RECENZII - Revista Teologica

Recenzii
însuşi, nu decade total, transformându-se în ceva rău absolut, şi acest
lucru îi lasă posibilitatea pocăinţei; mai mult, „sufletul nu-şi pierde libertatea,
cu toate că libertatea creaturii nu este suficientă ca el să se
elibereze cu adevărat din sclavie şi din captivitate” (p. 53).
S-ar părea că autorul Omiliilor împărtăşeşte opinia mesalienilor,
conform căreia nu harul Botezului, ci puterea propriei noastre rugăciuni
ne eliberează de stricăciunea păcatului. Totuşi, părintele Florovsky pune
prezenţa acestei idei nu atât pe seama unei influenţe mesaliene, cât pe
seama unei mentalităţi în care este accentuat un „pesimism psihologic”
specific monahismului, cât şi a faptului că autorul se vădeşte aici a fi mai
mult un psiholog şi mai puţin un dogmatist (p. 54).
Decisivă pentru înţelegerea mesajului Omiliilor duhovniceşti este şi
imaginea lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos ca luptă împotriva lui
Satan pentru sufletul omului. Acest act săvârşit în timpul vieţii Sale
pământeşti este repetat pentru fiecare dintre noi: „Domnul Se pogoară
nu doar în iad, dar şi în profunzimile întunecate ale fiecărei inimi” (p.
55). În acest fel este restaurat chipul lui Dumnezeu în om şi acesta din
urmă primeşte harul ca premisă a unirii cu El prin asceză. Calea duhovnicească
începe aşadar cu pocăinţa, întrucât harul nu lucrează decât în
sufletele libere. Este acceptarea smerită a iniţiativei divine în actul mântuirii,
ceea ce determină şi atitudinea corectă o fiinţei umane înaintea
lui Dumnezeu: „Sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi de Hristos
– atestă autorul Omiliei – chiar dacă ar săvârşi mii de fapte bune, se
poartă în aşa fel ca şi când nimic n-ar fi făcut” (p. 59). Doar astfel omul
poate ajunge la virtuţi – credinţă, nădejde, nepătimire şi dragoste – şi la
„vârsta maturităţii” (Ef 6, 12). Cu adevărat avem de-a face aici cu un
război neîncetat purtat în chip nevăzut, dar real; se cere o „contraofensivă
a gândurilor bune”, act dinamic ce cunoaşte mai multe etape: în
primul rând trebuie deosebite gândurile; în al doilea rând, este nevoie
de un fel de indiferenţă, de nereceptivitate a voinţei omeneşti la ispite;
în al treilea rând, se cere permanentizarea acestei atitudini, consolidarea
în bine; în al patrulea rând, tot acest efor ascetic nu este altceva decât o
pregătire a „cămării inimii” spre venirea harului dumnezeiesc, „dragostea
Duhului” (p. 62-65). Se împlineşte astfel scopul creaţiei omului, îndumnezeirea
sa sau arătarea Domnului în sufletul omenesc (Teofania), prin
care omul restabilit în Hristos devine superior lui Adam însuşi. Cu toa-
403