Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 33
de mai bine de un secol, teza cronicărească, naiv
urechistă, a originii noastre „râmlene” (istoriile de
acum 150 de ani începând cu „întemeierea Romei”!
), această societate academică de spirite alese
(născută, în mod semnifi cativ, pe aceste meleaguri,
unde reverberaţiile mitului zalmoxian, dar şi urmele
strălucitei civilizaţii geto-dace sunt dacă nu vii, încă
de receptat!) şi-a propus reconsiderarea rolului jucat
în istoria „VECHII EUROPE” de poporaţiile din
Tracia Mare şi, în special, de „cei mai viteji şi mai
drepţi dintre traci”, - cum îi numea Herodot, părintele
istoriei, pe strămoşii noştri geţii ...
Ideea reconsiderării civilizaţiei geto-dace
şi a rolului jucat de aceasta de-a lungul mileniilor,
e mai veche în cultura română şi ea vine să
contracareze teoria excesivă a romanizării şi
latinizării covârşitoare. Au îmbrăţişat-o cărturari
de prestigiu, de la Petru Maior la Cezar Bolliac,
Nicolae Densuşianu şi Vasile Pârvan, de la Eminescu
la Haşdeu şi Iorga, sau, mai aproape de noi, de la
C.S. Nicolăescu – Plopsor şi Vladimir Dumitrescu
la Silvia Păun, Nicolae Copoiu, Constantin Daniel,
Luca Manta, Paul Tonciulescu, Gabriel Gheorghe şi
atâţia alţi cercetători de marcă ai străvechimii noastre
multimilenare în vatra carpato-balcanică ...
Chiar cercetători străini, precum Marija
Gimbutas (din Los Angeles),belgianul Haral
Hartman, italianul Marco Merlini sau sumerologul
sovietic A. Kifi şin au recunoscut preeminenţa a ceea
ce îndeobşte s-a numit „Vechea Europă” faţă de alte
civilizaţii şi culturi ...
Cercetarea cu metode ştiinţifi ce, de către
specialişti din Occident (metoda cu „Carbon 14”
), a tăbliţelor ceramice descoperite la Tărtăria, pe
Mureş, precum şi a altor asemănătoare descoperite
la sud de Dunăre, în Balcani, duce la acea concluzie
conform căreia Daco-România „este vatra a ceea ce
am numit VECHEA EUROPĂ, o entitate culturală,
cuprinsă între 6500 – 3500 î.e.n., axată pe o
societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare
şi creatoare, care a precedat societăţile indoeuropene.
Ea – conchide Marija Gimbutas – precede
cu câteva milenii pe cea sumeriană” (Civilizaţie şi
cultură; Buc., p. 49 ).
*
Din toată opera sa axată, de vreo două decenii
încoace, pe problematica „străvechimii” traco-getodace
şi „continuităţii” în vatra carpato-balcanică,
Dumitru Bălaşa a publicat, doar fragmentar, în
reviste din ţară şi străinătate.
O primă lucrare mai amplă a sa „DE LA
ZALMOXE LA IISUS HRISTOS”, a apărută în
1993, la Editura „Cuget Românesc”.
E un „compendiu” structurat pe o viziune
esenţializată, evocând, în tablete ordonate cronologic,
o parte din ampla problematică abordată.
După cum arată şi titlul, lucrarea –
preîntâmpinând celebrul eseu al lui Mircea Eliade
„De la Zalmoxe la Gengis han”, - vine să intre întrun
dialog fertil de idei, nu fără delimitări şi corecţii,
de vreme ce „apropie” numele a doi mari gânditori ai
lumii, două doctrine, care, de fapt, se completează,
printr-un îndelungat proces de „translaţie” spirituală
...
Mergând pe aceeaşi idee, cea de transcendenţă,
ZALMOXISMUL şi CREŞTINISMUL au exprimat
aspiraţia superioară, în desăvârşită idealitate, a unui
popor născut şi crescut în „cultul Soarelui”, căruia
nu i-au fost străine cele mai alese virtuţi şi valori
spirituale (constituind, cum s-a spus deja, baza
medicinii, dreptului şi fi losofi ei europene).
„DE LA ZALMOXE LA IISUS HRISTOS”
este – aşa cum subliniază prefaţatorul Al.
