut – a fost zona de păstorit a ţinutului,cu herghelii de cai şi turmede vite cornute mari şi de oi, cu satemult mai rar decât în Răsărit şi cu omare proprietate puternic dezvoltată.Era o anexă economică necesarăla regiunea podişului răsăritean,mai mult redusă şi mai săracă înspaţii pastorale şi agricole.Acelaşi rol îl joacă, pentru parteasudică a podişului, regiunea decâmp deluros dintre Ciulucul superiorşi valea Răutului de la Bălţi înjos, regiune anexată şi ea în toatetimpurie ţinutului Sorocii sub denumireade „Ocolul de peste Răut ”.După cum se vede, ţinutul Sorociide la formarea lui a cuprins unmănunchi de regiuni naturale, care-şiîmbină resursele lor economice şi lecompletează în chip fericit.În Apus ţinutul nu a depăşitniciodată linia de despărţire a apelordintre Nistru şi Prut; tot aici valeadestul de adâncă a Ciuhuruluisuperior i-a servit de limită cu ţinutulHotinului. În Sud regiunea Ciulucurilora fost atrasă în mod natural maimult spre Orhei, după cum tot spreacesta a fost atrasă – după direcţiavăilor şi înclinarea reliefului – regiuneade la Sud de Ciorna.În limitele arătate şi cu structurafizică si economică analizatămai sus, ţinutul Sorocii a răzbitlimba Românăpeste toate contingenţele istorice,rămânând în fond acelaşi până înzilele noastre; părţi de câmp i-aufost rupte pentru rotunjirea judeţuluiBălţilor, creat de Ruşi după răpiredin crâmpeiele de ţinuturi moldoveneştirămase dincolo de Prut; peNistru judeţul Orheiului i-a luat oseamă de sate din stânga Ciornei.De fapt însă şi azi judeţul Sorociicuprinde elementele esenţiale alevechiului ţinut: „podişul” din Răsăritşi „câmpul” din Apus.Să revenim însă mai deaproapela omul din ţinutul Sorocii.Documentele interne moldoveneştidin sec. XVI şi XVII ne aratăo puzderie de sate în cuprinsularătat al ţinutului. Apar locuite desşi câmpul din Apus, şi podişul dinRăsărit. Harta lui D. Cantemir din„Descrierea Moldovei” însă, carene înfăţişează stări de la începutulsec. al XVIII-lea, deşi este incompletă,deja ne arată sate aproapenumai în lungul Răutului mijlociu şi alNistrului. În Apusul ţinutului ea poartăchiar inscripţia „Campi Deserti ”.E un semn vădit că populaţia româneascădin regiunea câmpului începesă se rărească. Starea aceastane-o confirmă şi alte hărţi străinedin sec. al XVIII-lea, cum sunt hărţilelui Hasius, A. G. Babemio (1766şi 1769), cum este mai ales mareahartă rusească a Moldovei, a luiBauer (1772). În toate aceste hărţivedem populaţia ţinutului Sorociiretranşată în sate aproape numaiîn regiunea înaltă şi împădurită dinEst, satele din Apus acum în ceamai mare parte au dispărut.Fenomenul acesta geograficomenesc este strâns legat de stăriletulburi din Moldova din acea epocă,

Simpozion 257provocată de războaiele ce au locaici în jumătatea a doua a secoluluiXVII şi în sec. XVIII între Turcişi Poloni şi între Turci şi Ruşi. Dincauza nesiguranţei, populaţia câmpuluimai ales îşi părăseşte sateleşi se refugiază, câmpul devenindpustiu, având sate extrem de rari,moşiile trec în seama mănăstirilor,mulţi boieri adună acum proprietăţimari pe care încă se mai pomenescseliştile satelor dispărute. Păşunatulvitelor devine acum în tot bazinulsuperior al Răutului ocupaţia principală.Până şi Tătarii din Bugeacpe la 1766, precum şi Turcii şi Lajii,ajunsese aici cu hergheliile şi tamazlâcurilelor. Populaţia ţinutului Sorocaeste acum înghesuită pe podişuldinspre Nistru într-un mediu maiapărat. Satele aici încă-s numeroase,aproape toate fiind răzeşeşti; legăturilecu pământul aici sunt vechi şisolide; bogăţia resurselor de trai emare: omul nu se îndură să-şi părăseascăvechile aşezări. Aici e unicultârg mai de seamă al regiunii, aicie Nistrul, aici sunt văile şi grădinile,aici sunt satele mari şi vechi; aicisunt cele şapte mănăstiri ale ţinutului;aici sunt pădurile şi văgăunileNistrului, unde la nevoie se poateaştepta trecerea urgiei. Populaţiaromânească stă îngrămădită aicipe dunga aceasta de pământ de-alungul bătrânului Nistru.Abia sfârşitul sec. al XVIII-leaşi începutul sec. al XIX-lea aduco relativă linişte pe meleagurile ţinutului.Comprimată mult timp înRăsărit, populaţia ţinutului începesă se destindă şi porneşte – într-omişcare de colonizare – adevărata„reconquista” a câmpului deşert dinApus. Din satele podişului roiesctreptat grupuri omeneşti, care seaşază pe văile din câmp, întemeindsate noi, de cele mai multe ori pevechile selişti părăsite. Aceastaînsă nici pe departe nu despopuleazărăsăritul ţinutului, care, descongestionatprin emigrări spre Apus,continuă să-şi completeze populaţiape calea sporului natural. Treptatvăile Bolăţii, Căinarului, Camencii,Cuboltei, Răutului şi Soloneţului seumplu cu şiraguri de odăi şi de sate.Unele din aceste sate, la rândul lor,au trimis câte 2-3 „roiuri” spre colonizareamai departe a câmpului.În mişcarea aceasta de colonizare,elementul românesc din satelepodişului sorocean a predominatîn mod covârşitor, deşi colonizareas-a făcut sub dominaţie rusească,într-o vreme când vadurile Nistruluierau fără paza vechilor întemeietoriai ţinutului. E drept că spre acestecâmpuri s-au scurs şi mulţi Ucrainenişi Ruşi după 1812; veniţi însărăzleţi sau în grupuri mici ca „lăturalnici”în satele româneşti dejaîntemeiate, ei s-au asimilat în ceamai mare parte. Numai acolo undeRuşii şi Ucrainienii au venit în grupuriconstituite în comunitaţi, satelelor s-au păstrat intacte.Câmpul din Apus azi are relativmult mai multe grupuri Ruso-Ucrainiene decât podişul, unde pelocul de veche şi statornică aşezareromânească nu s-au găsit decât puţinespaţii pentru infiltraţia străină.Diferenţa fizică dintre celedouă regiuni naturale ale Sorocii –câmpul şi podişul – a creat astfelşi o nuanţă deosebită în Etnografialor. Dar în totalul lui, după cumvom arăta mai jos, ţinutul este aziesenţialmente românesc.

258Vedem astfel că vechiul ţinut alSorocii în decursul sec. al XIX-lea îşireface populaţia, risipită în cea maimare parte în secolul anterior (sec.XVIII). Faptul acesta nouă ni separe de o valoare antropogeograficăşi naţională puţin obişnuită. Unţinut care-şi pierde cele mai multeaşezări din cauza evenimentelor istoricedefavorabile, care păstreazănumai pe o fâşie din solul lui un gruprelativ mic de populaţie înghesuităacolo, între râul de hotar şi câmpulde la Apus, pe unde se perindă unsecol şi jumătate toate restriştilenumeroaselor războaie, – acestţinut reuşeşte din neînsemnata luiresursă omenească să-şi refacăpopulaţia românească – şi aceastao face într-un secol de dominaţiestrăină, care numai grija consolidăriielementului românesc, evident, nuavea. Forţa de colonizare spontanăa elementului românesc din ţinutulSorocii a dat dovada unei vigoriextraordinare. Această vigoare, cutot efortul din trecut, nu s-a epuizatnici până azi. Reforma agrară basarabeanădin 1918 ne-a confirmatacest lucru: din regiunea Nistruluiau plecat şi acum noi contingenteromâneşti spre câmpul din ApusulŢinutului şi au înfiinţat acolo pe terenurileexpropriate peste 20 desate noi.Compoziţia etnică a populaţieiactuale ne arată clar că vechiulţinut al Sorocii este şi azi încă românesc.La 1930 totalul populaţieijudeţului Soroca era de 316.238locuitori. Din aceştia, Românii reprezentauun număr de 232.720,adică formau la acea dată o majoritatezdrobitoare de 73,6%. Restullimba Românăde 26,4% îl formau toate celelalteneamuri din cuprinsul judeţului. Dinaceste neamuri cel mai însemnatca număr erau la acea dată Evreii,care formau un procent de 9,2%sau 29.200 capete, fiind localităţimai ales în Soroca şi în cele 10târguşoare ale judeţului. Vin apoi înordinea importanţei – Ucrainienii cu26.039 sau 8,2% şi Ruşii cu 25.736sau 8,1%.În privinţa procentajului acestordouă neamuri trebuie să spunemcă el este complet denaturat în recensământulnostru din 1930. Ruşiveritabili nu sunt în judeţul Sorocadecât în două sate lipoveneşti Pocrovca(563) şi Cunicea (2665); maiexistă apoi o seamă de grupuleţemici de ruşi sau ruşi izolaţi prin diferitelocalităţi. Procentul lor însă niciîntr-un caz nu se urcă la 8,1% dinpopulaţia judeţului. Recensorii din1930 – din nepricepere (sau poateşi din alte cauze mai grave) – autrecut însă foarte adeseori la rubrica„Ruşi” numeroase grupuri delocuitori de alt neam. Aşa, după socotelilenoastre, au fost înregistraţica Ruşi aproape 20.000 ucrainienidin sate bine cunoscute ca ucrainene.Mai mult chiar, au fost trecuţi laRuşi în câteva cazuri chiar Români,apoi în mai multe localităţi, unde ebine ştiut că nu-s decât Români, înmod inexplicabil, figurează totuşi înrecensământ grupuri mici de ruşi.Celelalte neamuri sunt extrem dereduse la număr: Polonezi – 850,Ţigani – 500, Germani – 417, Bulgarii,Găgăuzii, Sârbii, Grecii, Armeniietc. nu formează decât un total de336 capete.Rezultă din cele arătate maisus că elementul românesc formea-

Simpozion 259ză, în realitate, cel puţin 75% din populaţiatotală a judeţului Soroca.Trăsutura fundamentală a judeţuluiSoroca este caracterul luirural, – este poate cel mai rural dinjudeţele ţării. Din cele 242 aşezăriomeneşti ale judeţului, una singură– Soroca – este oraş, toate celelalte241 fiind socotite oficial caaşezări rurale. Populaţia urbană –cele 15.000 locuitori ai Sorocii – nureprezintă decât 4,7% din totalulpopulaţiei judeţului. Ţărănimeadeci formează 95% din populaţie.Adânc legată de un sol fertil, care-irăsplăteşte munca, această ţărănimeîncă nu simte nici un imbold imperiospentru deplasarea spre oraşşi pentru îndeletnicirea cu meseriişi comerţ. Pentru locuitorul vechilorsate răzeşeşti din părţile Nistrului,ca şi pentru locuitorul câmpului dinApus, tagma târgovăţului trăind dela o zi la alta nu se înfăţişează ca ostare socială de invidiat. Ţărănimeapreferă să rămână strâns legată desatele ei.Satul este aşezarea şi ambianţapredilectă a românimii sorocene.Legată de secole de ogor, ea acreat sate numeroase, mari şi înstărite.52 sate din judeţul Sorocii suntaşezări mari, întinse, cu populaţiivariind între 2000 şi 5000 locuitori.Din acestea 40 aparţin Românilor şiprintre ele – faima satelor răzeşeştiale ţinutului – Cotiugenii Mari cu5000 locuitori. Ca şi în raporturileetnografice, Românii soroceni deţinacelaşi procent de 75% din aşezărilerurale mari ale ţinutului lor. Afarăde rare excepţii, elementele alogenen-au creat decât aşezări rurale,mijlocii şi mici.Dar chiar în singura aşezareurbană mai importantă a ţinutului,în oraşul Soroca, Românii, spredeosebire de alte oraşe basarabene,s-au menţinut stăpâni pesituaţia numerică: din cele 15.000locuitori, Românii aici sunt în numărde 7800, adică formează 52% dinpopulaţie; situaţia ar invidia-o chiarunele oraşe din dreapta Prutului şicele mai multe oraşe din Ardeal şidin Bucovina.Când un grup de populaţie româneascăse prezintă în cuprinsulţinutului ei de străveche ocupare cuo majoritate zdrobitoare de 75%;când 75% din satele cele mai marisunt româneşti; când în cea maide seamă aşezare urbană a ţinutuluiRomânii sunt în număr aşa demare; când masa românească emai veche şi mai compactă tocmaide-a lungul graniţei etnice răsăritenea neamului românesc, atunci sepoate conchide că vechiul ţinut alSorocii şi azi este stăpânit din plinde elementul românesc, că el nu-iun ţinut periferic lăsat de populaţialui băştinaşă în voia soartei, nu-i„ţara nimănui”, – ci aparţine pede-a-ntregul blocului etnic românesc.

260limba RomânăConferinţaProfesorul IonDumeniuk – 70 de anide la naştere...organizată pe data de 10mai 2006 la Universitatea de Statdin Moldova de către reprezentanţiiCatedrei de Limba Română,Lingvistică Generală şi Romanică aFacultăţii de Litere a debutat cu undiscurs omagial rostit de decanul facultăţii,Irina Condrea, care a evocatcalităţile profesorului Ion Dumeniukşi rolul lui determinant în contextulevenimentelor de la începutul anilor’90, cruciale pentru evoluţia ulterioarăa istoriei naţionale. În faţa unuipublic numeros, constituit din profesorişi studenţi, Irina Condrea s-areferit şi la statutul de animator (mereuîn centrul evenimentelor) al luiIon Dumeniuk în viaţa sociopoliticădin acea perioadă, menţionându-i,inclusiv, meritele profesionale.Prorectorul Petru Chetruş aasigurat asistenţa de înalta consideraţiea conducerii universităţii faţăde numele distinsului profesor şi deatenţia acordată simpozionului „defoarte mare importanţă”, organizatpentru comemorarea „unui patriot alneamului care s-a format la Universitateade Stat din Moldova”.Alocuţiunea oficială a prorectoruluia fost urmată de câteva comunicări,prezentate de către colegiilui Ion Dumeniuk.Şeful Catedrei de Limba Română,Lingvistică Generală şi Romanică,prof. univ. Anatol Ciobanu,a evidenţiat trăsăturile distinctiveale personalităţii lui Ion Dumeniuk:„polemist nemaipomenit”,„caustic”, „principial”, „insistent”.În contextul evocării activităţii regretatuluiprofesor, în comunicareaIon Dumeniuk – pedagog, savantşi patriot, Anatol Ciobanu a afirmatmetaforic: „Brazii se frâng, dar nuse îndoaie”, formulând, la finalulcomunicării, următoarele propuneri:editarea tuturor lucrărilor fostuluicoleg şi adoptarea practicilor centreloruniversitare occidentale dea denumi sălile de curs în onoareaunor personalităţi marcante, sugerândcă una dintre aulele Facultăţiide Litere ar trebui să poarte numelelui Ion Dumeniuk.Comunicarea Întoarcerea limbiiromâne la ea acasă în viziuneaprof. Ion Dumeniuk, prezentată deprof. univ. Mihail Purice, a fost unaspecială, prin expresiile inspirate,memorabile pe care acesta le-a

In memoriam 261ales pentru a cinsti memoria „celuimai român dintre ucrainenii basarabeni”.Vorbitorul şi-a exprimat regretulcă, după 17 ani de la adoptarealegislaţiei lingvistice, mai existăprobleme pentru a căror rezolvare amilitat Ion Dumeniuk, personalitatecare „dacă ar fi fost printre noi, ar fimilitat pentru oficializarea glotonimuluilimba română”. Mihail Puricea sugerat necesitatea editării unuivolum cu textele inedite ale regretatuluiprofesor.În calitatea sa de coleg şi prieten,Alexandru Bantoş, redactorul-şefal revistei Limba Română,a evocat abilităţile de conducătorşi nobleţea umană a lui Ion Dumeniuk,primul redactor-şef al revistei,alături de care a lucrat în condiţii extremde dificile din punct de vederesociopolitic.Dincolo de patosul evocărilor,autorii comunicărilor comemorativeau oferit o imagine autentică a unuiom activ, a unui distins membru alsocietăţii, care s-a implicat direct înprocesul de renaştere naţională.Au mai luat cuvântul, pentrua-şi exprima consideraţia şi admiraţiafaţă de eruditul profesor:dr. hab. T. Melnic, dr. hab. Ion Ciocanu,dr. conf. G. Rusnac, dr. conf.Vl. Zagaevschi ş.a.În final, a vorbit Elena Dumeniuk,soţia omagiatului, mulţumindcolegilor celui care a fost Ion Dumeniukşi tuturor celor prezenţi „pentrucă nu l-au uitat” şi pentru că ştiu să-icinstească, onest, amintirea.2005. Satul Călugăr, Făleşti. Ion Dumeniuk comemorat la gimnaziul ce-ipoartă numele

262„VA VENI ZIUA CÂNDŞI ÎN BASARABIALIMBA ROMÂNĂ SE VAAFLA LA EA ACASĂ”Interviu cu Ion DUMENIUK,Materna,nr. 1, august 1992limba Română– Domnule director generalal Departamentului de Stat alLimbilor, iată-ne ajunşi şi la ceade-a treia aniversare a adoptăriilegilor cu privire la limba destat. Cum comentaţi, în situaţiaactuală, semnificaţia zilei de 31august?– E una dintre puţinele bătăliicâştigate de românii basarabeniîn lupta lor pentru a supravieţui caneam. Să ne gândim numai câtface revenirea la alfabetul latin!Prin el, în faţa rusificării s-a duratun adevărat zid chinezesc, pe carenu-l mai poate distruge nimeni.Evenimentul este de importanţăistorică şi constituie o mare victoriea intelectualităţii noastre. Legile...de!, ca toate legile sovieticeşi postsovietice, sunt superficiale,adoptate după numeroase compromisuri,conţinând deficienţe şilacune... Legislaţia cu privire lalimbă a impulsionat iniţial soluţionareaproblemei şi doar atât. Nu afost prevăzut mecanismul de aplicarea legilor, din care motiv astăziparcă avem şi parcă nu avem limbăde stat...– Aceasta ar fi cauza principalăa „tărăgănării” trecerii lalimba de stat?– Principala, dar nu singura.Într-un stat cu adevărat suveran, cuadevărat independent, cu adevăratliber e ridicol să abordezi necesitateatrecerii la limba acestui stat. Şinu ar trebui să vorbim nici de etapede tranziţie, nici de compromisuri.Când au venit în ’40 în Basarabia,comuniştii au avut nevoie de o singurănoapte de... „tranziţie”. A douazi, peste tot se scria şi se vorbearuseşte, s-au găsit şi maşini de dactilografiat,şi linotipuri, şi formularetipizate ş.a.m.d. Nimeni nu s-a revoltatatunci, nimeni nu s-a plâns căîi sunt lezate drepturile, nimeni n-afăcut greve, n-a creat „republicuţe”.Acum însă...– Ce se întâmplă acum înBasarabia, domnule director şimembru al Guvernului?– Trecem prin cea mai greaperioadă din istoria noastră. Nepândeşte, din toate părţile, cuochi hulpavi, minciuna, deznădejdea,ura de frate, sărăcia, incertitudinea,neîncrederea. Sfinteleidealuri naţionale s-au spulberatşi ne-am pomenit pustiiţi, minţiţi,însinguraţi şi... neputincioşi. „Republicile”lui Blohin, Lukianov etc.există, sfidându-ne demnitatea;smirnovii, topalii îşi sărbătorescjubileele, îşi înjgheabă armata lor,noi – cu imense pierderi materiale,dar mai ales morale – plecăm(a câta oară?) capul, tot de fricasabiei imperiale. De cum am lăsataripile în jos, am devenit din noubuni. Aţi observat că presa moscovitănu ne mai acordă aceeaşi

In memoriam 263„atenţie” ca acum două-trei luni?E gata să ne „iubească” frăţeşte,ca pe vremuri.– Care este, în acest context,menirea Departamentuluipe care îl conduceţi?– Să contribuie cu putereaşi mijloacele de care dispune larevenirea limbii române din acestspaţiu în matca ei firească. Să înlăturebarem unele dintre foartemultele obstacole ce stau în caleareintrării în drepturile sale a limbiide stat. În mod succint, programulnostru de activitate ar putea fi formulatastfel:1. Elaborarea unui mecanismeficient de aplicare a legilorlingvistice în vigoare, coordonareaacţiunilor întreprinse în acest sensde comisiile respective cu cele aleorganelor puterii locale.2. Patronarea activităţii pecare o desfăşoară societăţile etnoculturale,alte instituţii, în vedereaocrotirii limbilor materne ale principalelorminorităţi etnice, în scopulprevenirii şi aplanării eventualelorconflicte interetnice pe motive lingvistice.3. Asigurarea funcţionării limbiioficiale a Republicii Moldova îndiverse medii, sfere şi condiţii socioculturale.4. Identificarea aspectelorideologice, sociale şi politice alefuncţionării limbii oficiale într-o societatepolietnică, crearea premiselorpentru modificarea raportului dintreaşa-zisa limbă de contact dintre naţiunişi limba de stat.5. Fundamentarea principiilorde politică lingvistică pentru perioadade tranziţie la limba de stat.6. Formularea unor amendamentela legile lingvistice în vigoare,în vederea adaptării unor articole laactualul statut al republicii, la situaţiasocial-politică reală.7. Revizuirea „Programuluicomplex de stat pentru asigurareafuncţionării limbilor vorbite pe teritoriulRepublicii Moldova” în vedereaajustării lui la noile condiţii socialpoliticeşi economice din republicăşi fundamentarea lui financiar-economică.– Care credeţi că ar trebui săfie obiectivele revistei Materna?– Revista Materna este tribunaDepartamentului. Cu ajutorul ei,sper, va veni mai curând ziua cândvom putea spune că şi în Basarabialimba română se află la ea acasă.

264limba Română

In memoriam 265Alexandru BANTOŞPoză cu Ştefancel MarePână la 1989 revista Moldovareprezenta un fel de refugiu pentruziariştii basarabeni. Aici lucra uncolectiv de scriitori şi publicişti careîi imprimase o anumită efigie şi îicrease faimă de publicaţie curajoasă,ea fiind aşteptată în casele basarabenilorca o icoană. Mai târziu,chiar avea să publice ICOANE ADE-VĂRATE (şi acum în sate mai pot fivăzute în casele ţăranilor decupăridin revistă), revigorând şi fortificândsentimentul de religiozitate pângăritatâta amar de vreme de către regimulde altădată. Moldova a făcut unfel de radiografie a societăţii, încercând,dimpreună cu alte publicaţii,prin intermediul tematicii abordate,să croiască drum vremurilor ce urmausă vină. Receptivă la pulsulaspiraţiilor conaţionalilor publicaţiaa devenit în special în anii descătuşăriinoastre, perioadă când tocmaiam avut norocul să fiu „acceptat” şieu drept membru al acestui colectiv.Zic „acceptat”, deoarece rar cine plecade la şi, respectiv, venea la Moldova.Doar în cazul în care cinevaera avansat în funcţie, aşa cum s-aîntâmplat cu Victor Dumbrăveanu,ziarist talentat care, să zicem aşa,„mi-a cedat” locul. Astfel m-am pomenitla Moldova, unde am deprins„arta” de a miza, indiferent de situaţie,întâi şi întâi pe propriile forţe, amdeprins aici calitatea de a fi sincer cumine însumi şi, nu în ultimul rând, amconştientizat că lucrurile oricum seschimbă spre bine. Acest optimism,plămădit la şedinţele redacţiei, erapromovat cu tact şi precauţie în paginilerevistei. Atmosfera generată eradeterminată nu numai de oameniicare făceau revista, dar şi de mulţimeaşi diversitatea autorilor carene scriau şi ne vizitau, prilej tocmaipotrivit pentru a pune la cale viitoarerubrici, articole, colaborări...Moldova m-a apropiat sufleteşteşi de Ion Dumeniuk, profesoruniversitar, iar apoi primul redactor-şefal revistei Limba Română şiprimul director al Departamentuluide Stat al Limbilor, instituţii careşi-au propus să contribuie la revigorarealimbii române în Basarabia, laextinderea funcţionării limbii de stat,la promovarea adevărului ştiinţificdespre istoria, structura şi evoluţialimbii şi a neamului nostru....Ion Dumeniuk era un ommodest, chiar foarte modest. Nuafişa această calitate, ea se manifestafiresc. M-am convins de atâteaori că nu-i plăcea să se impună.Ironiza pe seama „patrioţilor” noştricare „vânau” mitingurile, adunărilenaţionale sau alte acţiuni, considerateprilejuri potrivite pentru a rostio cuvântare, a lansa un apel, pentrua-şi etala sentimentele. Nu-i plăceasă pozeze, nici la propriu şi nici lafigurat, în faţa aparatului de fotografiatîl copleşea o timiditate inexplicabilă.Dacă analizezi pozele ce înveşnicescchipul lui Ion Dumeniuk,constaţi că este surprins, în majoritatealor, într-o stare sufletească oarecumjenantă. Priveşte fie „pozândca pentru acte”, deci având un anumitdisconfort, fie, foarte adesea,cu ochii coborâţi în... interiorul său.

