arhivele olteniei 24 - Institutul de Cercetari Socio-Umane "CS ...

32
Cezar Avram, Roxana Radu
_______________________________________________________________________________
dorienilor, familia a constituit celula de bază a societăţii, reprezentând o unitate
economică distinctă, condusă de şeful familiei, cu autoritate aproape nelimitată.
În epoca homerică, puterea regală (devenită ereditară) s-a consolidat, ea fiind
socotită de origine divină. Regele era şef al cultului, şef militar, fiind cel mai
bogat, cel care primea daruri de la supuşi şi cel care primea cea mai mare parte a
prăzii de război. El se sprijinea pe sfatul şefilor de familie, instituţie ce va
acapara, în timp, puterea în stat, fapt ce va duce la formarea unui regim
aristocratic (Sparta 2 ). Adunarea Poporului (Agora) reprezenta instituţia alcătuită
de întregul popor, ce era convocată de către rege.
Cu timpul, regimul statului-cetate (polis) s-a generalizat, cuprinzând
regiunea ioniană, insulele Mării Egee, Grecia continentală. Aristocraţia deţinea
în polisuri puterea militară, puterea politică şi tot din cadrul ei proveneau
slujitorii cultului. Regimul aristocratic s-a generalizat spre sfârşitul sec. al VIIIlea
î. Chr., ulterior, în cele mai multe polisuri fiind răsturnat şi înlocuit de
democraţia sclavagistă, al cărei model a fost Atena. Trecerea de la regimul de
prizonierilor de război, precum şi din al debitorilor. A se vedea Guy Rachet, Larousse. Dicţionar
de civilizaţie greacă, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 263-264.
2 După cum s-a remarcat însă în literatura de specialitate, statul spartan constituia o
democraţie faţă de cetăţenii spartani şi o oligarhie faţă de populaţia cucerită. Spartanii erau cetăţeni
cu drepturi depline şi proprietari ai pământurilor pe care lucrau iloţii, formând pătura conducătoare
sau „comunitatea egalilor”. Spartanii nu aveau dreptul să se ocupe nici de agricultură, nici de
comerţ sau industrie, întreaga lor viaţă fiind subordonată intereselor politice şi militare ale statului:
reprimarea populaţiei cucerite şi expansiunea în plan extern. De la vârsta de 7 ani, copilul era luat
din sânul familiei şi încredinţat unui colegiu militar, pe cheltuiala statului, unde primea o riguroasă
educaţie militară. Nou-născuţii erau examinaţi de o comisie şi, dacă nu corespundeau cerinţelor,
erau aruncaţi de sus, de pe vârful Taigetului; cei sănătoşi erau lăsaţi să doarmă sub cerul liber,
chiar şi iarna, pentru a supravieţui cei mai robuşti. De la vârsta de 20 ani până la 60 de ani,
cetăţenii spartani erau mobilizaţi în permanenţă, singura lor ocupaţie fiind exerciţiul armelor.
Sparta a întreţinut tot timpul instituţia regalităţii, existând nu unul, ci doi regi. Regii comandau
oştirea, judecau anumite pricini, în special cele care ţineau de dreptul familiei, şi îndeplineau şi
anumite funcţii religioase. Numai unul dintre ei pleca în campanie, celălalt rămânând la
conducerea statului. De rivalitatea dintre cei doi regi, care nu puteau face nimic decât împreună,
profita Senatul (Gerusia sau Sfatul bătrânilor), compus din 28 de membri, aleşi de Adunarea
Poporului, toţi în vârstă de peste 60 de ani. Gerusia avea ca principală atribuţie aprobarea
proiectelor de hotărâri sau legi, care urmau să fie supuse dezbaterii Adunării Poporului. De
asemenea, era principala instanţă de judecată, având competenţă să judece crimele de stat,
trădarea, faptele regilor. Adunarea Poporului (Apella) cuprindea toţi cetăţenii spartani, ajunşi la
vârsta majoratului (30 de ani) şi care deţineau un lot de pământ. Ea se întrunea o dată pe lună, lua
hotărâri în orice probleme referitoare la război sau pace (în caz de război, decidea care dintre cei
doi regi să plece în campanie), îi alegea pe membrii Gerusiei, efori, ambasadori, comandanţii
militari şi ai flotei. În anumite cazuri (demiterea demnitarilor), îndeplinea rolul de instanţă de
judecată. Eforii, în număr de cinci, erau aleşi de către Adunarea Poporului şi aveau atribuţii
asemănătoare cu cele ale miniştrilor: convocau Gerusia şi Adunarea Poporului; îi însoţeau pe regi
în campanii şi controlau activitatea acestora, putând să-i tragă la răspundere pe regii care ar fi
urmărit să-şi lărgească atribuţiile şi să iasă de sub controlul comunităţii; asigurau bunul mers al
treburilor interne şi externe ale statului; supravegheau aplicarea cu exactitate a legilor, cutumelor,
moravurilor. A se vedea V. S. Sergheev, Istoria Greciei Antice, Bucureşti, Editura de Stat, 1951,
p. 105; Indro Montanelli, Istoria Grecilor, Bucureşti, Editura Artemis, 1994, p. 76.