Stănciulescu-Birda – „un scurt rezumat dintr-un
volum impresionant, în care au fost adunate roadele
unor lungi cercetări din cele mai diverse domenii:
istorie, mitologie, religie, parapsihologie etc. Ideea
centrală ce ne-o transmite în mod convingător lectura
acestor pagini este aceea că poporul român are nu
numai o vechime şi o permanenţă multimilenară
pe aceste locuri, ci şi o cultură populară cu adânci
rădăcini în timp şi ramifi caţii în spaţiu ( ... ) Din punct
de vedere religios supune atenţiei noastre ipoteze
surprinzătoare privind demonologia populară,
moroii, strigoii, farmecele şi vrăjitoriile, zodiile şi
incinerările, vindecările prin bioenergie etc. Până
la publicarea integrală a lucrării, paginile difuzate
prin editura noastră stârnesc curiozitatea şi interesul
cititorilor, îmbogăţindu-le universul spiritual şi
întărindu-le credinţa în adevăratul Dumnezeu ...” (
p. 3 )
„DE LA ZALMOXE LA IISUS HRISTOS”
(1993) este, de fapt, o sinteză a spiritualităţii dacoromâne,
evocând, în tablouri succesive, infrastructura
unei teosofi i, urmărită de la „GNOSTICISMUL
DACIC” la „GNOSTICISMUL CREŞTIN” ...
Cercetătorul Dumitru Bălaşa îşi începe eseul
cu ... începutul; adică, fără să insiste prea mult ca în
alte lucrări, cu imaginea VECHII EUROPE, de care
vorbea cercetătoarea americană Marija Gimbutas,
cca. 6500 – 3500 î.d.Hr., o entitate culturală axată
pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică,
iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile
indo-europene, ba chiar cu câteva milenii pe cea
sumeriană.
De aici începe „povestea, frumoasa poveste
a celui mai vechi popor din Europa, a Daco-
Românilor”. Aici s-a descoperit, bunăoară,
„primul hominid din Europa” – australanthropus
olteniensis”, de care vorbea savantul Raymond
Dart, pe urmele epocalelor descoperiri ale „fostului
meu amic” – C. Nicolăescu-Plopşor şi ale feciorului
său, Dardu Plopşor.
*
În lucrările sale din ultimele două decenii,
medievistul strălucit care fusese DUMITRU
BĂLAŞA (autor a numeroase monografi i şi a sute
de articole publicate în ţară şi străinătate) se ocupă,
cu o osârdie de-a dreptul apostolică, de problema
străvechimii noastre multimilenare.
Rodul cercetărilor sale – investigând izvoare
interne şi externe, de la mărturiile antice din cultura
greco-latină până la ultimele descoperiri de teren
şi ipoteze ştiinţifi ce, - s-a concretizat în câteva
cărţi solide de erudiţie, unde fi ecare paragraf
este supravegheat de o bibliografi e ce tinde să fi e
exhaustivă, dovedind în acest fel devoţiune, probitate
şi un anume militantism ştiinţifi c.
Cercetătorul istoric Dumitru Bălaşa este UN
MARE PATRIOT pe tărâmul adevărului culturalistoric
şi al demnităţii naţionale.
Sensul „ad litteram” al textelor este supus
unui comentariu şi al înţelesurilor scos din orice
determinare partizană, conjuncturală, cât şi din acea
optică „de epocă”, deseori sesizabilă, când analiza
este minuţioasă şi nuanţată ...
În ultimul timp, graţie constituirii „cercului
academic” de la Tg-Jiu, dl. Bălaşa ne-a încredinţat,
în manuscris, spre lecturare, câteva lucrări, din care
amintim splendida cercetare „ŢARA SOARELUI
SAU ISTORIA DACO-ROMÂNIEI” ( I ), în care
întâlnim şi istorie, şi arheologie, şi mitologie getodacă,
şi poezie, şi consideraţii etno-folclorice,
într-un cuvânt tot ceea ce ar putea să grăiască
despre „eonul” străvechimii geto-dace şi despre
„însemnele” (runifi cate) ale continuităţii noastre
în vatra carpato-danubiano-pontică şi balcanică. E
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
opera unui cercetător „cunoscut în ţară şi străinătate
pentru cercetările sale de istorie, concretizate în mai
multe cărţi şi o puzderie de articole şi studii”, cum
afi rmă prefaţatorul eseului în discuţie, dr. Nicolae
Constantinescu, de la Washington, la 10 mai 1994.
Daco-România este moştenitoarea unei
civilizaţii antice strălucite, care a evoluat de la
matriarhat la patriarhat şi de la regat la imperiu, o
civilizaţie care, punând mai mult accent pe cultură,
a „neglijat” statutul şi rolul unui eventual concept
de „apărare strategică” – cauză pentru care dacoromânii
au plătit scump de-a lungul unei istorii, al
cărei tăvălug a fost necruţător.
