State, community, individual - Societal and Political Psychology ...

dacă cunoaştem Legea ofi ciilor economice,
dacă ştim că el nu dispune de nici un fel de
materii prime, în afara celor care sunt înregistrate
şi de care răspunde cu capul, în faţa legii;
dacă avem repartiţie şi cine plăteşte. La toate
întrebările puse i-am răspuns: cunoaştem totul
şi încă îl cunoaştem bine şi pe el, ca omul care
nu poate refuza solicitarea unui astfel de ajutor.
I-am precizat, mai clar, că timpul presează
şi nu avem când să purtăm multe discuţii. De
aci au început târguielile. Îi cunoşteam metoda,
stilul. Dar nu s-a mai repetat povestea de
la Bucureşti. După câteva schimburi de păreri,
ne-a asigurat că el nu poate oferi mai mult de
300 din fi ecare material solicitat. Noi am plecat,
nerenunţând la cifra noastră, dar am fost
mulţumiţi şi prea mulţumiţi de succesul dobândit!
Trei sute de piese ne-au fost “livrate”. Nu
ştiu ce forme s-au operat între el şi organizaţie.
Ştiu că a solicitat o adresă-cerere scrisă, menită
a-l justifi ca – în faţa cui, nu ştiu...!
Sarcina de pregătire concretă a
demonstraţiei, selecţionarea tinerilor a revenit
celor de la organizare, iar pregătirea propriuzisă,
aşezarea pe blocuri, executarea celor câteva
fi guri ce urmau a fi prezentate a căzut în
sarcina... propagandei (încă nu aveam un club
propriu-zis, sportiv)... Totul mergea “strună”,
conform planului. Într-una din zilele lunii
aprilie, s-a întâmplat să fi u singur în camera
secretarului Judeţenei, aud, deodată, un fel de
zarvă, cineva se luptă să pătrundă în încăpere,
cineva dă să-l oprească. Se rosteşte calm: “Nu
poţi intra, neanunţat! Stai, omule! Linişteşte-te!
Ce ţi s-a întâmplat?!” Nimic, un om de circa 40
de ani dă violent uşa de perete şi într-o fracţiune
de secundă este în faţa mea. Mă priveşte uluit.
Nu ne cunoşteam. Mă ridic, liniştit, să-i vin
în întâmpinare. “Ce doriţi?” întreb. El, furios,
înjură urât. De supărat ce era, bâiguie, abia
auzit: “Unde e acel Ioniţă?!”, dar rostirea şi
mimica sunt parcă menite să bage spaima în
persoana căutată. Şi a început un dialog, pe cât
de aspru, pe atât de scurt. Din fericire, lucrurile
s-au incheiat în bună pace: I.”Pentru ce îl
căutaţi pe Ioniţă?” El. “Îl mănânc, spuse. Şi-a
bătut jos de copilul meu! De familia mea, de
mine, ca membru de partid...” - “Ei, dar cum
aşa? Dar ce s-a întâmplat? Mai precis?” – “Ce
s-a întâmplat, nu-i treaba ta! Vreau să ştiu unde
este el, că mă duc după el şi în gaură de şarpe!”
Şi, din nou o gamă de înjurături. Cetăţeanul
vorbea deosebit de tare, motiv pentru care, de
alături, de la sectorul de propagandă a apărut
secretarul de resort, tovarăşul Milu. Nici acesta
nu-l cunoştea pe protestatar, aşa încât lucrurile
nu se liniştiră, pe moment. Dar când secretarul
de propagandă îmi rosti numele, situaţia luă o
întorsătură de 180 de grade. În ciuda ieşirilor
sale, cetăţeanul era totuşi un om de bun simţ.
“Vedeţi, oraşul e mic. Eu sunt un om cumsecade,
un fruntaş în muncă. Cum să apară fata
mea, în public, îmbrăcată în chiloţi. O fată cuminte
e o fată cuminte. Ce mai...” “Am înţeles...
L-am liniştit uşor. Costumele de sport sunt
croite cu grijă, veţi vedea. Şi fetele şi băieţii
sunt îmbrăcaţi cuviincios!” Omul rămase totuşi
abătut. Îl necăjeau atât înjurăturile pe care nu şi
le putuse struni, cât şi, mai ales, cuvântul ce-i
scăpase într-un moment nechibzuit, în loc de
fată cuminte... “Ei, lasă omule, nu-i bine... dar
la supărare, mai greşim...!”
Încet, încet, am afl at pricina necazului
acestui om, muncitor la fabrica de hârtie Letea,
fruntaş în producţie, om cinstit, cumsecade, cu
toate calităţile pământului, dar puţin rămas “în
urma vremurilor”. Nu concepea ca fata lui să
fi e văzută în public în şort şi în maieu. Cu toată
strădania noastră, a mea şi a lui Milu, nu am
reuşit să-l înduplecăm. El a rămas pe a lui, dar
copilăria din noi a dus la faptul că şi noi am
rămas pe a noastră; deşi erau sute, mii de alte
tinere cu care o puteam înlocui, n-am făcut-o.
De ce? Greu de spus. Poate dintr-o ambiţie
copilărească, poate dintr-un orgoliu al nostru,
al organizaţiei noastre. Nu ştiu de ce! Dar, ca
să fi e paharul plin, am făcut tot ce ne-a fost
posibil pentru ca tatăl “fetei noastre” să capete
acces la micuţa tribună afl ată în faţa Primăriei
oraşului la defi larea de 1 Mai, unde avea să
treacă şi mândra lui copilă, alături de alte 149
de fete (trei sute de tineri număra, pentru prima
dată, blocul sportivilor din Bacău). După 1 Mai
1948, l-am mai întâlnit pe cetăţean o singură
dată, dar, fără să-mi mărturisească, am simţit
la el o anumită jenă pentru toată întâmplarea al
cărei erou fusese şi pe care o regreta.”
Viaţa în colectivă prevăzută ca normalitate
a vieţii “omului nou” includea şi “activităţi
de organizare a timpului liber”. Printre acestea,
o pondere însemnată va avea participarea
la marile competiţii şi spectacole sportive.
Aşa cum arată cercetătoarea Sheila Fitzapatrick
(2002), meciurile de fotbal deveniseră la
Moscova foarte populare datorită construcţiei
marelui stadion din cartierul Lujniki. Generoasele
subvenţii acordate de ministerele armatei,
de interne şi de către sindicate au condus
181