Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 15
Prin vântul singurătăţii
Gânduri frânte ca trestia
de vântul năprasnic al singurătăţii.
Tu în faţa naturii dezlănţuite din tine,
Tu – omul – unealtă deteriorată prin muncă.
vietate denaturată de civilizaţie
cu pofte ascunse şi vechi,
singur în faţa energiilor inverse,
în faţa unui ideal care nu face lumea mai bună,
suferind de nevroză, de singurătatea
care te împinge la fugă sau la sinucidere.
Şi nu ai unde pleca,
pentru că nu te aşteaptă nimeni
şi nu ai de ce muri,
pentru că eşti nimic.
Piatra pustiului
Gândul meu s-a dus pe un deal,
gândul meu a plecat pe un munte,
s-a întors şi iar a plecat
şi n-a mai revenit niciodată.
Poate urmează fi rul unui pârâu
până sus la izvoare,
poate vânează micile vietăţi ale raţiunii,
păsări din imaginaţia cerului
sau îşi ascute auzul
pe piatra pustiului.
Surâs
Până şi poezia e surâsul durerii
o „zădărnicie şi vânare de vânt”
cu ciucuraţi şi clopoţei,
mod fericit de-a arunca în gol
profunzimea,
un nimic pe care dau monedele
de aramă ale anilor
urmând credincios un blestem,
bucurându-mă trist.
Un drum
Un drum amorţeşte în mine
cum s-ar sfârşi şi ar începe
dar nu se mai poate
şi totuşi…
am o poveste de om
am un om de trăit
repede
şi cât mai departe…
Hrănesc o moarte cu alta
trăind din plin
într-un gol fără margini
şi cred că cineva din urmă
vrând să mă ajungă
altfel visează
şi trece prin mine
rătăcindu-se.
Ecou
In memoriam: Ion Chichere
Ghemuit într-un colţ de oraş
Eşti vinovat, zice, te condamn
pentru toate suferinţele tale,
şi pentru tot răul din viaţa apropiaţilor.
Tulburi apele limpezi ale minţilor
în care se oglindeşte iluzia
că lumea înseamnă ceva.
Nu ai sufl etul uscat şi se vede:
Dumnezeu te-a lăsat!
Aşa îţi trebuie dacă n-ai ştiut să renunţi,
dacă n-ai ştiut să te lepezi de sine,
singur vei rămâne cu toate obsesiile,
cu toate dorinţele în veci neîmplinite.
Lumea te-a părăsit şi parcă te bucuri.
Vei rămâne doar tu şi ideea iubirii,
amândoi ghemuiţi într-un colţ de oraş,
ferindu-vă de oameni ca de nişte fi are,
căci altfel
gândul pe care astăzi l-ai ocolit
o să vină să-ţi spună:
„ Dragostea pentru ce ai în clipa aceasta
e durerea pentru tot ce-ai pierdut.”
Margini noi pentru sufl et
Un gol un loc
un strat de somn nedormit
cetate cu unsprezece porţi
unsprezece
ţipete de dragoste
cu tăişul luminii desfăcând
un gol, un loc netrăit;
numai eu uneori îl ocup
cum m-aş desprinde
şi-n urmă s-ar naşte
margini noi pentru sufl et –
alt gol între vârste
alt loc de a fi .
Armonie
Dacă în mijlocul pădurii creşte
un gol rotunjit,
imediat alături, răsare plinul,
cu umbre verzi răcorind locul.
Dacă în luminişul dragostei
a crescut bucuria,
plânsul se pregăteşte să trăiască
pe margini
sugrumând prada ca un şarpe de ceaţă.
Tot ce a putrezit are o poveste
despre care râd orăşenii cafenelelor
( fi losofi i de ţuică ai adevărului)
un sfârşit mai bogat decât începutul,
un început în care se pârguieşte destinul.
Golul oricum trăieşte şi are
o ramură verde de fericire,
pe un trunchi putrezind în lumină.