266Este tulburătoare în sensul acestaPoza cu Ştefan cel Mare, cum amnumit-o noi ulterior. Respectiva fotografieîmi readuce în memorie unlanţ întreg de înduioşătoare clipetrăite la Moldova.La Moldova Ion Dumeniuk apublicat mai rar, deoarece şi revistaapărea rar, o dată în lună. El însăera un colaborator foarte activ, poatecel mai activ în acel timp, reacţionândprompt, în mod competentla materialele ce puneau la îndoialănecesitatea revenirii la alfabetul latin,atribuirii statalităţii limbii noastreetc. ... Bătăioasele articole scrisede Ion Dumeniuk, la fel ca şi celesemnate împreună cu profesorul,mai târziu inegalabilul în republicăMinistru al Educaţiei Nicolae Mătcaş,erau tipărite de obicei în Învăţământulpublic, publicaţie care aavut curajul să mediatizeze primulapelul celor 66 de reprezentanţi aiştiinţei, culturii şi literaturii noastre,apel care reclama, între altele, oficializarealimbii române, revenireala alfabetul latin, recunoaştereaidentităţii moldo-române etc. Ulterior,aceste articole magistrale alelui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaşau fost incluse în volumul Coloanainfinită a graiului matern, o carteîn care se zbat tumultuos inimile adoi neînvinşi români.Să revenim însă la Poza cuŞtefan cel Mare, făcută, mi se pare,în toamna anului ’88. Ion Dumeniukintrase pe la noi, în biroul 524. Fiindmembru al comisiei interdepartamentalecare era responsabilă deelaborarea legislaţiei lingvistice,avea ce ne povesti despre ce se mai„urzeşte sus”, cum e tratată problemalimbii, împreună puteam coordonaactivitatea colegilor, hotărând celimba Românăsă facem pentru a anticipa uneltirilemancurţilor, şovinilor etc. Întrevederilene îmbărbătau reciproc. În ziuadespre care vă vorbesc, în biroul nostruse mai aflau poetul Anatol Ciocanu,fotograful Tudor Iovu şi alţii. Cinevai-a propus lui Tudor să ne facăo poză cu Ion Dumeniuk. Profesorul,fireşte, nu a acceptat să fie fotografiat,argumentând că nu e tocmaimomentul potrivit pentru aceastătreabă. Atunci m-am adresat fostuluimeu profesor, întrebându-l: „Nici cuŞtefan cel Mare nu doriţi să pozaţi?”.I-am arătat cu privirea pancarta cetrona deasupra mesei mele de scris.Pe afişul cu chipul voievodului erauaplicate diverse decupări din ziareşi reviste. La loc de frunte se aflatricolorul, neaprobat încă oficial, darcare fâlfâia deja pe străzile Chişinăului,titlul poeziei Limba noastră cearomână de Grigore Vieru publicatăîn Literatura şi arta, chipul lui Eminescuş.a. Se distingea şi rubricaMoldovei „Diploma noastră de nobleţe”cu citatul eminescian: „Da, dela Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi– din Dacia Traiană. Se camştersese diploma noastră de nobleţe,limba însă am transcris-o, – DINBUCHIILE VOASTRE GHEBOŞITEDE BĂTRÂNEŢE (sintagma subliniatăera omisă spre a nu supăraadversarii noştri), – în literele de aurale limbilor surori”. Textul exprimastarea noastră de spirit, a tuturora,care aşteptam cu înfrigurare să intreîn casele basarabenilor crinii latini,cum avea să le spună Grigore Vieru.Ion Dumeniuk a analizat meticulospancarda, aşa cum îi era firea,a rostit doar un „Da!” care însemnacă acceptă. Aşa a rămas imaginealui din această lume: cu ochii plecaţi,îngândurat, cu o expresie a fe-

In memoriam 267ţei care ar trăda parcă un scepticismabia perceptibil. Este totuşi senin şicalm, iradiind siguranţă. Aşa l-amcunoscut mai târziu noi, cei caream lucrat la revista Limba Română,precum şi la Departamentul de Statal Limbilor....Pancarta respectivă a maiincitat interesul unui alt om de cultură,ilustrul regizor bucureştean IonPopescu-Gopo, care ne-a vizitatredacţia la invitaţia Larisei Turea.Gopo, observând afişul, m-a rugatsă i-l donez pentru faimoasa luicolecţie. „Aş vrea să cunoască şiBucureştiul adevărata voastră inimă!”,insista fratele nostru de pestePrut. Nu m-am lăsat înduplecatşi acum îmi pare rău. Îmi pare răucă nu am dat ascultare palpitaţiilorsufleteşti ale lui Ion Popescu-Gopo,care avea un sentiment aparte pentrunoi, basarabenii. Nu zăbavă,Ion Popescu-Gopo a plecat la celeveşnice – inima i-a jucat festa ca,de altfel, şi lui Ion Dumeniuk, iarpancarta a ars în timpul incendiuluideclanşat la etajul 5 al Casei Preseide către forţe obscure, rămaseneidentificate şi azi.Imaginea afişului „ajustat” înbiroul 524 se păstrează doar înpoza cu Ion Dumeniuk, răscolindu-miamintiri legate de multe personalităţiale vieţii noastre culturale,pentru că la Moldova deseori aveauloc întâlniri ce ţi se întipăreau pentrutotdeauna în memorie. Nu voi uita,de exemplu, nicicând după-amiazapetrecută împreună cu scriitorul,omul de ştiinţă, publicistul şi omulpolitic de mai târziu Ion Vatamanu.Parcă îl aud şi acum recitând inegalabilelesale versuri publicate în revistăcu titlul Matern la Bucovina.Glasul tânguios, nostalgic şi plin deînfundate şi răscolitoare dureri îmiva suna multă vreme în urechi... Pela revista Moldova adesea treceaGrigore Vieru (Mihail Gheorghe Cibotaru,redactorul-şef, avusese cuel un dialog care a provocat maridureri de cap celor de la CeCe),Valentin Mândâcanu, fost colaboratoral revistei şi mereu ataşat deea. O revelaţie a fost şi întâlnirea cusubtilul om de cultură, competentulprofesor universitar, neîntrecutulpovestitor Ion Osadcenco. Ambianţaacestui adevărat fenomen alvieţii culturale basarabene, preţuitprea puţin atunci, o resimt şi acum...Vladimir Curbet, Gheorghe Rusnac,Ion Conţescu, Petru Soltan, VasileVasilache, Ion Hadârcă, Ion Gheorghiţă,Leonida Lari, Gheorghe Vodăşi atâţia alţii erau oaspeţi frecvenţiai colectivului redacţional de atuncicondus de scriitorul şi publicistulMihail Gh. Cibotaru. Cu emoţie îmiamintesc şi acum de bucuriile şi necazuriletrăite la Moldova împreunăcu Anatol Ciocanu, Mitrofan Vătavu,Alexandru Gromov, AnastasiaRusu, Boris Marian, Mihai Potârniche,Anatol Mărgărint, Vlad Atanasiu,Ana Gondiu... Lumea veneala redacţie pentru a mai schimbao vorbă, alteori pentru a găsi unsprijin, pentru a asculta sau mărturisio durere, iar mai târziu – dupădeclanşarea luptei pentru limbă,alfabet, tricolor – pentru a găsi împreunăcărarea spre izbândă. LaMoldova – acest lucru puţină lumeîl ştie – a fost „zămislită” prima reacţiea ziariştilor la vestita Scrisoaredeschisă apărută iniţial în Învăţământulpublic. Această reacţie era,evident, şi o consecinţă a numeroaselornoastre întâlniri cu profesorulşi lingvistul Ion Dumeniuk. Gestul se

268considera foarte important, pentrucă scotea în relief atitudinea uneiechipe de ziarişti ce conştientizaumai bine ca alţii situaţia dramaticăa limbii române la est de Prut. Astfel,colaboratorii Moldovei au optatprimii pentru „recunoaşterea identităţiicelor «două» limbi romanicede răsărit, garantarea unei exercitărilargi, depline şi nestingherite afuncţiilor sociale ale limbii noastre,prin decretarea ei ca limbă de stat(oficială), principală, de bază, revenireala grafia latină, rezolvareacomplexului de probleme ce ţine defuncţionarea limbii şi de bilingvismîn Republica Moldova nu pe calemecanică, ci conform unor criteriiştiinţifice”. Redactat la Moldova,„ecoul” a trecut din redacţie în redacţie,fiind semnat de mai mulţijurnalişti de la Casa Presei. Colegiinoştri care au ezitat atunci să semnezememoriul, au manifestat „reticenţă”mai apoi şi în alte împrejurări,ezită, cu regret, şi acum...Ce uniţi şi optimişti eram totuşila ’89! Şi... cât de grăbiţi, irascibili şiizolaţi suntem acum......Rememorez adesea frumoşiipentru mine ani legaţi de revistaMoldova şi nu pot accepta gândulcă mulţi dintre cei care au păşitpragul publicaţiei şi care deveniserăulterior sufletul mişcării pentrurenaşterea noastră naţională numai sunt acum în viaţă. Ion Dumeniuk,Ion Vatamanu, Ion şi DoinaAldea-Teodorovici, Ion Gheorghiţă,împreună cu care am publicat la revistăprima în Basarabia postbelicăculegere de rugăciuni, GheorgheMalarciuc, Ion Osadcenco şi atâţiaalţii pe care i-am cunoscut la revistăsau prin intermediul ei. Oameni modeştice făceau totul dintr-o pornirelimba Românăsinceră, fără zarvă, trăgeau brazdădupă brazdă, arând ogorul culturiinaţionale şi al limbii materne, pregătindsămânţa şi solul pentru ziuade mâine. Aceşti purtători şi apărătoriai fiinţei noastre, între carese impune figura monumentală aprofesorului Ion Dumeniuk, au făcutmai mult decât cete întregi dezurbagii, – că am avut şi avem parteşi de aceştia! – care afirmă că „suntemun neam şi o limbă” doar cândse întrezăreşte profitul personal, iaratunci când e vorba de muncă, risc,disconfort, se volatilizează.Gândind la anii în care lucramla revista Moldova şi care au coinciscu anii renaşterii noastre naţionale,mă surprind constatând că noi ampierdut de atunci încoace multe redute,nepermis de multe, deoareceam fost ţinta acelora care nu auacceptat şi nu vor accepta că limbace o vorbim este româna şi căBasarabia este străvechi pământromânesc. Am pierdut în faţa istorieişi a viitorimii, deoarece chiar şidupă ’89 a continuat mancurtizareabasarabenilor, dar şi pentru că nuam fost uniţi la munca de luminarea neamului (vorba lui Alexei Mateevici),aşa precum eram odinioarăla mitinguri. Discordia ne macină şi,cu regret, se extinde tot mai mult.Obişnuinţa unora de a privi realităţilenu de la înălţimea naturală, ciurcaţi pe catalige de ceară, lipsaechilibrului spiritual şi a încrederii înziua de mâine, această incertă starede lucruri dacă va continua riscă sădevină fatală pentru toţi.Când oare Ştefan cel Mare neva aduna din nou?Când vom fi o credinţă, o vrere,un destin?!

Document 269Din arhivele naţionalePrintr-o întâmplare fericită, în anii 1983-1984, Filiala din Iaşi a ArhivelorNaţionale a intrat în posesia unui bogat grupaj de documente, care a fost înregistratsub titulatura Fondul N. I. Herescu. Aceste documente, împreună cualtele, constând mai ales din fotografii, ajunse – pare-se – la Filiala din Craiovaa Arhivelor Naţionale, fuseseră descoperite de Constantin Iordan, cercetător laInstitutul de Studii Sud-Est Europene, în podul imobilului bucureştean în care îşiavusese domiciliul N.I. Herescu, profesor universitar şi preşedinte al SocietăţiiScriitorilor Români în perioada 1939-1944.Cea mai mare parte a Fondului conţine acte (originale şi copii) ale luiN.I. Herescu, scrisori primite de acesta, precum şi trimise de el soţiei (până în1944), surorilor Olga şi Eliza (în intervalul 1945-1949) şi unui prieten apropiat,poetului Vasile Voiculescu (în aceiaşi ani).O altă parte, mai redusă, este constituită din documente ale SocietăţiiScriitorilor Români, îndeosebi cereri de înscriere înaintate între 1934 şi 1943.Printre ele figurează şi aceea iscălită de prozatorul basarabean Dominte Timonu.Cum aceasta este însoţită de un fel de autobiografie, în care scriitorul dă oserie de informaţii preţioase despre sine, ea poate interesa pe istoricii literari. Oreproducem, aşadar, mai jos, actualizând doar ortografia.Victor DURNEASocietatea Scriitorilor RomâniNr. intrare 361Anul 1940, luna august ziua 13Domnule Preşedinte*,Subsemnatul, Dominte Timonu, domiciliat în Bucureşti, strada Braţuluinr. 23, născut la 6 august 1911, de origine etnică română, de religie creştinortodox,refugiat din Basarabia (Chişinău), autorul romanului Al nimănui şial unui volum de nuvele Uliţa păcatelor, colaborator la „Viaţa Basarabiei”,„Pagini basarabene”, „Itinerar”, „Tribuna”, „Poetul” etc., cu deosebit respectvă rog să binevoiţi a dispune înscrierea şi primirea mea în rîndurile membrilorSocietăţii Scriitorilor Români, pe care cu onoare o conduceţi.Deoarece în momentul cînd m-am refugiat din Basarabia n-am reuşitsă iau mai multe volume cu mine, respectuos vă rog să-mi îngăduiţi a prezentanumai cîte un exemplar din fiecare lucrare.Prin prezenta mă oblig a respecta în totul statutul Societăţii şi a măconforma regulamentului în vigoare.Sănătate!Dominte Timonu

270limba RomânăAct de naţionalitateNo. 12579/13412 ChişinăuDin 1939 III 2**Domniei SaleDomnului Preşedinte al Societăţii Scriitorilor RomâniCunosc activitatea literară a d. Timonu şi-l recomand pt. a fi alesmembru.D. Iov***Recomand călduros pe Dl. Dominte Timonu.N. Dunăreanu26 iulie 1940****14 august 1940La dosarul şi pe listad-lor scriitori care solicită înscrierea în Societate.Radu Gyr****** Cererea este dactilografiată.** Menţiune, de mînă, a celui care a înregistrat cererea.*** Recomandare, de mînă, în colţul din stînga sus.**** A doua recomandare, tot de mînă, în dreapta.***** Radu Gyr era membru în comitetul S.S.R. La cerere s-a anexaturmătoarea autobiografie scrisă de mînă.[Autobiografie]1. Numele de familie: Timonu2. Numele de botez: Dominte3. Născut: anul 1911 luna august ziua 6 în comuna Mahala (DubăsariiNoi) jud. Tiraspoli – Republica Moldovenească (Transnistria) din părinţii Moiseişi Varvara, de religie creştini ortodoxi [sic], legitim căsătoriţi, moldovenineaoşi, porecliţi după tată Decuseară, iar după mamă Agapie Răutu.4. Studii: liceul şi Conservatorul de Artă Dramatică din Chişinău.5. Date autobiografice: în anul 1914 moare tatăl, rămînînd cu mamaşi cu surioara Maria. După revoluţia rusească, odată cu venirea la putere aregimului comunist, familia noastră fiind considerată ca burgheză, „culaci”,parte au fost deportaţi în Siberia, iar parte persecutaţi şi prigoniţi pe loc.

Document 271Am trecut graniţa clandestin, împreună cu mama, în anul 1922, stabilindu-neîn Basarabia, la Chişinău, unde aveam rude.Surioara, Maria, care era bolnavă cînd ne-am refugiat şi care a rămasîn grija bunicii, am aflat mai tîrziu că a murit.După absolvirea liceului, m-am înscris la Conservatorul „Unirii” dinChişinău, pe care l-am absolvit în anul 1933.Din 1926, am început a colabora la ziarele „România nouă” a[l] d.Onisifor Ghibu, „Cuvînt moldovenesc”, „Dreptatea” etc. cu poezioare şipoveşti din Transnistria.Ulterior am colaborat la toate ziarele şi revistele literare care au apărutîn Basarabia: „Tribuna tineretului”, „Tribuna românilor transnistreni”, „Poetul”,„Pagini basarabene”, „Itinerar”, „Viaţa Basarabiei” etc.În 1937, am publicat volumul Al nimănui, în care tratam trei problemesociale: copiii abandonaţi, avortul şi sinuciderea.Aproape toate capitolele au suferit transformări şi schimbări impusede cenzură, ca să poată fi aprobată tipărirea.În 1940, am tipărit un nou volum de nuvele, Uliţa păcatelor.În anul 1937, a avut loc la Chişinău Congresul Românilor Transnistreni,fiind ales secretar general, în care calitate am activat, ca transnistrean, înmod onorific, pînă în ziua fatală de 28 iunie 1940.Am deţinut în ultimii trei ani redacţia pentru Basarabia a ziarelor „Curentul”şi „Evenimentul” din Capitală.Sunt membru fondator al Societăţii Scriitorilor din Basarabia, dar laprima adunare generală, deoarece s-au introdus în societate persoane dubioaseşi jidani, am refuzat – cu toate insistenţele majorităţii membrilor – săprimesc vreo demnitate, cu toate că am fost propus.Am deţinut şi biroul presei de pe lîngă Primăria Municipiului Chişinău.În ziua de 28 iunie s-a abătut asupra ţării vînt rău de Răsărit, vîntulcotropitor, şi a trebuit să pornesc pe căile refugiului pentru a doua oară.Cele declarate mai sus corespund în totul adevărului, drept caresemnezDominte Timonu12.VIII.1940

272limba Românănicolae iorga – 135un Prooroc în propria-i ţarăIstoric, critic literar şi de artă, filozof, memorialist, scriitor, animatoral vieţii ştiinţifice şi culturale, om politic, patriot înflăcărat. „Specialist total,pe toate laturile” (G. Călinescu), Nicolae Iorga „în toate domeniile sale demanifestare şi-a pus amprenta geniului” (Mircea Zaciu), fiind una dintre figurilecele mai importante ale ştiinţei şi culturii româneşti.S-a născut la 17 iunie 1871, la Botoşani; a murit, asasinat în mod barbar,la 27 noiembrie 1940, în pădurea de la Strejnic, judeţul Prahova.Studii superioare la Iaşi şi la Paris, studii de documentare în MareaBritanie şi Germania, unde, în 1893, la Leipzig, îşi ia doctoratul în istorie.Mulţi ani a predat istoria la Universitatea Bucureşti (profesor titular din1895), a predat şi la Sorbona, având prelegeri la mai multe universităţi dinmari oraşe europene şi din SUA.Conform unei statistici de Barbu Theodorescu (doctor în filologie,bibliolog, critic şi istoric literar, fost secretar al savantului), moştenirea luiN. Iorga se cifrează la: circa 1250 de cărţi, peste 25 mii de articole, sute şimii de prelegeri, conferinţe, lecţii. Dintre acestea, menţionăm: serialul Acteşi fragmente cu privire la istoria românilor (aproape 40 de volume, dinarhive româneşti şi străine); Istoria românilor, în 10 vol.; mai multe istoriiale literaturii române (pe epoci, curente, personalităţi), alte câteva zecide volume despre mai toate aspectele vieţii culturale, bisericeşti, sociale,economice, militare etc. a românilor, de-a lungul veacurilor; Bizanţ dupăBizanţ şi Studii bizantine (3 vol.), alte zeci de cărţi despre diferite popoareşi ţări vecine sau îndepărtate; 10 tomuri de memorii despre contemporaniisăi şi „judecăţi” ale epocii în care a trăit etc. în Generalităţi cu privire lastudiile istorice prezintă „uneltele”, criteriile şi principiile cu care a reconstituittrecutul românesc şi universal, acest studiu stând şi azi la temelia

Actualitatea clasicilor 273muncii de cercetare a istoricilor români, dar şi din străinătate; în floareavârstei, editează un volum de Cugetări (1910, cu ulterioare completări) – „osinteza de gândire a lui Nicolae Iorga (...), esenţa întregii sale opere (...).Alături de Poeziile lui Eminescu, Cugetările [alcătuiesc] temelia edificiuluispiritualităţii româneşti” (B. Theodorescu).Patriot fervent, luptător pentru unirea tuturor pământurilor româneşti, aavut o dragoste aparte pentru teritoriile româneşti înstrăinate: Transilvania,Banatul, Bucovina şi Basarabia, pe care a calificat-o (în 1931) ca „mânadreaptă a trupului României” [cu care românii să-şi facă semnul crucii], încăîn 1905, N. Iorga scrie Neamul românesc în Basarabia, sensibilizând opiniapublică din România asupra existenţei dramatice a basarabenilor subjugul rusesc, această lucrare fiind urmată de volumul monografic Basarabianoastră – „adevărata evanghelie de mângâiere şi încurajare a românilorbasarabeni” (Ion Pelivan). A salutat cu mult entuziasm Unirea din 27martie 1918, iar la 27 iunie 1940, faţă cu tragedia cedării către U.R.S.S. aBasarabiei şi Nordului Bucovinei, N. Iorga s-a pronunţat categoric, în celedouă şedinţe ale Consiliului de Coroană, împotriva acceptării ultimatumuluirusesc, optând pentru rezistenţă armată.În viaţa publică s-a manifestat ca fondator al Partidului Naţional Democrat(1910), a fost deputat, apoi preşedinte al Primei Adunări a Deputaţilordin România întregită (1918); este preşedinte al Consiliului de Miniştri,apoi şi ministru secretar de stat (1938). A militat pentru democratizareasocietăţii, pentru îmbunătăţirea vieţii şi culturalizarea maselor; s-a ridicatferm împotriva intoleranţei, violenţei şi războaielor.A fondat, a condus şi a redactat ziare şi reviste (inclusiv câteva despecialitate şi faimoase publicaţii literar-culturale: Revista istorică, Sămănătorul,Neamul românesc, Floarea darurilor, Cuget clar etc.). Cofondatoral Institutului de Studii Sud-Est-Europene şi al revistei acestuia (1914),N. Iorga a întemeiat şi animat societăţi şi fundaţii culturale, UniversitateaPopulară din „patria sa cea mică”, Vălenii de Munte, neavând echivalenteîn lume. A fost un bun bibliograf şi un bibliofil de marcă, deţinător al uneibiblioteci excepţionale, a preţuit mult lecturile şi cartea, despre care a spus:„O, sfintele mele cărţi (...), cât de mult vă datorez că sunt om, că sunt omadevărat (...)”.Membru corespondent (1907), apoi membru titular al Academiei Române(1910); aproape 40 de universităţi şi academii din Europa l-au alesmembru titular sau i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, recunoscându-i,astfel, încă în timpul vieţii, contribuţiile şi meritele deosebite desavant. A rămas „una dintre personalităţile legendare înfipte pentru veşnicieîn glia ţării sale şi în istoria inteligenţei umane” (prof. dr. Henri Focillon,istoric francez).Numele lui N. Iorga îl poartă Institutul de Istorie al Academiei Române,o stradă centrală din Bucureşti; la fel, N. Iorga se numeşte o stradă dincentrul Chişinăului şi un liceu din sectorul Botanica al capitalei RepubliciiMoldova.

274limba RomânăNicolae IORGAFAPTA DE LA CHIŞINĂUO faptă politică de mare însemnătate s-a petrecut la Chişinău în clipacând asupra Sfatului Ţerii, care nu atârnă de Constituanta Rusiei decât înce priveşte fixarea legăturilor Basarabiei cu provinciile celelalte ce făceauparte din Rusia ţarilor, s-a ridicat un steag naţional, care, deşi cu altă orânduire– pentru a dovedi că nu este la mijloc separatism şi tendinţe cătreRomânia, – cuprinde aceleaşi colori ca şi ale noastre.Fireşte că ne bucurăm de această afirmare publică, solemnă, că „moldovenismul”a înviat la această jumătate de Moldovă, smulsă ca un simpluteritoriu „turcesc”, cu locuitori oarecari, de Alexandru I la 1812 şi restabilită,în puterea acestui precedent de hrăpire, de către Alexandru al II-lea, la1878, după ce trei judeţe de sud împărţiseră, douăzeci de ani şi mai bine,viaţa Principatelor Unite. În orice împrejurări s-ar găsi un popor, oricare arfi legăturile sale cu state vecine şi prietenia sa pentru alte popoare, nimicnu-l poate împiedeca să se bucure atunci când o parte din el, înstrăinatăprin circumstanţe asupra cărora nu-şi propune să revie, simte din nou putereade viaţă a sufletului comun. Nu se cere pentru aceasta nici un îndemnambiţios, ci e numai un elementar act de conştiinţă, care nu poate fi evitatdecât dacă însăşi această conştiinţă s-ar fi stins. Şi a refuza împărtăşireala asemenea bucurii ar fi deopotrivă cu tăgăduirea calităţii sale înseşi dinpartea acelui care refuză.De aceea, ca unii cari şi noi avem moştenirea vechii Moldove, cu tot cese cuprinde într-însa ca eroism ostăşesc, ca muncă pentru lumină, ca gloriecurată şi ca netăgăduit drept, ca unii cari apărăm, de un duşman comun, oRomânie care, în chip material, e redusă astăzi la jumătatea din Moldovărămasă, după răşluirea împăratului creştin, în mâna domnilor cari-şi înscriaunumele după al lui Ştefan cel Mare, al lui Petru Rareş şi al basarabeanuluiAlexandru din Lăpuşna, salutăm, cu inimile zguduite de emoţie, cele treicolori ale neamului nostru, fluturând asupra Basarabiei viitorului.* * *Nu înţelegem însă această salutare ca una din urările care întâmpinăo operă pe deplin săvârşită.Dimpotrivă, lucrurile în Basarabia au început abia, şi pană la aşezarealor va trece multă vreme, şi multe bunevoinţi se vor istovi pentru a seajunge la un rezultat sigur şi dăinuitor.Notă: Articolele sunt reluate, în ortografia originalului, din cartea N. Iorga. NeamulRomânesc în Basarabia, vol. II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

Actualitatea clasicilor 275Nu e vorba de acele dificultăţi care vor ieşi din situaţia Basarabiei„moldoveneşti” faţă de Rusia anarhiei de astăzi, faţă de Rusia, plină demari întrebări, a Constituantei, în care – să nu uităm – rezultatul alegerilorarată că aceastălaltă Moldovă nu va fi reprezintată prin moldoveni naţionali,ci prin internaţionalişti antinaţionali. Ci ne gândim numai, cu toatăseriozitatea – din care, alături de atâta încredere, nu lipseşte nici puţinăîngrijorare – la toate problemele pe care faţă de sine însăşi va avea să lerezolve această iubită ţară, care a cutezat să afirme dreptul ei.Căci atâta a făcut pănă acum: să afirme un drept care iese de la sine dinprincipiile, generale, ale revoluţiei ruseşti şi pe care deci aceasta nu i-l poaterefuza, dar care, supt acest raport, e în atârnare de menţinerea acestor principiiînseşi, pe care o altă schimbare în Rusia, dacă nu le-ar putea tăgădui cu totul,le-ar putea tălmăci în aşa fel încât să-şi piardă toată valoarea lor practică.Orice popor are drept să-şi arate voinţa – a zis revoluţia – şi pe nici untărâm voinţa unui popor nu e mai limpede decât pe acela al întrebuinţăriilimbii sale, al învăţământului într-însa, al conducerii prin oameni din acelaşipământ şi de acelaşi sânge.Aşa s-a ajuns la ziua de 21 novembre, printr-un principiu proclamat capentru toţi oamenii, în schimbările lor politice şi sociale, de un neam străin.Acuma rămâne partea cea mai grea a lucrului: să se facă legătura întretot ce a dat acest principiu în domeniul naţional şi ceea ce alcătuieştetradiţia însăşi a ţerii, ceea ce se desface din trecutul ei de veacuri şi trăieşteastăzi în fiecare suflet de ţeran din aceste părţi.Aici, în lumea despre care aşa de duios a vorbit, în Sfatul Ţerii, însuşidl. Pelivan, nu se vor mai găsi idei aşa de strălucitoare, raţionamente aşa dedrepte, teorii aşa de înaintate, tot ce constituie crezul revoluţiei ruseşti. Gândulomului iscodeşte şi cere multe, dar numai o parte dintr-însele le primeşteviaţa şi le frământă în carnea şi în sângele ei. Dar acelea care au trecut astfelîn toată ţesătura adâncă şi tainică a omului sunt singurele care rămân.Străinismul nu trebuie înlăturat numai din ce au lăsat, supt forme deabsolutism, ca tiranie veche, ţarii, ci şi din ceea ce aduc supt forme de libertate,ca tiranie nouă, dictatorii democraţiei socialiste.S-ar restabili astfel – şi e o condiţie neapărată a dăinuirii – continuitateacu tot ce a fost pănă la 1812 acolo, cu tot ceea ce neamul nostru a dat caaşezăminte, adesea aşa de cuminţi, pe această parte din pământul lui.Radicalismul va pierde astfel; multe puteri vor părăsi o luptă în carenu mai pot urmări vedeniile lor, dar alte puteri se vor adăugi, pe care teoriastrăină deocamdată le ţine la o parte, oricâtă inteligenţă, bunăvoinţă şiautoritate ar putea aduce.Şi aceasta ni-ar îngădui şi nouă să privim la cele ce se petrec dincolode Prut cu speranţa că dezvoltarea lor s-ar putea face, spre folosul neamului,pe o cale paralelă cu însăşi dezvoltarea care după război se va impuneaici – şi care, desigur, nu va sămăna cu a maximaliştilor ruşi.(Neamul românesc, An. XII, nr. 331, 2 dec. 1917, p. 1.)

276limba RomânăVOTUL DE UNIRE AL BASARABIEISe comunică ştirea că Sfatul Ţerii din Chişinău a votat unirea cu România.Orice român se va bucura de această mare veste şi va dori din adânculinimii ca lucrul început astfel să ajungă pe mâni bune care să asiguredăinuirea lui, aşa cum o cere, de altfel, dreptul naţional.Cu acest prilej, fiecare va căuta să-şi amintească legăturile lui cunoua parte a României. Acel care iscăleşte aceste rânduri se mândreştecă a fost cel dintăi care a dat o descriere a ţerii de peste Prut şi cel dintăicare a scris o istorie a ei, – Basarabia d-lui Arbure nefiind decât o compilaţiedescriptivă.În Sămănătorul de odinioară, începând cu protestul contra întrebuinţăriitrupelor româneşti în războiul Rusiei cu Japonia, şi apoi, necontenit, înaceastă foaie, orice durere şi speranţă a Basarabiei şi-a aflat glas. CarteaPagini despre Basarabia de azi, ieşită acum zece ani de zile, a treia cartece am scris despre basarabeni, e o dovadă.N-a fost unul dintre conducătorii mai vechi ai Basarabiei, de la bătrânulGavriliţă, care să nu-mi fi călcat pragul şi care să nu se fi întors cu cărţi,cu îmbărbătări şi sfaturi.Iar la 1912 secretarul de atunci al Ligei Culturale poate spune cu mulţămirecă el şi el singur a organizat cea dintăi expoziţie basarabeană înBucureşti – vizitată în taină şi de principele Carol, atunci un adolescent –,a pus la cale serbările de la Parcul Carol cu reproducerea datorită arhitectuluiSocolescu, a cetăţii Hotinului, şi din acest venit şi din banii strânşi cutalgerul pe stradă a cumpărat casa din Iaşi pentru studenţii basarabeni.La Ateneu, la Academia Română, învingând greutăţi, am comemoratcu durere sfâşierea din 1812 şi în toată ţara am organizat manifestaţii înacelaşi sens.Cea dintâi carte de cetire pentru Basarabia s-a tipărit cu ajutorul deaici, de la Liga Culturală.Şi, cum în fiecare faptă fiecare om de ispravă are şi bucuria ostenelilorsale, iar nu numai a norocului altora, să mi se dea voie să mă bucur şieu, pe lângă atâţia alţii, pentru că Sfatul Ţerii a votat, în memorabila zi de27 Mart 1918, unirea Basarabiei cu România.Să mi se dea voie pentru că am dreptul.(Neamul românesc, An. XIII, nr. 88, 30 mart. 1918.)

