Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 29
GENOVEVA LOGAN
Prolog
În acea zi de noiembrie, o mie nouă sute
optzeci şi......o, dar mai era atât de puţin până
la sfârşitul veacului! Un pas numai şi puneai
piciorul pe tărâmul tremurător al mileniului trei,
scormonit de lentilele zgomotoase ale viitorologilor,
impactologilor şi purtătorilor de cuvânt de tot felul,
gândea Lavinia Mihu, pe cale atunci de a părăsi
încă un loc de muncă – al câtelea oare pe anul acela
încâlcit, anul bulibăşelilor, cum îi spusese avocatul
ei într-o dimineaţă, pe treptele însorite ale Palatului
Justiţiei proaspăt renovat după cutremur, unde ori de
câte ori intrase simţise un puternic miros de târg de
vite şi nu-şi putea explica de ce.
Va căuta altceva, ori va mai şoma o vreme .Va
încerca în răstimp să-şi pună în ordine gândurile. Şi
nu numai atât. Viaţa ei întreagă cerea parcă o nouă
punere în ordine.
Un sentiment neplăcut o smulse brutal din
rezonare: i-au tăiat fraza prin care, în autobiografi a
cerută iar la comitetul de partid, afi rma că de mai
bine de zece ani merge pe sârmă .De ce i-au tăiat-o?
Da capo
Şi încă o zi, da, prima zi din restul zilelor ei,
cum îi plăcea adesea să spună, ultima zi de noiembrie
a unui an care se număra cu o mie nouă sute optzeci
şi.... Cea din urmă zi sub un clopot de sticlă, mai
gândea, cu oarecare efort. Privea încă odată în jur,
din refl ex, ori din imperioasa trebuinţă de a lua acel
ultim mulaj al unei realităţi pe care speri că nu o vei
mai repeta. Zăbovea un timp asupra textului de pe
tabla neagră, spălată de elevi, unde cineva începuse
să consemneze obişnuitul tabel sinoptic:
„Azi este luni,3o noiembrie.
Afară este frig.
Este toamnă.”
În primele zile când a venit aici, impactul cu
această lume afl ată într-o ordine complet diferită îi
păru copleşitor. Enunţurile telegrafi ce scrise pe tablă
în partea dreaptă
sus, înregistrând de fi ecare dată ca un jurnal
de bord ziua, luna, anotimpul anul şi felul în care
este luminat de soare ori bătut de vânt locul în care
se afl ă, îi întăreau tot mai mult convingerea că viaţa
aici se petrece sub un clopot de sticlă.
Venea din valţul neîndurător al unui timp
revolut pentru om, iar aici putea chiar să nu ştie în
ce zi, în ce lună şi an de după Hristos se afl a .Simţise
menghina spaţiului riguros determinat de latitudini
ideologice până-n rărunchi ,iar acum o putea ignora,
se mişca în voie, ca un simplu locuitor al planetei
Pământ. Toate lucrurile aici erau reduse la esenţa
lor primă. Totul se lua de la capăt .Totul începea
cu începutul. Comunicarea se realiza prin semne.
Semnele condensau în ele experienţe acumulate de
generaţii în serie lipsite de auz. În absenţa graiului
fl uxul informaţional se transmitea prin mâini, prin
degetele lor lungi ca nişte antene ale spiritului. Iar
clopotul tainic sub care se stratifi cau în tăcere toate
cele trăite ori ne trăite, se dovedea încăpător şi solid,
odată ce ai intrat aici te puteai considera la adăpost,
înghiţit de neant.
Căută o cretă colorată şi adăugă sub
desfăşurătorul sinoptic de pe tablă:
„Frunzele cad.
Păsările călătoare pleacă spre sud.”