Alocuţiune
Pe acest pământ în care viitorul suntem noi,
cei cu sufl etul atât de mic,
parcă eu sunt primul locuitor dezamăgit.
Trăiesc spărturi adânci, rupturi întunecate
şi fără nici o legătură cu viaţa.
Lumea e cimitirul în care îmi îngrop sentimentele,
un capitol mărunt în biografi a negurii.
Poate o voinţă mută a morţilor mei
de a trăi eu, pentru toţi, groaza singurătăţii,
de a înţelege adevăratul sens al lumii
şi al omului,
de a scrie despre lacrimă ca despre o lupă
sub care cerul este cea mai apropiată întâmplare.
Sub stele de frig
Când răsăriră stelele de frig ale singurătăţii,
încă mai vindeam păduri închipuite
cu ochii atât de aprinşi
de parcă-aş fi stat până-atunci
într-o fl acără.
Şi după ce le-am văzut şi m-am cutremurat
şi tinereţea s-a ghemuit din pricina sorţii,
am intrat deodată în literele acelui ultim scris,
în care bucuria de-a fi
e o sărbătoare în ajunul tristeţii.
Părinţii
Părinţii stau la lumina fi ului
şi citesc o carte adâncă,
îndepărtată.
Din când în când mai aruncă
privirea pe afară
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
CONSTANTIN OPRICĂ Urme pe sufl et
prin viitor şi zâmbesc.
Apoi intră în ei
până nu se mai văd.
Nimeni
La poalele idealului
creşte o pădure de nepăsare,
iar eu mă zbat în agonia
tinereţii căutând
frumuseţile blânde ale suferinţei,
bogăţiile păzite de singurătate.
Mă târăsc prin sufl et
cum m-aş târî pe pietre,
dar nimeni nu mă poate ajuta
nu poate pătrunde-n orgoliul,
în măreţia neputinţei mele.
Din tot ce am fost şi voi fi
se va ridica o poveste de om,
iar peste ea ca peste o carte
va păşi indiferent un erou:
Timpul.
E bine aici
Mă-ntorc în ocrotitoare mea singurătate
de fi ecare dată ca pentru ultima oară.
E bine aici.
Oamenii nu ajung
şi suferinţa e numai din mine.
Oricum mai mult decât pot să trăiesc.
Poate ar trebui să mă bucur,
poate ar trebui să fi u fericit,
fericirea fi ind meritul celor ce suferă,
al celor ce se jertfesc pentru ceva.
Dar nu mai sunt legat de nimic,
parcă n-aş fi om cu păcate,
trăiesc din inerţie şi ştiu
tot ce va fi în curând,
în curând…
Eminescu
El avea întotdeauna
vârsta ce şi-o închipuia
şi-n mijlocul vârstei bătea un clopot
făcând să se clatine uşile
şi ferestrele vechilor ctitorii
ale limbii române.
Odată, dezbrăcându-se de cămaşă
aceasta i-a zburat
şi s-a prefăcut în lumină,
odată umbra lui a căzut într-o fântână
şi apa s-a răcorit,
vântul a sufl at cu putere
dar el se ţinea de razele lunii
şi striga femeia iubită –
absenţa prin care alerga înspre sine.
Tristeţe de sărbători
In memoriam Jean Cănăvoiu
N-am murit de câte ori am vrut
nici de viaţă nu m-am bucurat,
boli cereşti în mine au căzut,
înălţându-mă sunt tot mai scufundat.
Stau şi mângâi timpul ce s-a scurs,
nici iubita, parcă, nu-i mai dragă,
dau comori de clipe pe-un apus
orice ideal pe-o moarte-ntreagă.
Natura
Sunt neîntreg
îmi lipseşte o parte
o câmpie rotită
o stâncă mută
întreaga natură
şi toate drumurile
încep să se încline…
Din volumul ”Urme pe sufl et”, în pregătire