Occidentul romanesc nr 110 - 2020 iunie

12
IUNIE
2020
Un interviu cu Vavila
Popovici, despre despărțire și
depărtare.
Scriitoarea Vavila Popovici,
ani buni o prezență aristocrată
în saloanele culturale
argeșene, ne scrie, astăzi, din
America. Au trecut, de când a
plecat, 12 ani. Timp suficient
să afl i, dacă vrei, cine ești.
Timp să mori. Timp să începi
să iubești. Sufl etul V avilei
Popovici este un măr, pe care
ea însăși l-a împărțit pe jumătate.
Fiecare jumătate
stă, cuminte, pe farfurioara
ei, știind că-i numai o jumătate,
dar sperând nebunește
că, printr-un miracol, printr-o
uluitoare răsturnare de
forțe și continente, o pereche
de mâini drăgăstoase va lipi
jumătățile ca și cum America
ar fi România, iar România
ar deveni America. Vavila
Popovici a văzut lumina zilei
pe 24 ianuarie 1935, în
Bucovina de Nord, la Sulița,
județul Hotin, astăzi pe teritoriul
Ucrainei. A absolvit
Institutul Politehnic. Ultimul
loc de muncă a fost la
Combinatul Petrochimic din
Pitești, unde a coordonat, în
calitate de inginer principal,
Serviciul Tehnic-Export.
Era o ingineră care urmase,
în anii de liceu, cursuri de
balet și cursuri de pian, la
Conservatorul Maghiar din
Târgu-Mureș. A publicat,
până în prezent, peste 40 de
volume – poezie, eseu, proză,
note de jurnal, articole de
călătorie. Este, de asemenea,
colaboratoare de cursă lungă
a unor reviste culturale
de prestigiu din Statele
Unite ale Americii, Spania,
Belgia, Canada, Irlanda,
Anglia, Danemarca, Israel,
Republica Moldova și, evident,
din România.
Denisa Popescu: Cum
revedeți astăzi, stimată
doamnă, anul/contextul în
care ați plecat din țară? Cum
pulsează el acum, în amintirea
dvs.? A fost și va rămâne
un PRAG, un HOTAR, dar
hotarele nu sunt neapărat păzite
de duhuri rele. Nu-i așa?
Vavila Popovici: Am plecat
din țară în anul 2008,
la invitația copiilor mei,
stabiliți în Statele Unite. Ei
au știut, au simțit că aceasta
era dorința mea. Ce m-a
determinat să plec? Cu ochii
închiși vă pot răspunde: dragostea
pentru copii. Rămăsesem
singură. În câțiva ani,
mi-am pierdut pe rând soțul,
părinții. Toți au pășit peste
pragul vieții de aici, spre o
altă viață, avându-mă lângă
ei, lângă sufl etele și trupurile
lor, în acele momente. Și
pentru mine a fost cutremurător.
La plecarea ultimului
– soțul – am strigat în fi nal:
Cui mă lași? Nu din egoism,
ci din disperarea de a
Interviu
„Din civilizație iei cât vrei,
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)
mi să-mi refac viața, că mai
sunt încă tânără, cu lacrimi
în ochi, simțind că nu voi
putea face acest lucru, i-am
spus că locul meu va fi lângă
copii. Și el a conchis: „Copiii
cu viața lor și tu cu viața
ta”. Mi s-a părut o gândire
greșită, dar am tăcut.
M-am gândit apoi la destinul
familiei noastre de bucovineni,
mereu despărțiți
copiii de părinți, plecați
prin alte locuri după găsirea
unui suport material necesar
supraviețuirii, fi indcă
așa a fost soarta unei părți
a țării mele, să fi e înstrăinată,
și ceva mă împingea spre
plecarea din locul în care
mă adaptasem și pe care-l
iubisem, orașul Pitești, cu
locurile frumoase din jurul
lui, cu mulți prieteni la care
am ținut și pe care nu-i pot
uita. Renunțasem și la casa
zidită cu mâinile mele, aș
spune, într-unul din acele
locuri minunate, Brăduleț,
după momentul pierderii
partenerului de viață și acela
al gândurilor de plecare
ale copiilor.
Nu cred în superstiții, deși
bunica multe mă învățase,
dar vă mărturisesc că întruna
din nopțile acelei veri a
anului 2008, când cu ferestrele
deschise scoteam de
sub canapea amintirile – fotografi
i, jurnale din tinerețe
– un greier mi-a cântat toată
noaptea la fereastră. L-am
căutat, dar nu l-am găsit.
Devenise enervant pentru
mine, fi indcă nu pleca, nu
înceta să cânte. Întâmplări
curioase? Nu știu! Oricum
nu sunt fabulații, ci realități
trăite, cărora nu le acorzi
importanță atunci când se
petrec…
Denisa Popescu: Cum au
fost primii ani, prima perioadă
– stabiliți dvs. care
este cuprinderea ei – în
America? Exact unde anume
în America? Ce sentimente
rămâne singură. Am descris
aceste clipe de despărțire
într-una din cărțile mele.
