Occidentul romanesc nr 110 - 2020 iunie

Interviu IUNIE
2020 13
din cultură cât poți!”
Durham – Carolina de Nord (USA)
Denisa Popescu: Ați
continuat să scrieți, ba chiar
ați transformat scrisul într-o
existență paralelă, în dublul
dvs. de lumină. Cum scrieți
peste ocean, care vă sunt sursele
de inspirație? La cine vă
gândiți când scrieți – la cititorii
din România, cărora le
trimiteți periodic noile cărți,
la cititorii români din America?
Vavila Popovici: Da, am
continuat scrisul, acestea
mi-au fost intenția și dorința.
Aveam multe de spus, de povestit,
de „recitat”… Și când
scriu mă gândesc la toți românii,
atât la cei din țară,
cât și la cei din afara țării,
împrăștiați pe tot globul.
Am continuat aici cu memorii,
cu strângerea versurilor
împrăștiate de-a lungul
anilor și cu publicarea
lor în câteva volume. Apoi,
urmărind evenimentele din
țara mea, nu puteam să rămân
pasivă la tot ce se întâmpla
și am continuat să
scriu „Articole și Eseuri” și
le-am adunat în volume. Cu
timpul, acestea și-au mărit
sfera, le-au mai cuprins
și pe cele culturale de aici,
din America, precum și evenimente
din alte țări. Presa
este sursa mea principală de
inspirație, dar articolele sunt
trecute prin propriul meu fi l-
tru al gândirii. Mai sunt și
spectacolele pe care le vizionez
împreună cu copiii, fiica
mea de aici fi ind dornică de
concerte și de alte diferite
spectacole.
Păstrez legătura cu revista
„Săgetătorul”, a ziarului
Argeșul, din orașul
nostru, Pitești, și atunci când
scriu mă gândesc la prietenii
acestui ziar, la mult stimatul
director Mihai Golescu, de
care mă leagă o veche activitate
și prietenie. De foarte
multe ori, amintirile mă inundă,
așa cum ar inunda apa
caldă a unei mări o insulă…
Și atunci îmi amintesc de prietenii
avuți, pe care îi păstrez
și acum în sufl et.
Mă gândesc la frumoasele
clipe pe care le-am
trăit la Biblioteca „Dinicu
Golescu”, atât sub conducerea
fostului director, Silvestru
Voinescu, cât și a noului director,
Octavian Sachelarie,
clipe care mă făceau să mă
simt că am aripi și sunt gata
să mă înalț în zbor, atunci
când poetele – dumneavoastră,
dragă doamnă Denisa
Popescu și Allora Albulescu
– prezentați cărțile mele. Dar
și alți prieteni care apreciau
unele versuri sau fragmente
din romane. Au fost clipe
unice în viața mea, pe care
nu le pot uita și cu care voi
merge… dincolo, fiindcă toată
această viață spirituală nu
poate fi mărginită. Nu, nu!
Regret că aici, unde trăiesc,
nu am putut scrie romane,
fi indcă romanul nu-l
poți scrie decât cunoscând
viața celor din jur, în amănunt,
adică trebuie să trăiești
între oameni și nu departe de
ei. Nu mai aveam de unde să
pun acea „carne” a ciorbei
și nici ingredientele necesare
pentru a-i da și un gust
bun, a vedea pofta unora
de a o sorbi și… eventual
de a cere și o altă porție. Și
atunci am început să scriu
din nou jurnale, cu amintiri
și evenimente, lecturi făcute,
aprecieri, adică mărturisiri
despre felul în care trece
timpul pentru o fi ință venită
în America și am intitulat
cărțile „Jurnal american”,
ajuns recent la volumul 4,
cuprinzând anii petrecuți de
la venirea mea aici și ajungând
până în 2017. Sper să
pot scrie în continuare. Cred
că aceste jurnale sunt interesante,
fi indcă cititorii îmi
pot cunoaște gândurile, pot
fi de acord cu ele sau le pot
contrazice. Este un fel de
exercițiu al minții noastre.
Denisa Popescu: Cum
i-ați descrie pe intelectualii
români din America? Pe
aceia pe care-i cunoașteți
dincolo de aparențe, dincolo
de primul strat/etaj de
civilizație?
