Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 35
Europei şi nu în Mesopotamia”…
Concluzia e că în jurul Dunării Carpatice s-a
dezvoltat poporul trac, din trupul mare, al căruia „sau
desprins triburi, care s-a deplasat spre est pănă
la Nipru (răspândind cultura lor, Cututeni), apoi au
extins civilizaţia bronzului şi a fi erului, denumită
Hallstadt, spre nord în Carpaţi până la Baltica şi pe
Vistula (Polonia de azi) sau de asemenea spre vest
în Panonia, pe Dunărea centrală, deschizând Latium
şi în Italia Centrală prin etruscii veniţi din Anatolia
pe mare, cât şi în Iberia, cunoscuţi sub numele de
Tardesi – Turdeşani, unde au creat prima civilizaţie
iberică; în sfârşit, s-au extins în sud în toată peninsula
Haemusului = Emului prin pelasgi, achei şi dorieni,
iar înaintea lor prin dardanii – fondatori ai Troiei.
Luviţii, hittiţii şi armenii plecaţi de la Dunăre
au poposit şi s-au răspândit până în afundul Anatoliei.
Tribul Phalestinici a dar numele regiunii Palestina,
stabilindu-se în regiunea Gaza a lui Goliath.
Dunărea, precum Nilul pentru egipteni, a fost
leagănul europenilor şi celţilor, care au împânzit
Europa şi, în special, zona mediteraneană, pe toată
întinderea ei, de la este la vest” (v. NOI TRACII,
1987, nr. 1, p. 3-4).
Centrul acestui mare popor traco-dac era
CORONA MONTIUM (Transilvania actuală), unde
există o scriere pictografi că.
Cercetătorii străini puşi în faţa acestor evidenţe
au recunoscut că „DACIA a fost cu adevărat cel
mai vechi centru cultural din întreaga lume, din
cele cunoscute până în prezent” şi că „strămoşii
românilor de azi au exercitat o infl uenţă puternică
asupra culturii întregii lumi antice, respectiv a
vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi
chiar a Chinei” (A. Kifi şim).
Însuşi Platon recunoştea, prin gura lui Socrate,
că „nişte table triunghiulare de aramă” au fost
aduse „de fecioarele hypernboneene” la Delos.
Aceste table aveau un conţinut eschatologic: „După
ce s-a despărţit de trup sufl etul se duce în regatul
lui Hades, pentru judecată” (V.Kernbach). Se ştie
că hyperboreenii locuiau în nordul Dunării şi că textul
inscripţiilor vorbea despre nemurirea sufl etului,
concepţie zalmoxiană.
În sprijinul străvechimii noastre multimilenare
cercetătorul Dumitru Bălaşa se ocupă de „mormintele
princiare străbune” şi de toponimele respective
(tumuli, gorgane, movile, gâlme, morminţi,
hrismon… ) presărate pe întreg teritoriul geto-dacic
(denumirile respective constituie adevărate repere
pentru cercetările geto-dacice).
În continuare Dumitru Bălaşa face pertinente
referiri la HESTIA, regina dacilor în perioada
matriarhatului (1900 î.Hr.), fi ica cea mare a lui Zeus
şi zeiţă a strămoşilor geto-daci, al cărei altar era
vatra andezit de la Sarmisegetuza pe care ardea focul
sacru nestins. Cultul Hestiei a fost dus în Grecia şi la
Roma de Romanii Traco-Daci. Şi de aici la întrebarea
haşdeiană „Perit-au Dacii?” nu e decât un pas, pe
care Părintele cercetător Dumitru Bălaşa îl face.
Regina HESTIA, zeiţa geto-tracilor, a trăit cu
mult înainte de epoca patriarhatului şi deci cu mult
înainte de Zalmoxis. Poetul elen Hesiod (sec. VIII-
VII î.e.n) o socotea printre zeităţile Olimpului şi de
aici ea va primi nişte părinţi imaginari în teologia
elină (devine fi ică a lui Cronos – Timpul, fi u al lui
Uranus – Cerul şi soră cu Zeus, care i-ar fi încredinţat
ei, surorii lui mai mari, Hestia, focul…)
Regină a strămoşilor geto-daci, Hestia a fost
după moarte divinizată şi introdusă de gnosticismul
primar în temple ca şi în panteonul elin şi roman,
fără ca să se mai amintească undeva că fusese o
persoană reală, o strămoaşă a geto-dacilor. La fel
elinii încercau să facă din Zalmoxis un sclav al
lui Pitagora deşi însuşi Herodot şi contemporanul
acestuia, Hellannicos (sec V î.Hr) ar fi spus „mi se
pare că Zalmoxis a trăit cu mult înainte de Pitagora
” (FONTES, 21) şi „s-a întors în patria lui”căci era
trac.
