Brown Dan-Ingeri_si_Demoni

mână, Leonardo petrecea ore întregi cu ea, arătându-i cărţile lui. Chiar o
întreba ce crede ea, ce idei are, iar Vittoria se ruga ca tânărul preot să nu
mai plece niciodată. Într-o zi însă, cel mai rău coşmar al ei devenise
realitate. Părintele Leonardo îi spusese că trebuie să părăsească orfelinatul.
— Mă mut în Elveţia. Am obţinut o bursă pentru a studia fizica la
Universitatea din Geneva.
— Fizica? strigase Vittoria. Eu credeam că Îl iubeşti pe Dumnezeu!
— Îl iubesc, şi încă mult de tot. De aceea vreau să studiez căile Sale
divine. Legile fizicii sunt pânza pe care Domnul a întins-o pentru a-Şi crea
capodopera.
Fetiţa era distrusă. Dar părintele Leonardo mai avea o veste: vorbise cu
superiorii lui şi aceştia îi spuseseră că nu au nimic împotrivă s-o adopte.
— Ai vrea să te adopt? o întrebase el.
— Ce înseamnă să mă adopţi?
Leonardo îi explicase. Vittoria îi sărise în braţe şi rămăsese agăţată de el
cinci minute, plângând cu lacrimi de bucurie:
— Oh, da! Da! Da!
Apoi tânărul preot îi spusese că trebuie să plece singur pentru o vreme şi
să aranjeze noua casă din Elveţia, dar promisese că peste şase luni va
trimite pe cineva s-o ia. Fusese cea mai lungă aşteptare din viaţa Vittoriei,
dar Leonardo îşi ţinuse promisiunea. Cu cinci zile înainte de a noua ei
aniversare, fetiţa se mutase la Geneva. Acolo mergea ziua la Şcoala
Internaţională, iar seara învăţa cu tatăl ei.
Trei ani mai târziu, Vetra fusese angajat la CERN. Vittoria şi Leonardo se
mutaseră într-o veritabilă ţară a minunilor, aşa cum nici nu visase ea
vreodată.
Vittoria Vetra îşi simţea trupul amorţit în vreme ce străbătea tunelul
LHC, zărindu-şi imaginea oglindită în tubul cromat. Absenţa tatălui devenise
aproape palpabilă. În mod obişnuit, trăia într-o stare de calm profund, în
armonie cu lumea din jur. Acum însă, dintr-o dată, nimic nu mai avea sens.
Ultimele trei ore fuseseră ca un vârtej.
Era ora 10 dimineaţa în Insulele Baleare, când telefonase Kohler: „Tatăl
tău a fost asasinat. Vino acasă imediat.” În ciuda căldurii intense a soarelui,
trupul îi îngheţase până la oase, tonul plat, lipsit de orice emoţie a lui Kohler
fiind la fel de dureros ca vestea însăşi.
Acum revenise acasă. „Acasă la cine?” Unica lume pe care o cunoştea de
la vârsta de doisprezece ani, CERN, îi părea deodată străină. Tatăl ei, omul
care îi schimbase viaţă, nu mai exista.
„Respiră adânc”, îşi spuse, însă nu reuşea să-şi liniştească gândurile.
Întrebările se succedau mai repede, tot mai repede. „Cine îl ucisese pe tatăl
ei? De ce? Cine era «specialistul» acesta american? De ce insista Kohler să
vadă laboratorul?”
Directorul spusese că existau dovezi ce sugerau că asasinarea tatălui ei
avea legătură cu proiectul lor actual. „Ce dovezi? Nimeni nu ştia la ce
lucrăm! Şi chiar dacă ar fi aflat cineva, pentru ce să-l ucidă?”
Apropiindu-se de laborator, îşi dădu brusc seama că avea să dezvăluie
cea mai mare reuşită a tatălui ei, în lipsa lui. Îşi imaginase acest moment cu
totul altfel. Îşi închipuise cum Leonardo avea să-i cheme pe cei mai de
seamă oameni de ştiinţă în laborator, cum avea să le arate descoperirea sa,
38