Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 19
ION POGORILOVSCHI
1. Grila de interpretare a temei Sărutului.
„Gramatică formală” şi „sferă semnifi cantă”
Reprezentarea plastică brâncuşiană a Sărutului
a preocupat statornic critica de artă. Deodată cu
sumedenia de articole şi fl uxul referirilor de context,
pe această temă decupată exegetic din organicitatea
creaţiei sculptorului s-au produs până acum două
cărţi: „Brancusi/The Kiss”, în Statele Unite 1 şi „Le
Baiser”, în Franţa 2 . Performantul interes se explică,
desigur, prin puterea de seducţie vizuală a punerii
în expresie a temei: o temă veche a sculpturii dar
care, la Brâncuşi, uimeşte prin insolitarea ei plastică,
- adevărată „lovitură de teatru” produsă pe fi rul
devenirii universale a artei, la începutul secolului
20, provocând în consecinţă glosa interpretativă.
Interesul se datorează, de asemenea, faptului că
tratarea brâncuşiană a temei Sărutului cunoaşte,
în economia întregii opere, cel mai mare număr de
exprimări, ca şi cea mai mare varietate de reelaborări
şi utilizări diferite, de la cele gândite în piatră şi până
la simplele sigle desenate gestual, pe care artistul le
adăuga afectuos semnăturii şi scrisorilor sale. În fi ne,
tema sculpturală în discuţie este, în corpusul operei
brâncuşiene, cea mai longevivă, acoperindu-i fără
rest durata manifestărilor creatoare: din 1907, an pe
care însuşi Brâncuşi îl indica drept cel de început
al veritabilei lui cariere artistice, şi până în preajma
morţii. După cum consemnează volumul „La dation
Brancusi” (care dă la lumină noi lăzi de documente
din arhiva artistului), prin anii 1953 şi 1954 sculptorul
încă desena pe bucăţi de carton asemenea îmbrăţişări
hieratice 3 . Ca să nu mai vorbim de faptul că, bolnav,
apunea încet în atelierul său, lângă ultima zvâcnire
monumentală a artei sale – proiectul unei Pietre de
hotar, decorate jur-împrejur, sus, jos şi la mijloc
cu motivul Sărutului, lucrare pe care o visa albind
văzduhul patriei, undeva între luncile întristate ale
Prutului, apă ajunsă frontieră nedreaptă a ţării.
Constatarea că i se dedică, în lume, cărţi
întregi relevă poziţia de vârf a Sărutului brâncuşian
în istoria universală a artei. Totuşi, ceva nu-i tocmai
în regulă. Comentariile criticilor de artă, acumulate
timp de o sută de ani (cum poate observa cine are
răgazul să le reitereze) trăiesc în faţa Sărutului o
emoţie rară îndeosebi datorită originalităţii formale
a sculpturalizării brâncuşiene; comentariile poartă
în lume faima Sărutului cu precădere pe acest
considerent. Subiectul sculpturii (banal descris:
un cuplu sărutându-se) şi întreg planul ideativ al
semnifi caţiei capodoperei, aferent subiectului ei,
sunt oarecum neglijate. Ca şi când locul cuvenit
interogării înţelesului brâncuşian al Sărutului ar fi
în subsidiarul interpretărilor. Atragem astfel atenţia
asupra unui generic dezechilibru de organizare
internă a analizelor. Un dezechilibru explicabil: după
cum spuneam, Sărutul brâncuşian a frapat de la bun
început prin „design”, prin totala neconvenţionalitate
a tratării plastice, în vreme ce subiectul sculpturii
apărea, dimpotrivă, ca unul cu totul convenţional,
„oarecare”, „loc comun”, adică un subiect pe seama
căruia devenea oţios să insişti.