Îşi aminti din nou prima zi când intrase
aici......Începea anul şcolar şi conform tradiţiei
iubitul conducător făcea deschiderea într-unul din
marile centre universitare din ţară. Indicaţiile erau
ca întreg colectivul, profesori şi elevi, să stea în
faţa televizorului, să-i asculte discursul. Televizorul
aici era instalat în sala de sport, cu sonorul dat la
maximum. Numai că prin uşa întredeschisă nu se
vedea nimeni urmărindu-l, şi oricât de tare ar fi
strigat „mult iubitul”, surzii oricum nu îl auzeau.
Constatarea aceasta avusese darul de a o dezinhiba
din prima clipă. Tot ce a urmat semăna perfect cu un
scenariu de operetă:
-Şi ce-aţi făcut, tovarăşa, AŢI COMPLOTAT
ÎMPOTRIVA ORGANELOR? o întrebase directoruladjunct
răsfoindu-i dosarul, când au rămas între patru
ochi.
-Da. Era cât pe ce să scot România din Pactul
Autoarea cu Ion Pogorilovchi (soţul)
şi Vasile Blendea - la cascada Niagara
de la Varşovia .*Aşa cum mă vedeţi, eu....
-Vă lipsesc anumite avize.
-Pot să dau o declaraţie pe proprie răspundere
că nu sufăr de epilepsie şi nu am cazier, nici rude
în străinătate, mai adăugase ea, amintindu-şi de
împrejurările încadrării în munca de jos, cu un an în
urmă, când i se ceruse o astfel de hârtie.
- Nu. Lăsaţi declaraţiile pentru mai târziu.
„Circuitul apei în natură”, scrise acum mare,
pe mijlocul tablei, revenind în prezent.
-Astăzi vom vorbi despre apă, anunţă cu faţa
spre clasă, conturând în aer şi semnul lor pentru apă
– mâna dreaptă mai sus simulând gestul deschiderii
unui robinet, mâna stângă simulând ţinerea unui
pahar dedesubt – deşi nu avea voie să se folosească
de semne, mai ales în procesul predării.
------------------------------
*Este vorba despre o înscenare a securităţii,
numită azi „Afacerea meditaţia transcendentală”. În
1982 a fost folosită ca diversiune pentru declasarea
a sute de intelectuali., trimişi la munca de jos, lipsiţi
de drepturi materiale şi civice, monitorizaţi mai
apoi, de-a lungul anilor, „cu mijloace specifi ce
”.Unii dintre ei nu ştiau de fapt în ce constă M.T.
Prin uşa întredeschisă un turbulent ,tolerat
din ofi ciu, strecura ţeava unui pistol de plastic,
somându-i pe toţi să se predea. Pe hol, plutind
parcă sub acţiunea hipnotică a unui drog, un altul
trecea dinspre bucătărie şi muşca dintr-o felie mare
de pâine prăjită. În buzunare îi mai atârnau câteva
pentru prietenii lui, ori pentru „şeful” care l-a
trimis. Şi mama elevului adus cu somaţii de acasă
tot mai zăbovea printre bănci, nu se îndura să plece
.Împărţea acum la toată clasa ceva dintr-o pungă şi
dădea ultimele sfaturi copilului: cum să se păzească
de frig, unde să-şi ţină banii, ce să-şi pună noaptea
pe cap , la cine să apeleze în caz de nevoie. Iar prin
pereţi răzbătea când şi când vocea unui coleg care
de câteva săptămâni pregătea o lecţie deschisă.
-Care sunt principalele obiective ale actualului
plan cincinal?
-Canalul, răspundea un surd cu voce de cap.
-Numai Canalul? Cum se numeşte Canalul?
Ce nave merg pe Canal?
-Ţara noastră se numeşte Republica Socialistă
România.
- Nu ţara, Canalul. Cum se numeşte Canalul?
Un aer de conchistador în căutarea unor noi
teritorii emana din vocea colegului sârguincios. Abil
în relaţii , versatil cu superiorii, îi devenise agreabil
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
chiar din primele zile, poate prin felul în care se droga
cu lecturi, cădea mereu în picioare când era atacat,
urmărea numai binele în jur, fără a lăsa impresia că
îl interesează.
- Ce alte realizări mai cunoaşteţi?
