Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

CYMK
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009 pag. 52
Scriitorul Leonardo da Vinci
Leonardo şi-a înscris numele la loc de frunte
nu numai în istoria artei, a ştiinţelor, a tehnicii, ci şi
în istoria literaturii. În cele câteva mii de fi le pline de
schiţe, desene, calcule, observaţii şi geniale intuiţii
ştiinţifi ce (şi din care ni s-au păstrat aproximativ
1800 de fi le) se găsesc şi nenumărate texte literare,
variate ca gen şi ca dimensiuni. Şi binecunoscutul
său Tratat despre pictură – titlul sub care este
cunoscută compilaţia efectuată de discipolul său
preferat Francesco Melzi din notaţiile răzleţe despre
artă ale lui Leonardo (texte autografe dintre care trei
sferturi au dispărut), - deci şi acest Tratat despre
pictură prezintă un real interes de ordin literar,
întrucât conţine pagini scrise cu o mare fi neţe şi
sensibilitate, cu o vie plasticitate a expresiei, cu o
emoţionantă căldură umană a tonului şi, în general,
cu un stil de o supremă eleganţă.
Dar paginile manuscriselor lui Leonardo mai
cuprind şi sute de cugetări, de sentenţe, de maxime.
Apoi, anecdote (sau, ceea ce noi numim mai
potrivit „snoave”), şi alegorii, şi descrieri fantastice
de fenomene naturale, şi legende sau povestiri cu
lungi părţi descriptive despre animale exotice ori
imaginare (povestiri caracteristice aşa – numitelor
„bestiarii” medievale, de felul celor cuprinse în
cartea din literatura noastră populară cunoscută
sub titlul Albinuşa, sau Floarea darurilor). Şi, în
sfârşit, mai cuprind manuscrisele lui Leonardo şi
foarte originale, admirabile fabule, în proză: „Prima
mare proză a Italiei” - recunoaşte istoricul literar Fr.
Flora - „Proza cea mai înaltă a primei perioade a
Renaşterii”.
Genul fabulei cunoscuse o dezvoltare
înfl oritoare în Evul Mediu, perioadă care avea,
cum se ştie, o predilecţie cu totul deosebită
pentru alegorie, pentru satiră, pentru predica
moralizatoare: trei atitudini, trei preferinţe cărora
genul fabulei, adunându-le la un loc, le dădea viaţă,
colorit, atractivitate. Dar după Evul Mediu, cultura
Renaşterii şi oamenii ei nu mai puteau aprecia nici
structura, nici sensurile, nici funcţia moralizatoare,
fi nalitatea didacticistă a fabulei, drept care umanişti
dintre cei mai iluştri se îndreaptă spre Antichitate,
imitându-l în exerciţiile lor de erudiţie pe fabulistul
latin Fedru, sau traducând din greceşte în limba
latină pe Esop.
În acest timp, Leonardo deschide genului
fabulei un drum nou, original, independent de
modelul anticilor, - şi în care fantezia sa poetică,
lipsa didacticismului plat, ostentativ, şi simpla
voluptate de a povesti îi dau posibilitatea să
realizeze adevărate mici bijuterii literare. Cele 54
de fabule (dintre care, mai bine de 30 sunt doar
schiţate în trei-patru rânduri sunt impregnate de un
fi n şi intens lirism; s-ar putea spune că Leonardo,
care n-a scris niciodată versuri originale, şi-a căutat
o compensaţie a valenţelor sale literar-lirice în
această proză poetică. Fondul fi losofi c se percepe
imediat. Pentru Leonardo, natura rămâne divinitatea
supremă, căreia el i se închină cu o devoţiune totală;
legile ei pot fi luate ca modele de supremă armonie,
constituind adevărate lecţii de înţelepciune, de
echilibru, de măsură, de prevedere, de raţionalitate,
- o invitaţie la modestie, la prudenţă şi la bun simţ.