Vavila Popovici: Bine a
spus Noica: „Din civilizație
iei cât vrei, din cultură cât
poți!” De civilizația americană
te izbești la tot pasul,
așa că volens-nolens, românii
care vin aici trebuie
să se acomodeze comportamentului
civilizat, dacă nu-l
au, bineînțeles. Mă gândesc
că noi, românii, cei din țară,
ar trebui să înțelegem bine
acest aforism, fi indcă avem
capacitate mare de a ne
însuși cultura, suntem, în general,
un popor cu un nivel
ridicat de cultură, dar pentru
civilizație am mai putea să
ne străduim… Iertare să-mi
fi e, nu mă refer la toți, ci la
o parte a oamenilor, care nu
au predispoziție pentru a se
modela, dar și la aceia care
refuză cu încăpățânare o revizuire
a comportamentului.
Aici, în America, au fost
și mai sunt unii intelectuali
români de excepție.
Distanțele fi ind mari între
state, sigur că nu-i putem
cunoaște decât virtual. Dar
sunt! Și au calitatea de a fi
și modești, evidențiindu-se
prin activitatea lor, prin rezultatele
lor. Să înțelegem că
intelectualii, ca și ceilalți,
oamenii de rând, au fost
și sunt frământați de probleme
complexe. Minți
excepționale sunt, dar să
nu uităm obligația lor de
a presta munci care să le
asigure existența. Cât timp
le mai rămâne pentru cultură?
Și totuși își fac timp
pentru spectacole, concerte
și cred că mai puțin pentru
lectură, deși librăriile, am
văzut, sunt des frecventate.
Probabil că accesează
mai mult formatul electronic
al cărților, așa cum s-a
întâmplat de la instituirea
restricțiilor de circulație,
dată de la care am primit
multe cărți virtuale pentru
lectură.
Păstrez de ani de zile
câțiva prieteni, redactori ai
unor reviste, oameni calzi,
respectuoși, redactori care
se străduiesc zilnic să fi e la
înălțimea așteptărilor cititorilor
celor mai pretențioși, cu
care schimb uneori păreri în
legătură cu probleme mai
complicate și care își descarcă
gândurile și simțirile,
ceea ce fac și eu față de ei.
Am, de asemenea, prieteni
redactori de reviste din
România, tot atât de buni,
cu care păstrez legătura și
cu care mai schimbăm opinii.
Orice dialog ne descrețește
frunțile, fi indcă se ajunge la
o înțelegere a lucrurilor.
Denisa Popescu: În ce
fel ați trecut prin pandemia
de coronavirus? Sunteți echilibrată
și tonică. Dar natura
umană e plină de surprize,
în sensul că ne poate pune
pe neașteptate în fața noastră.
O față pe care nu ne-o
cunoșteam. Așadar, ce ați
înțeles despre dvs. și despre
ceilalți, din această perspectivă?
Vavila Popovici: Recunosc,
sunt o fi re curioasă.
Orice întâmplare mă sperie
la început, sunt gata să
intru în panică, fi indcă îmi
dau seama că pot fi afectată
de întâmplare, dar foarte
curând încep să judec. Trec
peste izolarea care-mi produce
unele greutăți în ceea
ce privește sănătatea și urmăresc
părerile diferite ale
oamenilor; fi ecare, în fond,
are libertatea să creadă ce
vrea, dar n-ar trebui să-și
permită să alimenteze starea
de anarhie și nici să-i ierte
pe cei ce au greșit. Fiindcă
ne-au produs suferințe. Cred
că pandemia este efectul unei
cauze pe care nu o cunoaștem
îndeajuns, fiindcă cei care au
determinat această cauză
nu joacă cinstit. Echilibrul
nostru, atât de necesar, va
depinde de cunoașterea adevărului.
Aș aminti versurile dintrun
volum scris cu mulți ani
în urmă și care au sunat ca
o premoniție: „Ceva în lume
s-a schimbat/ cineva a trădat./
Privighetorile tac,/ primăverile
întârzie,/ iubirile
mor prea curând,/ trupurileși
pierd frăgezimea,/ ploiles
meschine,/ verile-s prea
calde,/ fl orile se ofi lesc prea
repede, / gândurile-și pierd
trăinicia./ Cineva a trădat,/
ceva în lume s-a schimbat.//
Autor: Denisa Popescu
(Pitești), poetă, referent
la Biblioteca Județeană
Argeș, membră a Uniunii
Scriitorilor din România