Cu toate probele contrare (care ne vor
preocupa), nu se poate spune, totuşi, că interpretările
de până acum ale Sărutului brâncuşian ar fi ignorat
principiul estetic al inseparabilităţii „gramaticii
formale” a operei de artă de „sfera semnifi cantă”
a ei. Insolitul „cioplirii directe” a Sărutului,
primitivismul rafi nat şi în calm acord cu natura –
prestaţie artistică ce zguduia practica sculpturală
scoţând-o din moliciunea ei academistă –, acestea
sau alte aspecte tehnice de „scriitură” brâncuşiană
au fost, desigur, privite drept mijloacele prin care
Brâncuşi a putut să exprime cu o nouă forţă ceea
ce dintotdeauna conotează un sărut: sărbătorescul
preludiu al acuplării, intensitatea paroxistică a
dragostei exprimată în act, sutura de nedislocat a
„jumătăţilor” (ca în platonicianul sau creştinescul
„amândoi un trup să fi ţi”), convertirea prin sărut a
timpului în eternitate ş.a.m.d. Dar toate acestea nu
ajung. Ne propunem prin eseul de faţă să reformulăm
hermeneutic „sfera semnifi caţiei” Sărutului. Într-un
atare scop va trebui, se înţelege, să fi m precauţi, să
nu dezechilibrăm invers balanţa, întorcându-ne cu
spatele la individualitatea epocală a tratării sculpturale
brâncuşiene, ca să subliniem didactic, cu două
linii, „mesajul operei”. Credincioşi menţionatului
principiu „al inseparabilităţii”, va trebui, iată, să
problematizăm noi înşine atât de propria „gramatică
formală” a Sărutului brâncuşian. O vom face, însă,
coborând în adâncul determinărilor ei abisale, adică
trecând din planul gramaticii de suprafaţă în planul
generativ al gramaticii de profunzime, subjacent
întruchipării plastice brâncuşiene. Numai aşa sperăm
să apară şansa unei accederi pe măsură la semnifi caţia
Sărutului, ca să descoperim punctual, încă o dată,
faptul că, prin defi niţie, sculptura brâncuşiană
poartă în ea nu „modernitate” sterilă, ci mari sensuri
şi înfi orări existenţiale; că ea este ca să ne inducă
luminos meditaţia fi losofi că.
După cum se vede, masei interpretărilor de
până acum ale capodoperei brâncuşiene Sărutul i se
poate diagnostica o anumită carenţă de abordare. Însă
o asemenea obiecţie, simplu formulată, riscă prin
generalitatea ei: are relevanţă simptomatică pentru
ansamblul interpretărilor, dar nu este totdeauna şi
la fel de adecvată cazurilor concrete, particulare de
analiză a motivului brâncuşian. Se impun nuanţări.
O primă nuanţare corectivă ar fi o distincţie
dicotomică: comentatorii occidentali ai sculptorului
se exercită, de regulă, mai mult decât conaţionalii
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
„Brâncuşi – Sărutul, nivele de semnificaţie”
Preocupările autorului de interpretare a temei brâncuşiene a Sărutului
datează din anul primelor sale articole referitoare la creaţia marelui sculptor
(1966), ideile din „Poarta sărutului, evoluţia unui motiv” stârnind atunci
interesul lui Petru Comarnescu şi al unor critici străini prezenţi la Colocviul
internaţional Brâncuşi din 1967. După o lungă exercitare exegetică,
autorul propune acum o interpretare a Sărutului de proporţiile unui volum.
Comentariul desfăşurat comportă următoarele părţi:
Partea întâia construieşte critic grila autorului de interpretare a temei
Sărutului, el discriminând polemic şi documentat între „gramatica formală”
a sculpturii (la care, din păcate, se mulţumesc să se refere majoritatea
abordărilor produse pe plan mondial) şi „sfera semnifi cantă” a Sărutului,
ca autentic spaţiu exegetic, explorabil printr-un larg exerciţiu hermeneutic.
Se întreprinde un drastic proces de scoatere a temei brâncuşiene a Sărutului
de sub eticheta erotismului. De erotică aparţine în chip natural, desigur,
gestul uman al sărutului, dar arta lui Brâncuşi, prin esenţa ei, nu poate fi
un atare refl ex mimetic al realului. Se demonstrează că Sărutul brâncuşian
este cioplit, categoric, nu în cheia eroticii ordinare, ci în aceea a necroeroticii
(concept de mare elevaţie ideativ-fi losofi că, aplicat de G. Călinescu operei
eminesciene).
românului Brâncuşi, pe seama şocului formal/
serial/artizanal pe care l-a produs Sărutul, ca episod
negator al clasicismului şi al academismului în artă.