Sub raport tematic fabulele lui Leonardo au
un marcat fond autobiografi c, traducându-i propria
experienţă de viaţă; sau, conţin aluzii critice la
viaţa şi oamenii timpului; sau, exprimă o concluzie
fi losofi co-morală extrasă din studiul naturii - şi
aceasta este tema cea mai frecventă. O derogare
de la tradiţiile geniului (deci o notă accentuată de
originalitate) o reprezintă felul personajelor din
aceste fabule având rol de protagonişti. Animalele
sunt prezente doar în patru fabule (din totalul de
54); păsările - în trei, insectele - în şapte, iar omul
– doar episodic, iar nu ca protagonist. În schimb,
Leonardo preferă să-şi caute personajele (şi
aceasta este o altă notă originală pe care o aduce
în fabulistica universală cultă) mai ales în regnul
vegetal - în 18 fabule; apoi, printre elementele
naturii - în 10 fabule (apă, foc, zăpadă, soare ş.a.);
sau, printre diferite obiecte - în 7 fabule (piatra şi
amnarul, hârtia şi cerneala, lumânarea şi lampa,
bolovanul şi drumul etc.). Fabula Briciul şi rugina,
atât de originală ca idee, este caracteristică pentru
omul Leonardo, a cărui curiozitate ştiinţifi că,
susţinută de un efort enorm şi continuu, n-a fost
de nimeni egalată vreodată. Ideea fabulei este că
lenea, aroganţa, comoditatea şi superfi cialitatea, nu
numai că îl menţin pe om la un nivel de incultură,
dar – ceea ce e mai grav – cu timpul îi atrofi ază şi
inteligenţa:
Leonardo şi muzica
Geniul poliedric al lui Leonardo da Vinci n-a
neglijat nici preocupările muzicale. Dimpotrivă,
ilustrul biograf al artiştilor Renaşterii italiene,
Giorgio Vasari, scrie că era un „eccellente musico”,
ba chiar că „i-a întrecut pe toţi ceilalţi muzicieni”
(musici); adăugând că Leonardo cânta cu vocea
lui frumoasă în formaţiuni polifonice, sau singur,
acompaniindu-se la liră, instrument la care cânta
foarte bine.
În timpul anilor de ucenicie la Florenţa, în
atelierul renumitului pictor şi sculptor Verrocchio,
Leonardo frecventa cercuri artistice de orice natură,
inclusiv muzicale; în acei ani a studiat şi muzica,
dar ca autodidact. A inventat, spre a se acompania,
o liră având forma ciudată a unui cap de cal; este
instrumentul cu care se va prezenta mai târziu la
curtea ducelui Milanului, Ludovico Moro. La curtea
ducală întreţine relaţii de prietenie cu Franchino
Gaffurio, renumit teoretician muzical, profesor de
muzică al curţii, „maestro di capella” al Domnului
din Milano, distins umanist şi compozitor, autor a 15
mese, 37 motete, etc., în stilul maeştrilor fl amanzi.
Leonardo era prieten intim şi cu familiile a patru
faimoşi maeştri fabricanţi de instrumente cu coarde,
originari din Lyon, cu care discuta probleme de fi zică
şi de mecanică legate de sonoritatea instrumentelor.
Cum unuia din aceştia i se atribuie un mare merit în
invenţia violinei, se pare că Leonardo a avut rolul
de teoretician al construcţiei acestui instrument.
(Stadiul defi nitiv al transformărilor care a dus la
apariţia violinei va fi marcat în secolul al XVI-lea de
meşterii Andrea Amati din Cremona şi de ucenicii
lui, Stradivari şi Guarnieri).
Preocupările muzicale ale lui Leonardo
s-au manifestat în numeroasele schiţe şi desene
din manuscrisele sale, - studii în vederea creaţiei
unor instrumente noi, sau de perfecţionare a unora
vechi. Nici aici fantezia genialului inventator n-are
margini; întotdeauna însă fantezia sa e dirijată de
calcule matematice şi de principii mecanice clare.
Astfel, schiţează tipuri noi de instrumente, de sufl at,
cu coarde sau de percuţie, de timpane, de tobe,
pag. 51