Brown Dan-Ingeri_si_Demoni

vocabula a evoluat.
Acum se pronunţă asasin.
6
Şaizeci şi patru de minute mai târziu, neîncrezător şi uşor ameţit, Robert
Langdon coborî din aeronavă pe pista însorită. Un vânt răcoros îi mişcă
reverele sacoului de tweed. Spaţiul larg deschis era minunat. Pretutindeni în
jur, văile înverzite erau mărginite de creste înzăpezite.
„Visez, îşi spuse în sinea lui, şi imediat am să mă trezesc.”
— Bine aţi venit în Elveţia! îi strigă pilotul, încercând să acopere huruitul
motoarelor HEDM, ce continuau să se rotească în spatele lor.
Langdon îşi privi ceasul: era 7.07.
— Tocmai am traversat şase fuse orare, adăugă pilotul. Aici e puţin
trecut de ora 13.
Langdon îşi potrivi ceasul.
— Cum vă simţiţi?
— Ca şi cum aş fi mâncat spumă poliuretanică, răspunse el, frecându-şi
stomacul.
Omul încuviinţă:
— Rău de înălţime. Am zburat la 2 000 de metri; acolo eşti cu treizeci la
sută mai uşor decât pe pământ. Noroc că am avut un drum scurt. Dacă
ne-am fi dus la Tokyo, ar fi trebuit să urcăm sus de tot, cu încă 1 500 de
metri. Acolo să vezi cum ţi se întoarce totul pe dos înăuntru!
Langdon înclină din cap şi-şi spuse că e norocos. Una peste alta, zborul
fusese unul cât se poate de obişnuit. Lăsând la o parte acceleraţia strivitoare
de la decolare, cursa fusese banală — mici turbulenţe ocazionale, câteva
modificări de presiune la urcare, dar nimic care să sugereze că străbătuseră
spaţiul cu uluitoarea viteză de 18 000 de kilometri pe oră.
Câţiva tehnicieni se apropiară pe pistă pentru a lua în primire aeronava.
Pilotul îl însoţi pe Langdon până la un Peugeot negru aflat în parcarea de
lângă turnul de control. Câteva clipe mai târziu, rulau pe şoseaua care
şerpuia în vale. În depărtare se zărea un mănunchi de clădiri. Pe lângă
maşină, câmpia înverzită părea că aleargă nebuneşte.
Langdon privi nevenindu-i să creadă cum pilotul acceleră până la 170 de
kilometri pe oră. „Ce-o avea tipul ăsta de se grăbeşte în asemenea hal?” se
întrebă el.
— Cinci kilometri până la laborator. Ajungem acolo în două minute.
Langdon căută în zadar centura de siguranţă. „De ce nu în trei, dar să
ajungem totuşi în viaţă?”
Maşina continua să gonească.
— Vă place Reba? se interesă pilotul, îndesând o casetă în casetofonul de
bord.
O voce de femeie începu să cânte: „Doar teama de-a rămâne singur...”
„Ce teamă?” se întrebă Langdon, cu gândurile aiurea. Colegele îl
tachinau adesea că extinsa lui colecţie de obiecte de muzeu nu era altceva
decât o jalnică încercare de a umple o casă goală, o casă care, insistau ele,
10