Această idee a „muceniciei” daco-române dealungul
vremurilor este reluată, într-o orchestraţie
bibliografi că savantă, amplă, însumând aproape 200
de titluri, în cele două volume ale lucrării „DACII
DE-A LUNGUL MILENIILOR”.
*
Cel mai vechi regat feminin (atestat
documentar) a fost ŢARA SOARELUI – DACIA,
nucleul vechi al Tracii, „spaţiu din care au roit
societatea umană civilizată, teocratică, europeană
de mai târziu”.
Regatul era condus de Marea preoteasă şi
prima regină Dochia (mitronimul acestui străvechi
popor ), numele ei fi ind echivalent cu Soriţa,
reprezentantă pe Terra a Zeului Soare, îngrijitoare a
„Focului sacru” – Soarele în miniatură coborât din
cer. După moarte a fost adorată ca zeiţă, rămânând
mijlocitoare între zeul Soare şi poporul său (chipul
ei apare pe unele monede bătute de Traian, la 112
d. Hr. sau de Filip Arabul: „Cultul zeiţei Dacia era
foarte vechi şi aparţinea atât dacilor propriu-zişi cât
şi Ramanilor, - o ramură viguroasă a Dacilor”.
Geţii de la Gura Sfântă a Istrului au numit-o
HESTIA, iar mult mai târziu romanii i-au zis
VESTA.
DACIA-HESTIA-VESTA reprezintă pe
Marea Preoteasă, îngrijitoare a Focului Sacru, în
ŢARA SOARELUI, - DACIA STRĂVECHE.
Cercetătorul Dumitru Bălaşa îl corectează, în
acest sens, pe Mircea Eliade, care, neavând viziunea
„VECHII EUROPE” în vatra traco-dacică (Corona
Montium) vedea în zeiţa Hestia „prelungirea unui
cult prehellenic”.
Reminiscenţe portretistice ale zeiţei întâlnim
în folclorum românesc, unde ea (o Ileană Cosânzeană
cu păr de aur, cu ochi albaştri) apare peţită de Făt-
Frumos – Fiul Soarelui. Cu toate acestea, Dacia
preferă să rămână Marea Preoteasă, conducătoare
a regatului dacic feminin, în puritate desăvârşită
(ucenicele sale au fost sibilele, despre care se
vorbeşte de timpuriu în cultura daco-română ).
Cultul zeiţei DACIA s-a răspândit rapid în
Tracia Mare, astfel că a trecut în panteonul grec, cu
numele de Hestia („o zeiţă furată”, deci, care, prin
genealogia întocmită de Hesiod, devenea fi ica mai
mare a lui Cronos şi soră a lui Zeus, după cum tot
ea, la romani, a devenit, conform aceleiaşi teogonii
artifi ciale, fi ică a lui Saturn!).
Este consemnată de Hesiod în sec. 8-7 î.d.Hr.
şi de Herodot, la 425. î.d.Hr., dar şi de Diodor din
Sicilia, de la care afl ăm că, aşa cum Zarathustra
a primit legile de la o „zeitate bună” sau Moise
de la Iahve, pentru a le da evreilor săi, tot astfel
„Zalmoxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu
zeiţa Hestia”.
Templul HESTIEI era la Sarmizegetusa
– Regia, unde Soarele de andezit „trebuie pus în
legătură cu Zeiţa Vetrei”. Grecii îi ridicaseră un
templu la Delphi, iar romanii la Roma, în timpul lui
Numa Pompilius (711-673 a. Hr), templu la care a
ucenicit însăşi Rea Silvia, mama celor doi gemeni,
Romulus şi Remus. (cf. FONTES, I, 32-33, 56-57,
768 - passim).
*
Întrucât „manualele de istorie nu amintesc
nici în treacăt de Regina Hestia-Vesta şi nici de
Zalmoxe ca rege”, cercetătorul Dumitru Bălaşa
vorbeşte de un „complex psihologic de inferioritate”,
construit în mentalitatea geto-dacilor odată cu „robia
peninsularilor” şi perpetuat prin „năvala barbarilor”
ori „războaiele imperiilor de mai târziu” ...
Datorită acestui „complex de inferioritate”,
istoriografi a noastră a acordat o importanţă exagerată
ideii de „romanizare” şi „latinitate”, când în realitate