arhivele olteniei 24 - Institutul de Cercetari Socio-Umane "CS ...

36
Cezar Avram, Roxana Radu
_______________________________________________________________________________
dialogului şi negocierilor. Ca principiu de drept însă, imunitatea nu fusese
câştigată în epoca poemelor homerice. Din această cauză, exista o sancţiune
divină, un rit religios prin care solii erau puşi sub protecţia zeilor (a lui Hermes,
ca zeu al negustorilor şi călătorilor, în general, şi a lui Zeus însuşi). Un episod
din Iliada evidenţiază însemnătatea imunităţii, atunci când Antimahos a căutat să
facă o primire ostilă celor doi soli aheeni, propunând chiar să fie omorâţi. În
timpul războiului, cei doi feciori ai lui Antimahos au fost ucişi în luptă de către
Agamemnon, fapt ce a fost interpretat „ca pedeapsă din partea zeilor, ca urmare
a faptului că tatăl sugerase omorârea solilor” 10 .
Cu timpul, a fost trimis un singur sol, deşi grecii au luat în consideraţie
şi eventualitatea ca o singură persoană să nu prezinte suficient de bine interesele
cetăţii. După o scurtă perioadă, „solului” i s-a dat ca ajutor un coleg care trebuia
să clarifice problemele demonstrate sau apărate insuficient. În cazul descris de
Homer (aprox. 1200 î. Chr.), mai întâi a vorbit Menelau, după care a luat
cuvântul Ulise, „Cel ce crescu în stâncosul pământ din ostrovul Itaca,/ În viclenii
de tot felul ştiut şi bogat în poveţe” 11 , cum este descris lui Priam chiar de către
Elena. Sfetnicul Antenor este cel prin intermediul căruia Homer a înfăţişat
modul simplu în care cei doi soli, rostindu-şi discursurile, şi-au demonstrat,
fiecare în maniera sa proprie, calităţile oratorice şi diplomatice:
„Căci mai demult pe la noi veni Odiseus măritul,
Sol pentru tine trimis cu Menelau cel vrednic în arme.
Oaspeţi îmi fur-amândoi şi steteră-n gazdă la mine;
Deci le cunosc şi făptura şi mintea cea plină de sfaturi.
Când au intrat mai pe urmă cu noi în soborul din Troia,
Stând în picioare, Menelau vedeai că-l întrece din umeri,
Dacă şedeau, Odiseus părea mai măreţ la vedere.
Când apucar-a vorbi amândoi şi părerile a-şi spune,
Grabnic la vorbă, Menelau trecea mai uşor peste toate;
Scurt cuvânta, dar cu rostul deplin, căci nu e vorbăreţ
Şi-mpleticit la cuvânt, deşi e mai tânăr de vârstă.
Dar ridicându-se craiul cel prea iscusit Odiseus,
Drept a stătut şi cu ochii plecaţi, cu privirea ţintită;
N-a mai mişcat înapoi toiagul şi nici înainte,
Ci-nţepenit în pământ îl ţinu ca şi omul bezmetic;
Poate-ai fi zis că-i nebun sau crunt de vreo mare mânie.
Însă pe urmă când prinse puternicu-i glas să răsune,
Vorbele-i line de-au prins a se-aşterne ca fulgi de zăpadă,
Nimenea n-ar fi putut să se-ntreacă la vorbă cu dânsul” 12 .
10
Ibidem.
11
Homer, Iliada (Douăsprezece cânturi traduse în versuri de George Murnu. Cu
ilustraţii), Budapesta, 1906, p. 57.
12
Ibidem.