arhivele olteniei 24 - Institutul de Cercetari Socio-Umane "CS ...

34
Cezar Avram, Roxana Radu
_______________________________________________________________________________
tratative diplomatice sau erau primite ambasadele străine. Odată sosiţi într-un
oraş, ambasadorii străini se adresau proxenilor lor (cei cu care întreţineau
legături).
Ambasadorii ce se ocupau cu soluţionarea conflictelor între oraşe şi între
comunităţi purtau denumirea de keryx, angelos, presbeis (crainici, vestitori,
înţelepţi bătrâni), iar cei cărora „comunitatea le acorda încrederea de a negocia şi
de a restabili pacea trebuiau să aibă putere de convingere, să fie chibzuiţi” 4 , să se
bucure de autoritate, de respectabilitate şi să fie în vârstă de cel puţin 50 de ani.
Ambasadorii erau aleşi de către Adunarea poporului 5 , urmărindu-se să fie
„oameni potoliţi, inteligenţi şi cu darul vorbirii” 6 . Uneori, în misiunile
importante erau trimişi, în calitate de ambasadori, arhonţii unui oraş, în special
arhontele polemarch (comandantul militar), chiar şi actorii recunoscuţi deoarece
erau talentaţi în arta retoricii şi a declamaţiei. De exemplu, Eschine, cunoscut ca
orator şi actor, a fost trimis să apere interesele Atenei la Filip al II-lea, regele
Macedoniei.
De regulă, o misiune diplomatică era compusă din mai mulţi membri cu
drepturi egale. Numărul lor varia, în funcţie de circumstanţele misiunii
încredinţate. Din analiza datelor furnizate de istoricii greci, observăm că
misiunea diplomatică (ambasada) era alcătuită din 2-3 persoane, care „nu
trebuiau să-şi semene”, având însuşiri diferite, calităţi oratorice însemnate,
înfăţişări diferite şi stil deosebit. Obiceiul de a alege un preşedinte al colegiului
misiunii ambasadorilor, ambasador principal, a apărut mai târziu. Ambasadorii
erau recrutaţi din partide politice diferite, pentru a evita pericolul ca un anumit
partid sau grupare politică să influenţeze în mod decisiv activitatea şi orientarea
diplomatică a ambasadei. Diferenţele dintre opţiunile politice şi diplomatice ale
solilor nu avea, de multe ori, efectul scontat, întrucât împiedicau sau stânjeneau
activitatea ambasadei, fiind foarte greu ca aceştia să ajungă la o opinie comună.
Prezentând mesajul în faţa unei adunări, ambasadorii se completau reciproc,
căutând să impresioneze auditoriul. Menelau şi Ulise au fost „găzduiţi de către
4
Dumitru Mazilu, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2006, p. 70.
5
Adunarea Poporului era alcătuită din totalitatea cetăţenilor majori, bărbaţi, care nu
fuseseră privaţi de exerciţiul drepturilor politice prin atimie. Nu erau consideraţi cetăţeni femeile,
străinii stabiliţi în Attica, sclavii şi nici cei ai căror părinţi nu erau amândoi atenieni de origine.
Pentru a se lua o hotărâre mai importantă era de nevoie de un minimum de 6.000 de votanţi (dintrun
total de 40.000 de membri, cetăţeni atenieni). Votarea se făcea prin ridicare de mână, însă în
anumite cazuri, prin scrutin secret. Dacă era autorizat de adunare, oricare cetăţean putea să ia
cuvântul şi, în limite constituţionale, putea face orice propunere. Atribuţiile Eclesiei erau foarte
largi, în principiu ea deţinând toate puterile (legislativă, deliberativă, judiciară): vota decretele,
numea, supraveghea şi destituia magistraţii, declara războiul, hotăra pacea, reglementa operaţiile
militare, promulga legile, vota ostracizarea. În mod excepţional, ea se transforma în instanţă
supremă de judecată, având competenţa să judece crimele flagrante împotriva securităţii statului.
6
V. P. Potemkin (coord.), Istoria diplomaţiei, Bucureşti, Editura Cartea Rusă, 1966,
p. 34.