Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 17
Cartea a apărut la editura Art, în anul 2008 şi
a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România
pentru critică, în anul 2009.
„Ce ştim despre Eminescu? Ce nu ştim şi ar
trebui să afl ăm?”. Aceste întrebări au stat la originea
cercetărilor autoarei, care a pornit de la considerentul
că analiza scrierilor eminesciene trebuie să se
îmbine cu refl ecţia biografi că, adică lectura „operei
” să implice lectura vieţii. Foarte bine documentată,
mai ales în privinţa unei inaccesibile porţiuni de
bibliografi e germană, cartea surprinde viaţa cotidiană
a lui Eminescu din perioada berlineză, 1872-1874,
pusă în relaţie cu opera sa, dar şi anumite slăbiciuni
încă nemărturisite despre ultimii ani(de altfel cei mai
controversaţi) ai vieţii poetului.
Cele 330 de pagini sunt sistematizate în trei
părţi, la care se adaugă un prolog şi un epilog, dar
şi o serie de ilustraţii a căror sursă este explicată de
autoare într-un capitol separat, fi nal.
În prolog, Ilina Gregori vorbeşte despre
alegerea subiectului-episodul berlinez din biografi a
eminesciană-una dintre cauze fi ind prezenţa autoarei
în acelaşi oraş şi cealaltă constituind-o primirea
deosebit de favorabilă de care s-au bucurat în 2002
studiul „ Eminescu la Berlin”.
De asemenea, autoarea propune pentru
metoda de cercetare pe care a abordat-o termenul
de onirobiografi e, ceea ce înseamnă reconstituirea
sentimentelor, refl ecţiilor, reveriilor şi viziunilor
pe care i le inspirau mediul, decorul în care a trăit
scriitorul, adică „locul de locuit de personajul”
său, respectiv Mihai Eminescu.
Partea întâi este intitulată „ Eminescu la Berlin”
şi este compusă din 9 capitole cu titluri ample :
• Un capitol nefast în biografi a poetului?
• Berlin, „ oraşul-furnicar”
• Universitatea „ Friedrich Wilhelm”
• Ca schopenhauerian la Berlin. Filosofi a
inconştientului
• Înainte de Berlin: „ Sărmanul Dionis”
• Onirologia schopenhaueriană : o „ reabilitare
a fantomelor?”
• „ Şi popoarele dorm…” Eminescu şi
etnopshihologia
• Basmul - o „ hieroglifă”. Eminescu şi
egiptologia
• Şi totuşi, „ poet naţional”?
În partea întâi, Ilina Gregori reface atmosfera
berlineză a studiilor poetului doctorand, spectrul
preocupărilor lui(aşa cum reiese din caietele
eminsciene): fi losofi e, istorie, drept roman, drept
modern, respectiv nord-american, englez, german,
teoria religiei, mitologia comparată, etnografi a,
egiptologia, gramatică sanuscrită, economie,
geografi e, fi zică, fi ziologie etc. Trimis la Berlin de
Titu Maiorescu pentru a-si obţine doctoratul, în
vederea ocupării catedrei de fi losofi e la Universitatea
din Iaşi, Eminescu se stabileşte în centrul capitalei
prusace. Conform biografi lor, poetul se simţea
adesea profund nefericit la Berlin şi există destule
motive care stau la baza acestei nefericiri: moartea
îi răpeşte unul după altul doi fraţi-pe Ilie de 17 ani
şi pe Şerban, un medic foarte capabil al Berlinului,
starea sănătăţii poetului, care în primăvara lui 1874
era marcat de o paralizie a mâinii drepte. La toate
acestea se adaugă şi o dramă intimă: suferinţa de a se
despărţi de Veronica Miele. În aceste circumstanţe,
spune Ilina Gregori, demontând unele mituri bine
înrădăcinate în istoria literaturii, Eminescu nu este
inactiv şi neimplicat în viaţa socială.