Actualitatea clasicilor 277CE SĂ ADUCEM ÎN BASARABIASfatul Ţerii în mare majoritate şi, fireşte, în absoluta unanimitate aelementului românesc atins de cultura naţională, care nu îngăduie cine ştiece ciudate amestecuri cu Ucraina, a hotărât, „pe baza dreptului istoric şi deneam”, ca şi pe aceea, recunoscută de toate Puterile în luptă, a principiuluică noroadele singure să-şi hotărască soarta, „unirea cu România”, „pentrutotdeauna”, a Republicei Democratice (sau populare) „Moldoveneşti”, căreiai se zicea în Rusia, de care s-a dezlipit la sfărâmarea ei, „Basarabia”.Am preţuit după cuviinţă acest act, a cărui recunoaştere o aşteptămde la dreptatea lumii întregi, dar a cărui întărire n-o putem aştepta – şi nutrebuie s-o aşteptăm – decât de la noi înşine.Şi pentru aceea, în acest caz unic în istoria noastră, care cunoaştesfâşieri, dar realipiri nu, trebuie să ştim bine, – chiar după ce ni se spune,aşa de amănunţit, dintr-un spirit de cuminţenie aşa de ţerănesc, de cătrefraţii noştri de acolo, în momentul chiar al unirii, – ce avem să aducem înaceastă Moldovă de Răsărit care e menită a deveni o „Românie Nouă”.Alte ţinuturi româneşti cuprind în ele o cultură naţională, care, avându-şimai toate rădăcinile în vechea noastră civilizaţie de aici din Principate, aputut nu o dată să dea lecţii de idealism şi de conştiinţă luptătoare culturiide dincoace. Basarabia n-a avut acest noroc: ea a fost smulsă din Moldovaîntr-o vreme când bunul spirit patriotic era în toropire, când cultura greceascăaducea în straturile de sus şi un ideal naţional grecesc, pe care,ce e drept, instinctul acestui neam a ştiut să-l răspingă; iar ţara la care afost adausă se lepăda tocmai atunci de idealismul celor dintăi ani din stăpânirealui Alexandru I pentru a se apropia de obscurantismul tiranic caredeosebeşte regimul lui Nicolae.Aşa fiind, nici direct, nici indirect, n-a fost acolo acea viaţă sufleteascăpe care prin grele lupte ni-am cucerit-o, care a fost mândria noastră totdeaunaşi care, acum, e marea noastră mângâiere.De această viaţă sufletească sunt setoşi fraţii de peste Prut: sa li-oaducem deci largă, deplină, curată.Iar, cât priveşte alte caractere ale vieţii noastre de aici, nu le vom strămutade ceea parte tocmai în momentul când pretindem, şi aici, că dorim aşade mult să ne lepădăm de ele, – dând doar o ultimă reprezintaţie de adio.În Basarabia doarme un copil încă fraged, căruia trebuie să-i aducemîntărire prin lumină. Înainte de a deschide fereştile robiei de ieri asupra soareluicald al idealului nostru, să lăsăm în prag veşmintele vechi în care seascund molimele care l-ar putea îmbolnăvi.(Neamul românesc, An. XIII, nr. 89, 31 mart. 1918, p. 1.)

278limba RomânăCE LI CEREM BASARABENILORCe aşteaptă fraţii din Basarabia de la noi, ce suntem datori a li da,din comoara celor mai curate osteneli ale noastre, ale muncii noastre celeimai cinstite şi mai rodnice, a singurei care ne-a strâns împreună pentru ooperă comună, am spus.Dar şi noi avem să li cerem, în schimb, ceva. Ceva care la noi se găseştemult mai puţin. Ceva după care dorim de mult. Ceva care ni s-a năzăritşi pe alte plaiuri. Ceva care ni-a zâmbit în visul aşteptărilor şi în beţiagloriei. Ceva fără care, de acolo ori de aiurea, noi nu putem trăi.Acel ceva e idealismul care ni lipseşte prea mult.Nu idealismul care se strigă la tribuna adunărilor ori în locurile de întrunire,nu acela care se răsfaţă în cărţi comandate ca să fie aşa ori imitatedupă altele, străine, în care vibrează o sinceritate incapabilă de a fi reprodusă;nu idealismul de sale largi şi de zile mari. De acela am avut – preamult!Ci idealismul muncitor şi tăcut, idealismul hotărât şi fanatic, ireductibilulidealism luptător pană la moarte, acela care vede între ideea ajunsăcrez, şi între realizarea ei un drum, lung ori scurt, ce are a face!, daro linie dreaptă, care e a unei datorii faţă de care viaţa, cu tot ce poate sădea, familia, cu tot ce are dreptul să reclame, cugetarea, cu tot ce ar dorisă mai ştie, să mai lege, să mai guste, nu e nimic, idealismul pentru careîn vechea voastră patrie, Rusia, mii de oameni au murit zâmbind în funiaspânzurătorii şi înaintea plutonului de execuţie.Ceva din acest idealism am vrea.Ştim că mai aveţi de la vechii voştri tovarăşi ruşi şi altul. Pe acelacare e totdeauna nemulţămit de orice, care merge neţesălat şi cu injuriape buze, care scormoneşte fără ca scormonitura să fie o brazdă şi aruncăînlăuntru o otravă care ar fi în stare să ucidă orice sămânţă. Sumbrulidealism de complot şi de conspiraţie care, negăsind sensul pozitiv al vieţii,răspândeşte pretutindeni sepulcrala ştiinţă a negaţiei şi, neputând muri cuun zâmbet, trăieşte cu un blăstăm.De acela n-avem nevoie. L-am văzut aiurea dărâmând o împărăţie,distrugând o societate, zburând în vânt tot ce era cugetare, poezie, artă,omenie. Si, ici şi colo, în chiar viaţa noastră am auzit şoapta lui de şerpeşi scrâşnitul dinţilor lui cari ar voi să muşte în carne vie, la sfântul ospăţ alurii biruitoare.Daţi-l cui a voit să-l introducă şi la voi! Iar din suferinţa voastră vechede prigoniţi ai neamului, din exemplul cel mai bun al celor cari pentru o ţintăsocială au suferit pănă la capăt, daţi-ni puterea energiei care munceştesacrificându-se şi se sacrifică muncind!(Neamul românesc, An. XIII, nr. 90, 1 apr. 1918, p. 1.)

Literatură universală 279samuel beckett – 100Un mistic al solitudiniiDramaturg, romancier şi eseist irlandez de expresie franceză şi engleză.Laureat al Premiului Nobel (1969).S-a născut la 13 aprilie 1906, la Foxrock (periferie sudică a or. Dublin),Irlanda, într-o familie de protestanţi. Se stinge din viaţă la 22 decembrie1989.Face studiile la Universitatea din Dublin (Trinity College, 1923-1927),unde studiază franceza şi italiana. Aici îl întâlneşte şi se împrieteneşte cuJames Joyce, despre care va scrie un eseu intitulat Dante... Bruno... Vico...Joyce (1929). În 1928 este numit lector de engleză la École Normale Supérieuredin Paris, în 1930 se reîntoarce la Dublin ca lector de franceză,iar în 1931 publică un eseu asupra creaţiei lui Proust – Essai sur Proust,o originală interpretare a romanului În căutarea timpului pierdut, şi volumulde poeme Whoroscope. În 1932 renunţă la funcţia universitară şi sestabileşte la Londra, unde publică nuvele (More pricks than kiks, 1934) şipoeme (Echo’s bancs and others Precipitates, 1935). Primul său roman,Murphy, apărut la Londra, în 1938, este tradus în franceză abia în 1947.În 1938 se stabileşte definitiv în Franţa. Prima lui piesă de teatru,Eleuthérie, scrisă în 1945, a rămas nepublicată. Din 1946 scrie în franceză,iar în 1951 apare cel de-al doilea roman al său, Molloy, reeditat în 1963,urmat de nuvela L’Expulsé (Expulzatul).În 1953 vede lumina rampei prima sa piesă considerată reprezentativăpentru teatrul absurdului En attendant Godot (Aşteptându-l pe Godot).

280limba RomânăPiesa este publicată în 1952 şi, ulterior, tradusă în alte limbi şi, respectiv,pusă în scenă în mai multe ţări. Astăzi, cunoscută în toată lumea, piesaeste jucată cu succes şi la Chişinău. În 1953, la Londra sunt publicate romaneleL’Innommable (Cel care nu poate fi numit) şi Watt (editat în francezăîn 1969). În 1957 spectacolul Tous ceux qui tombent (Toţi cei ce cad),este prezentat la BBC. Urmează piesele Fin de partie (Sfârşit de partidă)şi Actes sans Paroles (Acte fără cuvinte).Între anii 1957 şi 1961, scrie din nou în engleză: All That Fall, Krapp’sLast Tape şi Embers.Din 1958 îşi traduce singur operele în franceză şi engleză.În 1961, la Paris, apare piesa Comment c’est (Cum este), iar laLondra – Happy Days, versiunea engleză a piesei Oh, les beaux jours(1963).Au urmat volumele: Imagination morte imaginez-vouz (Imaginaţiemoartă închipuiţi-vă), proză (1965), Comédie et Actes divers (Comedie şiacte diferite) (1966), Le Cylindre (Cilindrul), proză (1967), Le Dépeupleur(Depopulatorul) şi Mercur şi Camier (1970), Pour finir encore (Pentrua sfârşi din nou) (1976), Compagnie (Tovărăşie) (1980), Mal vu mal dit(Prost văzut, prost spus) (1988), Catastrophe et autres dramaticules(Catastrofa şi alte drămuliţe) (1982), Worstward Ho (1983) şi StirringsStill (1989).Este cunoscut şi ca traducător al operelor altor autori: din AnthologieNegre – antologie de lirică franco-africană (anii ’30), precum şi dintr-oculegere de lirică mexicană, selectată de Octavio Paz.* * *„...Adevăratul personaj al lui Beckett e în cele din urmă limbajul.Miraculoasă e această performanţă: de a-ţi scrie opera într-o altă limbă decâtcea maternă şi de-a reuşi nici mai mult, nici mai puţin decât să iei PremiulNobel (un caz quasisimilar – prin „quasi” înţelegem lipsa înaltei distincţiisuedeze – în literele franceze de azi este doar E. M. Cioran, eseistul derenume mondial, de altfel unul dintre apropiaţii lui Beckett). Experienţă demagie executată cu substanţe şi materiale de-o calitate atent controlată.Cuvintele sunt bis-cuit, arse de două ori în foc, prin aceea că au fost învăţateîntâi prin intermediul unei alte limbi, şi doar apoi reînsufleţite în focarul viual limbii vorbite, scrise, mâzgălite, cântate, râse, şoptite, îngânate, bolborosite,mimate, ascunse, amuţite, gândite, răsgândite, refuzate, presupuse,visate – a limbii unei naţiuni căreia Beckett i s-a integrat până la a-irevoluţiona dinlăuntru literatura.”Constantin ABĂLUŢĂ

Literatură universală 281Samuel BECKETTEXPULZATULScara nu era înaltă. Îi numărasemtreptele de o mie de ori, urcândşi coborând, însă cifra nu-mi maistăruie în minte. N-am ştiut niciodatădacă ar fi trebuit să spun unucu piciorul pe trotuar, doi cu piciorulcelălalt pe prima treaptă, şi aşa maideparte, sau dacă trotuarul nu trebuianumărat. Ajuns în capul scăriimă-mpiedicam de aceeaşi dilemă,în alt sens, vreau să spun de sus înjos, era tot aşa, cuvântul nu-i preatare. Nu ştiam de unde să începnici unde să sfârşesc, ca să spunemlucrurilor pe nume. Ajungeamdeci la trei cifre total diferite, fără aşti vreodată care era cea bună. Şicând spun că cifra nu-mi mai stăruieîn minte, vreau să spun că nici unadin cele trei cifre nu-mi mai stăruieîn minte. Este adevărat că regăsind,în minte, unde desigur se şi află,una singură din aceste cifre, n-aşregăsi-o decât pe ea, fără să le potdeduce pe celelalte două. Şi chiarde-aş recupera două dintre ele, n-aşşti-o pe a treia. Nu, ar trebui să legăsesc pe toate trei, în minte, pentrua le putea cunoaşte, pe toatetrei. Groaznice, amintirile. Atuncinu trebuie să te gândeşti la anumitelucruri, la cele la care ţii cu-adevărat,sau mai degrabă trebuie să tegândeşti, căci negândindu-te riştisă le regăseşti, în minte, încetul cuîncetul. Adică trebuie să te gândeştipreţ de-o clipă, lungă clipă, în toatezilele şi de mai multe ori pe zi, pânăcând mocirla le va acoperi cu unstrat de netrecut. E un ordin.La urma urmelor, numărultreptelor n-are nimic de-a face cupovestea asta. Ceea ce ar trebuireţinut e faptul că scara nu era înaltă,şi asta am reţinut-o. Chiar pentruun copil nu era înaltă, în comparaţiecu alte scări pe care le cunoşteam,văzându-le în fiecare zi, tot urcându-leşi coborându-le, şi jucând petreptele lor arşice sau alte jocuricărora le-am uitat până şi numele.Dar ce-ar fi-nsemnat asta pentru unom copt, răscopt?Căderea nu a fost prea gravă.Căzând, auzii uşa trântindu-se,ceea ce, chiar în toiul căderii, a fosto mângâiere pentru mine. Căci însemnacă nu mă urmăreau pânăîn stradă, cu un ciomag, ca să măciomăgească acolo, sub ochii trecătorilor.Căci dacă asta ar fi fostintenţia lor, n-ar fi închis uşa, ci arfi lăsat-o deschisă, ca persoaneleadunate în vestibul să se poatăbucura de pedeapsă şi să tragă oînvăţătură. Se mulţumiseră deci,de astă dată, să mă azvârle afară,nimic mai mult. Avui timpul, înaintede-a mă opri în rigolă, să duc lacapăt raţionamentul ăsta.Astfel stând lucrurile, nimicnu mă silea să mă ridic numaidecât.Mă rezemai în coate, curioasăamintire, pe trotuar, îmi aşezai urecheaîn căuşul palmei şi începuisă cuget la situaţia mea, obişnuitătotuşi. Dar zgomotul, mai slab însăindubitabil, al uşii trântită iar măsmulse din reveria în care se şiorânduise un peisaj de-a dreptulîncântător, cu măceşi şi trandafirisălbatici, foarte oniric, şi mă făcusă-nalţ capul, săltându-mă în mâini,cu palmele pe trotuar, cu genunchii

282limba Românăbine întinşi. Dar nu era decât pălăriamea, zburând prin aer cătremine, rotindu-se. Am prins-o şimi-am pus-o. Erau încredinţaţi căsunt foarte corecţi. Ar fi putut să-mireţină pălăria, dar nu era a lor, ci amea, şi-atunci mi-au înapoiat-o. Darvraja era ruptă.Cum să descriu această pălărie?Şi la ce bun? Când capul meua atins dimensiunile, n-aş zice definitive,ci maxime, tatăl meu mi-aspus: Vino, fiule, să mergem să-ţicumpărăm pălăria, de parcă ea arfi aşteptat de-o veşnicie, într-un locanume. S-a dus direct la pălărie.N-aveam cuvânt la acest capitol,pălărierul nici atât. M-am întrebatadesea dacă tata n-avea intenţiasă mă umilească, dacă nu era gelospe mine că eram tânăr şi frumos,în sfârşit, fraged, atunci cândel era deja bătrân şi buhăit de tot şiviolaceu, începând din acea zi numi-a mai dat voie să ies cu capulgol, cu sprinţarele-mi plete castaniiîn vânt. Câteodată, pe vreostradă-ndepărtată, o scoteam şi-oţineam în mână, însă tremurând.Trebuia s-o perii seara şi dimineaţa.Tinerii de vârsta mea, cu care, orices-ar fi întâmplat, eram silit să măadun din când în când, îşi băteaujoc de mine. Dar îmi spuneam, ce-idrept, pălăria nu-i de vină, ei nu facaltceva decât să se lege de ea, cade ceva grozav de caraghios, căcisunt complet lipsiţi de fineţe. Întotdeaunam-am mirat cât de lipsiţi defineţe sunt contemporanii mei, eual cărui suflet se frământa din zoripână seara, căutându-se pururi. Cipoate că era un soi de amabilitate,aidoma celor ce zeflemisesc cocoşatulpentru nasul lui mare. Lamoartea tatei aş fi putut să mă descotorosescde pălărie, nimic nu mămai oprea, însă n-am făcut nimic înacest sens. Cum oare s-o descriu?Altă dată, altă dată.M-am sculat şi am pornit-o.Nu mai ştiu ce vârstă aş puteaîntr-adevăr avea. Ceea ce mi se întâmplasen-avea cum să lase urmeîn existenţa mea. Orice-ar fi fost n-afost nici leagănul, nici groapa. Semănamai degrabă cu-atâtea alteleagăne, cu-atâtea alte gropi, că măpierd cu totul. Dar nu cred că exagerezspunând că eram în putereavârstei, ceea ce se cheamă, cred,în deplinătatea facultăţilor. O da,de avut le aveam. Traversai strada,întorcându-mă spre casa ce tocmaimă expediase, eu care odată pornitnu mă-ntorceam niciodată. Câtera de frumoasă! Muşcate la toateferestrele. De-a lungul anilor, m-amapropiat de muşcate. Sunt viclene,muşcatele, dar am sfârşit prin a facedin ele tot ce-am vrut. Uşa acesteicase, înălţându-se acolo pe ultimatreaptă, am admirat-o mereu cu frenezie.Cum s-o descriu? Era masivă,vopsită în verde, şi vara acoperităcu un fel de husă vărgată verdecu alb, având o gaură pe unde ieşeaun mic inel de fier forjat şi o fantă acutiei poştale protejată de praf, deinsecte şi de piţigoi de-un capac dearamă cu arc. Şi iată. Era flancatăde doi pilaştri de aceeaşi culoare,pe cel din dreapta fiind soneria.Perdelele îţi inspirau cea mai mareîncredere. Chiar fumul ce se ridicadintr-unul din coşurile căminului,cel al bucătăriei, părea că se întindeşi se răspândeşte în văzduh cumai multă melancolie decât cel alvecinilor, şi mai albastru. Privii la altreilea şi ultimul etaj fereastra mea,batjocoritor deschisă. Curăţenia ge-

Literatură universală 283nerală era în toi. În câteva ore vorînchide iar fereastra, vor trage perdeleleşi vor proceda la o dezinfecţiecu formol. Îi cunoşteam eu. Mi-arfi plăcut să mor în casa asta. Văzui,ca într-o nălucire, uşa deschizându-seşi picioarele mele ieşind.Priveam fără stinghereală,căci ştiam că nu mă spionează dedupă perdea, cum ar fi putut face,dacă ar fi vrut. Dar îi cunoşteameu. Intraseră cu toţii în chiliile lor şifiecare îşi vedea de treabă.Nu le făcusem totuşi nimic.Nu prea cunoşteam oraşul, loculnaşterii şi al primilor mei paşi înviaţă, şi pe urmă al tuturor celorlalţicare mi-au încurcat atât de rău calea.Ieşeam atât de puţin! Din cândîn când mă duceam la fereastră,dădeam la o parte perdeaua şi priveamafară. Ci repede mă-napoiamîn fundul camerei, acolo unde erapatul. Nu mă simţeam în largul meu,pe fundul acestui aer, şi-atât depierdut pe pragul a nenumărate şiconfuze perspective. Dar pe atuncimai ştiam încă să acţionez, dacăera neapărată nevoie. Dar mai întâiridicai ochii spre cer, de unde nesosesc faimoasele ajutoare, undedrumurile nu sunt marcate, unde rătăceştiliber, ca într-un deşert, undenimic nu opreşte privirea, din oricareparte ai vrea, spre oricare parte,cel mult înseşi limitele privirii. Deaceea şi ridic ochii, când totul mergerău, mi-e şi lehamite, dar n-am ce-iface, spre acest cer ce se-odihneşte,chiar înnorat, plumburiu, voalatde ploaie, de dezordinea şi orbireaoraşului, câmpiei, pământului. Cânderam mai tânăr gândeam c-ar fi binesă trăieşti în mijlocul câmpiei, şi măduceam în landele, din Lunebourg.Cu câmpia în gând mă duceam sprelande. Erau alte lande, mult maiaproape, dar un glas îmi spunea:Landele din Lunebourg sunt cele decare-aveţi nevoie, eu nu prea mă tutuiam.Elementul lună trebuia să-şiaibă rostul lui acolo. Ei bine, landeledin Lunebourg nu-mi plăceau deloc,dar absolut deloc. Mă-ntorceamdezamăgit, şi în acelaşi timp uşurat.Da, nu ştiu de ce, nu fusesemniciodată dezamăgit, şi fusesemadesea, pe vremuri, fără să resimtîn acelaşi timp, sau cu o clipă după,o incontestabilă uşurare.Am pornit la drum. Ce-nfăţişare.Înţepeneala membrelor inferioare,de parcă natura nu mi-ar fidat genunchi, teribila îndepărtarea picioarelor de-o parte şi de alta aaxului. Trunchiul, în schimb, parcădatorită unui mecanism compensatoriu,avea moliciunea unui sacumplut cu zdrenţe şi se bălăbăneanebuneşte după imprevizibilelesmucituri ale bazinului. Am încercatadesea să-mi corijez acestedefecte, să-mi înţepenesc bustul,să-mi îndoi genunchii şi să-mi aducpicioarele unul lângă altul, căciaveam pe puţin cinci sau şase, darse sfârşea întotdeauna în acelaşifel, vreau să spun printr-o pierderea echilibrului, urmată de-o cădere.Trebuie să mergi fără să tegândeşti la ceea ce faci, cum aisuspina, şi eu când mergeam fărăsă mă gândesc la ceea ce fac,mergeam aşa cum v-am spus-o,şi când începeam să mă supraveghez,făceam câţiva paşi destul debine executaţi şi apoi cădeam. Amluat deci hotărârea de-a mă lăsa lavoia întâmplării. Această ţinută sedatorează, după părerea mea, celpuţin în parte, unei anumite înclinaţiide care n-am putut niciodată

284să mă eliberez în întregime şi lacare anii mei impresionabili, cei cecondiţionează formarea caracterului,e firesc să fi contribuit în bunămăsură, vorbesc de perioada carese întinde, cât vezi cu ochii, între primelepoticniri, în spatele unui scaun,şi clasa a zecea, sfârşitul studiilormele liceale. Aveam deci penibilulobicei că, spârcâindu-mi chiloţii,de regulă la începutul dimineţii,între orele zece-zece şi jumătate,să vreau negreşit să-mi continuu şisă-mi închei ziua de parcă nimic nus-ar fi întâmplat. Numai ideea de-amă schimba, sau de-a mă destăinuimamei care n-ar fi vrut decât să măajute, îmi era intolerabilă, nu ştiu dece, şi până la culcare mă târam cu...între pulpe sau lipit de fese, arzător,crocant şi rău mirositor, rezultatulrevărsărilor mele. De unde acestemişcări precaute, ţepene şi cât mailargi ale picioarelor şi acest balansdesperat al bustului, menit fără îndoialăsă dea impresia, să te facăsă crezi că eram fără griji, vesel şivioi, şi să facă verosimile explicaţiilemele pe tema rigidităţii bazei, pecare o puneam pe seama reumatismuluiereditar. Elanul meu tineresc,în măsura în care-l aveam, se uză,se acri şi devenii neîncrezător înaintede vreme, iubitor al ascunzişurilorşi al poziţiei orizontale. Bietesoluţii ale tinereţii, care nu explicănimic. N-ai nici un motiv să fii stânjenit.Să raţionăm fără teamă, ceaţanu va ceda.Se-nsenina. Mergeam pe stradă,ţinându-mă cât mai aproape detrotuar. Trotuarul cel mai larg nueste niciodată destul de larg pentrumine, când mă pun în mişcare,şi am oroare să incomodez necunoscuţii.Un sergent mă opri şi-milimba Românăspuse: Şoseaua – pentru vehicule,trotuarul – pentru pietoni. Parcă dinvechiul testament. Urcai deci petrotuar, scuzându-mă parcă, şi mămenţinui, într-o înghesuială de nedescris,preţ de vreo douăzeci depaşi, până-n clipa în care a trebuitsă mă arunc la pământ, ca să nustrivesc un copil. Era înhămat, îmiamintesc micile hamuri cu clopoţei,probabil se credea ponei, sau percheron,de ce nu. L-aş fi strivit bucuros,detest copiii, i-aş fi făcut dealtfel un serviciu, dar mă temeamde represalii. Toţi oamenii sunt părinţi,asta-i ceea ce vă interzice săsperaţi. Ar trebui amenajate, pestrăzile cu trafic intens, piste specialepentru micuţele fiinţe murdare,pentru landourile, cercurile, suzetele,patinele, trotinetele, păpuşile,mănuşile, doicile, baloanele, toatămicuţa, murdara lor fericire, ce mai.Căzui deci şi căderea mea antrenăpe aceea a unei bătrâne doamneburduşită cu paiete şi dantele carecântărea cam vreo două sute de livre.Urletele ei nu-ntârziară sa stârneascăo învălmăşeală. Speram dintoată inima să-şi fi spart femurul,bătrânele doamne îşi sparg uşor femurul,dar nu de-ajuns, nu de-ajuns.Profitai de confuzia generală ca s-oşterg, proferând injurii ininteligibile,de parcă eu eram victima, şi eram,dar n-aş fi putut s-o dovedesc. Nuse linşează niciodată copiii, pruncii,orice ar face, sunt absolviţi dinainte.Eu i-aş linşa cu plăcere, nu spun căaş face-o cu mâna mea, nu, nu suntun violent, dar i-aş încuraja pe alţiişi le-aş plăti un rând când totul ar fiterminat. Însă de abia putui să-mireiau sarabanda tropăielilor şi smuciturilorcă am şi fost oprit de un aldoilea sergent, atât de asemănător

Literatură universală 285cu primul, încât m-am întrebat denu cumva era acelaşi. Îmi atraseatenţia că trotuarul era pentru toatălumea, de parcă era absolut evidentcă nu puteam să fiu asimilat acesteicategorii. Aţi dori, spusei, fără să măgândesc o singură clipă la Heraclit,să cobor în apa din rigolă? Coborâţiunde vreţi, dar nu ocupaţi tot locul.Îi ţintii buza superioară, care aveape puţin trei centimetri înălţime, suflândcu putere într-acolo. O făcui,cred, destul de firesc, de parcă, subcruda constrângere a evenimentelor,as fi scos un oftat adânc. Dar elnu clinti. Trebuie să fi fost deprinscu autopsiile, sau cu exhumările.Dacă nu sunteţi în stare să circulaţica toată lumea, spuse, aţi facemai bine să staţi acasă. Asta era şipărerea mea. Şi atribuindu-mi unacasă, n-avea de ce să-mi displacă.În acest moment tocmai treceaun convoi funebru, cum se întâmplăcâteodată. A fost o mare-nvălmăşealăde pălării în acelaşi timp cuo fluturare a mii şi mii de degete. Înce mă priveşte, dacă aş fi silit sămă închin, nu m-ar lasă inima săn-o fac cum trebuie, rădăcina nasului,buricul, umărul stâng, umăruldrept. Însă ei, cu gesturi grăbite şinesigure, făceau un soi de cruce-nvârtejită,fără nici o prestanţă,cu genunchii sub bărbie şi mâinileîn toate felurile. Cei mai îndârjiţi seopriră şi se-auziră mormăituri. Câtdespre sergent, el împietri, cu ochiiînchişi, cu mâna la chipiu. În birjelecortegiului, zării oamenii vorbindcu-nsufleţire, evocau probabil momentedin viaţa defunctului, sau adefunctei. Mi se pare c-am auzitspunându-se că harnaşamentul driculuinu e acelaşi în amândouă cazurile,dar n-am putut şti niciodată înce constă deosebirea. Caii trăgeauvânturi şi se bălegau de parcă s-ar fidus la bâlci. N-am văzut pe nimeniîn genunchi.Dar merge repede la noi, ultimacălătorie, în zadar grăbeşti pasul,ultima birjă, cea a servitorilor,te depăşeşte, răgazul s-a sfârşit,oamenii se-nsufleţesc din nou, sebagă iar în tine. În aşa măsură căm-am oprit a treia oară, de data astafiindcă am avut eu chef, şi am luato birjă. Cele pe care le văzusemtrecând, ticsite de oameni discutândcu-nflăcărare, îmi făcuseră oputernică impresie. E o cutie mareşi neagră, bâţâindu-se pe arcuri,cu ferestre mici, unde miroasea-nchis, unde te zgârceşti într-uncolţ. Îmi simţeam vârful pălăriei şfichiuindplafonul. Ceva mai târzium-am aplecat în faţă şi am deschisgeamurile. Apoi mi-am reluatlocul, cu spatele în sensul mersului.Eram gata să aţipesc când unglas mă făcu să tresar, era birjarul.Deschisese portiera, fără îndoialăexasperat că nu putuse să se facăauzit prin geam. Nu-i vedeam decâtmustaţa. Unde? întreabă. Coborâsede pe capră special ca sămă-ntrebe. Şi eu care mă şi credeamdeparte! Mă gândii, căutândîn minte numele vreunei străzi, saual unui monument. Birja asta-i devânzare? întrebai. Adăugând: Fărăcal. Ce să fac cu un cal? Dar ce-aşface cu o birjă? Aş putea oare sămă culc acolo? Cine mi-ar aducede mâncare? La Zoo, spusei. E uncaz extrem de rar să nu existe Zooîn marile oraşe. Adăugai: Nu mergeprea repede. Râse. Ideea c-ar puteasă meargă prea repede la Zootrebuie să-l fi amuzat. Sau poateideea de-a rămâne fără birjă. Dacă