„Pitagora şi elevii lui – conchide Părintele
Bălaşa – au preluat cultura zalmoxiană fără să
menţioneze acest fapt”. E o concluzie de mare impact
în tracologie, menită a impulsiona zalmoxiologia
actuală.
Devenită VESTA la romani, regina – zeiţa
tracă din perioada matriarhală întruchipa focul, un
heliosimbol vestalic; o regină a focului nestins, zeiţă
„trecută în Olimpul grec” –azi pentru noi dar el
fusese elen, elen până la Alexandru cel Mare – ca de
altfel toată cultura traco-dacilor” (o altă dovadă că
vatra traco-geto-dacă a constituit ceea ce îndeobşte
s-a numit: Vechea Europă.)
Aşa cum Moise (sec. al XIII-lea î.Hr.) a
primit LEGILE (Decalogul) de la Iahve, aşa cum
ZARATHUSTRA a primit legile „de
la o zeiţă bună” (înainte de Moise),
tot astfel şi Zalmoxis, regele dacilor, a
primit BELEAGINELE (Frumoasele
legi) de la zeiţa Hestia, fi ind, aşadar,
intermediar între Divinitate şi Om…
În religia zalmoxiană de
transcendenţă adevărată viaţă eternă
se desfăşoară în PLIROMA, zonă
din apropierea Soarelui, unde iarnă
nu era niciodată şi nici întuneric. Aici
gnosticii se bucurau de plentitudinea
fericirii, câtă vreme viaţa terestră
se desfăşura sub infl uenţa celor
douăsprezece constelaţii zodiacale, ce
se cunosc şi azi…
Multe sunt reminiscenţele din
perioada matriarhatului precum credinţa în ursitori
dar şi cultul focului (organizat de regina Hestia şi de
uceniţele ei, pe o bună parte din Tracia Mare, afl ată
sub administraţia geto-dacă) şi numele DACIA,
Dac trebuind a fi puse în legătură cu cultul focului,
cu FOCUL în general, în jurul căruia se desfăşura
întreaga viaţa tribală, regal – matriarhală şi apoi
patriarhală: „DACIA era ţara Focului Sacru, a
Focului Continuu şi cuvântul este autohton”.
O altă zeiţă, BENDIS, era zeiţa lumii, a pădurii
şi a farmecelor dar şi a războiului…Concluzia e că,
după cum uşor se poate constata, „-cultul Soarelui
ceresc şi al Focului Sacru s-a păstrat până în zilele
noastre”, fondul de apel făcându-se cu privire la
arhitectura populară, etnografi că, folclor….
Pe baza unui bogat material arheologic –
„probe” ale unei laborioase cercetări, imposibil
de falsifi cat, greu de trecut sub regimul tăcerii –
cercetătorul Dumitru Bălaşa afi rmă tranşant că
„istoria, marea istorie a lumii îşi are una din origini
şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic”.
„În concluzie, conchide Domnia Sa, în
perioada matriarhatului strămoşii traco-dacilor erau
organizaţi administrativ într-un mare regat; HESTIA
a fost regina strămoşilor, a traco-dacilor în această
epocă. După moarte a devenit mare zeiţă, aşa cum au
fost marile zeiţe ale căror statuete s-au descoperit pe
teritoriul Daco-României. Hestia a fost adorată după
moarte ca zeiţă a focului. În perioada patriarhatului
regele Zalmoxis (cel dintâi rege cunoscut nominal) a
intrat în legătură cu zeiţa Hestia aşa după cum Moise
intrase în legătură cu Iahve” (Fontes Ad Historiam
Dacoromaniae Pertinentes, Ed. Academiei I, 1964;
II, 1970; III, 1975; IV, 1982).
Grecii au introdus în panteonul lor şi pe această
zeiţă „fără să amintească de faptul că ea (la romani
Vesta) a fost regină şi zeiţă a Dacilor, un popor de cea
mi înaltă cultură în antichitate.”
Eroarea unor istorici de a trece pe Zalmoxis
înaintea Hestiei trebuie corectată din capul locului ca
şi intenţia grecilor de a face din Zalmoxis un sclav şi
un învăţăcel al lui Pitagora…
Mitul ancestral al întemeierii Statului Dac
ne duce la perioada matriarhală fi ind legat de un
personaj feminin – DACIA, devenită DOCHIA (sub
infl uenţa Sfi ntei Evdochia – bunăvoinţă, în perioada
creştină).
Civilizaţia geto-dacă a fost extrem de
înfl oritoare dezvoltând astronomia, fi losofi a,
matematicile, medicina, ştiinţele practice…Cel mai
mare jaf al antichităţii a fost deposedarea Daciei
de fabulosul ei tezaur de aur şi argint, transportat
cu carele la Roma şi distrugerea sanctuarelor,
calendarelor – orare, a lăcaşelor de cult, a altarelor…
Ceea ce a făcut Traian în Dacia va face doar Omer cu
Biblioteca din Alexandria!