Astfel, autoarea prezintă un alt Eminescu care
nu este izolat social, absent din lume, ci implicat în
viaţa Berlinului, colaborează la celebra enciclopedie
din Leipzig, scrie articole „impresionante”, cum le
numeşte autoarea, pentru editura Brockhaus. Cea mai
importantă activitate, însă, care i-a ocupat şi cel mai
mult timp, dar care i-a asigurat o situaţie fi nanciară
stabilă, a fost aceea de secretar particular la Consulatul
Principatelor de la Berlin. Devine astfel secretarul
lui Theodor Rosetti şi apoi al lui N. Creţulescu,
agenţi consulari ai Principatelor şi Eminescu ajunge
să cunoască foarte bine corespondenţa regelui Carol
al României cu Berlinul natal. În aceeasi perioadă,
pe lângă preocupările literare, începe şi traducerea în
română a „ Criticii raţiunii pure”.
Spre deosebire de Călinescu, ce prezentase un
Eminescu solitar, bolnăvicios, redus la un program
arid de lucru, Ilina Gregori descoperă şi reconstituie
orizontul de viaţă al poetului. Într-un Berlin şantier,
afl at într-o continuă modernizare, Eminescu îl
aprofundează pe Schopenhauer şi termină nuvela „
Sărmanul Dionis”.
Trezit de timpuriu şi atestat încă din perioada
vieneză, interesul lui Eminescu pentru Egipt a luat
la Berlin un caracter net ştiinţifi c şi a câştigat un
fundament solid, graţie prelegerilor lui Carl Richard
Lepsius. Poetul-doctorand era nelipsit de la ele:
notele de la aceste cursuri sunt cele mai ample din
câte s-au păstrat în manuscrisele sale berlineze.
Autoarea reface atmosfera epocii când Lepsius era
considerat „ un al doilea Champollion”, atât prin
lucrările de egiptologie, dar mai ales prin înfi inţarea
Muzeului Egiptean din Berlin a cărui „geometrie
sublimă” reda locurile sacre, „arhitectura interioară
şi decoraţia murală”
„reproduceau structura tipică a templului
egiptean”, cu plafon de sticlă, cu săli în
care „tronau statui colosale”. Prin aceste săli
impresionante, cu exponate unice, Ilina Gregori şi-l
imaginează pe tânărul doctorand studiind, de aceea,
explică autoarea, în epistolele sale glumeţ-galante
Eminescu se recomanda drept „ un egiptean din
antichitate” rătăcit în Berlin.
Deşi exegeţii au considerat perioada berlineză
sterilă din punct de vedere al creaţiei artistice,
Ilina Gregori consideră că Eminescu a fost prolifi c
deoarece acum sunt scrise: „Egipetul ”, „Avatarii
faraonului Tlá”, „Archaeus,”, „ Făt-Frumos din
Lacrimă”, „ Călin Nebunul”, „ Fata-n grădina de
aur”, „ Miron şi frumoasa fărp corp”, „ Luceafărul”,
„ Povestea magului călător în stele”, „Împărat şi
proletar”, „Melancolie”, „Scrisoarea I ” , „Scrisoarea
IV”, „Glossá”, „La aniversară”, „Cezara”.
Partea a doua a cărţii se intitulează „Între
Berlin şi Charlottenburg”, fi ind structurată pe trei
capitole, care urmăresc mutarea poetului în afara
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică - 2009
ILINA GREGORI
„Ştim noi cine a fost Eminescu?”
„Fapte, enigme, ipoteze”
Berlinului, mai degrabă la periferia acestuia.
Autoarea reconstituie strada Orange nr. 6, pe
care s-ar fi mutat Eminescu în Charlottenburg, foarte
aproape de castelul regal. Ilina Gregori îl contrazice
pe Călinescu în ceea ce priveşte noua reşedinţă
a poetului, care nu se mutase „la vreo văduvă”
înconjurat de
„linişti rurale”, cum spunea criticul. În vemea
în care Eminescu s-a mutat la Charlottenburg,
această aşezare avea un statut privilegiat prin
atenţia personală, cu totul specială a suveranilor
care o aleg la început ca reşedinţă de vară preferată
a familiei regale şi apoi reşedinţă permanentă.