286nu pur şi simplu eu, persoana mea,a cărei prezenţă în birjă trebuie s-ofi metamorfozat în aşa măsură, căbirjarul, văzându-mă acolo, cu capulîn umbra plafonului şi genunchiiproptiţi în geam, se-ntreba probabildacă era într-adevăr birja lui, dacăera într-adevăr o birjă. Se-ntoarceiute spre cal, se linişteşte. Poţi ştivreodată de ce-ţi vine să râzi? Întot cazul râse scurt, ceea ce păreacă mă scoate din cauză, închiseportiera şi se urcă pe capră. Puţindupă aceea calul porni.Da, aveam încă ceva bani învremea aia. Puţinii bani pe caretata mi-i lăsase, în dar, fără nicio condiţie, la moartea lui, mă-ntrebşi-acum de nu mi-au fost furaţi. Căcide-atunci nu-i mai aveam. Asta numă-mpiedica să-mi duc traiul maideparte, şi chiar în felul meu pânăla un punct. Marele inconvenient alacestei stări, ce s-ar putea defini cao neputinţă absolută de-a cumpăra,este că te sileşte să te mişti. Deexemplu, rareori, dacă într-adevăreşti fără bani, poţi să-ţi faci rost demâncare, din vreme-n vreme, rămânândîn adăpostul tău. Deci eşti obligatsă ieşi şi să te mişti, cel puţin ozi pe săptămână. În aceste condiţiinu ai nici o adresă, vrei – nu vrei.De aceea aflai cu o anume întârzierecă eram căutat, într-o problemăcare mă privea îndeaproape. Numai ştiu pe ce cale. Nu citeam ziareleşi nici nu-mi mai amintesc săfi vorbit cu cineva în toţi acei ani,poate doar de două sau de trei ori,despre de-ale gurii. În sfârşit, trebuiesă fi mirosit eu ceva, într-unfel sau într-altul, altfel nu m-aşfi prezentat niciodată la domnulNidder, curios cum se-ntâmplă sănu uiţi anumite nume, şi nu m-ar filimba Românărecunoscut niciodată. El mi-a verificatîntâi identitatea. A durat un timp.I-am arătat iniţialele de metal dininteriorul pălăriei, ele nu dovedeaunimic, dar întăreau probabilităţile.Semnează, îmi spuse. Se juca cuo riglă cilindrică, cu care ar fi pututomorî şi-un bou. Numără, spuse. Otânără, poate de vânzare, asista laaceastă discuţie, în calitate de martor,fără îndoială. Am băgat teanculîn buzunar. Nu faceţi bine, spuse.Îmi închipuiam c-ar fi trebuit să măpună să număr înainte de-a semna,ar fi fost mai corect. De unde să văiau, spuse, dacă e cazul. Coborâsemscările, când îmi veni în minteceva. Puţin după aceea le urcai iar,ca să-l întreb de unde-mi veneaubanii, adăugând că aveam dreptulsă ştiu. Îmi spuse un nume de femeie,pe care l-am uitat. Poate măţinuse pe genunchi pe când eramîncă în faşă şi eu o dezmierdam.Asta ajunge câteodată. Spun bine,în faşă, căci mai târziu ar fi fost preatârziu, pentru dezmierdări. Decimulţumită acestei sume mai aveamniscaiva bani. Foarte puţini. Drămuiţipentru viaţa ce-o aveam înainte, einici nu mai existau, doar că previziunilemele nu erau prea pesimiste.Bătui în perete, pe lângă propria-mipălărie, chiar în spatele birjarului,dacă socotesc bine. O trâmbă depraf ieşi din capitonaj. Luai o piatrădin buzunar şi ciocănii cu ea, pânăcând birja se opri. Observai că n-aexistat nici o încetinire, aşa cum seîntâmplă la cele mai multe vehicule,înainte de-a se opri. Nu, s-a opritla ţanc. Aşteptam. Birja trepida.Birjarul, înălţat pe capră, asculta,probabil. Calul, parcă-l vedeam cuochii. Nu se năruia la cea mai micăoprire, ci rămânea atent, cu urechi-

Literatură universală 287le ciulite. Privii pe fereastră, eramdin nou în mişcare. Ciocănii iar înperete, până când birja se opri dinnou. Birjarul se dădu jos de pe capră,înjurând. Coborâi geamul, casă nu-i vină ideea să deschidă portiera.Mai repede, mai repede. Eraşi mai congestionat, ca să nu spunstacojiu. Mânia, sau vântul cursei. I-amspus că-l angajăm pe toată ziua.Răspunse că avea o înmormântarela ora trei. Ah, morţii. I-am spus cănu mai vreau să merg la Zoo. Numai mergem la Zoo, am spus. Răspunsecă-i era egal unde mergem,cu condiţia să nu fie prea departe,din pricina calului. Şi ni se mai spunecă primitivii folosesc un limbajconcret. Îl întrebai dacă ştia vreunrestaurant. Adăugai: Mănânci cumine. Îmi place întotdeauna să fiucu cineva de-al casei. Era o masămare, flancată de două bănci exactde aceeaşi lungime. Aplecat pestemasă, îmi vorbi de viaţa lui, de nevastă,de cal, apoi iar de viaţa lui,de viaţa lui atât de groaznică, maiales din cauza firii sale. Mă întrebădacă-mi dădeam seama ce însemnaasta, să fii afară pe orice vreme.Aflai că sunt şi birjari care-şi petrectoată ziua la cald în birjă, dormitând,aşteptând să vină clientul să-i zgâlţâie.Mergea altădată, dar astăzi îţitrebuie alte metode, dacă vrei săte regăseşti la sfârşitul zilelor tale.I-am descris situaţia în care măaflam, ce pierdusem şi ce căutam.Făceam amândoi tot posibilul să înţelegem,să explicăm. Înţelegea cărămăsesem fără cameră, că mi-ar fitrebuit o alta, dar tot restul îi scăpa.Îi intrase în cap, de unde nimeni numai putea să i-o scoată, că eramîn căutarea unei camere mobilate.Scoase din buzunar un ziar dindupă-amiaza de ieri, sau poate dealaltăieri, şi se puse pe treabă, parcurgândmica publicitate, subliniindcinci sau sase anunţuri cu un ciot decreion, acelaşi care tremura deasupracâştigătorilor de mâine. Sublinia,fără îndoială, pe cele ce le-ar fi subliniatdacă-ar fi fost în locul meu, oripoate pe acelea ce trimiteau în acelaşicartier, din pricina calului. N-aşfi reuşit altceva decât să-l tulbur,spunându-i că, în ce mă priveşte, n-admiteam alte mobile, în camera amea, decât patul, şi n-ar fi trebuit săle dea afară pe toate celelalte, pânăla noptieră, înainte de-a consimţi săpun piciorul acolo. Către orele treitrezirăm calul şi pornirăm la drum.Birjarul îmi propuse să urc pe capră,alături de el, însă de-o vreme adormisemînăuntrul birjei, regăsindu-milocul. Vizitarăm, una după alta, sperdupă un plan anume, adresele pecare le subliniase. Scurta zi de iarnăera pe sfârşite. Mi se pare câteodatăcă acolo au rămas singurelezile pe care le-am cunoscut, şi maipresus de toate fermecătoarea clipăce precede obliterarea nocturnă.Adresele pe care le subliniase, saumai curând însemnase cu o cruce,cum fac oamenii simpli, le bara cuo linie în diagonală, pe măsură cese dovedeau nepotrivite. Mai târziuîmi arăta ziarul, sfătuindu-mă să-lpăstrez, ca să fim siguri că n-o săcăutăm din nou acolo unde căutasemdeja fără folos. În ciuda ferestrelorînchise, a scârţâiturilor birjeişi a rumorii de-afară, îl auzeamcântând, singur, acolo sus cocoţatpe capră. Mă preferase unei înmormântări,era un fapt ce va durade-a pururi. Cânta. Cât de departe-iea de ţara Unde tânărul eroudoarme, sunt singurele cuvinte ce

288mi le-amintesc. La fiecare oprire seda jos de pe capră şi mă ajuta săcobor din cupeu. Sunam la uşa pecare mi-o arăta şi câteodată eu dispăreamînăuntru. Mi-amintesc, îmipărea caraghios, să simt din nou ocasă în jurul meu, după atâta timp.Mă aştepta pe trotuar şi mă ajutasă urc iar în birjă. Începusem sămă satur până peste cap de-acestbirjar. Se cocoţa pe capră şi iar oporneam. La un moment dat se întâmplăceva. Se opri. Mi-am ieşitdin toropeală şi eram gata să cobor.Dar nu veni să-mi deschidă portieraşi să-mi ofere braţul, am fost decisilit să cobor singur. Aprindea felinarele.Îmi plac felinarele cu petrol, cutoate că ar fi, odată cu lumânările,şi exceptând astrele, primele luminipe care le-am cunoscut. Îl întrebaidacă puteam să aprind al doilea felinar,căci pe primul îl aprinsese el.Îmi dădu cutia de chibrituri, deschisegemuleţul bombat prevăzut cubalamale, aprinsei şi închisei repede,ca feştila să ardă deplin şi liniştit,în căsuţa ei, la adăpost de vânt.Mi-a fost dată bucuria asta. Noi nuvedeam nimic, la lumina acestorfelinare, cel mult crupa calului, daralţii le vedeau din depărtare, douăpete galbene plutind încet, liber rătăcitoare.Când atelajul cotea, sezărea un ochi, roşu sau verde, dupăcaz, un romb bombat, limpede şi viuca-ntr-un vitraliu.Odată ultima adresă cercetată,birjarul îmi propuse să trag la unhotel pe care-l cunoştea, unde-aş fifost bine primit. Asta stă în picioare,birjar, hotel, e verosimil. Recomandatde el, n-aş duce lipsă de nimic.Tot confortul, zise, făcându-mi cuochiul. Plasez această discuţie petrotuar, în faţa casei de unde tocmailimba Românăieşisem. Îmi amintesc, sub felinar,crupa slăbănoagă şi umedă a caluluişi pe mânerul portierei mânabirjarului, mănuşa de lână. Depăşeamcu un cap acoperişul birjei.I-am propus să luăm un pahar. Calulnu mâncase, nici nu băuse toatăziua. I-am atras atenţia birjaruluicare-mi răspunse că ştie el, calul luinu se-ntremează decât odată ajunsîn grajd. Dacă-n timpul lucrului luaceva în gură, de n-ar fi fost decâtun măr sau o bucată de zahăr, aravea crampe la stomac ce l-ar oprisă meargă mai departe, ba ar puteachiar să-l răpună. Astfel că erasilit să-i lege maxilarele cu o cureade fiecare dată când, dintr-un motivsau altul, îl pierdea din vedere,ca să nu sufere din pricina trecătorilormiloşi. După câteva paharebirjarul mă rugă să-i onorez, pe elşi pe soţia lui, petrecând noapteala ei. Nu era departe. Reflectândla asta, cu marele privilegiu al distanţării,cred că n-am făcut altceva,toată ziua, decât să ne-nvârtim înjurul casei sale. Locuia deasupraunui şopron în fundul unei curţi.Frumoasă poziţie, m-aş fi simţitbine acolo. Prezentându-mi-o pesoţia lui, o femeie cu fese enorme,el ne părăsi. Nu se simţea în largulei, se vedea cât de colo, singurăcu mine. O înţelegeam, eu nu măjenez în cazuri de-astea. Nici unmotiv ca totul să sfârşească ori săcontinue. Atunci, să sfârşească. Amspus că voi coborî în şopron să măculc. Birjarul protestă. Am insistat.Îi atrase atenţia soţiei sale asupraunei bube pe care-o aveam în creştetulcapului, căci, din politeţe, îmiscosesem pălăria. Trebuie să isprăvimcu asta, spuse ea. Birjarul numiun doctor pe care-l preţuia în mod

Literatură universală 289deosebit şi care-l scăpase de constipaţie.Dacă vrea să se culce înşopron, spuse femeia, să se culceîn şopron. Birjarul luă lampa de pemasă şi mă conduse pe scara cecobora în şopron, era mai degrabăo schelă, lăsându-şi soţia în întuneric.Întinse pe pământ, într-un colţ,pe paie, o pătură de-a calului şi îmilăsă o cutie de chibrituri, în cazul încare-aş fi avut nevoie să văd clar înnoapte. Nu-mi amintesc ce făcusecalul între timp. Lungit în întuneric,ascultam zgomotul pe care-l făceaadăpându-se, un plescăit aparte,apoi sprintul brusc al şobolanilor şideasupra mea şuşotelile birjaruluişi-ale femeii care mă ponegreau.Strângeam în mână cutia de chibrituri,o cutie mare suedeză. Mă ridicaiîn beznă şi scăpărai unul. Flăcăruiamă ajută să descopăr birja. Îmiveni cheful, apoi mă părăsi, să daufoc şopronului. Găsii prin întunericbirja, deschisei portiera, şobolaniiţâşniră, mă urcai înăuntru. Instalându-mă,observai imediat că birja numai sta drept, de bună seamă oiştileodihneau pe pământ. Mai bine aşa,puteam să mă răstorn şi să stau cupicioarele în sus, pe cealaltă banchetă.De mai multe ori în timpulnopţii simţii calul, privindu-mă pefereastră, şi m-ajunse suflul nărilorlui. Odată deshămat, găsea stranieprezenţa mea în birjă. Îmi erafrig, uitasem să iau pledul, dar nuîntr-atât ca să mă duc să-l caut. Prinfereastra birjei, o vedeam pe cea aşopronului, din ce în ce mai bine.Ieşii din birjă. În şopron se luminasepuţin, întrevedeam ieslea, rastelul,hamurile spânzurând, şi maice, găleţi şi perii. M-am dus la uşă,dar n-am putut s-o deschid, Calulmă urmărea cu privirea. Caii deci nudorm niciodată? După părerea meabirjarul ar fi trebuit să-l lege, în faţaieslei, de exemplu. Am fost silit decisă ies pe fereastră. N-a fost uşor.Dar ce-i uşor? Mi-am trecut capulmai întâi, mă sprijineam în palme pepământul curţii, în timp ce coapselemi se răsuceau încă prinse în cadrulferestrei. Îmi aduc aminte smocurilede iarbă de care am tras, cu amândouămâinile, ca să mă pot elibera.Ar fi trebuit să-mi scot mantaua şi s-oarunc pe fereastră, dar ar fi trebuitsă mă gândesc la asta, De-abia ieşitdin curte, m-am gândit la ceva.Osteneala. Strecurai o bancnotăîn cutia de chibrituri, intrai în curteşi pusei cutia pe pervazul ferestreipe unde tocmai ieşisem. Calul stala fereastră. Dar după câţiva paşifăcuţi pe stradă, m-am reîntors încurte şi-am luat înapoi bancnota.Chibriturile le-am lăsat, nu erau alemele. Calul sta tot la fereastră. Mise acrise de-acest cal. Zorii abiamijeau. Nu ştiam unde sunt. Scurtcumpănind, am luat-o spre răsărit,ca să fiu luminat cât mai curând. Aşfi vrut un orizont marin, sau deşertic.Când sunt afară, în zori, mergla întâlnire cu soarele, şi seara,când sunt afară, o iau pe urmelelui, până-n casa morţilor. Nu ştiude ce-am spus povestea asta. Aş fiputut tot atât de bine să spun alta.Poate că altă dată voi spune alta.Suflete vii, atunci veţi vedea că seaseamănă.Traducere de Gabrielaşi Constantin ABĂLUŢĂ

290limba RomânăNikolai D. BURLIUK(1889-1920)Cel mai mic dintre fraţii Burliuk. A scris aproape la toate ediţiile, în presă sauvolume aparte, şi a participat la manifestările publice ale futuriştilor, însă nu şi-amai văzut editată vreo carte. Mult timp nu i se cunoştea nici data morţii. Câţiva aniîn urmă însă, a fost descoperit un protocol al NKVD-ului ucrainean în care se spunecă, la 15 iulie 1917, N. Burliuk e trimis pe frontul român. În noiembrie îşi aducemama din Rusia, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918, după ce la staţia Socolaeste dezarmată unitatea din care face parte, se angajează ca funcţionar la Direcţiaagricolă din Chişinău, plecând la Ismail în calitate de reprezentant al Ministeruluiagriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un labirintde peripeţii ale acelor timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson,judecat şi executat de bolşevici la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani.* * *Spre obrăjor se-nclină uşor degetul strâmbŞi finlandezu-i spune fetei, cu dulci şoapte:Pe mlaştini, mult mai trainice decât granitul,Voi înălţa ale zăpezilor palate.Însă nepăsătoare-i fecioara – n-are rostÎndemnul de păgân preot, orice-o fi să zică:La ce mi-ar trebui tămâie, ceară, mirt,Când şubreda ta gheaţă raza o despică?(1912)* * *Soaţei ce-a răpus cu arculCerbul fulgerând în goanăHlebnikov, tu-i dai în mânăNevăzute zarzavaturiIar ea pe rană le puneNou-venitului vlăguitCitind versete din CoranPre limbaj de coreian.(1913)

Literatură universală 291MOARTE ÎN NOAPTEDin indiferenţa unui leneş răgazPreluat aiurea de rece vânt tăiosA vagonului podină lunecoasăNesigur, cu piciorul o dibui, o apăsŞi arborii ce-aleargă-a-ntâmpinarePurtând chipuri de nea, feţe proscriseS-or prăbuşi-n poienile mânieiCa aripile păsării ucise.(1914)* * *Buză sau burete verde-sCopacii peste apeNiprul se tulburăDe ovreişti stigmateFoşnindu-şi roţi enormeVântul pletele-şi smulgeÎntre fălci de marinarSe zbate-un prunc ce plânge.(1914)* * *Până nu au fost arate toate văile,Până toţi norii n-au fost străpunşi de-arhitectură,Caut natura care a evadat –Şi în plasa pletelorŞi în vela feţeiSubţirea zi o înalţSpre vechiul pridvor.(1914)

292limba RomânăMENAJERIE ÎN PROVINCIEPe colburosul şleau pietruit,în lungul căsuţelor de piatrăUnde soarele striveşte al muştelor chinuit prisos,Scârţâie o puturoasă teleguţă.Pe lângă nemiloase bordeluri şi sumbre hanuriAbia se târâie vlăguita menajerie.Păzită-i de biciul unei dure mâiniNuditatea gemetelor de fiare:Nu contează colţii şi gheareleDe după gratii ruginite.C-un umăr purulentŞi ochişori de cârtiţă,Cu pas de raţăElefantu-şi împleticeşteButucănoasele picioare.Probabil, e amiază –Peste oraş pluteşte leneş zvon de-aramă.Cămila nu e flămândă,Muşcă din marginea rogojinei.La strâmbăturile maimuţeiSe holbează trecătorii.Copleşii înşfacă smoculCodiţei elefantului, smulgându-i părul.Sub un capac mutSe gheboşeşte o spinare năpârlităŞi, scheunat, se-aude un cine ştie ce glas de stepă,Poate că al vulpii sau al unui lup bolnav.Alături, după perete se cântă gama,Obişnuiţi sunt ochii lameiCu piciorul fracturat...Doamne!Când oare se va declanşa furtuna?(1914)

Literatură universală 293TÂNGA FECIOAREIPe-ale muntelui stânci-colonadeUscatul ten al tristelor fecioareÎl mângâie ale geografieiFurtuni rătăcitoare.Nici soarele-n căscatul său cerescNici pietros peisaj în neclintireNici darul înfloririlor dintâiNu-nveselesc plăpândul corp subţire.De ce căldură şi lumină multăSe revărsă prin ruseşti meleaguriCând în Franţa sau polone spaţiiŞi iarna sângele arde temute ruguri?!(1915)* * *În mâna ta îmi scade ziuaA clipei clipă se subţieCu picioruşul ei desculţRaza amiezii mă mângâie.Mijindu-mă de-atâta soareMă-nşfac de-un nor din nalte ceteFantoma oarecui căznind-oPrintre scârbitele obiecte.Versiune românească şi prezentarede Leo BUTNARU

294limba RomânăLeo BUTNARUDIN DICŢIONARUL DE LEOLOGISME (II)• Doar graţie purului hazard, cred, oamenii nu au fost concepuţi oarecumgreşit, precum racii aflaţi mereu în recul. Aceasta însă nu schimbă cumult starea de fapt.• Umbra balerinei a fost înfiată de un înger căzut (pe scenă).• Ce mort e totuşi argintul viu...• Cade pisica de la etaj. Bineînţeles, cade în picioare, însă – din păcate– pe un boschet de trandafiri...• Nu de bătrâneţe, ci de uzură tehnică a picat cucul din ceas.• Joc de umbre. Spectacol pe care umbrele şi-l dau pentru ele însele.• Şi spiţele sunt beţe în roate...• Due-luri şi unue-luri: Dantes l-a împuşcat pe Puşkin, Maiakovski s-a împuşkinatbenevol.• Succesiunea istovită a uitărilor... Neantizarea noastră prin uitare de sinedrept mod injust şi misterios de uzură a fiinţei umane.• Problemă de noţiune în nuanţe gratuite: dacă, în uniformitatea albăstrimiiei, limpezimea cerului poate fi considerată peisaj.• Floarea din glastră (şi din fereastră!) şi-a cârlionţat frunzele şi, parcăpunându-şi mâinile în şolduri, ne priveşte cochet.• Instinctivul, adică inconştientul curaj al ieduţului care încearcă să împungă...• Poezia descrie istoria ideii de sentiment...• Odată cu înaintarea în vârstă, descreşte teama de ridicol şi creşte teamade eşec.• Romantismul nu e o stare de grup, ci o înaripată aspiraţie a singurătăţii,a persoanei sau personalităţii aflate în solitudine, în intimitatea propriuluisău vis, care e şi el un unicat, o discretă şi delicată detestare a gregarismului.• Orice înmormântare este o loială alunecare de teren de 1x2 metri. Însă,concomitent cu ea, şi o alunecare de suflet, de spirit imens spre Imensitate!• Spune-mi cine îţi sunt duşmanii, pentru a-ţi spune cine nu eşti.• Ce mai fac textualiştii? Stau şi ei la o partidă de text în grup...• Târâtoarea reptilă a rusificării.• Papagal instruit într-o familie de surdo-muţi.• Fericita disproporţie dintre furia copilului, femeii şi puterea care le este dată.

Reflecţii 295• Clipurile publicitare – parabole ale tâmpiţilor.• În comparaţie cu zăvorul raiului, cel de la poarta iadului e mult mai uzat...• În Basarabia nu e nevoie doar de oficiul braţelor de muncă, ci – mai important!– de oficiul creierilor şi conştiinţelor de muncă.• Călcâiul lui Ahile?... Deloc exclus să fi fost ros prea de tot cu piatra ponce...• Nicidecum nu se poate face abstracţie de efectul lipsei de efect...• Situaţii critice în care mai că-ţi vine să aprinzi până şi şnurul Bickford alliterei Q...• În apele Stixului nu are nici o importanţă că ai fost campion mondial la înot.• Tonitza – Mozart al picturii.• Ce expresie paradoxală, aparent nefericită, dar modern-poetică: o luciditatetulburătoare.• Ziceţi că respectivii ar fi chiar scriitori importanţi? Păi, din câte se înţelege,ei nu numai că n-au ajuns la vreo capodoperă, dar nici măcar lavreo concluzie...• Odată cu căderea comunismului, unii poeţi au ieşit din condiţia de „pradă”,pentru a ajunge în poziţia de paradă.• Poezia te face necesar lumii, sau tu faci necesară poezia lumii?• Geniul e un element ontologic al stării de umanitate, al potenţialităţii şicreativităţii omului în starea lui absolută de manifestare a energiei sufletuluişi inteligenţei.• Nu încape îndoială că, între a vizita un om viu (un filozof, să zicem) şi omumie, miile de turişti ar alege mumia.• Pentru un ins înăcrit congenital nu e valabilă zicătoarea „Când ţi-e lumeamai dragă” – lui nicicând nu-i e.• Unii îşi dau aere cu termenul expirat...• Internetist de o prostie enciclopedică.• Criticul zis grecondei cu pix subţire.• Nu ţipa, nu ridica vocea... conştiinţei!• E atât de bine crescut, încât prostia nu-l bagă în seamă.• Poeţii au decis să nu-l alunge – totuşi! – pe Platon din cetatea lor.• O fi el ins puternic, însă fără să cunoască libertatea, ca Minotaurul dinlabirint.• În adânc de prăpastie volumul muţeniei e dat la maximum.• La margine de pustiu, la margine de savană – hiene ce jinduiescmăduva elefanţilor, dar care nicicând nu ajung să şi despice oaseleacestora.• Rubrică de revistă: „Cărţi primite (dar necitite) la redacţie”.• (Despre un imitator.) În apele literaturii, acesta n-ar putea fi decât unsub-Marin Sorescu...

296limba Română• Arta pentru artă? – O stare de spirit a unei... stări de spirit.• Tren tras pe linie răposată. (Pardon: moartă.)• De fapt, ideologii bolşevismului l-au gândit pe impostorul, uzurpatorulMoş Gerilă ca pe un Moş Gherilă.• Uneori, şefii de stat spun cu voce gravă prostii grave.• De când cu CD-urile, Themis nu mai ascultă şi cealaltă parte.• Nu-ţi neglija inamicii şi concurenţii: intenţiile lor ţin de buna funcţionarea voinţei şi strădaniei tale.• „Mai bine să fii bătrână de când lumea, decât să fii moartă”, zice Moartea...• O clipă-două în care litera pe care o încondeiezi e desen animat...• Un drum părăsit e un drum ce s-a pomenit... pe drumuri.• De regulă, în ceea ce priveşte invocarea minunii, neîncrederea se potriveştede minune.• Onestitatea cinică a călăului: a fi chit cu toată lumea. El nu înşală nicipatronul, nici pe cel cu ghinion – totdeauna îşi face treaba până la capăt.• Poezia e o vegetaţie cu rădăcinile în cer şi frunzişul în ţărână.• Talentul şi Fortuna – doi orbi, uneori norocoşi, întâlnindu-se pe dibuite.• K.G.B.-ul şi cenzura erau unităţi de genişti pentru dezamorsarea ideilor(cu tot cu cap).• Absolutul e ceva ce mereu va mai lăsa (ceva) de dorit.• Pensionarea e prologul epilogului.• Problemele omului se înmulţesc în progresie geometrică, rezolvările ţinînsă de indolenta şi sincopata progresie aritmetică şi... aritmică, pânăla... aritmie.• Ce obositoare, iar uneori înfricoşătoare este poezia superstiţiilor!...• Deşertăciunea... deşteptăciunilor, deşteptăciunea... deşertăciunilor... –cam aceasta e „filozofia” existenţei biblico-umane.• Nu e deloc exclus ca, în unele cazuri, firul Ariadnei să ducă spre ştreangsau chiar să devină ştreang.• De regulă, cei care îşi salvează pielea nu-şi salvează şi sufletul.• Dacă noi am înţelege din privirile câinilor acelaşi lucru, ca oameni – ne-amînţelege mult mai bine.• Infinitul ar fi ceva dincolo de înlăuntru şi de în afară. Este, pur şi simplu,otova, o omniprezenţă.• Dumnezeu? – Inventatorul invenţiei.• Columb a fost un navigator foarte bun, însă şi un adevărat geniu al... întâmplătorului.• Trecut, prezent şi viitor… Însă nu numai… Pentru că mai există şi a patradimensiune cardinală a timpului: niciodată.

Reflecţii 297• A obosi în numele speranţei nu e acelaşi lucru cu a obosi în numele optimismului(sau anonimatul iluziei…).• Debutantul şi-a scris primul cu-cu-ri-cu!-lum vitae.• Nici prieten nu-ţi mai e, nici duşman nu ţi-a devenit încă: e un fel de amicvitreg.• Astăzi, în bucătăria lumii predomină principii hot-dog-matice.• Pe cât de vorbăreaţă e minciuna, jumătatea de adevăr o depăşeşte.• E un tip melancoolic.• …în timpuri când poeteritatea nu înseamnă decât un derivat de lapoet…• Ceea ce nu s-a născut a avut, probabil, o privilegiată scutire de moarteprin interzicerea ieşirii provizorii din Moarte.• Între câinele ştiutului şi lupul neştiutului – derutata zebră a îndoielii.• 31 decembrie 2000: „Cu alte cuvinte, dar cu aceleaşi cifre operând, ajungemla concluzia că veacul şi-a dat duhul".• De regulă, soarele ne cam trece cu vederea…• Pentru că scriitorii în vârstă sau foarte în vârstă, ca să nu zic senili, demulţi ani nu mai frecventează circul, unora dintre ei li se face favoareade-a fi invitaţi la Stokholm, la decernarea Premiului Nobel.• Când inspiraţia, dar şi voinţa de a scrie se fac aşteptate, mă gândesc lainstinctul de artist al copiilor. Vă asigur că aceasta ajută.• Ploaia: Top, top, spre potop…• Probabil, bine crescut nu există fără… bine născut, aici avându-se în vedereşi un anumit dat ereditar contribuabil, implicit, întru devenire exemplarăsau execrabilă.• E fals a se crede că, ajuns pe ultima linie a tablei de şah, pionul devine…regină: în realitate, el e pur şi simplu eliminat, iar regina revine, nu„devine”.• Dacă cerul nu este – şi este totuşi! – decât o iluzie optică, poezia nu estedecât o iluzie psiho-estetică. Şi cerul, şi poezia exclud logica ce ne-arobliga la concluzii.• Un rău poate fi scos în afara legii, dar nu şi în afara… Cosmosului. Pentrucă nu este exclus ca în structurile „funcţionalităţii” universale răul săaibă o importanţă egală cu cea a binelui.• Paradoxul a fost că, ajungând la Roma, încotro – se ştie – duc toatedrumurile, a avut neplăcuta surpriză să constate că îndărăt nu prea mai(a)duce (deja) nici unul.• Orizontul – o dispariţie pe cale de dispariţie.• A dat bir(uinţă) cu fugiţii.• Un dogmatic ma(r)ximalist.• Compozitorul Chop(t)in.