În schimb, comentatorii români nu sunt la fel de
captivaţi de ruptura pe care o marchează Sărutul
în practica istorică a sculpturii; în faţa Sărutului
ei încearcă mai degrabă sentimentul viu al unei
continuităţi transistorice a tentativelor de rostire
artistică umană. Implicit, comentatori români vor
eticheta adesea drept deşarte, dacă nu chiar penibile
abordările de celălalt tip, atunci când ele nu-şi resimt
limitele. Cum nu ne putem referi, practic, la fi ecare
dintre poziţile exprimate în cele două „tabere” –,
pentru grupa celor occidentale propunem o rezonabilă
„reducţie fenomenologică”: socotim reprezentative
pentru grupă cele două cărţi consacrate, în cadrul
ei, Sărutului, de vreme ce acest câmp occidental
al interpretărilor, spre deosebire de cel românesc,
a închinat sculpturii brâncuşiene în cauză (formă
primă şi variante) volume întregi. Dar – secundo –
să observăm că, sub aspectul orientării lor analitice,
volumele amintite – „Brancusi/The Kiss” şi „Le
Baiser” – sunt la rândul lor reductibile la unul singur,
la primul, datorat în întregime americanului Sidney
Geist; căci „Le Baiser”, dincolo de preocuparea sa
tehnică de a alcătui un catalog al tuturor căutărilor
creatoare şi urmelor Sărutului păstrate în Atelierulmuzeu
al artistului, oferă drept exegeză propriu-zisă
a motivului brâncuşian tot Geist, – 40 de pagini
extrase din „Brancusi/The Kiss”, însoţite de cinci
pagini datorate unui alt autor (anexă în ton, de
altfel, cu reţetarul celuilalt de stabilire a „originilor”
sculpturii în discuţie). După cum se vede, criticul de
artă american este considerat în occidentul european,
la fel de bine ca la el acasă, drept somitatea şi
exponentul acestor bazine culturale în materie de
Brâncuşi (ori, cel puţin, în privinţa interpretării
Sărutului).
Încă din 1984, cu prilejul apariţiei în traducere
românească a lucrării „Brancusi/The Kiss”, cea atât
de agreată până astăzi în Occident, am publicat un
articol de întâmpinare4 a ei la porţile culturii noastre,
în care luam distanţă critică faţă de maniera Geist
de comentare a lui Brâncuşi, manieră dezavuată pe
atunci şi de românii Ionel Jianu (de la Paris) sau
Mircea Eliade (de la Chicago). Scriam în „Sărutul
şi viziunile criticilor”: „Pentru exegetul român –
considerat în abstract – al lui Brâncuşi, Sărutul are
prin excelenţă puterea să stârnească ecouri la care
criticul american ar trebui să lepede mult ca să poată
accede (...). Pentru Sidney Geist conformitatea artei
lui Brâncuşi la matricea noastră stilistică nu prea
poate fi o premiză fecundă a demersului său exegetic
(...) el nici măcar nu o semnalează ca ipoteză de lucru
a altora” 5 .
Ce îşi propune analiza – pentru unii
paradigmatică – din „Brancusi/The Kiss”? Se poate
presupune că, naturalmente, autorul scrierii vrea să
releve geniul unic al lui Brâncuşi, geniu probat de
piesa sculpturală Sărutul şi de ulterioarele decantări
ale motivului ivit mai întâi în 1907. Dar ce iese de
fapt, cu ce ne alegem la sfârşitul lecturii acestei
cărţi?
Sub aspectul confi gurării plastice, care îl
pasionează prin excelenţă, criticul – ce nu poate
depăşi un anume orizont interpretativ – nu face decât
să reducă noutatea epocală a Sărutului la ... căutările
altor artişti, contemporani (sau nu) cu Brâncuşi. El se
pag. 20