-Făgărăşanul.
-Nu Făgărăşanul. Trans........ Trans şi mai
cum?
Prin fereastra deschisă se putea urmări un
„11 metri” de mare clasă şi apoi replierea extrem
de rapidă a celor două echipe care-şi disputau
mingea .Competiţii de fotbal răsunătoare ar putea fi
susţinute prin excelenţă de surzi.Ca şi toate celelalte
sporturi de performanţă unde este necesară ruperea
de real,concentrarea.
Gândind în gol, Lavinia Mihu completase între
timp tabla cu formulele chimice de compunere a apei
şi diversele ei reacţii cu alte substanţe. In coloana din
dreapta, destinată jurnalului zilei, mai adăugase cu
cretă colorată:
„După toamnă urmează iarna.
Lunile de iarnă sunt: decembrie, ianuarie,
februarie.
Este multă zăpadă”.
-Numai Transfăgărăşanul? striga în continuare
colegul cu lecţia deschisă. Striga fără să fi e nevoie,
surzii oricum nu auzeau, că de douăzeci de ani
tovarăşul secretar general al partidului înfăptuieşte
o nouă epocă. Cum se numeşte această epocă? Le
răspundea tot el: epoca de aur.
„Azi este luni, 3o noiembrie, 198..?.
Afară este frig.
Este o zi noroasă, de toamnă.”
Să fi e luni, treizeci noiembrie, o mie nouă
sute optzeci şi.....Să poţi să nu-ţi aminteşti imediat
optzeci şi cât? Să fi e o zi pâcloasă ca ectoplasma
unui medium în transă. Vălătuci de nouri la orizont
şi drumuri care nu duc nicăieri. Să fi i mut. Să priveşti
la spectacolul lumii ca la un iarmaroc în care nu te
încumeţi să intri neînsoţit .Să ai lumea ta. Să fi i mai
mult sau mai puţin autist .Să te numeşti Vrăbiescu.
Vrăbiescu C. Eusebiu. Cei din jur să te smulgă mereu
din această lume, să te înghesuie, vrând-nevrând
între ostreţele lumii lor ,pentru că acolo urmează
să-ţi duci zilele, anii .Să nu ai prea multe bucurii,
nici dorinţe .Să fi i poate mai aproape de Dumnezeu
decât de oameni, dar un Dumnezeu al tău, cu totul
personal, care în ziua când te va chema să-i vezi
faţa, îţi va deschide cu mâna lui Porţile Cerului.
Dar până atunci.... Până atunci să desenezi broaşte,
şopârle şi crabi.
Vrăbiescu desena mereu broaşte, şopârle şi
crabi. Într-o etapă anterioară desenase păianjeni.
Fără să-i ceară nimeni. În momentele lui bune se
aşeza în bancă, rupea o foaie din caiet şi începea
migăloasa lui trudă care-l ţinea încordat ore în şir,
chiar dacă între timp se încheia orice program. După
ce termina arunca asupra foii o privire fulgerătoare,
ca un Demiurg ajuns în ziua a şasea, când constata
că „ceea ce a făcut i-a plăcut”. Punea apoi creionul
în buzunar, mototolea rapid foaia într-un ghemotoc
dens, bătucit, şi-l arunca la coş. Cercul se închidea.
Gestul creator era dus până la capăt şi desăvârşit
prin suprimare . După împlinirea lui nu putea urma
decât moartea .În clipele acelea Lavinia se simţea
stingheră printre chipurile tăcute din jur, umilită
chiar de condiţia ei normală. Toate eforturile depuse
pentru a-i ajuta să se exprime, să folosească limbajul
comun, mânuit cu uşurinţă de orice băcan în lumea
normală, îi păreau de prisos.
Uşa se deschidea încet şi un elev din clasele
mari se apropia cu mâna întinsă, rugând-o să-i
schimbe două monede de cinci lei contra unei hârtii de
zece. Semn distinctiv pentru schimbare: întoarcerea
pag. 30