298limba Română• Medicul (martor) oculist.• Specialist în cele mai vaste do(g)menii de cunoaştere.• De regulă, secretarele şefilor importanţi sunt nişte (con)ţopiste.• Uneori, ce înălţător sună în tuburile de orgă trâmbiţele Judecăţii deApoi...• Fabula rasa: o fabulă străină, pe care şi-o atribuie un plagiator.• O pereche de rime: „De bunic ce cred nepoţii? / – Vornicel la nuntamorţii...”.• În deloc puţine cazuri, ruinele sunt mult mai grandioase decât edificiulcare a(u) fost cândva; acesta, dacă s-ar fi păstrat întreg până în prezent,nici pe departe nu s-ar fi bucurat de atenţia care li se acordă, iată, risipiturilorsale. (Spre exemplu, în marile oraşe – „scheletele” unor clădiricare au avut grav de suferit în timpul războiului, păstrate în acea starea dezastrului în care au devenit memoriale.)• Poetul I. B., celebru în anecdotica scriitoricească basarabeană, a fostunul dintre cei care au citit nici mai puţin, nici mai mult decât ceea ce ascris el însuşi. Ar fi fost vorba de un perpetuum mobile al suficienţei desine a omului talentat, care totuşi fugea de carte ca diavolul de tămâie.• Pornind de la experienţele confuze pe care le ai cu aproapele tău, tegândeşti că biblica zicere ar trebui să sune astfel: „Să iubeşti pe îndepărtatultău ca pe tine însuţi”. Amin.• Dacă e însoţită de oricât de puţină speranţă că Divinitatea ar putea să teajute, desperarea (adică, lipsa de speranţă!) poate fi „reciclată” în motricitatecreatoare.• Iluzia nu ar fi decât o speranţă cu o şi mai mică şansă de izbândă. E ofascinantă diluare a unei speranţe mult mai „pământene, mai realiste”.• Implicit, orice am spune, se adresează vântului: respiraţia ca iminent„afluent” al Fluviului General al Văzduhului: Vântul.• Dacă eşti obsedat prea mult de şansele care ţi-au scăpat, tot privind îndărăt,spre deja absenţa şi ireversibilitatea lor, ai putea avea ne-şansa dea nu vedea la timp şansele care vin spre tine din ziua de mâine; fireşte,şi din propriul tău spirit.• Un paradox, ca un vis ciudat: inflaţia inflaţiei înseamnă de fapt lipsainflaţiei. Nu e ca în cazul cu cântarea cântărilor, când se subînţelegemai marea importanţă a cântării propriu-zise, recunoscută drept „maimarea”, dacă nu peste, atunci cu siguranţă dintre toate cântările. Pecând inflaţia inflaţiei face ca însăşi noţiunea de inflaţie să nu mai aibărost. (Asta, într-un vis ciudat, spuneam, paradoxal, şi nu în implacabilarealitate.)• Criza, personală sau mondială? Pierderea oricăror iluzii, dar nu şi consolidareaunor convingeri. Apatie, vacuum, derută.• Mistica? Totdeauna ceva de calitate îndoielnică, pentru a nu spune şimai mult, dacă nu chiar totul: proastă, „calitatea”.

Reflecţii 299• Nu de prea multe ori, în cazuri individuale sau colective, mentalitateaare totuşi ceva în comun cu Mintea (da, cu majusculă).• Conştient asumată, singurătatea este şi ea o formă de manifestare ademocraţiei, o dovadă de funcţionalitate a acesteia, însă suspectată sauchiar înjurată de gloata care, în vociferanta ei colectivitate, strigă: „Demo-cra-ţie!Li-ber-ta-te!”.• Probabil, celui sărac trebuie să i se ierte acutul, irezistibilul sentiment deegoism. În cazul său, altruismul nu are rost, sau e doar inutil-paradoxal:pur şi simplu, nu are ce oferi altora.• Dacă ar exista o sâmbătă a sâmbetelor, ea ar fi, bineînţeles, o a douaduminică a săptămânii în care cade Paştele.• Excepţie: a mirării, însă de data aceasta regele nu era gol.• Proust post-mortem? – În căutarea căutărilor pierdute...• Când mă gândesc la câţi oameni poartă numele Victor, îmi vine să zic:„Doamne, de ce ai dat acest nume atâtor învinşi?” (Să li se fi spus, dincapul botezului, Învinsul, Înfrântul?)• Când aud pomenindu-se de CSI, prima analogie care îmi vine în minteeste cea a unui INS care se scarpină la ceafă a încurcătură.• Pe aici, prin Basarabia, comuniştii decad – dar nu cad!• CSI – un avorton... colectiv.• Dacă eşti Kant şi tot umbli cu critica raţiunii pure, asta nu înseamnă că,uneori, nu umbli şi la genul frumos, numai că ţie femeia trebuie să-ţi cadătronc la... creier.• Fără erori viaţa ar fi o greşeală.• Pentru a menţine starea de vis şi a o pune în serviciul creaţiei (poeziei),uneori trebuie să fii destul de lucid.• E mai uşor, fără bătaie de cap şi fără griji, să negi negaţia ca valoare,decât să te strădui să pricepi că şi ea ar putea fi o afirmaţie. Altfel, dincontră, dar afirmaţie.• Dacă nu-ţi dai seama de propria-ţi eroare, aceasta nu înseamnă o nouăeroare, ci – o prostie sadea.• Cele mai de nedepăşit sunt încăpăţânările inimii, pentru că, de fapt, încăpăţânareaînseamnă absenţa cugetului limpede, iar inima nu cugetăîn nici un fel, ci doar simte... încăpăţânat.• De unde ştiţi că Totul este Altfel?• Diavolul: „Eu unul nu sunt adeptul extremelor, însă dumneata eşti extremde cumsecade. Cât mai ai de gând să fii?”.• Pentru unii viaţa poate fi scurtă din motivul că e şi extrem de îngustă, iarei, „voluminoşii”, nu pot înainta (nu încap!) prin strâmtoare.• Totdeauna a fost şi este atât de uşor (şi la modă, parcă) să fii pesimistîn Basarabia, încât nu mai e interesant să fii pesimist...

300limba Românăion melniciuc – 65Ion Melniciuc„Corectitudineavorbirii esteun imperativ!”– Stimate domnule profesor,sunteţi un pasionat şi distinslingvist, munciţi la Facultateade Litere a U.S.M. de 40 deani, sunteţi un nume cunoscutşi în domeniul cultivării limbii...Citind cu puţin timp în urmă dialoguldumneavoastră („în trei”)cu dl Ion Ciocanu (Literatura şiarta, nr. 12, 23 martie 2006), încare aţi abordat această complexăproblemă, am constatat căStimate domnule profesorIon Melniciuc,Vă felicităm cu prilejul împliniriivârstei de 65 de ani. Apreciemînalt activitatea Dumneavoastrădidactică şi ştiinţifică, avânddrept axă constantă promovarealimbii române şi ameliorarea climatuluilingvistic din RepublicaMoldova. Vă dorim sănătate, puterede muncă şi să aveţi parte,întotdeauna, de consideraţiuneadiscipolilor şi a tuturor celor dinpreajma Dumneavoastră.La mulţi ani!Colegiul de redacţieal revistei Limba Română

Profil 301aţi fi avut mai multe de spus. Ceaspecte ale domeniului Vă mai„frământă”? Doriţi să continuaţi?Revista Limba Română Vă oferăspaţiul necesar.– Mulţumesc! Cultivarea limbiiare început, dar n-are sfârşit.Oricât ne-am perfecţiona vorbirea,loc pentru mai bine va existaoricând în această operă deanvergură, deoarece limba e unperpetuum mobile. Or, nici normeleliterare nu sunt statice. Unexemplu elocvent în acest plansunt recentele modificări (parţiale)în ortografie. A apărut deja şiDicţionarul ortografic, ortoepicşi morfologic al limbii româneîntr-o nouă ediţie, conformă modificărilor.În mod implicit, starea delucruri favorizează multiple devieride la normele „vechi”.– Şi ce-ar trebui să facem înasemenea situaţie, ca să avem oţinută lingvistică pe potriva exigenţelor?– Ca să fiu sincer, trebuie sărecunosc că schimbările ce s-auprodus de curând în ortografie suntsurprinzătoare pentru mulţi lingvişti,atât din Republica Moldova, cât şidin România. Ne-au găsit nepregătiţi(psihologic). Cauza este bine cunoscută:a lipsit transparenţa. Oriceintervenţie în normele limbii necesitădiscuţii largi în mass-media, ladiverse întruniri ale specialiştilor înmaterie. Or, tocmai aceasta nu s-afăcut. În consecinţă, lumea a rămasşocată. În România, de exemplu, auapărut câteva recenzii foarte drasticela noul dicţionar ortografic.– Mulţi lingvişti contestă necesitateamodificărilor operate,dar dicţionarul a apărut. El neobligă pe toţi să respectăm noilenorme.– Situaţia e, într-adevăr, complicată,neplăcută. Cu atât maimult cu cât directorul Institutului deFilologie al A.Ş.M. dl Ion Bărbuţăa afirmat într-un interviu televizatcă normele, chiar dacă nu ne plac,trebuie respectate, în timp ce MinisterulEducaţiei, Tineretului şi Sportuluine-a informat, într-o emisiuneradio, că, până la o decizie oficială,şcoala (de toate rangurile) nu se vaconforma noilor norme ortografice.Oricum, disconfortul psihologic neeste asigurat. Una însă e domeniulînvăţământului, unde lumea aşteaptă„indicaţii de sus”, ordin, şi cutotul alta e situaţia în mass-media,de exemplu. Aici nimeni nu-i poateinterzice ziaristului să respectepreceptele dicţionarului, care, ştiutlucru, este „codul nostru de legi”.Într-un ziar am şi atestat ortogramanicio (scrisă conform noilor normeortografice!). Pentru că nici ziaristulşi nici oricine altcineva nu poartăvreo vină pentru impasul în carene-am pomenit (ca şi în cazul luiâ). Atitudinea mea personală însăeste – aşa cum am mai spus-o – negativă.– Şi care e soluţia?– Soluţia ar trebui să vină dinpartea acelor specialişti care „ne-aufericit” cu surprinzătoarele noutăţi.– Cu ce probleme Vă maiconfruntaţi în procesul de cultivarea limbii?– Cu multe. Răul cel mare ecă nu ştim să ne conjugăm eforturile.Limba nu este un bun al cuiva,ci al nostru, al tuturora. De corectitudineavorbirii trebuie să aibă grijătoţi intelectualii. Dar, în primul rând,

302şcoala. Dacă tânăra generaţie,după absolvirea şcolii (liceului), nupoate vorbi fluent, inteligibil, cine eîn stare să redreseze situaţia? Deaceea avem azi judecători, medici,poliţişti, ingineri, oameni de statcare vorbesc prost de tot.– Credeţi că şcoala are posibilităţireale pentru a-şi lichidarestanţele la capitolul „cultivarealimbii”?– Posibilităţile şcolii sunt departede a fi ideale. E suficient săamintim aici că limba se predă înşcoală, de facto, doar până în clasaa IX-a. În clasele superioare (liceale)orele de română sunt extremde puţine.– Recent, Ministerul Educaţiei,Tineretului şi Sportului a mairedus numărul de ore la limba română.Bănuiţi de ce?– Oricine poate bănui, de vremece se promovează oficial principiul„nouă nu limbă ne trebuie, cipe limbă”.– Dacă s-ar majora numărulde ore la limba română, până înultima clasă de liceu, s-ar ameliorasituaţia?– N-aş vrea să fiu înţeles greşit:chipurile, numărul (mare) de orear determina soluţionarea tuturorproblemelor, adică şi pe cea a calităţiiinstruirii. Însă un număr suficientde ore ar permite profesorilorsă facă mai multă cultivare a limbii.Căci (de ce n-am recunoaşte?)la ora actuală şcoala nu-şi achităaceastă datorie. Am certitudineacă în unele şcoli cultivarea limbiieste neglijată sub pretextul că nuse reuşeşte însuşirea gramaticii.E timpul să conştientizăm că viaţanu-l examinează la gramatică pelimba Românăabsolventul şcolii, ci la vorbire, laexprimarea corectă.– În afară de şcoală, ce instituţiiar mai putea contribui, substanţial,la cultivarea vorbirii?– Mass-media. Este de datorialor să aibă în grijă permanentăcorectitudinea exprimării – aceastafiind calea cea mai sigură de educarelingvistică a cititorului (radioascultătorului,telespectatorului).Astăzi lumea caută în presă nu numaiinformaţia ca atare, ci şi modelede exprimare inteligibilă, frumosulîn limbă. Dar nu întotdeauna le găseşte.Ce poţi învăţa în acest sensdin emisiunile audiovizualului, plinede agramatism, sau din unele ziareşi reviste de calitate proastă?Există totuşi publicaţii în careapar materiale de cultivare a limbiifoarte utile (Limba Română, Literaturaşi arta, Vocea poporului, Jurnalde Chişinău, Timpul ş.a.). Închipuiţi-văînsă că toate publicaţiile, toateposturile de radio şi televiziune arsusţine rubrici de cultivare a limbii.Efectul ar fi, probabil, cel scontat.– Domnule profesor, careeste potenţialul literaturii artistice,rolul lecturilor în cultivareavorbirii?– Imens. Nimic nu educă omulmai eficient decât literatura. Aici frumosulnu poate fi perceput decâtîn limitele – largi – ale unui limbajales! În literatura artistică cuvântule plin de emotivitate. E păcat că azicitim foarte puţin. De aceea mizacea mare rămân ziarele, revistele,televiziunea.– Ştim că le reamintiţi mereustudenţilor Dumneavoastră, reluândo afirmaţie a poetului Gr. Vieru,că „a vorbi sănătos limba ma-

Profil 303mei e o datorie – una dintre celepatriotice”. Vă rugăm să descrieţi,pentru cititorii noştri, eficienţa instructivăa acestui gest.– Fac acest lucru dintr-o datoriede conştiinţă. Cu atât mai mult cu câtnu-mi scapă nici un prilej din cadrulorelor de curs pentru a le reaminticitatul respectiv atunci când cinevacomite vreo greşeală de exprimare.Pe parcursul practicii pedagogicele cer studenţilor să procedeze cuelevii lor la fel. Iar deasupra tableisă scrie cu litere mari acest citat. Maipot să mă laud şi cu faptul că ţin uncurs opţional „Corectitudine în vorbireaorală şi scrisă”, frecventat de60 de studenţi de la diferite facultăţi:de litere, de limbi străine, de jurnalism,de economie, de drept, istorieşi psihologie ş.a.– Afirmaţi undeva că (citez)„ar trebui să facem ceva întrusalvargardarea limbii oficiale astatului. Căci, trebuie să recunoaştem,ne-am întors la anul1989. Peste tot se vorbeşte, predominant,în limba rusă. Pânăşi în instituţiile statale limba românăeste neglijată”. Ce acţiuniconcrete ar trebui totuşi să seîntreprindă în această direcţie?Şi la ce nivel: universitar, academic,administrativ, guvernamental?Sau fiecare vorbitor trebuiesă conştientizeze necesitatea dea vorbi ca un om civilizat?– Fără anumite acţiuni concretevom bate pasul pe loc încă mulţiani înainte. Acţiunile pot fi multiple,dar principala, mi se pare, ar fi impunereaunui examen prin care oriceangajat (funcţionar) să probezeo bună cunoaştere a limbii române,indiferent de domeniul în care activează.Cum poate fi acceptat unsecretar-referent care nu cunoaştenormele limbii literare? Cum trecetestele concursului un colaboratoral audiovizualului care, în loc săvorbească frumos, corect, face greşeligramaticale? Cu ce drept moralconduce un minister (în special celal educaţiei, al culturii, de externe)cineva care transpiră în căutareacuvântului potrivit, fără să reuşeascăsă-l găsească?... Ce autoritate poateavea (di)rectorul şcolii medii sau superioareîn faţa elevilor (studenţilor),dacă nu posedă arta vorbirii? Desprece calitate a procesului educaţionalpoate fi vorba acolo unde profesorulnu-şi poate expune gândurile (ideile)cu claritate şi precizie? Numiţi-mi undomeniu în care claritatea discursuluiar putea fi neglijată. Imaginaţi-văcă un poliţist din serviciul rutieropreşte un autoturism din Româniaşi-l întreabă pe şofer de ce „nu şi-apus cureaua”. Acesta, obişnuit săspună centură, la sigur, nu-l va înţelege.Aşa cum nu era înţeles, cuani în urmă, un intelectual basarabeancare, după ce a luat masa laun restaurant din Bucureşti, îl întrebăpe ospătar: „Cât de pe mine?”. Necunoaşterealimbii ar periclita comunicareadintre un om de stat de la noişi un străin, dacă translatorul nu arfi unul autohton, care să cunoascăexpresiile „specifice” pentru aceastăzonă, de tipul: „nu mi se primeşte”,„hotărâm întrebarea”, „m-am oformatla lucru” etc.– Rezultă că pârghia principală,capabilă să oblige toateverigile din subordine să respectelegislaţia lingvistică, ar trebuicăutată în structurile „de vârf”.– Fără îndoială. Îmi aduc amin-

304te cum primul prim-ministru al RepubliciiMoldova de după 1989 MirceaDruc băgase frica în subalternii săi:nu semna nici un document, dacădepista vreo greşeală de limbă.– Domnule profesor, vedeţiprintre studenţii Dumneavoastrăde azi, printre membrii cenaclului„Grai matern”, condus de Dumneavoastră,viitori cultivatori ailimbii? Există tineri interesaţi, înmod special, de această dificilă,dar atât de necesară, în climatullingvistic de la noi, activitate?– În toate timpurile au fost şivor fi urmaşi care vor duce aceastăcruce mai departe. Asta e dialecticavieţii. Atâta doar că îmi doresc maimulţi entuziaşti în domeniu.– Un interviu nu exclude,limba Românăcred, umorul. Permiteţi-mi, aşadar,să Vă adresez şi această (ultimă)întrebare: Sunteţi interesatmai mult de „cultivarea limbii”,ori de „cultivarea vorbirii”?– La noi s-a înrădăcinat sintagmacultivarea limbii, deşi mulţioptează pentru cultivarea vorbirii.Fireşte – e vorba de propagareacorectitudinii vorbirii. Limba estemateria primă a vorbirii. Vorbirea elimba în acţiune. Nu e corect însăa spune „cultura limbii”, ci culturavorbirii.– Vă mulţumesc pentru răspunsuri.– Şi eu, pentru întrebări.A consemnat:Grigore CANŢÂRUProf. Ion Melniciuc la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, cu OxanaBejan şi Grigore Canţâru

Cum vorbim, cum scriem? 305Ion CIOCANULocutoriiCitim într-o culegere colectivăde articole şi studii de mare utilitate,chiar în intervenţia distinsei personalităţicăreia îi este închinată culegerea,că „ortografia este o convenţie şi că,odată stabilită de o instituţie abilitată,este bine ca această convenţie să fieacceptată de toţi locuitorii unei limbi”.(Din stimă pentru distinsa personalitate,nu dăm titlul publicaţiei.)„Locuitorii unei limbi” ar putea ficonsiderată o expresie plauzibilă numaişi numai într-o accepţie oarecummetaforică. Dacă „limba română estePatria mea”, vorba lui Nichita Stănescu,iar noi trăim în Patrie, adică înlimba maternă, rezultă că am fi şi...locuitorii limbii române.Or, aparţinând unui savant deprestigiu, cu grad de academician,textul respectiv este de asemeneade ordin propriu-zis ştiinţific şi nu eracazul ca autorul să recurgă la expresiimetaforice. În consecinţă, suntemsiguri că savantul a fost niţel „redactat”/„corectat”de îngrijitorii publicaţieichişinăuiene la care ne referim,în context fiind vorba – n-avem nicio îndoială – nu de „locuitori”, ci delocutori.Substantivul subliniat nu e întrebuinţatprea des în vorbirea / scriereaactuală, nu-l găsim nici în dicţionarelece ne stau oricând la îndemână.Dicţionarul explicativ al limbiiromâne l-a „observat” abia în ediţiaa II-a, din 1998, lămurindu-ne că înlingvistică acesta înseamnă vorbitor(pag. 580).Nici Dicţionarul ortografic,ortoepic şi morfologic al limbii românedin 1982 nu-l „cunoştea”. Dare bine că acelaşi dicţionar prestigiosîl recunoaşte şi îl defineşte în ediţia aII-a, revăzută şi adăugită (Bucureşti,Editura Univers enciclopedic, 2005,pag. 452).Că în loc de „locuitorii” unei limbiar fi trebuit să fie scris, în culegereadin care am citat, locutorii ne determinăsă credem şi Constant Manecaşi Florin Marcu care explică limpedeîn Dicţionarul de neologisme căsubstantivul locutor înseamnă în lingvistică„vorbitor (al unei limbi)”, iar înlimbajul comun – „persoană care formuleazăun enunţ” (pag. 636).Ar mai fi de spus că este întrebuinţatrelativ des şi substantivulinterlocutor (= persoană cu care dialogăm,deci un al doilea vorbitor) şică substantivul locutor denumeşte(totuşi) altceva decât... locuitor.Muşchiul– E scris aici „muşcă”, şi amdori să cumpărăm o bucată, dar maiîntâi vă rugăm să ne lămuriţi ce-i cuacest aliment, ne-am adresat uneisimpatice vânzătoare dintr-o hală demezeluri.– Aşa se numeşte această carne.Ştiu că e foarte gustoasă. Pot săvă dau să gustaţi.– Dar de ce se numeşte „muşcă”?– Nu ştiu.– Dar din ce parte a corpului etăiată ea?– Mi se pare că din... muşchi.– Apoi aşa ar fi cazul să scrieţi:muşchi, nu „muşcă”.Vânzătoarea tace.Preţul alimentului într-adevăr„muşcă”, de vreme ce depăşeşte 80(optzeci) de lei pentru un kilogram.Vânzătoarea intuieşte că vomcumpăra o bucată de „muşcă”. Nepropune o felioară de carne, care sedovedeşte deosebit de gustoasă.Achităm preţul pentru o jumăta-

306te de kilogram, îi urăm amabilei vânzătoaresucces în desfacerea mărfiişi... ne grăbim acasă să-i servim pemembrii familiei cu „muşcă”, apoisă deschidem, pe rând, toate dicţionareleexplicative şi bilingve, ca săaflăm denumirea corectă a alimentuluidelicios.Nicăieri nici o „muşcă”.Abia într-un târziu, descoperim,în Dicţionarul explicativ al limbii române,că „bucata de carne de animaldesprinsă din regiunea şirii spinării,întrebuinţată în alimentaţie, se numeşte– simplu şi limpede – muşchi”(pag. 664).Preţul muşchiului afumat, repetăm,„muşcă”, dar – vorba ceea –face.În procesullucruluiOri de câte ori auzim sau citimcă o problemă complicată va fi rezolvatădupă şedinţa la care aceasta afost pusă / abordată, ne aducem neapărataminte de adjectivul „lucrativ”,înţeles la noi greşit, ca ceva referitorla „lucru”. Până şi parlamentul chişinăuiana fost lăudat – nu numai odată – pentru că ar fi, vezi Doamne,„lucrativ”. Or, acest adjectiv înseamnă– nici mai mult, nici mai puţin –„care aduce câştig; profitabil, rentabil,folositor, util” (Dicţionarul explicatival limbii române, pag. 584), şi unparlament „lucrativ” nu e prea uşor deînchipuit. Lucrative pot fi, de exemplu,o întreprindere, o fabrică, o uzină sauun atelier, dacă toate acestea funcţioneazănormal şi aduc patronului oristatului venituri bune.Parlamentul este un organ legislativ,el funcţionează bine dacădeputaţii sunt specialişti de marcă,au conştiinţă civică, sunt ghidaţi în lucrullor de interesele întregii societăţilimba Românăetc. În atare cazuri el este eficient, însensul că îşi îndeplineşte corect şi latimp misiunea.Expresia „parlament lucrativ”este o aberaţie provenită din obişnuinţaunor vorbitori de a traduce înmod literal cuvinte şi expresii ruseşti. Înloc să gândească româneşte, aceştiase întreabă mai întâi „cum se spuneîn limba rusă” şi, realizând că în ruseştese zice „рабочий”, în sensul căare o componenţă în stare să adoptelegi bune, traduc fără bătaie de capcuvântul rusesc prin „lucrativ” şi...dau în bară.Noi, lingviştii, le batem obrazul,îi corectăm, ei nu ne citesc, ori necitesc, dar nu-şi pot abandona „vocaţia”de traducători improvizaţi şiineficienţi. Ori poate nu le recomandămexpresiile româneşti corecte încazurile în care ei utilizează faimosuladjectiv în chip eronat? De aceeane-am gândit să propunem „traducătorilor”noştri echivalente pe cât desimple, pe atât de corecte ale cuvântului„рабочий” referitor la un organstatal – eficient, funcţionabil, în staresă funcţioneze normal etc. şi ale expresiei„в рабочем порядкe” – în procesullucrului, după cum au formulatsensul acesteia autorii Dicţionaruluirus-moldovenesc, vol. 3 (Chişinău,1987, pag. 556).Din aceeaşi sursă, precum şidin alta, la fel de serioasă, Dicţionarrus-român (Bucureşti, 1985), aflămcă „в спешном порядке” nu înseamnă„în ordine grabnică”, ci în grabăsau urgent, „в административномпорядке” nu înseamnă „în ordine administrativă”,ci pe cale administrativă.Dacă am consulta cu luare aminteacestea şi alte surse lexicografice întocmitede oameni cu simţ lingvistic,am descoperi şi multe alte cuvinte şiexpresii care ne-ar ajuta să ne eliberămde tirania limbii ruse şi să ne exprimămcorect în limba română.

