Brown Dan-Ingeri_si_Demoni

— Este un scaner de retină, explică ea. Securitate infailibilă. Autorizat
pentru numai două retine: a mea şi a tatălui meu.
Robert Langdon înţelese în sfârşit, oripilat. Chipul lui Leonardo Vetra îi
reveni în minte în cele mai mici şi mai teribile detalii: faţa însângerată,
unicul ochi de culoarea alunei şi orbita goală. Încercă să nege adevărul
evident, dar apoi îl văzu... Dedesubtul scanerului, pe plăcile albe de
faianţă... câţiva stropi mici de un roşu intens. Sânge uscat.
Vittoria, slavă Domnului, nu-l observă.
Uşa de oţel se deschise şi intrară. Kohler îl fixă pe Langdon cu o privire
dură ca piatra. Mesajul era clar: „Aşa cum ţi-am spus... ochiul lipsă serveşte
un scop înalt.”
18
Mâinile femeii erau legate, cu încheieturile vineţii şi umflate din cauza
strânsorii. Hassassin-ul cu pielea măslinie şedea întins lângă ea, istovit,
admirându-şi premiul nud. Se întrebă dacă nu cumva somnul ei era doar un
truc, o încercare jalnică de a evita să-l mai servească.
Dar nu-i păsa. Fusese răsplătit îndeajuns. Sătul, se ridică în capul
oaselor.
În ţara lui, femeile erau obiecte. Slabe. Instrumente ale plăcerii. Mărfuri
de comercializat, ca şi vitele. Şi ştiau care le este locul. Dar aici, în Europa,
femeile afişau o forţă şi o independenţă care îl amuzau şi-l excitau totodată.
A le sili să i se supună era totdeauna o bucurie pentru el.
Acum, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea în vintre, simţea cum în el
creşte o altă poftă. Ucisese noaptea trecută, ucisese şi mutilase, iar pentru el
moartea era ca heroina... fiecare doză îi ostoia apetitul doar temporar,
făcându-l să jinduiască apoi la mai mult. Entuziasmul se topise. Pofta
revenise.
Hassassin-ul o studie pe femeia de lângă el. Trecându-şi palma peste
gâtlejul ei, se simţi iarăşi excitat, ştiind că îi poate lua viaţa într-o clipită. Şi
ce-ar fi contat? Era o fiinţă subumană, o unealtă a plăcerii şi a servirii.
Degetele lui puternice îi înconjurară gâtul, savurând pulsul fragil al sângelui
în vine. Apoi, rezistând dorinţei, îşi trase braţul înapoi. Avea altele de făcut.
Trebuia să servească o cauză mult mai înaltă decât propria dorinţă.
Ridicându-se din pat, savură onoarea îndatoririi ce-i revenea. Încă nu-şi
putea imagina puterea influenţei omului numit Janus şi a confreriei pe care
acesta o conducea. Şi, în mod minunat, confreria îl alesese pe el. Într-un fel
oarecare, aflaseră despre ura lui... şi despre talentele sale. Cum... n-avea să
afle niciodată. „Rădăcinile lor ajung departe.”
Şi acum îi acordaseră lui onoarea supremă. El avea să fie vocea şi braţul
lor. Asasinul şi mesagerul lor. Cel pe care poporul lui îl numea Malak al-haq
— „Îngerul Adevărului”.
19
40