Brown Dan-Ingeri_si_Demoni

Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire.
— „Cercetări Nucleare”? întrebă Langdon, convins că a tradus corect.
Pilotul nu răspunse. Era aplecat în faţă, micşorând volumul
casetofonului:
— Aici coborâţi. Directorul vă aşteaptă la intrare.
Langdon observă un bărbat aflat într-un scaun cu rotile, care tocmai
ieşea din clădire. Părea a avea puţin peste şaizeci de ani. Uscăţiv şi complet
chel, cu mandibula pătrată, bine conturată, purta un halat alb şi pantofi
speciali în picioarele înfipte ferm în suportul scaunului. Chiar de la distanţă
ochii lui păreau lipsiţi de viaţă, ca două pietre cenuşii.
— El este? întrebă Langdon.
Pilotul îşi ridică privirea:
— Măi, fir-aş al naibii! exclamă şi se întoarse spre Langdon, cu un surâs
rece: Vorbeşti de lup...
Neştiind la ce să se aştepte, Langdon coborî din maşină.
Bărbatul în scaunul cu rotile acceleră spre el şi îi întinse o mână rece şi
umedă.
— Domnul Langdon? Am vorbit mai devreme la telefon. Numele meu este
Maximilian Kohler.
7
Lui Maximilian Kohler, directorul general al CERN, i se spunea pe
ascuns König — „Regele” — un supranume stârnit mai degrabă de teamă
decât din respectul pentru persoana care îşi conducea supuşii de pe tronul
său cu rotile. Deşi puţini îl cunoşteau personal, povestea oribilă a modului
în care ajunsese infirm devenise deja legendă la CERN şi erau câţiva cei care
îl blamau pentru cinismul şi asprimea sa... ori pentru devotamentul ferm pe
care îl arăta ştiinţei pure.
Langdon se afla în prezenţa lui de numai câteva minute, dar simţea deja
că directorul era un tip care ştia să păstreze distanţa. Acum trebuia, practic,
să alerge pentru a ţine pasul cu scaunul electric ce rula tăcut spre intrarea
principală. Scaunul în sine nu semăna cu nimic din ce ştia Langdon: era
echipat cu un panou întreg de dispozitive electronice, printre care un telefon
cu mai multe linii, un sistem tip pager, un monitor de computer şi chiar o
cameră video mică şi detaşabilă. Centrul de comandă al “Regelui” Kohler...
Langdon îl urmă printr-o uşă mecanică, în spaţiosul hol central din
CERN.
„Catedrala de Sticlă”, murmură ca pentru sine, ridicându-şi privirile spre
cer.
Deasupra, acoperişul albăstrui de sticlă sclipea în soarele amiezii, creând
tipare geometrice de lumină ce confereau grandoare încăperii. Dâre drepte
de umbră se întindeau ca nişte vine pe gresia albă a zidurilor şi pe podeaua
de marmură. Aerul mirosea a curat, a steril. Un grup de oameni de ştiinţă
trecu rapid pe lângă ei, paşii lor răsunând în imensitatea sălii.
— Pe aici, vă rog, domnule Langdon.
12