Sacrul şi profanul 307Liliana Nicoricibiblia – sursă pentrustudiul giuvaiergeriei„Luaţi învăţătura mea mai degrabă decâtargintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel maicurat. Căci înţelepciunea este mai bună decâtpietrele preţioase şi nici lucrurile cele maipreţioase nu au valoarea ei ”.(Pilde, cap. 8, vers. 10-11) 1Utilizarea pietrelor preţioase şi a bijuteriilor în serviciile divine sau ritualurilefunerare datează din Egiptul Antic, fiind determinată de evoluţiareprezentărilor magico-sacrale şi de descoperirea proprietăţilor tămăduitoareale acestor podoabe. Drept dovadă servesc obiectele de aur şi deargint descoperite în mormintele faraonilor şi ale regilor orientali, pe teritoriulMoldovei asemenea obiecte fiind atestate în anumite necropole şi în uniitumuli străvechi. De aici provine şi obiceiul de a aşeza în morminte, alăturide cel decedat, o bijuterie, tradiţie legată de practicarea unui cult păgân,în care podoaba-amulet era folosită ca dar pentru Zeul Morţii la trecereaîn lumea de apoi.Preferinţa pentru bijuteriile cu pietre scumpe colorate era determinată,încă în antichitate, atât de motive de ordin tehnologic (nu se cunoşteautehnicile de prelucrare a pietrelor incolore, cele opace fiind folosite în formalor naturală sau în calitate de caboşoane ovale ori rotunde), cât şi de sensulsimbolic al culorilor în contextul unor ritualuri creştine. De exemplu, albul esteo culoare canonică, simbolizând puritatea, viaţa şi lumina, este culoarea fecioareiMaria, fiind folosită în diverse acţiuni ritualice de Paşti şi de Crăciun;culoarea roşie este utilizată la sărbătorile Înălţării şi Sfintei Treimi, simbolizândsuferinţa şi sacrificiul lui Hristos. Arta creştină uzitează de culoareaalbastru-deschis la zugrăvirea îngerilor şi a sfinţilor, a cupolelor bisericeşti,ca simbol cromatic al neprihănirii. Galbenul-auriu este contrapus, ca simbolal bunătăţii, galbenului-închis, culoare a lui Iuda, motiv pentru care ereticiimedievali erau duşi la rug în haine de această culoare. Dintre cele cinci culoricanonice (alb, roşu, verde, violet, negru), verdele simbolizează credinţaşi bucuria, violetul – suferinţa purificatoare, iar negrul – doliul. De aceeaşisimbolică cromatică ţine şi folosirea ametistului violet (a pietrei „episcopale”sau „arhiereşti”) la ornarea veşmintelor şi a inventarului bisericesc, precumşi incrustarea icoanelor cu perle ori utilizarea biserului pentru brodarea chipurilorsfinte.Tratatul mineralogic din anul 1758, editat la Stockholm 2 , menţioneazăexistenţa unei pietre cu denumirea de staurolit (din limba greacă stauros – cru-

308limba Românăce), ori lapis crucifer – folosite ca amuletă la botezul pruncilor, graţie habitusuluicristalului-cruce de culoare albă, cu bordură neagră, având dimensiuneade până la 10 cm.Utilizarea din cele mai vechi timpuri a metalelor preţioase şi a pietrelorscumpe în calitate de bijuterii este confirmată şi în Biblie:„...Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se despărţeaîn patru braţe...Numele unuia era Fison. Acesta înconjura toată ţara Havila, în carese află aur.Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra deonix” (Facerea, cap. 2, vers. 10-12).Termenul „bdeliu” se mai întâlneşte în Biblie, constituind forma latinizatăa denumirii greceşti a ambrei sau a perlei de culoare albă ori cenuşie 3 .Bdeliul este identificat de unii traducători ai Bibliei cu cristalul: „Iar manaera ca sămânţa de coriandru şi înfăţişarea ei era ca înfăţişarea cristalului”(Numerii, cap. 11, vers. 7).În Biblie sunt menţionate frecvent metalele preţioase, în special încontextul utilizării vechilor unităţi de măsură, de exemplu, „siclul” = 11,5 gr.,care se subdivide în 12 „ghere” (0,57 gr.) 4 . Începând cu secolul VII î.Hr.a fost efectuată standardizarea valorilor de schimb, obţinându-se siclulde aur = 16,36 gr. şi siclul de argint = 14,54 gr. Astfel, Avraam plăteşte luiEfron, pentru mormântul soţiei sale Sarra, „400 sicli de argint” (Facerea,cap. 23, vers. 15-16). O informaţie elocventă privind podoabele preţioaseantice ne-o oferă Ieşirea, în scena rânduielilor pentru o adunare ce urmasă aibă loc în cortul ridicat de către Moise: „...prinoasele ce vei primi de laei sunt acestea: aur, argint şi aramă;...piatră de sardiu şi pietre de pus la efod şi la hoşen...din acestea să-Mi faci lăcaş sfânt şi voi locui în mijlocul lui” (Ieşirea,cap. 25, vers. 3-8).În această descriere se spune că lăcaşul este lucrat de meşterii argintarialeşi chiar de Dumnezeu: Beţaleel, fiul lui Uri şi al lui Or, din seminţialui Iuda (Ieşirea, cap. 35, vers. 30) şi şlefuitorul pietrelor preţioase Oholiab,fiul lui Ahisamac din seminţia lui Dan (Ieşirea, cap. 35, vers. 34):„şi l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere,de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul,ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă...să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe” (Ieşirea, cap. 31,vers. 3-5).Pentru cortul sfânt au fost folosite darurile Domnului: aur, argint şiaramă, meşterul Beţaleel îmbrăcând „chivotul din lemn de salcâm cu aurcurat pe dinauntru şi pe dinafară, iar împrejur i-a făcut o cunună de aur.A făcut vase trebuitoare pentru masă, talere, cădelniţe, linguri şi cupe,toate de aur curat; sfeşnic de aur curat lucrat din ciocan executat dintr-osingură bucată de un talant de metal (34,5 kg); jertfelnicul îmbrăcat cucunună de aur curat”. O descriere similară întâlnim şi în episodul despreconstrucţia templului lui Solomon, ornamentat „în interior şi pe dinafară cuaur curat; cu jertfelnic, pardoseală şi heruvimi de aur, vase sfinte, sfeşnice

Sacrul şi profanul 309şi cădelniţe, toate de aur curat” (Paralipomena, I, cap. 3-4). Templul fuseseplanificat încă de David, tatăl lui Solomon, care pregătise mult aur şiargint, pietre scumpe şi multă marmură, ceea ce demonstrează utilizareaacestora în scopuri decorative: „De dragoste pentru templul Dumnezeuluidau 3 000 de talanţi de aur, aur de ofir, 7 000 de talanţi de aur curat... şicei care aveau pietre scumpe, le-au dat şi pe acelea în vistieria templuluiDomnului, prin mâinile lui Iehiel Gherşonitul” (Paralipomena, I, cap. 29,vers. 2-8), toate lucrate de meşterul Hiram-Abi, fiul uneia dintre fiicele luiDan. E lesne de înţeles că în timpul domniei lui Solomon au fost acumulatecomori inestimabile de metale preţioase şi nestemate, bogăţie râvnită aniîntregi de regii vecini: „Nabucodonosor, regele Babilonului, care a venit cuoştirea sa de a dărâmat Ierusalimul şi au luat toate lucrurile de aramă, deaur şi de argint, ducând şi poporul în robie” (IV, Regi, cap. 25, vers. 15).Regele Perşilor, Cirus, eliberându-i pe iudei din robie, a scos vasele templuluiDomnului, pe care Nabucodonosor le luase din Ierusalim: „...şi numărullor era: 30 de vase de aur, o mie de vase de argint, 29 cuţite, 30 decupe de aur, 460 cupe de argint, de toate erau 5 400 de vase de aur şi deargint” (I, Ezdra, cap. 1, vers. 9-11).Numele celui mai înţelept rege, Solomon, este frecvent evocat în legendeledespre renumitele comori şi zăcăminte de aur aduse din Ofir, Bibliafiind una dintre cele mai veridice surse care consemnează plasareageografică a regiunii, metalele folosite, măsura de greutate şi tehnica deprelucrare a metalelor preţioase: „şi a dăruit regina din Saba lui Solomon120 de talanţi de aur şi o mulţime de aromate şi pietre scumpe;iar corăbiile lui Hiram, care aduceau aur de la Ofir, au adus foarte multlemn roşu şi pietre scumpe;greutatea aurului care i se aducea în fiecare an lui Solomon era de660 de talanţi de aur;şi a făcut Solomon 200 de scuturi de aur ciocănit câte 600 sicle pescut şi 300 de scuturi mai mici de aur ciocănit câte 3 mine de aur (1 mină= 0,575 kg);Şi a făcut regele un tron mare de os de fildeş, ferecându-l cu aur curat”(III, Regi, cap. 10, vers. 10-18).Conform Bibliei, Solomon îi întrecuse pe toţi regii pământului înînţelepciune şi bogăţie, toate corăbiile lui Hiram aducând din Tarsis, înfiecare an, noi vase de argint şi de aur. Având foarte mult aur adus dinEgipt, Nubia şi legendara ţară Ofir, Solomon a făcut ca argintul să fiepreţuit la Ierusalim la fel de mult ca şi pietrele scumpe (III, Regi, cap. 10,vers. 27).Cel mai controversat fragment al Bibliei îl reprezintă descrierea veşmintelorpreoţeşti, în special a Pieptarului Marelui Preot Evreu, confecţionatpentru Aaron şi fiii săi: Nadab, Abiud, Eleazar şi Itamar. Denumirilepietrelor scumpe de pe Primul Pieptar al lui Aaron sunt traduse în moddiferit în diverse versiuni ale Bibliei, deseori traducerea fiind inexactă.După cucerirea Ierusalimului de către Titus în anul 70 d.Hr. aceste podoabeau fost furate şi duse în Templul Concordanţei, înălţat de Vespasianus.Istoricii relatează că până la distrugerea finală din acel an, Ierusalimul

310limba Românăfusese jefuit de mai multe ori şi este puţin probabil ca Pieptarul MareluiPreot Evreu să fi fost adus în acea perioadă la Roma.Pentru confecţionarea veşmintelor sfinte (hoşen, efod, meil, hiton,chidac şi cingătoare) se foloseau mătăsuri violete şi roşii, lucrate cu mareiscusinţă în aur. Aceste haine erau îmbrăcate la hirotonisire şi la sărbătorilereligioase, preotul purtând pe cap mitra (chidarul), iar în partea din faţă – otăbliţă de aur, diademă a sfinţeniei (Leviticul, cap. 8, vers. 9). Se consideracă pietrele iradiază o lumină divină.DenumireavecheTabelul celor 12 pietre şi neamuriTraducerea contemporanăCuloareadrapeluluiNumeleneamuluiAdom Sard roşu RubenPitda Crisolit verde SimonBarechetNofecSafirIagalomLeşemSmarald, după unii savanţi,„amazonit”, verde, folosit frecventîn Egiptul AnticRubin sau granat, tradus prin „antrax”sau „carbuncul”, nu s-a demonstratîncă dacă pe Primul Pieptar era rubin;pentru secolul XIII î.Hr. termenul de„nofec” desemna granat (almandinsau pirop)Este vorba de lapis-lazuli, cunoscutîn EgiptDiamant sau onix folosit pentrugravare încă din sec. al V-lea î.Hr.,motiv pentru care termenul estetradus mai des prin onix, utilizatpentru marcarea obiectelorHiacint sau opal, tradus iniţial prin„chihlimbar”, după Theofrast – safirsau hiacint, alţi savanţi îl traduc prin„agat”, roşu sau galbenalb, negruazurienegrualbLeviIudaIssaharZvulumnegru intens IosifŞboi Agat de toate nuanţele cenuşiu BeniaminAhlama Ametist, halom – tradus ca „somn” albastru DanTarşişCrisolit, turcoaza sau beril, tradusiniţial prin „jasp galben”, iar ulterior„topaz auriu”culoareavinului (roşurubiniu)Naftali

Sacrul şi profanul 311ŞoigamIaşpeiOnix, pentru care Diodor din Sicilia însec. I î.Hr. a folosit pentru prima datătermenul de beril. Pentru Pieptarse folosea malachita verde de petimpul lui Moise, preoţii celui de-alDoilea Templu purtând acuamarinsau beril verde-albăstriuJasp, la Aaron era vorba de nefritsau jadeit, preoţii celui de-al DoileaTemplu purtau jasp verdecenuşiuculoareaperleiGadAşerFiecare piatră măsura circa 2,54 cm (2-2,5 inci), ce echivala cu jumătatedin cel mai mare diamant „Cullinian”, de 3106 carate; chiar şi istoriculevreu Josephus din sec. I d.Hr. conchide că „...pietrele erau podoabe cenu puteau fi cumpărate de oameni datorită valorii lor imense” 5 .Iniţial, pentru Pieptarul lui Aaron au fost folosite pietre colorate, opace,care nu făceau parte din categoria pietrelor preţioase; pentru Pieptarulcelui de-al Doilea Templu au fost folosite pietre mai scumpe, fiind utilizateca încheietori la efod. Hoşenul judecăţii a fost făcut la fel ca şi efodul, dinfire de aur şi din mătase vişinie, cu o înfloritură de pietre preţioase aşezateîn patru rânduri, după cum urmează:1 – sard, topaz, smarald;2 – rubin, safir, diamant;3 – opal, agat, ametist;4 – crisolit, onix, jasp (Ieşirea, cap. 28, vers. 17-21).Tabelul ce urmează prezintă pietrele din Veşmintele Sfinte ale MareluiPreot 6 , o versiune diferită de variantele altor autori şi traducători aiBibliei:Pieptarul Preotului AaronJasp roşuPiatra de un verde-deschisPiatra verde ca iarbaGranat-almandinLapis-lazuliOnixAgat cafeniuAgat în fâşiiAmetistJasp galbenMalachitaJasp verdePieptarul celui de-al Doilea TempluSardCrisolitSmaraldRubinLapis-lazuliOnixSafir sau hiacintAgatAmetistTopazBerilJasp verde sau jadeit

312limba RomânăTratatul Sfântului Epifanius (310-403), episcop de pe insula Cipru,este scris în secolul IV d.Hr. şi reprezintă o lucrare unică, în formă de scrisoareadresată lui Diodor, episcop de Tira, în care sunt explicate denumirile şi simbolicacelor 12 pietre de pe Pieptarul preotului. Bogată în informaţii extrasedin lapidariile greco-romane, lucrarea a fost tradusă în armeană, georgiană,latină. Odată cu răspândirea creştinismului, pietrelor scumpe li s-au atribuit altevalori simbolice, astfel încât jaspul devine simbolul Sfântului Petru, sardul – allui Filip, ametistul – al lui Matei, sardul roşu-sângeros – al Sfântului MucenicBartolomeu, calcedonia – al Sfântului Iacob, heliotropul – al Sfântului Ştefan.Primul Pieptar, descris în Ieşire, este recunoscut ca Pieptarul lui Aaron,datând din perioada robiei babiloniene. Al Doilea Pieptar, denumit şiPieptarul celui de-al Doilea Templu, a fost făurit după eliberarea din robie,având pietre ale căror denumiri au fost traduse corect abia în 1611, în versiuneagermană a Bibliei lui Luther. După originalul Bibliei evreieşti, caredatează din anul 1500 î.Hr., au fost făcute patru traduceri: Septuaghinta,varianta greacă din Alexandria, de la mijlocul secolului III î.Hr.; Biblia Latinădin anul 400 d.Hr. de Sfântul Ieronim şi două cărţi de Flavius Josephusîn Războaiele iudeice, scrise în anul 75 d.Hr. şi traduse în greacă înanul 93 d.Hr. Creştinismul a asimilat miturile iudaice şi păgâne referitoarela podoabe, atribuindu-le sensuri creştine: răstignirea lui Iisus era asociatărubinului, credinţa în Dumnezeu – diamantului, ultimul fiind folosit de cătrepreoţii catolici aplicat pe crucifix, candelabre, altar, în timp ce preoţii ortodocşialegeau ametistul, care era considerat piatra episcopală. Podoabeledin pietre preţioase erau folosite şi pentru ornarea sanctuarelor religioase,chipurilor de sfinţi, statuilor. Revelaţiile sau Apocalipsa Sfântului Ioan conţindescrierea Noului Ierusalim, construit şi ornat cu jasp, aur curat, safir, calcedonie,smarald: în total 12 temelii din pietre preţioase şi 12 porţi de aurşi pietre: „...Lumina ei (a Ierusalimului, cetate sfântă) era asemenea cu ceaa pietrei de mare preţ ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.Şi avea zid mare şi 12 porţi cu 12 îngeri şi 12 nume scrise ale fiilorlui Israel.Iar zidul cetăţii avea 12 pietre de temelie cu 12 nume ale apostolilor.Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur.Şi zidăria zidului este de iaspis, iar cetatea este de aur curat, ca sticlacea curată.Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe:întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua de safir, a treia de calcedonie,a patra de smarald.A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de crisolit, a optade beril, a noua de topaz, a zecea de crisopraz, a unsprezecea de iahont,a douăsprezecea de ametist.Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecaredin porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezieca sticla” (Apocalipsa, cap. 21, vers. 11-21).O legendă moştenită de către creştini de la păgâni asociază diamantulpăcatului originar. Satana a observat pasiunea Evei pentru flori şi culorişi le-a imitat, creând diamantul. Lăsându-se ispitită, Eva a fost alungată

Sacrul şi profanul 313din Eden. La izgonire, avea urechile găurite, ca semn al înrobirii (doar robiipurtau cercel în ureche, iar după altă versiune, urechile erau găurite capedeapsă pentru ascultarea secretelor). Tot în Biblie se găsesc şi uneleinformaţii cu privire la prelucrarea argintului şi aurului, care erau apoi afinate.Dacă argintul era „scos” din mină, înseamnă că se găsea acolo înstare naturală, afinarea aurului reducându-se la spălarea lui. Moise facealuzie la semnificaţiile aurului şi argintului şi la rolul acestora în viaţa omului.În primii ani ai creştinismului, biserica interzicea purtarea talismanelor,mai ales după hotărârea Soborului din 355. Ulterior a fost permisă purtareamoaştelor, oaselor de sfinţi etc.Astfel, studiind Biblia, am descoperit fragmente în care sunt descriseşi enumerate metalele preţioase folosite pentru confecţionarea podoabelorşi obiectelor de orfevrărie (aur, argint, aramă). Meşterii antici nu cunoşteaualierea aurului cu alte metale, de unde şi termenii de „aur curat”, „aur deofir”, deosebit după culoare şi maleabilitate, motiv pentru care obiectelede giuvaiergerie din acea epocă diferă de cele contemporane prin proprietăţilefizico-chimice şi prin culoare. În paginile Bibliei sunt amintite numede meşteri argintari, aurari şi şlefuitori de pietre scumpe; se regăsesc informaţiidespre tehnicile de lucru din Antichitate (topirea metalului, forjarea,prelucrarea cu ciocanul, modelarea, prelucrarea cu dăltiţa (Isaia, cap. 41,vers. 7), precum şi despre bijuteriile folosite ca podoabe: inele, cercei, brăţări,lănţişoare, cingători, talismane, verigi pentru nas, oglinzi (Isaia, cap.3, vers. 18-23), numite şi „podoabe deşarte”.TERMENI AI GIUVAIERGERIEI (MIC DICŢIONAR)Acuamarin – piatră transparentă, de culoare sinilie sau verde-azurie. Denumireaprovine de la latinescul aqua marine – apă de mare.Afinare – curăţarea metalului de impurităţi.Agat – o varietate de calcedonie, constituită din straturi de cristale foartefine. Denumirea provine de la numele râului Durilo din Sicilia-Achates, din a căruialbie provenea o mare parte a agatelor preferate de romani. Merită luată în calculşi versiunea provenienţei acestei denumiri de la cuvântul semit ahit, sau de laakik, din araba veche.Alierea aurului – procedeu de formare a aliajului de metal preţios, din aurtopit împreună cu argint, cadmiu sau nichel pentru a-i schimba proprietăţile fiziceşi chimice (duritate, culoare, maleabilitate ş.a.).Almandin, pirop – mineral roşu, roşu-brun, vişiniu. Denumirea provine dela numele oraşului Alabanda din Asia Mică, unde se afla vama în drumurile comercialevechi.Ambra – denumire veche a chihlimbarului, derivă de la cuvântul arab ambre –soluţie mirositoare, răşina fosilieră a unor pini preistorici. Conţine incluziuni de floră şifaună, unele exemplare ajungând la masa de 1 kg, cel mai mare fiind de 13 kg.Ametist – varietate violetă şi transparentă a cuarţului, cunoscut în EgiptulAntic înainte de Dinastia I. Culoarea: violetă (de la palid până la intens), violet-roşietică.Se decolorează sub influenţa razelor solare. Potrivit unei credinţe antice,această piatră împiedica turmentarea cu vin.

314limba RomânăArgint lămurit – argint pur, de 24 karate.Aur ciocănit – metal preţios prelucrat prin tehnica repousse, prin modelareametalului cald sau rece pentru obţinerea anumitor forme: potire, candelabre,ulcioare etc.Aur de Ofir – aur adus din legendara Ţara Ofir greu de localizat din punctde vedere geografic, de aici era importat aurul în Egiptul Antic.Aur nativ – aur în stare naturală, cu impurităţi, fără luciu atractiv.Beril – mineral din grupul granaţilor. Denumirea provine de la germanul brille– ochelari, datorită faptului că în Evul Mediu varietatea incoloră (goshenit) erautilizată la confecţionarea lentilelor.Biser – mărgele mici din sticlă colorată, folosite la brodarea chipurilor sfinte,icoanelor, obiectelor decorative.Caboşon – inserţie de pietre pe o foaie de metal. Piatră concavă fără cute,poate fi rotundă, ovală, pătrată.Calcedonia – varietate de cuarţ cenuşiu, galben, verde, albastru, brun. Erafolosită ca piatră decorativă, fiind considerată piatra dragostei. Este denumită dupăregiunea Calcedon din Asia Mică.Carbuncul – denumire veche a granatului şi rubinului de culoare roşie.Chidar – mitra purtată pe cap de către preoţi, cusută cu aur, biser, ornatăcu pietre scumpe.Chihlimbar – răşină amorfă; culoarea: galbenă, roşie, portocalie, cafenie; apătruns în limba română din limba turcă, din persanul keh ruba – „fură paie”. Greciidenumeau chihlimbarul importat din Marea Baltică elektron, graţie proprietăţii salede a se electriza prin frecare, de unde derivă şi termenul actual de electricitate.Crisolit – varietate transparentă de olivină, cea mai mare piatra faţetată aremasa de 310 carate. Culoarea: verde, auriu, gălbui, brun, măsliniu. Se foloseşteîn giuvaiergerie încă din antichitate.Crisopraz – calcedonie transparentă verde-sinilie, verde-ca-mărul, verde-ca-iarbasau verde-smarald. Se utilizează la confecţionarea mozaicului,meselor, scaunelor, ca inserţii pentru bijuterii, la ornarea obiectelor de cult, avaselor bisericesti ş.a.m.d.Diamant – simbol al bogăţiei şi puterii. Pentru prima dată este atestat cu circa5000 de ani în urmă, fiind amintit în vechile poeme sanscrite. Pliniu cel Bătrân, încelebra sa lucrare Historia Naturalis, aduce informaţii despre diamant, care eradenumit de greci adamas, adică invincibil, de unde şi sinonimele sale – adamant,demant, diamant. Cu timpul forma adamas obţine o formă nouă, diamant, prin almas.Culoarea: gri, siniliu-palid, roz, verde, galben, portocaliu, de la cafeniu la negru,roşu sau incolor. Diamantul devenise în sec. XV simbol al puterii şi dragostei.Fildeş – materialul dintelui unor animale fosile (elefantul, rinocerul, morsaetc.). Se întrebuinţează la fabricarea bilelor de biliard, a statuetelor, brăţărilor.Gema – în prezent, în literatura de specialitate, termenul utilizat pentru desemnareapietrelor preţioase, fine şi ornamentale este acela de „gemă”, care provinedin limba latină (gemma – mugure, dar şi piatră preţioasă).Granat – mineral; în giuvaiergerie se utilizează câteva varietăţi (în total sunt30) cu aspecte decorative: almandin, pirop, grosular, spesartin, uvarovit, demantoid.Granat se consideră piropul şi almandinul. Culorile: roz, roşu, verde, galben,cafeniu, negru, auriu. Anterior, granatul purta numele de carbuncul (de la latinesculcarbo – cărbune).Habitus – forma cristalelor şi proporţiile sale poartă denumirea de habitus(din latină), care, în sens restrâns, înseamnă faţetele şi proporţiile cristalului.Hahont – rubin roşu-sângeriu, denumire veche, neutilizată.

Sacrul şi profanul 315Heliotrop – calcedonie de culoare verde-întunecată, cu pete roşii sau galbene,fără luciu. Se decolorează la razele solare. Este folosit ca piatră decorativă,apreciată mai ales pentru petele roşii. Dante menţiona heliotropul ca remediucontra intoxicaţiilor.Hiacint – varietate a zirconiului, de culoare rubinie sau roză, cunoscut înEuropa sub denumirea de hiacint; provine de la grecescul hiacinthos – floare albastră.În prezent, denumirea este ieşită din uz. Conform mitului grecesc, Hiacint(fiul regelui spartan) murise în luptă cu zeul Apolo, picăturile de sânge transformându-i-seîn pietre preţioase.Hiton, efod, hoşen, meil – haine preoţeşti, purtate la servicii divine.Inch – un inch este egal cu 2,5 cm., se foloseşte pentru evaluarea pietrelorscumpe.Iaspis – jasp, denumire veche, neutilizată.Jadeit – culorile: albă, toate nuanţele verdelui, negru, roz, brun, galben,violet, albastru. Popoarele civilizaţiilor americane (maya, olmecii, aztecii), consideraujadul mai scump decât alte pietre preţioase. Jadul era prelucrat şi în Indiaşi în China veche.Jasp – varietate opacă a cuarţului. Termenul derivă din limba greacă iaspis– pestriţ. Era folosit pentru confecţionarea vaselor, cutiilor, obiectelor decorative.În Egiptul Antic jaspul servea pentru confecţionarea amuletelor, sigiliilor, cartuşelorgravate; utilizat în gliptică, este întâlnit frecvent şi în atelierele de gravaredin Dacia Romană.Karat – unitatea care exprimă calitatea aliajelor confecţionate din metalepreţioase. Un karat reprezintă 1/24 metal fin la 24 părţi aliaj. Unitatea de măsură agreutăţii pietrelor preţioase este caratul – ct (care nu trebuie confundat cu karatulpentru metalele preţioase). Denumirea derivă de la cuvântul italian carato (respectiv– grecescul karation sau cuvântul arab qirat, care înseamnă roşcovă).Lapis-lazuli – până în Evul Mediu a fost desemnat prin termenul de safir,adică „piatră albastră”. Culoarea: albastru, albastru-violet, verzuie şi albastru-cenuşiu,cu pete. Lapis-lazuli de calitate înaltă nu are incluziuni. Se folosea şi pentruvopsele, mai ales în epoca Renaşterii.Malachita – cea mai populară piatră decorativă, graţie culorii verde-aprins.Se foloseşte pentru confecţionarea obiectelor decorative şi a oglinzilor. În EgiptulAntic se tăiau din malachită camee, amulete. Cu malachită au fost placate uşile,scaunele şi mesele la o Expoziţie Industrială din Londra din anul 1851. Denumireaprovine de la grecescul malahe sau malacos – moale.Mărgăritar – formaţie dură şi strălucitoare, extrasă din scoicile unor moluşteşi folosită la confecţionarea bijuteriilor; denumirea perlei în sec. XVIII-XIX.Nefrit – mineral, denumirea provine de la grecescul nephros – rinichi.Culoarea: verde-pal, galben-verzui, verde, verde-cenuşiu, mai rar – alb, siniliu,cafeniu. În credinţele vechi a primit, graţie proprietăţilor tămăduitoare, şialte denumiri – în Spania: piedra de hijada, savanţii îl numeau lapis nephriticus(piatră de rinichi).Onix – agat cu stratificare variată de diferite culori şi, respectiv, denumiri.Folosit în Roma Antică la confecţionarea mozaicurilor, în Egipt, Asiria, Babilon.Conform legendei, templul lui Solomon din Ierusalim nu avea ferestre, luminapătrundea în el prin pereţii construiţi din onix. Denumirea provine de la onihion /onihii – unghie.Opal – deşi nu face parte din minerale, lipsit de structură cristalină, esteconsiderat o piatră preţioasă importantă. Cel mai mare opal cunoscut până azi sepăstrează neprelucrat la Muzeul regal de Istorie Naturală din Viena, are 600 gr.

316limba Română(3000 carate). Denumirea derivă de la sanscritul upala, prin grecescul opallios, şidin latinescul opalus, cunoscut şi ca vitzitziltecapalt – piatra colibri, din pricina culorilorcare coincid cu cele ale penajului acestei păsări.Perla – material organic, de culoare albă, roză, galbenă, bleu, verde, brună,gri închis. Denumirea provine de la latinescul pirula – sferă, pară mică. În limbaromână i se mai spune „mărgăritar”, de la cuvântul latin margarita, care înseamnă„perlă”. Din antichitate este apreciată ca podoabă, simbol, talisman sau medicament,cunoscută şi bijutierilor egipteni, este amintită în Biblie, Talmud, Coran.Rubin – mineral din grupul corindonului (rubin şi safir), numele de corindonderivând de la cuvântul hindus kurand sau kuruvinda. Spre deosebire de diamant,de alte pietre, rubinul şi safirul se consideră pietre în exclusivitate asiatice, întrucâtcele mai faimoase exemplare provin din Asia. Culoarea: roşie, roz carmin. Cele maifrumoase rubine sunt comparate cu „sângele de porumbel”. Denumirea provine dela latinescul ruber – roşu, din care a derivat ulterior forma rubeus.Safir – culorile: albastru, violaceu, albastru-violaceu sau incolor, (leucosafir, dela grecescul lukos – alb), roz-portocaliu (padparadsha). Termenul de safir se referănumai la pietrele de culoare albastră, celelalte având alte denumiri. Derivă de la cuvântulbabilonean sipru, însemnând care zgârie, sau de la evreiescul vechi sappir.Sardonix – agat cu straturi drepte, paralele. Culorile: roşu-brun, cafeniu,alb, alb-albăstrui. În sardonix au fost tăiate unele camee: Capul Atenei, Adam şiEva, Edip şi Sfinxul, cameea Gonzaga. Denumirea provine de la îmbinarea a doitermeni sard şi onix. Termenii sard şi sardiu sunt sinonime.Smarald – verde intens, deseori mai scump decât diamantul. În secolul XVIspaniolii l-au adus din Columbia, care până în secolul XIX a fost unicul şi cel maiimporant furnizor. Denumirea derivă de la latinescul esmeraude şi grecescul smaragdos.E folosit din Antichitate la confecţionarea bijuteriilor, este montat în aur şi utilizatde romanii antici pentru mărirea imaginii, piatra preferată a reginei Kleopatra.Topaz – culorile: galben, portocaliu-brun, roz, verde, albastru deschis sauincolor. În vechime toate pietrele galbene erau denumite „topaz”. Termenul derivădin sanscrită (tupas – căldură), sau de la numele vechi al insulei Zebirget din MareaRoşie – Topazius.Turcoaza – denumită şi „peruzea”; culorile: albastru-deschis, bleu-verzui.Pliniu o numea callais, derivat din grecescul kalos lithos – piatră frumoasă. Estecunoscută în Egiptul Primei Dinastii, adusă aici din Arabia, Abisinia, Etiopia. Dinlimba persană firouse a derivat în română „peruzea”, prin intermediul limbii turce.Devine foarte populară în Epoca Renaşterii.Zirconiu – mineral, culoarea nu este întotdeauna uniformă; la lumina solarăse decolorează. Cristalele roşii-cafenii se decolorează şi se folosesc ca imitaţii adiamantelor, la fel şi zirconiul incolor. Denumirea provine de la cuvântul arab zercuinsau de la persanul zargun – auriu.NOTE1Biblia, Chişinău, 2004, Pilde, cap. 8, vers. 10-11.2Кунц Д. Ф., Мистические свойства драгоценных камней, Москва,2004, p. 307.3Смит Г., Драгоценные камни, Москва, 1980, p. 224.4Biblia, Chişinău, 2004, pag. 1414.5Kendalli Leo P., Diamante faimoase şi fatale, Bucureşti, 2003, p. 18.6Кунц Д. Ф., op. cit., p. 313.