Apoi, când mi-am văzut
copiii plecați, îmi imaginam
că ne vom revedea mai des,
că ei vor veni la mine și eu
voi pleca la ei. Am văzut că
acest lucru nu era ușor, iar
faptul de a rămâne singură,
fără dragostea și chiar
ajutorul lor, va fi greu de
suportat pentru mine. Mă
credeam încă tânără, plină
de putere și speranță, credeam
că le voi putea și eu fi
într-un fel de folos, că ne vom
împărtăși gândurile, că vom
fi toți aproape unii de alții.
M-am înșelat! N-am cunoscut
adevărata viață de aici.
Inima însă simțea ea ceva:
când am ridicat pașaportul,
mi-au dat lacrimile. Ofi țerul
de la ghișeu m-a întrebat de
ce plâng și i-am răspuns:
„Nu pot să vă explic!” Chiar
nu puteam judeca în acel moment.
Inima, însă, simțea că
îmi va fi greu un timp și că
îmi va fi dor de țara mea.
Revin la hotărârea de a
pleca din țară și de a fi alături
de copii. Știți, sufl etul
fi ecărui om are partea sa
rațională și partea afectivă.
Este un cântar care se modifi
că de-a lungul vieții: când
balanța înclină mai mult întro
parte, când se schimbă și
se înclină mai mult în a doua
parte. Și așa oscilăm între
rațiune și afectivitate, iar deciziile
noastre de abia către
sfârșitul vieții le catalogăm,
atunci când facem bilanțul
activității noastre, rezultat
din deciziile luate cândva.
Căsnicia pe care am avut-o
a fost fericită prin înțelegerea
dintre mine și partenerul meu
de viață. Amândoi aveam
partea noastră de rațiune,
dar și de afectivitate, doar
că la mine, cred că balanța
înclina mai mult spre afectivitate.
Așa că, atunci când
îmi dădea ultimele sfaturi, pe
patul de moarte, spunânduv-au
încercat, care sunt sentimentele
care v-au copleșit,
care sunt cele pe care nu leați
îmblânzit nici până astăzi?
Vavila Popovici: Așa am
ajuns în America, în statul
Carolina de Nord. Din avion,
vedeam pentru a treia
oară pădurile minunate ale
Carolinei. Știam, deci, unde
voi ateriza. În primele momente,
am refulat sentimentele
de fericire care stăteau
să explodeze. Eram cu câțiva
copii lângă mine și speram,
cu timpul, să vină toți în
același loc. Nu cunoșteam
cu adevărat viața de aici, nu
știam cât de greu este să-ți
găsești un loc de muncă unde
dorești. Locul te alege și te
cheamă de unde ești, dacă
accepți să îi urmezi chemarea.
Dar, în mare, a fost și
este bine, suntem răspândiți
în trei state diferite, ne vedem
rar, dar ne vedem. Statele
fi ind multe, distanțele sunt
mari și sunt parcurse cu avionul
de fiecare dată.
Îmi place întrebarea dumneavoastră
cu privire la
„îmblânzirea” sentimentelor.
Vă răspund cu un poem
scris aici, în America, intitulat
„Spaimele mele”:
Străine, dacă ar pleca
toate spaimele/ din sălbatecul
meu suflet, aș fi
mai albă, mai ușoară… /
”Îmblânzește-mă”, străine,/
fi i precum „vulpea” pentru
„Micul Prinț”!/ Dacă tu mă
vei „îmblânzi”,/ spaimele mă
vor părăsi,/ sufl etu-mi alb
va fi ,/ ușor ca fulgul de nea./
Poate nu ştiu destule: învaţămă!/
Luminează-mă!/ Dacă
eşti mai deştept decât mine,
deşteaptă-mă!/ Îmblânzeștemă,
străine, și vei vedea/ că
viața mea se va schimba!
Denisa Popescu: Ce fel de
relație aveți cu comunitatea
de români? Cum este această
comunitate, privită de aproape,
din interior?
Vavila Popovici: În general,
bisericile îi adună pe
români și păstrează tradițiile
românești. Am frecventat un
timp una dintre aceste biserici
și am simțit căldura oamenilor,
nu mai vorbesc de
preot, care are o dăruire specială
pentru această activitate
de „medic al sufl etelor”.
Fiind la distanță, adică în alt
oraș, Durham, nu m-am mai
putut duce. Anii mi-au mai
răpit din sănătate. Am ținut
o conferință în acea biserică,
cu subiect cultural – „Despre
Eminescu” – și aș mai fi
ținut și altele, dar sănătatea
nu îmi mai permite.
Am câteva prietene, aici
și în Canada, foste colege
de facultate și de activitate
profesională, unele mai tinere
ca mine, cu vârste trecute
de șaptezeci de ani și care,
având doctorate, predau la
diferite facultăți. Ne scriem
și ne împărtășim impresii,
regretăm că nu suntem mai
tinere, să ne și vizităm. Cu
românii din Canada am și
legături culturale, ei fi ind
grupați în jurul a două reviste
importante, una în Toronto
și alta în Montreal.
Pitești