Angajat la Agenţia diplomatică a Principatelor
Române în capitala Imperiului german, Eminescu
a locuit chiar în cartierul Casteluiui, „uliţa” lui
constituind un excelent punct de observaţie pentru
reşedinţa Hohenzollernilor. Prin preocupările lui
„circulând între universitate şi casă, între Berlin şi
Charlottenburg, Eminescu „copia” un vechi traseu
regal. El pendula - şi nu din întâmplare - între doi
poli ai unui spaţiu ideal, în care trăiau de peste două
sute de ani regii prusieni”. „Navetist între Berlin şi
Charlottenburg, Eminescu schimba zilnic aerul, dar
rămânea într-un fel pe loc-respira în lumea regilor
Prusiei şi a marilor lor arhitecţi”- spunea Ilina
Gregori.
În această perioadă, Eminescu a luat act regulat
de mesajele-scrisori, depeşe adresate Princepelui
Carol, ceea ce-l ţinea la curent cu actualitatea politică
româno-germană, cu problemele în care Principele
era personal implicat. In opinia autoarei, Eminescu
frecventa sistematic Agenţia diplomatică,într-o
perioada în care,cel puţin din punctul de vedere al
lui Carol însuşi, fusese de-o stabilitate şi rodnicie
cum nu mai cunoscuseră românii înainte. Aprecierea
principelui era călduros confi rmată nu numai de
familia lui din Germania, ci şi de curţile europene
cele mai însemnate, la Viena, Londra sau Moscova.
Partea a treia este intitulată „Bucureşti,28
iunie 1883” şi se deschide cu un fragment din N.
Georgescu,pe care îl voi relua parţial:
„Bucureşti, 28 iunie 1883 […] O caniculă
teribilă îi chinuie pe bucureşteni […] La cafeneaua
Capşa, pe calea Victoriei [...] un tânăr, client obişnuit
al localului pe neaşteptate se lansează într-o amplă
tiradă politică [...] parcurge nervos sala aproape
goală în sus şi-n jos. În culmea surescitării, individul
scoate din buzunar un revolver, conchizând: Şi la
toate acestea nu e decât un singur leac: să împuş pe
rege”.
Istoria literaturii române consemnează cu
reticentă acest incident şi cu extremă discreţie,
fi indcă acela care anunţa că-l va împuşca pe rege, nu
era altul decât Mihai Eminescu. Poate că poetul trăia
pe 28 iunie 1883 ziua cea mai nefericită din viaţa sa
şi aşa prea puţin fericită. Ilina Gregori afi rmă „Se ştie
ce s-a întâmplat în continuare. Determinat de agitaţia
poetului înarmat, un cunoscut al acestuia care se afl a
de faţă, reuşeşte să-l scoată pe Eminescu din local,
oferindu-se să-l însoţească până la Cotroceni pentru
a-şi executa planul. La palat, evident, regele nu
poate fi abordat, aşa că poetul, care probabil uitase
deja scopul plimbării, se întoarse în oraş în compania
aceluiaşi amic, de care se desparte pentru a face o
baie fi erbinte într-un stabiliment pe care îl cunoştea
deja. Rămas singur „amicul” se prezintă de urgenţă
la prefectul Poliţiei, pentru a raporta cazul. Câteva
ore mai târziu, Eminescu este scos cu forţa din baie
de poliţişti şi transportat la sanatoriul doctorului
Şuţu, „Caritas” din strada Plantelor. După câteva
zile, ziarele anunţau îmbolnăvirea gravă a poetului
şi colegului de la „Timpul”, iar „Timpul” însuşi făcea
cunoscută despărţirea redacţiei de colegul doborât
de o boală necruţătoare. Nu se scria, dar toată lumea
ştia: Eminescu înnebunise.
În istoria literaturii această scenă a pătruns
pag. 18