Muzicologie 317Anastasia BURUIANUniversul armonical creaţieicomponistice alui Gheorghe DimaUniversul armonic al creaţieicomponistice a lui Gheorghe Dimase evidenţiază printr-un limbaj specificromantic, care exprimă o tensiunecontinuă, pasională. Armoniapresupune o multitudine de planurisonore, atenţia autorului fiind orientatăîn special spre partitura pianistică.În aceeaşi măsură, verticalitateaplanului sonor include partida vocală,astfel încât limbajul armonic nupoate fi delimitat de aceasta.1. Parametrul armonicÎncă de la primele lieduri, „cutrăsături stilistice proprii romantismuluigerman” 1 , linia melodică semulează pe un „acompaniamentdin care se degajă un dramatismintens” 2 , obţinut prin armonie şi formulecontrapunctice inspirate. Liedurilelui Dima „trădează, prin dinamicaînlănţuirilor armonice, profilulmelodic, precum şi concepţia asuprarelaţiei text–muzică, influenţaliedului schumannian (Şi dacă...,Somnoroase păsărele, De ce nu-mivii?, Biată inimă-nşelată), brahmsian(Dorinţa, Floricica şi fluturelul)sau wolfian (Trădare)” 3 .Universul tonal transmite mesajulpoetico-muzical prin anumitestileme: jocul tonal major-minor şirelaţiile de terţă.Paralelismul major-minor apareîn cântecele lui Dima într-o dublăvariantă: pe de o parte – filiaţia dinmuzica occidentală, tonal-funcţională(înţelegându-se aici, deopotrivă,relaţia de relativă şi de omonimăinversiune modală), iar pe de altăparte – originea folclorică a acestuidualism, caracteristic muzicii populareromâneşti. Este vorba de unprocedeu componistic ce marcheazădiferite ipostaze ale expresivităţii,prin care Dima realizează sintezadintre naţional şi universal, atingândmaxima maturitate a gândirii artistice.Compozitorul român – formatîn şcolile din Europa – demonstreazăcă are o concepţie clară asupraadaptării specificului naţional laformele universale, considerând armoniaclasică tonal-funcţională caparametru armonic de referinţă.Relaţia tonal-funcţională major-minoreste ilustrată elocvent deliedul Sub fereastra mândrei mele,în care apare relaţia de modulaţierelativă: din La major în fa # (diez)minor. Contrar tiparului clasic, conformcăruia piesa se încheie în tonalitateainiţială, finalul piesei rămâneîn fa # minor.Caracterul modal al armonieipoate fi identificat în special încântecele inspirate din folclor, din„cântecele populare” (Mugur, mugurel,Mândruliţă de demult etc.)şi „cântecele vechi româneşti”, influenţatede folclorul urban (O inimăîntristată, Scumpă, dragă copiliţă,

318Rămâi sănătoasă etc.). În toateaceste lucrări se remarcă talentulcompozitorului de a integra melosulpopular de tip major-minor înambianţa armonic-tonală cea maiadecvată.Privind lucrurile din aceastăperspectivă, muzicologul MirceaGherman identifică un exemplusugestiv pentru soluţiile inspiratepe care compozitorul le găseşte îngândirea armonică, pentru a integratonal melodii modale. „În Hop,ţurcă-furcă, melodie frigică, formatădin două secţiuni – a doua secţiunecu treapta a treia urcată, ceeace îi sporeşte caracterul oriental,trădează intense căutări pentru unacompaniament cât mai adecvat.Rezultatul este un acompaniamentîn la minor armonic, dar care, mergândmereu pe dominantă, capătăculoarea unui Mi major cu trepteledoi, şase şi şapte coborâte [...] Finalul– semnificativ – se termină totpe dominantă, adică pe mi ” 4 .În sfera elementelor modalese înscriu şi momentele cadenţialece pot fi interpretate modal, cum arfi cadenţa finală a liedului Biată inimă’nşelatăsau cadenţa dorică dindebutul Cântecului păstorului.Originalitatea şi specificulgândirii armonice a compozitoruluise manifestă şi în prima strofă dinHotărâre. Sub nota discantului pianuluiapar diferite tipuri de evoluţiearmonică. Procedeul este cunoscutîn nomenclatorul muzicologiei modernesub denumirea de „tehnicăa isonului”.În cântecele lui Dima universullimba Românăarmonic se subordonează planuluitonal, conceput în strânsă legăturăcu articulaţiile formei, după cumsubliniază şi Ana Voileanu-Nicoarăîn studiile sale 5 . Fiecare tonalitateeste purtătoarea unei anumite încărcăturiexpresive. Astfel, pot fiidentificate raporturi tonale extremde interesante ce se stabilesc întrestrofele liedurilor, prevalând relaţiade terţă, aşa cum este în liedul Stelele:strofa I Do major – strofa II laminor – strofa III Do major.O altă caracteristică a gândiriiarmonice a lui Dima este instabilitateatonală continuă, corelată cudiferite niveluri de cromatizare adiscursului armonic. Incertitudineatonală se obţine fie prin inflexiunimodulatorii succesive, fie prin dominantizareaacută a funcţiunilor,alături de preferinţa compozitoruluipentru culoarea tonalităţilor cumulte alteraţii la armură. Fluctuaţiatonală este intensificată şi prinmodulaţiile realizate, de obicei, întonalităţi foarte îndepărtate.În ceea ce priveşte scriituracromatică, aceasta include „juxtapuneride acorduri atât prin inversiunemodală, cât şi prin relaţii deterţă, acorduri alterate, cu preferinţăpentru acordurile ce conţin sensibila,artificială pentru terţa toniciimajore, adesea combinate cu majorularmonic şi modulaţia cromaticăcontinuă, expresie a romantismuluitârziu” 6 . Printre cele mai frecventeacorduri pot fi enumerate: treaptaa IV-a cu terţa coborâtă (Dorinţa,De ce nu-mi vii?), succesiunile deacorduri de septimă, nonă, decimă,

Muzicologie 319cu note melodice alterate, pasajelecromatice de tip passus duriusculusarmonizate corespunzător (mai alesîn bas). Sunt evitate cadenţările petreapta I a tonalităţii, în locul căroracompozitorul preferă cadenţeledeschise pe treapta a V-a, a IV-a,a VII-a, evitând, astfel, şi cadenţaîn secţiunile mediene.Liedul Se bate miezul nopţiipe versuri de Mihai Eminescu estereprezentativ pentru gândirea armonicăa compozitorului.Prin complexitatea limbajuluiarmonic şi prin „înlănţuirile acordiceneconvenţionale” 7 , liedul Trădareaminteşte universul sonor al luiRichard Strauss. El are la bază unmotiv armonic ce apare în fiecaremăsură, generând o evoluţie armonicăinedită.2. Scriitura pianisticăAcest tip de scriitură relevăpotenţialul complex al valenţelorarmonice ale pianului, al ambitusului,al spectrului dinamic şi timbralfoarte variat. Departe de a fi doar unsimplu acompaniament, partida pianisticăeste cea care, prin complexitateascriiturii, scoate în evidenţăsensurile multiple ale melodiei dinpartida vocală. Preocupările compozitoruluiconverg, sub acest aspect,spre ilustrarea sonoră a ideilorpoetice şi amplificarea prin sunet asemnificaţiilor lor.În general, creaţia pianistică alui Dima se caracterizează prin predilecţiapentru scriitura arpegiată,de figuraţie armonică sau ostinato-uriarmonico-ritmice, cu irizări cromatice,pentru polifonia latentă caresubliniază melodia vocală.Gradul de complexitate alscriiturii variază de la simple pasajeacordice omofone, austere, până lamomente expresive de virtuozitatespectaculoasă.3. Relaţia voce – pianCercetarea universului sonorarmonic al unui compozitor esteimportantă atât pentru muzicologie,pentru cunoaşterea şi trasareacoordonatelor stilistice ce definesccreaţia compozitorului, cât şi pentrustilistica interpretării muzicale.Stilistica interpretării muzicale esteo ramură relativ nouă şi puţin studiatăîn muzicologie. Demersurilede interpretare a liedului românescar putea porni de la cântecele luiGheorghe Dima – creatorul lieduluiromânesc modern.Spectacolul vocal-cameral,interpretarea unui lied, „presupuneunitatea indisolubilă dintre cei doiparteneri – solistul vocal şi acompaniatorulpianist, unitate ce înseamnă,pe lângă multiple cunoştinţemuzicale, bun gust şi respect faţăde valorile artistice” 8 . Prin urmare,toate etapele de abordare a uneipartituri sunt valabile şi se impuna fi parcurse deopotrivă de solistulvocal şi de pianistul acompaniator,în efortul comun de a-şi „armoniza”concepţiile individuale asupralucrării.Liedul reflectă lumea în fiecaresunet care poate fi explorat lamaximum, atât de acompaniator,cât şi de cântăreţ, pentru a pune

320în cauză expresivitatea şi sublimulartei muzicale.Acompaniamentul pianistic alliedurilor reprezintă „decorul” sonorîn care compozitorul plaseazămelodia vocală, capabil să evidenţiezeimaginile şi mesajul artistic.Parametrul armonic (în cazul liedului– apanajul exclusiv al pianului)devine astfel o coordonată esenţialăa universului sonor pe care îlplăsmuieşte compozitorul.Muzica vocală şi cea instrumentală,în creaţia de cântece alui Gheorghe Dima, constituie, prinperfecţiunea dată de unitatea lor,esenţa şi echilibrul genului reprezentat.Aceste două componentecreează un dialog al liniilor melodice,contribuind la elaborareaunei anumite atmosfere sonore,la construirea gradaţiilor dinamiceşi tensionale conforme cu intenţiacompoziţională. „Cantabilitatea ţesăturiivocale, care vădeşte o datăîn plus experienţa de cântăreţ delied a lui Gheorghe Dima, invenţiamelodică, o fantezie potenţată deechilibrul şi regulile formei, plasticitateaimaginilor, lirismul exprimat întuşe sonore calde, dar şi momentelede tensiune dramatică subliniateprin turnuri armonice şi schimbăridinamice sugestive, expresivitatealimba Românăacompaniamentului pianistic constituietrăsături evidente ale creaţieivocale miniaturale” 9 .Compoziţiile lui GheorgheDima îi legitimează calitatea decreator de lied romantic românescşi statutul de precursor strălucital şcolii muzicale naţionale româneşti.NOTE1Gherman, Mircea, GheorgheDima – Aspecte ale creaţiei de lied, în revistaMuzica, nr. 1, ianuarie 1973, p. 5.2Idem.3Mihuţ, Anca Daniela, Contribuţiila istoria liedului românesc, teză dedoctorat, Academia de muzică „Gh.Dima”, Cluj, 2004, p. 132.4Idem, p. 7.5Voileanu-Nicoară, Ana, Un înfăptuitor:compozitorul Gheorghe Dima,în Societatea de Mâine, Cluj, nr. 5, 15III 1931; G. Dima. Viaţa. Opera, Bucureşti,1957; Chipuri şi mărturii, Bucureşti,1971.6Turk, Hans Peter, Particularităţiarmonice în liedurile lui GheorgheDima, în Lucrări ştiinţifice ale cadrelordidactice, vol. I, Cluj, 1980, p. 102.7Turk, op. cit., p. 103.8Naie, Lăcrămioara, Arta acompaniamentuluide operă şi lied – eseu,Iaşi, 1997, p. 35.9Mihuţ, Anca Daniela, op. cit.,p. 132-133.

Pro didactica 321Constantin ŞCHIOPUModurile de expunereîn discursul literarÎn cadrul orelor de literatură, modurile de expunere formează obiectulunor discuţii aparte (în clasele de liceu) sau se constituie ca parte componentăa unor interpretări ale textelor artistice (în clasele de gimnaziu).Înţelegerea corectă a statutului fiecărui mod de expunere (descrierea, naraţiunea,dialogul, monologul) este importantă nu numai pentru realizareaanalizelor şi comentariilor cerute de curriculumul şcolar, ci şi pentru procesullecturii.Având în vedere că naraţiunea, descrierea, dialogul, monologul suntprocedeele fundamentale prin care scriitorul îi comunică cititorului un mesaj,profesorul va insista asupra abordării mai multor aspecte ce vizeazănatura, tipologia şi funcţiile fiecărui mod de expunere. Respectiv, se impuneo distincţie între naraţiune şi descriere, pe de o parte, şi dialog, monolog,pe de altă parte. Primele două moduri aparţin vocii naratorului, în timp ceal treilea şi al patrulea reprezintă vocile personajelor. Distincţia se cere făcutăşi între descriere şi naraţiune, deşi ambele aparţin aceleiaşi voci – anaratorului.Sinonimă într-un anumit sens cu povestirea, naraţiunea este un modde expunere constând în relatarea succesivă a faptelor, întâmplărilor şievenimentelor. Descrierea poate fi definită simplu şi eficient prin raportareala naraţiune: fără a conţine în mod necesar o acţiune în care ar fi implicatepersonaje, ea constituie un procedeu literar care înlesneşte reprezentareaplastică şi sugestivă a particularităţilor esenţiale ale obiectelor, personajelor,fenomenelor etc.Dacă acceptăm ideea că orice operă în proză reprezintă lumea (sauun crâmpei semnificativ al acesteia), observăm că un scriitor urmează,prin vocea naratorului (care uneori coincide cu a unuia dintre personaje,alteori fiind obiectivă şi impersonală, în proza modernă putând fi identificaţimai mulţi naratori – de exemplu în Patul lui Procust de Camil Petrescu),două direcţii fundamentale prin care îi transmite cititorului un mesaj înlegătură cu lumea pe care o imaginează: el relatează ce se întâmplă îninteriorul acestei lumi sau prezintă diverse aspecte ale acesteia (personaje,spaţii, peisaje etc.). Funcţionarea naraţiunii şi a descrierii poate fideci concentrată în sensul verbelor a relata şi a prezenta. „Există douăordini de fapte, unele permanente şi simultane, altele pasagere şi succesive.Primele furnizează elementele descrierii, celelalte – pe acelea

322limba Românăale naraţiunii”, sublinia cercetătorul A. Egli. De aici rezultă o distincţie deprincipiu între narativ şi descriptiv, pe care trebuie s-o sesizeze eleviiîntr-un demers analitic, distincţie ce se poate exprima prin opoziţia dinamic– static. Astfel, în analizele ce urmează a fi efectuate, elevii vorremarca faptul că naraţiunea înregistrează transformări permanente, urmândo anumită evoluţie a faptelor, în timp ce descrierea consemneazăstări, marchează sincope în acţiune.Cercetarea operei literare din perspectiva narativităţii presupune,în mod obligatoriu, analiza acţiunii. Or, după Constantin Parfene,analiza acţiunii, ca element al construcţiei narative şi dramatice, urmăreşte:1. Faptele şi coordonatele lor spaţio-temporale, acestea implicând:a) evenimentele (Sunt inventate ori povestite de alţii autorului? Sunt reale,deformate, retrospective? Din ce domeniu fac parte: istorie, familie, ştiinţăetc.?); b) ordinea faptelor (mobilul intrigii: ciocnirea a două destine, caractereetc.; incidentele care încetinesc sau accelerează acţiunea; modul dedesfăşurare a acţiunii sub aspect calitativ: rapidă, lentă, aşteptată, neaşteptată,suspans etc.); unităţile de acţiune, loc, timp (una sau mai multeacţiuni, paralele sau intercalate; perspectiva autorului (punctul de vedere);unghiul lui de percepţie: de aproape, de departe, de sus, de jos etc.; ordinecronologică ori acronie);2. Personajele: a) substanţa umană, b) mijloacele de exprimare asubstanţei umane, c) tipologia personajului (romantic, realist, clasicist etc.),d) semnificaţiile general-umane.Aşadar, având acest algoritm, profesorul va putea stabili destul deuşor obiectivele operaţionale ale interpretării textului literar.Analiza acţiunii impune, de asemenea, mai ales în clasele de gimnaziu,identificarea etapelor ei (expoziţiunea, intriga, desfăşurarea, punctulculminant, deznodământul). Pot fi aplicate în acest scop diverse tehnici delucru şi forme de organizare a activităţii elevilor. Optând, de exemplu, înprocesul studierii nuvelei Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi (clasaa XI-a), pentru activitatea în grupuri, profesorul le poate propune elevilorurmătoarea sarcină:1. Nuvela are o structură armonioasă. Împărţiţi-vă în câteva grupuri şi:a) urmăriţi expoziţiunea operei, determinaţi particularităţile ei (grupul I);b) demonstraţi că întâlnirea lui Lăpuşneanul cu boierii la hotar constituieintriga nuvelei (grupul al II-lea);c) arătaţi în ce constă conflictul, selectaţi pasajul semnificativ; determinaţitipul de conflict (grupul al III-lea);d) identificaţi punctul culminant al acţiunii; extrageţi pasajul respectivşi motivaţi-vă opţiunea (grupul al IV-lea);e) identificaţi deznodământul (grupul al V-lea)Profesorul mai poate recurge la o sarcină care îi va ajuta pe elevi săsurprindă caracteristicile fiecărui element al acţiunii:

Pro didactica 3232. Identificaţi în operă elementele solicitate / indicate şi completaţispaţiile libere în schema dată:ExpoziţiuneaIntrigalocul desfăşurării acţiunii: ................................timpul desfăşurării acţiunii: ................................participanţii la acţiune: ................................faptul / întâmplarea ce a modificat starea deechilibru în situaţia iniţială:..............................................................................Desfăşurarea întâmplările care se succed: .............................PunctulculminantDeznodământulmomentul cel mai tensionat al acţiunii:..............................................................................evenimentul care încheie acţiunea:..............................................................................Menţionăm că elevii vor rezolva, iniţial, sarcinile din partea dreaptă aschemei. Ulterior, vor fi formulate concluziile de rigoare vizavi de caracteristicilede bază ale fiecărui element al acţiunii.Altă tehnică accesibilă şi atractivă pentru elevi, care poate fi utilizatăeficient la predarea temei respective, este „mâna oarbă”. Conform proceduriide aplicare, textul, care trebuie să fie de proporţii mici (1-1,5 pagini)şi necunoscut elevilor, se împarte în mai multe secvenţe, astfel încât fiecarebucată să reprezinte un element al acţiunii. Elevii sunt organizaţi îngrupuri alcătuite dintr-un număr de membri egal cu numărul de secvenţeale textului. Fiecare elev din grup primeşte câte un fragment (profesorul vaavea grijă să pregătească din timp fişele necesare pentru activitate). Dupălectura individuală a fragmentelor, grupurile încearcă să reconstruiascătextul, respectând câteva condiţii de bază: nimeni nu are dreptul să se uiteîn fişa colegului său; textul va fi refăcut doar pe baza reproducerii orale. Înprocesul de refacere a textului elevii se vor ghida după următoarele repere,propuse de profesor: a) secvenţa I reprezintă situaţia iniţială, indicând timpul,locul şi participanţii acţiunii; b) secvenţa a II-a conţine o întâmplare cemodifică starea de echilibru din situaţia iniţială; c) în secvenţa a III-a suntrelatate întâmplări într-o anumită ordine; d) în secvenţa a IV-a este relatatcel mai tensionat moment al acţiunii; e) secvenţa a V-a reprezintă situaţiafinală şi include întâmplarea care încheie povestirea. După o discuţie încadrul grupurilor, în urma căreia va fi precizată ordinea secvenţelor, eleviivor „lipi” fişele şi vor citi textul refăcut. Ulterior, se trece la etapa de definirea elementelor acţiunii, fiecare elev argumentând de ce fragmentul luireprezintă un anumit element al acţiunii.Pot fi utilizate în procesul studierii elementelor acţiunii şi exerciţiile decreativitate. Menţionăm doar câteva dintre ele: 1. Imaginaţi-vă că a doua

324limba Românăetapă a acţiunii (cauza care modifică situaţia iniţială) din nuvela AlexandruLăpuşneanul dispare. Povestiţi cum s-ar derula acţiunea în acest caz;2. Schiţaţi o bandă desenată în care să surprindeţi cele mai importantemomente ale acţiunii operei; 3. Rescrieţi nuvela Alexandru Lăpuşneanulîncepând cu deznodământul (ori cu punctul culminant); 4. Realizaţi o scurtăcompunere în care veţi imagina ce s-a întâmplat cu personajele Veveriţă,Spancioc şi Stroici după ce au fugit din ţară odată cu venirea la putere a luiLăpuşneanul. În ce element al acţiunii veţi include textul scris de voi?Conform unei clasificări realizate de Jean-Michel Adam şi FrançoiseRevaz, descrierea poate fi de mai multe feluri: descrierea persoanelor (portretmoral, portret fizic, portret al unui tip sau caracter), descrierea lucrurilor,descrierea locurilor (topografie), descrierea timpului (cronografie), descriereaanimalelor, descrierea plantelor. Conform opiniei acestor cercetători, scriitorulse poate limita la următoarele operaţiuni descriptive de bază: 1. Denumireaobiectului descrierii (întregul); 2. Fragmentarea întregului (a) în părţi(b); 3. Evidenţierea proprietăţilor sau calităţilor întregului (a), ori ale părţilorcomponente (b); 4. Situarea spaţială (relaţii de contiguitate între indivizi capabilide a deveni la rândul lor obiectul unei proceduri descriptive); 5. Situareatemporală a lui (a) într-un timp istoric ori individual; 6. Asimilarea comparativăsau metaforică ce permite descrierea întregului (a) şi a părţilor acestuia (b),punându-le în relaţie analogică cu alte obiecte; 7. Întregul (a) şi părţile sale(b) pot fi re-numite de-a lungul sau la sfârşitul descrierii.Bazându-se pe aceste repere teoretice, profesorul le va sugera elevilornu doar să identifice descrierile şi să determine tipul acestora (operaţiefrecventă în activitatea şcolară de analiză a operei), ci să dezvăluiefuncţiile semantice ale descrierii, obiectiv care rămâne, din păcate, în afarademersului analitic şcolar. Or, examinând descrierile din punctul de vedereal funcţiilor semantice, elevii vor găsi răspuns la următoarele întrebări:„De ce anume în acest moment al acţiunii autorul recurge la descriere?”,„Ce relaţie există între descriere şi naraţiune?”, „Ce rol joacă descrierearespectivă în transmiterea mesajului?”, „Ce punct de vedere exprimă naratorul/ personajul faţă de cele descrise şi în ce măsură descrierea respectivăprecizează anumite lucruri?”. În ceea ce priveşte funcţiile pe carele îndeplinesc descrierile într-o naraţiune, Jean-Michel Adam şi FrançoiseRevaz au identificat funcţia reprezentativă sau diegetică (de a construi lumea),funcţia expresivă (semnalarea unui punct de vedere al naratoruluisau al personajului-descriptor), funcţia narativă (anticiparea evoluţiilor viitoare,sublinierea progresiei unei intrigi). Analizând, de exemplu, peisajulromantic nocturn din Scrisoarea III de Mihai Eminescu ca secvenţă descriptivăcu funcţie narativă, elevii vor observa că în această secvenţă estescos în evidenţă visul sultanului. Descrierea copacului a cărui „umbră uriaşăorizontul îl cuprinde” reprezintă un preludiu a ceea ce urmează: împărăţiasultanului „an cu an tot mai largă se sporeşte”, el reuşind să ajungă „până-nDunăre”. Având funcţii expresive, descrierea lui Mircea cel Bătrân şi cea asultanului contribuie la exprimarea unui punct de vedere al autorului-nara-

Pro didactica 325tor faţă de personaje (admiraţie faţă de domnitorul român şi atitudine negativăfaţă de sultan).Dincolo de aceste funcţii de bază, descrierea mai poate fi folosită într-onaraţiune pentru: a) a crea cadrul sau atmosfera în care vor avea loc evenimentelerelatate (de regulă – la începutul naraţiunii); b) a crea o pauzăîn ritmul desfăşurării acţiunii, indicând modificarea cadrului în care esteplasată acţiunea şi / sau conturând portretul unui personaj (pe parcursulacţiunii); c) a surprinde cadrul în care se încheie acţiunea (la sfârşitul naraţiunii);d) a crea impresia de verosimilitate a lumii plăsmuite; e) a includeunele elemente cu valoare simbolică. Astfel, în procesul analizei fragmentuluide la începutul romanului Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu(„Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă, spânzurătoareanouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangulspre câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. [...] În dreapta eracimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca laparadă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începeacimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fărăpoartă, ca şi cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo şi nicin-ar mai vrea să intre nimeni [...] Un vânt tomnatic, umed şi trist, începu săbată dinspre satul ameţit de ceaţă, aducând gemete înăbuşite. Din văzduhulcenuşiu picura atâta pustietate...”), elevii vor remarca faptul că descriereaeste folosită de autor cu scopul de a crea, în primul rând, atmosfera,cadrul în care se va produce spânzurarea lui Svoboda, dar şi de-a includeelemente cu valoare simbolică pentru întreaga acţiune şi pentru mesajulromanului (ştreangul, cimitirul, vântul tomnatic umed şi trist, ceaţa care a„ameţit” satul). Sarcinile pe care profesorul le-ar putea formula şi propuneelevilor sunt următoarele:1. Precizaţi dacă descrierea în cauză este: a) peisagistică; b) portretistică;c) a proceselor psihologice; d) a unui cadru social.2. Extrageţi din text şi notaţi elementele descrise şi figurile de stil folosite.3. Determinaţi tipul imaginilor, având următoarele repere: a) imaginivizuale; b) auditive; c) motorii; d) olfactive.4. Identificaţi epitetele cromatice.5. Atmosfera creată cu ajutorul elementelor descrise este: a) deprimantă;b) senină; c) de monotonie; d) macabră; e) altă părere. Motivaţi.6. Ce rol are descrierea respectivă? Alegeţi din următoarele varianteşi argumentaţi opţiunea:a) creează cadrul acţiunii;b) accelerează dinamica evenimentelor;c) creează o pauză în succesiunea evenimentelor;d) introduce un moment de suspans;e) contribuie la conturarea portretului unui personaj;f) oferă cititorului elemente cu valoare de simbol.7. Ce impresii produce descrierea asupra cititorului?