„Războiul romano – dac a fost de fapt
unul dintre cele mai mari războaie fratricide din
Antichitate. Atât Dacii cât şi Romanii, cu toate
întortocheatele cărări, erau fraţi buni, descindeau din
aceeaşi gintă tracică aşa precum erau în evul mediu
Transilvănenii, Moldovenii şi Muntenii.
Era, de fapt, o răzbunare fratricidă împotriva
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
marelui Decebal (romanii peninsulari fi ind urmaşii
Ramanilor minoritari plecaţi din Dacia mare spre vest
şi aşezaţi în Latium) a faptului că Imperiul Roman,
încă sub Domitian împăratul, plătea tribut unui rege,
în speţă, Dacilor….”
O teribilă ipoteză, devenită, uneori, loc comun
în dacologie, izvorâtă dintr-o anumită perspectivă
lecturală a izvoarelor documentare…A urmat:
supunerea Daciei, luarea unui mare număr de
prizonieri (500.000), marea răscoală a dacilor (117
e.n.), predarea Daciei Romane federaţilor goţi, toate
veniturile mergând, desigur, la Roma, povestea cu
„golirea Daciei” fi ind tratată, amendată cu înaltă
fervoare şi măiestrie ştiinţifi că.
Între 239 şi 311 e.n IMPERIUL ROMAN
dispare şi locul lui este luat de IMPERIUL DAC
înfi inţat de Galer cel Bătrân (293-311). Nepotul de
soră al acestuia, Galer cel Tânăr, creştin gnostic şi dac
din Romula (jud Romanaţi) este autorul unui decret
de recunoaştere a noii religii creştine, ceea ce i-a
adus popularitatea sub numele de „LER ÎMPĂRAT”
, întâlnit frecvent în colindele populare româneşti.
Capitala Imperiului Dac a fost mai întâi la Sirmium,
apoi la Salonicul Creştinat de Sf. Apostol Pavel încă
din sec. I e.n.
Hotărârea Impăratului Galer era îndreptată
împotriva peninsularilor italici şi venea să răzbune
trufi a şi cruzimea romană asupra ţării mame.
Acum centrul de gravitate politică se îndreaptă
spre „Romanitatea Orientală” DACO- ROMÂNIA
MARE.
La Tesalonic (Salonicul de astăzi) Galer a
ridicat un celebru Arc de Triumf- ce reprezintă
„un monument al gloriei dacice” (spre deosebire de
Columna de la Roma şi de Trophaeum Traianei-care
erau monumente ale înfrângerii puterii deacilor).
Arcul de la Salonic (ridicat de Senatul Roman
în jurul anului 304 e.n.) glorifi că în metope victoria
Cezarului GALER asupra perşilor din 297 e.n., cu
ajutorul trupelor de daci – compatrioţii săi, regăsiţi,
cu steag cu tot, în basoreliefurile de pe monument la
loc de cinste.
Imperiul Dac instaurat de Galer ( care se
declarase pe faţă împotriva romanilor peninsulari
cruzi şi trufaşi ) ca şi ARCUL DE TRIUMF de
la Salonic constituie dovezi peremptorii pentru
dăinuirea dacilor de-a lungul mileniilor şi ideea forte
că aşa zisa „nimicire” a neamului dacilor „este o
simplă fi gură retorică de adormit copiii de la anumite
grădiniţe”…
Ideea imperială şi continuitatea dacoromanilor
sunt apoi urmărite de Părintele Dumitru
Bălaşa până în anul 1001 d.Hr. , cercetătorii tracologi
vorbind în consens de „Mileniul Imperial al Daciei”
(v. Ştefan Pascu Noi Tracii, 1986, iunie, pag. 1-2).
Sunt evaluate, apoi, situaţia Imperiului Dac sub
Constantin cel Mare şi reanexarea Daciei Nord
Dunărene la Imperiul Dacic alţi 38 de ani (324-362
e.n.).
Şi de data aceasta în metopele de pe Arcul
lui Constantin cel Mare de la Roma pot fi văzute opt
„căpetenii dacice biruitoare”…
Cele două ARCURI DE TRIUMF glorifi că
victoriile obţinute de armatele dacice şi atestă
continuitatea reală a Imperiului Dac iar stindardul
dac, afl at şi pe un arc şi pe celălalt, „ne dovedeşte
fără îndoială că dacii de pe o parte şi alta a Dunării
formau majoritatea populaţiei şi constituiau
cea mai mare forţă militară a timpului, cu care
împăraţtii romani
pag. 20