326limba Română8. Analizaţi fragmentul, referindu-vă la relaţia dintre imaginea de ansambluşi detalii. Formulaţi concluziile de rigoare.9. De ce autorul a dat preferinţă anume acestor detalii?Cercetând acest fragment-descriere de la începutul romanului, profesorulnu va rata ocazia de a le propune elevilor şi următoarea descrieredin finalul lui: „...Plecă puţin capul şi, aproape de picioare, văzu pământuldeschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă şi lutul era azvârlitnumai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălţându-sedeasupra tuturor, ca şi cum el ar fi trebuit să... În stânga, la margineagropii, un coşciug de brad, gol, descoperit... Capacul cu o cruce neagrăla mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria cu slovestrâmbe: Apostol Bologa...”.Analiza în plan comparativ a acestor două descrieri îi va ajuta pe elevisă constate că acţiunea romanului se încheie cu acelaşi cadru sinistru, căreapar simboluri ale morţii (coşciugul, crucea), evidenţiindu-se gravitateaproblemei abordate: destinul dramatic al intelectualului român din Ardealîn perioada primului război mondial.În orice nuvelă, roman sau povestire fragmentele descriptive şi celenarative se succed într-un mod specific, alcătuind o ţesătură care conferăoriginalitate stilistică şi compoziţională. Relaţia dintre dinamic şi static poatefi ilustrată şi prin următoarele distincţii: o proză în care predomină, camod de expunere, naraţiunea are un ritm mai alert şi creează o stare detensiune mai puternică (de pildă, în romanul Răscoala de Liviu Rebreanu,care reflectă întâmplări marcante din viaţa unei societăţi), în timp cetextele bazate preponderent pe descriere au un ritm mai lent, uneori maigreoi, creând însă o atmosferă specifică. Să precizăm că şi în operele încare predomină fragmentele descriptive există o anumită tensiune datoratăatmosferei care se instalează treptat tocmai ca urmare a descrierii.Pentru a o sesiza, elevii-cititori trebuie obişnuiţi cu o lectură interiorizată,să acorde atenţie tuturor nuanţelor. În acest context se impune o observaţiefundamentală: naraţiunea şi descrierea sunt două entităţi inseparabileîn operele literare. Pentru a relata întâmplări, scriitorul trebuie să-i deacititorului câteva repere spaţiale, să-i ofere o imagine concretă a eroilor,iar faptul acesta impune utilizarea elementelor descriptive. Cunoaştereamodului în care funcţionează relaţia dintre descriere şi naraţiune estenecesară pentru realizarea unei lecturi adecvate şi pentru detectareasemnificaţiilor operei.Ca moduri de expunere, dialogul şi monologul contribuie la transmitereamesajului operei literare. În cazul dialogului, definit ca mod de comunicareîntre două sau mai multe persoane, vor fi identificate, în primul rând,funcţiile lui în naraţiune, natura şi semnificaţiile replicilor, ca intervenţii alepersonajelor în actul comunicării. În urma diverselor analize, elevii vor puteadistinge un dialog cu funcţie informaţională (interlocutorii emit şi recepteazăalternativ informaţii), unul cu funcţie narativă (interlocutorii prezintă un firepic), cu funcţie dramatică (replicile apar ca ciocniri de idei), cu funcţie fatică

Pro didactica 327(replicile par a fi gratuite, având doar rolul de a menţine contactul). Relevareatipului de replici (metaforică, sentenţioasă, spirituală, ilogică, ermetică,agramată, cu subtext, ambiguă, ludică etc.) va permite identificarea tipuluiuman pe care-l reprezintă un personaj ori altul. Astfel, conflictul psihological lui Manole din drama Meşterul Manole de Lucian Blaga, declanşat decultul vieţii şi de patima creaţiei, trăsături prin care se defineşte personajul,poate fi sesizat de elevi tocmai prin analiza replicilor acestuia, rostite într-unmoment de maximă tensiune interioară. Profesorul va selecta din text replicilecele mai semnificative ale protagonistului („Cine-mi dărâmă zidurile?”,„Care voinţă nu s-ar clătina?”, „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?”,„Jertfa asta de neînchipuit cine o cere?”, „Mi-e aşa de greu, părinte!”, „Ajută-mă,cuvioase! O câte piedici, câte împotriviri!”, „Pământul se-mpotriveşte:Jertfeşte!”, „Lăuntric un demon strigă: Clădeşte!”), solicitând elevilor să leraporteze la stările sufleteşti ale lui Manole. Analiza următoarei replici a luiManole adresată Mirei („De-atâtea ori ai fost căprioară neagră când suiaidrumul la noi. De-atâtea ori ai fost izvor de munte când coborai de la noi.Acum eşti aici încă o dată: nici căprioară, nici izvor, ci altar. Altar viu întreblestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care l-am învins”) va scoate înevidenţă metafora femeie-biserică, prezentă în dramă.În ceea ce priveşte monologul, atenţia elevilor trebuie concentratăasupra relevării tipurilor acestuia (discurs al unei persoane, declaraţie depresă privind un anumit eveniment, argumentarea unei opinii, povestire oralăa unei întâmplări, confesiune) şi, desigur, asupra rolului lui în naraţiune(formă narativă prin intermediul căreia personajele îşi analizează propriilestări, informează, încearcă să convingă ascultătorul). Nu vor fi neglijate niciformele de monolog: interior sau adresat.Care alte tehnici de lucru se impun în procesul de interpretare a opereiliterare din perspectiva modurilor de expunere?O cale accesibilă tuturor şi în acelaşi timp instructivă este „experimentulde gândire”. Conform acestui procedeu, elevii sunt solicitaţi săintervină în text, introducând ori eliminând secvenţe de monolog (de dialog,de descriere, de naraţiune). Ulterior, vor compara textul autorului cucel modificat, vor comenta schimbările făcute, precizând rolul moduluide expunere utilizat. În continuare, se poate insista pe următoarele întrebări:„De ce autorul n-a recurs (a recurs) în acest moment al acţiuniila modul de expunere respectiv? Care sunt efectele modificărilor operateîn text (dacă se renunţă la modul de expunere utilizat de scriitor înacest fragment ori este introdus alt mod de expunere în secvenţa respectivă)?Stabiliţi scopul comunicării personajelor în dialogul introdusde voi în fragment”.Ca tehnică de lucru utilizată în procesul studierii modurilor de expunere,„imaginaţia ghidată” de descrierea peisagistică ori de cea de interiorcontribuie la relevarea funcţiilor descrierii, la surprinderea atmosferei createcu ajutorul detaliilor, la dezvoltarea creativităţii şi imaginaţiei.Modalitatea de aplicare a procedeului este următoarea:

328limba Românăa) prin analiza fragmentului, identificându-se detaliile relevante şi determinându-seatmosfera creată de acestea;b) profesorul formulează, pentru toţi elevii, următoarea sarcină: „Imaginaţi-văcă vă aflaţi în cadrul natural (ori de interior) descris de autor. Cumvă simţiţi în acest cadru? De ce natură sunt emoţiile voastre? Ce aţi vreasă schimbaţi în acest cadru natural (de interior) ca să vă simţiţi mai bine?De ce autorul a optat pentru această descriere? Cum s-ar simţi oricarealtul dintre colegii voştri, fiind prezent în cadrul descris?”;c) elevii îşi citesc textele;d) se formulează concluzii despre starea de spirit creată cu ajutoruldiferitelor elemente despre rolul descrierii în naraţiune etc.În procesul studierii modurilor de expunere poate fi utilizat şi exerciţiulde reconstituire a unor replici ale personajelor. Astfel, înainte de a analizadialogul dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid (Scrisoarea III de Mihai Eminescu),elevii vor propune mai multe variante de replici ca răspuns la următoarelecuvinte ale domnitorului român: „..Cât suntem încă pe pace, euîţi zic: Bine-ai venit! / Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; /Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, / Ori vei vrea să faci întoarsăde pe-acuma a ta cale, / Să ne dai un semn şi nouă de mila Mărieitale...”. Antrenaţi într-un astfel de exerciţiu, elevii vor constata că, iniţial,dialogul dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid are un caracter pur informaţional(– Ce vrei tu? / – Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-arvrea să vază pe măritul împărat), pe parcurs căpătând funcţie epică (interlocutoriiprezintă un fir epic: Baiazid relatează despre marile sale biruinţe,Mircea cel Bătrân – despre vitejia şi dragostea de ţară a poporului român).Analiza antitezelor din replicile personajelor va scoate în evidenţă a treiafuncţie a dialogului dintre cei doi – cea dramatică. Profesorul poate apela şila exerciţiul comparării: elevii vor confrunta variantele replicilor lor cu celedin opera literară studiată.Cele patru moduri de expunere sunt separabile doar teoretic. În procesulanalizei, cercetarea acestora trebuie corelată. Nu identificarea şi inventariereaelementelor sunt importante, ci cunoaşterea funcţiilor lor esteticeşi a contribuţiei la sporirea valenţelor artistice ale operei.Bibliografie1. Jean-Michel Adam, Françoise Revaz, Analiza povestirii, Institutul European,Iaşi, 1999.

Tezaur 329Maria Trofimovo cartedespre datinilenoastreVolumul Din datina Basarabiei,publicat în 1936 de cătreprofesorii de limba română OlimpiuConstantinescu şi Ion Stoian,conţine informaţii despre tradiţiilepopulare din zonele Orhei, Tighina,Hotin, Lăpuşna (cel mai bine prezentată),Cahul, Soroca, CetateaAlbă. Lucrarea făcea parte dintr-unproiect mai amplu, pe care profesoriiîşi propuseseră să-l realizezecu ajutorul elevilor: editarea unormonografii ale oraşelor şi „mai alesale satelor” (proiect care nu a fostrealizat) [1, p. 227].Autorii cărţii scriau în Cuvântulînainte: „Dând la lumină aceastăculegere de datini, credinţe şisuperstiţii ale poporului român dinBasarabia, am fost călăuziţi de omare dragoste faţă de neamul nostruşi admiraţie faţă de respectullui pentru tradiţia străbună. Datinileşi credinţele strămoşeşti sunt perledeşirate şi rătăcite prin toate ungherele.Se cuvine ca să le cântăm, săle înşirăm spre a forma salba demărgărint, cu care să împodobimfiinţa neamului” [2, p. 5].Profesorii Olimpiu O. Constantinescuşi Ion I. Stoian şi-aupropus să readucă în memorie şisă valorifice o moştenire culturalăautentică. Prin această lucrare eile sugerează, mai ales celor carelocuiesc în sate, să respecte datinileşi credinţele străbune. Iar celorcare locuiesc la oraşe le adreseazăurmătorul îndemn: „Readuceţiaceste datini în căminurile voastreşi în viaţa voastră de toate zilele.Le veţi reînvia şi restabili în drepturilelor în oraşe, precum ele suntstabilite şi se păstrează neştirbitela sate. Aşa şi numai aşa vom servineamul nostru cu folos şi vom putealăsa neştirbită comoara străbună”[2, p. 3-4].Autorii cărţii evocă cele maifrumoase obiceiuri autohtone, dintrecare unele au dispărut. Ei leamintesc cititorilor că „obiceiurilestrămoşeşti îi plac românului, le iubeşte,nu le schimbă şi uneşte demulte ori sufletul lor cu sufletul luiînsuşi şi din întreţeserea aceastase naşte poezia” [2, p. 7].

330Chiar din primele zile ale postului,tinerii începeau pregătirilepentru sărbătoarea Crăciunului.Flăcăii învăţau colindele îndrumaţi deun staroste (persoana care cunoşteacele mai multe colinde). Autoriicărţii spun că rolul starostelui eraspecific şi poporului german. PetreŞtefănucă însă afirma – la apariţiacărţii Din datina Basarabiei – că„starostele cetelor de colindătoride la Crăciun şi Anul Nou nu e imitaţiede la coloniştii nemţi din sudulBasarabiei, după cum cred autorii.Obiceiul se întâlneşte şi în satele româneştide pe valea Nistrului de Jos(judeţele Tighina şi Cetatea Albă),unde colindătorii îşi aleg un starostesau cămăraş, care să-i conducătot timpul cât umblă cu colindatul.Obiceiul cetelor cu staroste sau cămăraşe foarte vechi în aceste sateşi nu trebuie numaidecât să vedemo influenţă de la nemţi. Obiceiulexistă şi la ucraineni, însă la aceştiastarostele se numeşte birioza”[3, p. 117].Copiii începeau să umble cuPluguşorul în unele sate chiar îndimineaţa ajunului de Anul Nou şicontinuau până seara. Uneori, astăzi,flăcăii „hăiesc” toată noapteaAjunului de Anul Nou până în dimineaţaprimei zile a anului, cedândlocul copiilor mici, care merg dejacu „Semănatul”, urând sănătate,noroc şi belşug.O. Constantinescu şi I. Stoianrelatează şi despre o altă sărbătoareimportantă pentru toţi românii– Învierea Domnului. În dimineaţazilei de Paşti toţi spun: Hristos aînviat! şi răspund: Cu adevărat a înviat!După ce ajung cu pasca sfinţităacasă, se pune într-un vas cu apălimba Românăun ou roşu, unul alb şi o monedă.Explicaţia precreştină a acestui obiceieste că „obrajii să se înroşeascăca oul roşu, sănătatea să stăpâneascătot timpul corpul, bogăţiasă se reverse din belşug asupraacelora ce se vor spăla cu apa încare s-a pus banul, iar curăţenia sufletească,simbolizată prin oul alb,să desăvârşească moraliceşte fiinţabunului creştin” [2, p. 83-84]. Existăşi o explicaţie creştină. Oul roşu şibanul amintesc de sângele lui IsusHristos şi de vinderea lui către ceice l-au răstignit.Pe la mijlocul deceniului alpatrulea al secolului trecut, în timpulsărbătorii de Paşti exista unobicei care în unele regiuni a dispărut.În cele trei zile de sărbătoarecopiii luau câte o trăistuţă, pecare o puneau pe umăr, şi un băţ,ca să se apere de câini, şi umblaupe la casele oamenilor cu „Hristosa înviat!”. După ce li se răspundea„Adevărat a înviat!”, primeaucozonac, bomboane, ouă roşii şibani. Cei mai mari umblau numaipe la rude. Ouăle primite de la naşierau păstrate aparte timp de un an,ceea ce însemna că persoana carele-a primit va avea noroc. Colindatulacesta, pe lângă denumireade „Umblarea cu Hristos a înviat,poartă şi denumirea de Umblatulde-a ouăle sau Umblarea cu Învierea”[2, p. 85].În zilele de sărbătoare flăcăiişi fetele petreceau la horă. Hora sefăcea în mijlocul satului, unde eraconstruit şi un scrânciob. Flăcăul îşidădea în scrânciob fata iubită, iaraceasta îi oferea în dar ouă vopsitesau încondeiate.Un alt obicei, întâlnit în trecut

Tezaur 331la această sărbătoare, era Vălăritul:„Flăcăii porneau cu lăutarii pela casele unde se adunau cumpăniişi duceau cu ei o pască cu treiouă roşii şi cântau Hristos a înviat.Lăsau pasca acolo şi primeau alta,mergeau apoi în altă parte şi făceauacelaşi lucru, lăsând pasca primităşi dându-li-se alta, şi în plus uncolac – partea cântăreţilor. Astfelcircula pasca de la o casă la alta. Flăcăii nu uitau să treacă şipe la primarul comunei, căruia îidădeau un miel, iar muzica îi cântaun marş” [2, p. 94].În ziua de Înălţarea Domnului(la 40 de zile după Paşti), cunoscutăîn popor sub numele de Ispas (din sl.Spas – Spasiteli, Mântuitor), oameniise salută cu „Hristos s-a înălţat!” şi li serăspunde „Cu adevărat s-a înălţat!”.Petre Ştefănucă menţioneazărolul elevilor în înregistrarea materialeloretnofolclorice pentru întocmireacărţii Din datina Basarabiei: „Sacrificându-şicele câteva luni de vacanţă,ei au adunat toate rânduielile lasărbători, naştere, nuntă şi înmormântare,iar profesorii lor de limbaromână au reconstituit, din acestefrânturi, icoana vieţii de obiceiuri şidatini a Basarabiei” [3, p. 117].Autorii lucrării Din datina Basarabieiobservau că „poezia popularăîn Basarabia e ameninţatăsă fie înlocuită de poezia searbădăa oraşului, cuplete, şlagăre etc.,care n-au nimic comun cu sufletulîncă sănătos al ţăranului nostru, darcare se impun prin puterea nefastăa imitaţiei” [2, p. 162].Petre Ştefănucă considerăcă profesorii O. Constantinescu şiI. Stoian, „urmărind, în primul rând,anumite scopuri educative printreelevi şi învăţători, au renunţat laprezentarea dialectală a textelor”[3, p. 118].Este justificată şi următoareaobiecţie a lui Petre Ştefănucă: „S-ascăpat din vedere să se arate naţionalitateapopoarelor din satele deunde au fost adunate informaţiilefolclorice. Multe obiceiuri specificbulgăreşti sau ruseşti sunt trecuteca aparţinând moldovenilor. Notăm,printre altele, obiceiul curbanelor(miei fripţi la Sfântul Gheorghe) şiîntrecerile la trânta de sărbători, dinsatele bulgăreşti Valea Perjii – Tighinaşi Hasan Batâr – CetateaAlbă” [3, p. 118].Obiceiul curbanul este străinpentru moldoveni. P. Ştefănucămenţiona că tradiţia aceasta se practicala Sfântul Gheorghe (23 aprilie /6 mai), când se mânca tradiţionalcarne de miei fripţi. Însă autorii lucrăriiDin datina Basarabiei plasauacest obicei la sărbătoarea SfântuluiNicolae de vară [2, p. 116].Această lucrare este utilă înprimul rând pentru folclorişti, incluzândinformaţii interesante despretradiţiile populare basarabene.Referinţe bibliografice1. Datcu, Iordan, Ion I. Stoian //Datcu, Iordan. Dicţionarul etnologilorromâni, Bucureşti, 1998, vol. II.2. Constantinescu, O. O., Stoian,I. I., Din datina Basarabiei. Materialuleste adunat de elevii Şcoalei Normalede Băieţi din Chişinău, Chişinău, 1936.3. Ştefănucă, Petre, Şcoala Normalăde învăţători, Chişinău. Din datinaBasarabiei. O. O. Constantinescuşi I. I. Stoian // Viaţa Basarabiei, 1936,nr. 5-6.

332limba RomânăIon CIOCANUUn romanal prezentuluiRomanul Eclipsa de MihailGheorghe Cibotaru a fost scris în1988 şi a fost publicat în revistaBasarabia, nr. 9-10 din 1990. Ladata publicării el era o lucrare memorialistică/ publicistică / artisticăîndrăzneaţă, dacă luăm în calculcă pe atunci mai exista UniuneaSovietică, mai funcţiona partidulcomunist, mentalitatea majorităţiicetăţenilor noştri fiind constituităpe baza ideilor şi idealurilor proclamatede unicul, în epocă, partid deguvernământ. S-ar fi putut întâmplaca romanul să nu fie tipărit atunci,drept care astăzi ar fi fost receptatca o scriere de sertar. Publicat în1990, el se cere considerat un romansimţit, trăit şi oferit publiculuicititor în anii respectivi.Apărut în volum în 2005 (Timişoara,Editura Augusta), romanul luiMihail Gheorghe Cibotaru se preteazăunei lecturări din trei perspectivetemporale. Prima e cea „dictată” deanii nouăzeci. A fost perioada de începuta lichidării spaţiilor „albe” dinistoria Uniunii Sovietice şi, implicit,din trecutul Basarabiei. Se publicauarticole, studii, eseuri, memoriidespre atrocităţile săvârşite de regimulcomunist de-a lungul deceniilorleniniste, staliniste şi brejneviste,evocări inimaginabile până atuncidespre caracterul bestial al celuide-al doilea război mondial, despreintenţia satrapului cremlinez de aataca primul Germania la 6 iulie1941, precum şi despre voinţa „confratelui”lui berlinez de a i-o lua înainte,invadând imperiul sovietic la 22iunie. Se vorbea / scria relativ liberdespre foametea organizată, la noi,de regimul comunist de ocupaţie înscopul colectivizării nestingherite aţărănimii, despre deportările stalinisteşi despre cele neostaliniste.Pe fundalul acestui climat socio-politicşi cultural tipărirea romanuluiEclipsa devenise posibilă (cenzuracomunistă încă nu fusese abolită,însă puterea ei slăbise sub presiuneafactorilor de natură democratică), dareditarea unor romane care să satisfacănevoia publică de a conştientizaprofund calvarul stalinist nu era încăun lucru obişnuit. Astfel apariţia – înrevistă – a romanului lui Mihail GheorgheCibotaru a fost, neîndoielnic, unact de curaj – civic şi artistic.Cunoscut şi până la acel momentprin povestiri şi pânze epice deo anumită îndrăzneală în contextul

Recenzii 333perioadei sovietice, scriitorul a reuşitsă dea o imagine concretă şi concludentăa genocidului comunist prinmijlocirea unor personaje bine individualizate,văzute în ambianţa viea satului basarabean de odinioarăşi a unor scene nu numai lesne recognoscibiledin punctul de vedere alrealităţii empirice (ceea ce ar probaautenticitatea unei lucrări publicistice),dar şi impresionante, sugestive,generatoare de emoţii adânci(ceea ce justifică rostul unei scriituriartistice). Cu alte cuvinte, formaţiapreponderent publicistică a autoruluieste vizibilă şi în acest roman, caşi în Semănătorii (1974), Drumuri(1979), Îndrăzneala (1983), adevăradeseori subliniat în critica literară atimpului, însă acum alta este intensitateaconfesiv-evocatoare a naraţiuniişi e de o mai mare putere de generalizarecapacitatea prozatoruluide a plăsmui personaje memorabileşi episoade epice, uneori dramaticeşi chiar tragice, în care personajelese manifestă prin ceea ce au eleesenţial sub aspect etic.Romanul este conceput ca odestăinuire a protagonistului său GoriţăArnăutu. Acesta se întoarce (dinSiberia) în satul de baştină, văzut caunul paradisiac, după cum (mai) erala 1990. Sunt discutabile însă blestemularuncat de către protagonistulromanului asupra satului natal(„...Cum de-a putut tăcea văzândcă se face o nedreptate? Oameniipriveau cu ochii holbaţi de mirare,schimbaţi la chip, poate şi revoltaţi,însă chiar Dăruşca n-a scos o vorbăde protest, n-a venit până la gară săne luăm rămas bun...”) şi jurământullui („...Cât voi fi şi voi trăi, să nu-i maicalc drumurile. Nici numele să nu-iaud...”). Subiectiv, Goriţă Arnăutupoate fi uşor înţeles. Obiectiv însă,nu satul era de vină, ci conducereastatului sovietic cu planurile ei diabolicede strămutare a popoarelor,de „lichidare” a aşa-zisei chiaburimi(care chiaburime, domnilor, după primeledeportări, din 1940-1941?), deînfometare a ţărănimii în scopul de ao colectiviza. Că „peştele de la capse strică”, e un adevăr valabil şi azi,când oamenii simpli, dar şi o parteconsiderabilă a intelectualilor, nicinu încearcă să se opună indicaţiilorvenite „de sus”, referitoare la denumirealimbii noastre ori la sindicateledin care să facă parte.Şi dacă e să polemizăm cuautorul, personajul său Goriţă Arnăutunu are dreptate nici în cazulcu Trifan Hrincă, un alt personaj,fostul preşedinte al sovietului sătesc.Adică, în mod subiectiv protagonistulromanului este îndreptăţitsă dea vina pe acesta („Cel ce nedeportase...”), dar obiectiv bietulpreşedinte, incult şi încăpăţânat, afost şi el „o rotiţă şi un şurubaş” înmarele şi groaznicul mecanism numit,mai apoi, „imperiul răului”. Nudoar un preşedinte de soviet sătesc,analfabet şi pornit pe rele, ci şi maripersonalităţi ale timpului n-au cutezatsă riposteze lui Stalin şi staliniştilor,iar cei care au încercat totuşis-o facă, au plătit cu viaţa.Acţiunea romanului Eclipsase desfăşoară firesc. Personajeleîşi dezvăluie psihologia şi mentalitateaprin fapte şi gesturi concludente,caracterizante, imaginea realităţiisupuse investigaţiei artistice esteveridică, iar conflictul e de un dramatismautentic, în măsură să captivezeşi să conducă cititorul spreînţelegerea a ceea ce a constituitesenţa „primenirilor” aduse la noide regimul comunist.Însă principalul merit al lui

334Mihail Gh. Cibotaru constă în capacitateade a proiecta realitateaconcret-istorică prin simbolul vârcolacilorşi cel al eclipsei. Datorităacestora, noua lucrare a scriitoruluinu este o reproducere reportericeascăa faptelor de viaţă, ci seîncarcă de semnificaţii etice majoreprin evocarea unor imagini impresionantede o incontestabilă puterede sugestie artistică.Că rămâne să spunem şi cevaelogios despre modul în care autorulEclipsei l-a prezentat pe NichiforBăieşu şi a creat şi alte câteva personaje,mai puţin memorabile, esteadevărat. Că nu sunt la fel de impresionantepaginile în care e descrisăaflarea lui Goriţă Arnăutu în satul debaştină, în care revine cu o istoricăîntârziere, e, de asemenea, unadevăr. Că spre sfârşitul romanuluine simţim ca în faţa unei autenticelovituri de teatru (ne referim la întâlnirealui Arnăutu cu şeful de laSecuritate, care nu e decât copilulnăscut în vagonul de deportaţi încare se aflase şi protagonistul cărţii),poate ar necesita unele comentariieventual neunivoce. Subliniemtotuşi că cel mai veridic personaj alromanului este Buliharu, asemănătorîntrucâtva, prin modalitatea dea fi prezentat, cu Anton Ezâtu dinSemănătorii, că, deşi cam prolixe,sunt memorabile şi paginile în careTrifan Hrincă apare în situaţia de anu putea muri şi de a-şi cere iertarede la toţi acei pe care i-a năpăstuitprin hidoşenia alcătuirii sale sufleteştişi prin zelul faţă de regimulcomunist criminal, că şi acest personajare un tic verbal caracterizant(„luând în conderaţie”), ca şi AntonEzâtu din Semănătorii („voobşce”),şi că noua carte a lui Mihail Gh.limba RomânăCibotaru merită să fie citită, eventual– discutată pe larg, în scopulunei popularizări extinse.Revenind la faptul că Eclipsaa apărut în revistă în 1990, menţionămcă romanul prezintă interes şiazi, contribuind la o înţelegere maiadâncă a unor adevăruri – sângerândeîncă – despre ororile regimuluicomunist. Lectura este agreabilăşi în prezent datorită personajelormemorabile şi episoadelor dramatice,pe ici-colo – cutremurătoare, încare se produc acestea; surprindeplăcut ponderea elementului psihologicîn caracterizarea personajelorşi în motivarea acţiunilor, din carecauză se retrage oarecum în planulsecund al naraţiunii elementul publicistic/ memorialistic. Iată de cecredem că, indiferent de evoluţialiteraturii noastre şi a sensibilităţiicititorului, romanul Eclipsa nu esteo carte numai a timpului apariţiei înrevistă, ci şi a prezentului care n-arenici un motiv de a înceta să se interesezede fărădelegile săvârşiteîn bătătura noastră de ciuma roşie,apoi şi a viitorului în care neuitareajertfelor regimului totalitar deodinioară va rămâne un imperativ,mai ales că scriitura propriu-zisăa autorului este – repetăm – vieşi îmbietoare la citit, presărată cuamănunte şi detalii concrete, semnificative,cum ar fi vestonul à laStalin, comandat croitorului de cătrepreşedintele Trifan Hrincă, custări dramatice încordate care stimuleazăcuriozitatea lectorului, caaceea în care se pomenesc GrigoreArnăutu şi Ilenuţa Ciofu când TeofilBuliharu era pe punctul de a seîneca în mlaştină, cu simboluri şiepisoade simbolice, ca acelea alevârcolacilor şi... eclipsei.

Autori 335AUTORITatiana BABIN-RUSU, lector, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine,Universitatea de Stat din Moldova.Alexandru BANTOŞ, redactor-şef al revistei Limba Română, directoral Casei Limbii Române.Ana BANTOŞ, critic literar; cercetător ştiinţific coordonator, director alCentrului de Literatură şi Folclor al Institutului de Filologie al A.Ş.M.; conf.univ. doctor, Universitatea de Stat din Moldova.Petre Gheorghe BÂRLEA, profesor universitar doctor, Universitateade Stat „Valahia”, Târgovişte, Universitatea Paris IV Sorbona, Franţa.Oana BOC, lector, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.Eugenia BOJOGA, doctor în filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”,Cluj-Napoca.Alexandru BURLACU, doctor habilitat în filologie, profesor universitar,şef al Catedrei de Literatură Română şi Comparată a U.P.S. „Ion Creangă”din Chişinău; cercetător ştiinţific coordonator, Institutul de Filologie alA.Ş.M.Anastasia BURUIAN, soprană; lector, Academia de Muzică „GheorgheDima”, Cluj-Napoca, Colegiul Universitar de Muzică, Piatra-Neamţ.Leo BUTNARU, poet, eseist, traducător, Republica Moldova.Doina BUTIURCA, lector universitar doctor, Universitatea „PetruMaior”, Târgu-Mureş.Dorina BUTUCIOC, doctorandă, A.Ş.M.Ion CIOCANU, critic şi istoric literar; doctor habilitat în filologie, cercetătorştiinţific superior, Institutul de Filologie al A.Ş.M.; membru al colegiilorde redacţie ale revistelor Limba Română şi Viaţa Basarabiei.Vasile CUCERESCU, doctorand, Institutul de Cercetări Interetnice,A.Ş.M.Ioan DONISĂ, profesor universitar doctor, Universitatea „Al. I. Cuza”,Iaşi.Victor DURNEA, cercetător ştiinţific principal gr. I, şef al Departamentuluide Istorie Literară al Institutului de Filologie Română „Al. Philippide”,Iaşi; secretar de redacţie la Anuar de lingvistică şi istorie literară, redactor-şefal Revistei române (editată trimestrial de ASTRA – Despărţământul„Mihail Kogălniceanu”).Anatol EREMIA, lingvist, doctor habilitat în filologie, cercetător ştiinţificcoordonator, Institutul de Filologie al A.Ş.M.Ofelia ICHIM, critic şi istoric literar, doctor în filologie, cercetător ştiinţificprincipal gr. III, Institutul de Filologie Română „Al. Philippide”, Iaşi.

336limba RomânăRodica MAŢCAN, lector superior, Catedra de Limba Franceză şiSpaniolă, U.C.C.M.Ion MELNICIUC, doctor în filologie, conferenţiar la Catedra de LimbaRomână, Lingvistică Generală şi Romanică a Facultăţii de Litere, U.S.M.;membru al colegiului de redacţie al revistei Limba Română.Cristinel Munteanu, doctorand la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi,profesor de limba română la Liceul Economic „Petre S. Aurelian”, Brăila.Dumitru NĂSTASE, profesor universitar doctor, Grecia.Liliana Nicorici, doctorandă, Institutul Studiul Artelor, A.Ş.M.Daniela PELIVAN, doctorandă, lector, U.C.C.M.Rajmund Piotrowski, academician, Academia de Ştiinţe din Rusia,Universitatea Pedagogică „A.I. Herzen”, Sankt Petersburg.George RUSNAC, doctor habilitat în filologie, profesor universitar,Catedra Limba Română, Lingvistică Generală şi Romanică a Facultăţii deLitere, U.S.M.Constantin ŞCHIOPU, doctor în pedagogie, conferenţiar, U.P.S. „IonCreangă” din Chişinău.Emma TĂMÂIANU-MORITA, conferenţiar doctor, Universitatea „Babeş-Bolyai”,Cluj-Napoca.Maria Trofimov, doctorandă, Institutul de Filologie al A.Ş.M.Diana VRABIE, lector, doctor în filologie, U.P.S. „Alecu Russo” dinBălţi.Lolita ZAGAEVSCHI, lector, doctor în filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.